Urmăriţi, prindeţi şi aduceţi whisky-ul (Preview)

        Traducere de Eugen Mandric şi Micaela Sergescu

                  Iubitului meu Marc PERRY,

                  această proză în formă de cimpoi, afectuos omagiu.

                                                     S.-A.

Capitolul I

ÎN CARE ESTE VORBA DESPRE CE ȘTIȚI . . .

ȘI APOI DESPRE CEEA CE NU ȘTIȚI

– E drăguţ la tine, mă asigură ultima mea cucerire, trecând pragul hogeacului nostru.

O fată cum nu se poate mai de soi: înaltă, cu exact atâta pufuleţ pe buza de sus cât trebuie să-ţi dea idei. Posedă ochi admirabili, luaţi separat (stângul nu pierde din vedere linia albastră a Vosgilor şi dreptul supraveghează atent fluctuaţiile mareei către Brest). O coamă de tip sirenă, rotunjimi care transformă mâna bărbatului în polonic şi o gură într-atât de senzuală încât, zărind-o, rujul ei de buze sare singur din tub, giniţi topografia?

Se numeşte Irène, ceea ce e dreptul ei, şi are cu cinci ani mai puţin decât mine, ceea ce este de datoria ei, fiindcă s-a născut cu cinci ani mai târziu decât ilustrul San-Antonio.

Am întâlnit această persoană în tren, întâmplare de bun augur, atunci când mă întorceam din Dordogne.

Félicie, minunata femeie care este maică-mea, împreună cu fiul său unic şi preferat, eu însumi, ne duseserăm să petrecem două săptămâni la tuşica Rose, sora vitregă a mamei, al cărei soţ (Alphonse) e paznic de vânătoare acolo.

De fapt, ar fi trebuit să stăm o lună; dar eu m-am sastisit repede de „blândeţea verde a înnoptărilor peste Dordogne“. Nu suport clorofila decât în tubul meu de pastă de dinţi Gibbs – şi numai în cantităţi mici! Cu atât mai abitir cu cât Alphonse e un super-făcător de găuri în cap. Isprăvile lui din ’14–’18 le prefer, dacă n-am încotro, în mormanele de Illustrations care zac în podul nostru. Poincaré care-i dă cazmaua; Joffre care-i îndeasă crucea de război cu felicitările juriului; rana lui la coapsă şi infirmiera spitalului Chalon-sur-Saône care-i cânta „Cu ce ridici tu plapuma“ la trombonul cu culisă sau chiar la clarinetul bălos, sunt ani lungi şi grei de când tot aud astea, cu aceleaşi detalii, acelaşi vocabular, acelaşi făcut cu ochiul tâmp. Devenise de-a dreptul de nesuportat, mai ales că burniţa în Dordogne este tot atât de cenuşie ca la Londra. Alphonse pe ploaie – asta e ceva mai rău ca-n iad. Aşa că, într-o dimineaţă, l-am clopoţit pe Bérurier cerându-i să-mi fabrice şi să expedieze cu taxă de urgenţă o telegramă care să mă cheme la Paris, pe Sena, pentru o anchetă. Cred că Félicie nu s-a lăsat trasă în piept. Dacă e să încerci s-o amăgeşti pe maică-mea, e recomandabil să te scoli în zorii zilei şi să nu uiţi să-ţi aprinzi farurile de ceaţă. Dar ea s-a purtat ca şi cum totul ar fi fost normal, alăturându-şi propriile regrete celor ale lui Rose şi Alphonse.

În trenul care mă readucea în Paristruţ, eram fericit ca un licean. Adevărata vacanţă de-abia începea. Irène era în compartimentul meu, cu un aer serios, cu o atitudine rezervată. Nu era Sofia Loren, dar m-am amuzat să mă înfig în ea. După cinşpe zile de inacţiune în sectorul gagicăreală, aş fi curtat şi-o capră deghizată în dirigintă de mucoşi. De-a lungul a două sute de kilometri, m-am izbit de rezerva ei (îmbuteliată la castel). Mai târziu, la vagonul-restaurant, m-am aşezat alături de ea şi chelnerul a avut strălucita idee să-i răstoarne nişte sos bearnez pe corsaj.

Nimic mai bun decât sosul bearnez pentru a introduce liant în relaţii. Luasem iniţiativa operaţiunilor: şerveţelul meu, carafa de apă, bruftuiala de rigoare a neîndemânaticului. Dacă m-aţi fi văzut, doamnelor, aţi refuza categoric să mai consumaţi sos fără să mă aveţi alături.

Gheaţa se spărsese. Îi oferisem din vinul meu, iar ea îmi dăduse să gust dintr-al ei! După desert, atunci când atâţia alţii s-ar fi învârtit în jurul cozii, o convinsesem să accepte un Cointreau. Pe scurt, în drum spre compartimentul nostru – trenul tocmai iniţia traversarea unui tunel –, îi înşurubasem o ventuză până-n fundul gurii, tip croazieră către paradis, în burduful de trecere dintre vagoane. Era prima dată când i se făcea aşa ceva într-un acordeon. Latura muzicalo-feroviară a chestiei nu-i displăcuse. Din pricina unei zdruncinături inoportune, la un macaz, îi ratasem amigdala stângă, dar fata nu mi-a reproşat chestia asta, cu atât mai mult cu cât, pentru a fi iertat, practicasem asupra persoanei sale un mesaj expres destul de complet care, pornind de la emisfera boreală a dulcii ei anatomii, se sfârşise în emisfera sa australă. Ce mai încolo şi-ncoace, atunci când şarpele de metal se degajase, în fine, din tunel, noi ne găseam înghesuiţi între portiera vagonului şi burdihanul unui colonel de carieră, căruia Irène, în obscuritatea acţiunii, îi presa frenetic bastonul alintându-l cu „Iubitule“.

Era prima dată când venea la Paris şi, după toate semnele, călătoria se anunţa fructuoasă. Cum nimeni n-o aştepta şi cum nu ştia unde ar fi putut să se culce, cum era târziu şi cum hogeacul nostru era gol, îi propusesem s-o găzduiesc; şi, deşi s-a fandosit un pic la început, fiindcă aşa era de bon ton, de ton bun cum zic sclifosiţii, a acceptat cât ai zice peşte.

* * *

– E chiar tare drăguţ, supralicitează ea. Eşti în industrie?

– Cam aşa ceva, confirm în doi peri.

O pilotez până la primul etaj, refăcut total după începutul de incendiu, şi deschid uşa camerei mele.

– O să dormi aici! zic eu.

– Și tu? se nelinişteşte Irène.

– Și eu tot aici, o asigur fără să clipesc.

Ea gângureşte:

– Nu-i rezonabil.

– De ce? mă revolt; avem apă caldă la baie şi o saltea Simmons.

Miss Provincia trage un hohot de râs ca de operă comică. Exact în această clipă se produce un fapt anodin în aparenţă: bigofonul începe să ţârâie. Având în vedere ora tardivă (miezul nopţii şi douăzeci şi cinci sunase în clopotniţa Primăriei), acest apel îşi face datoria să mă îngrijoreze.

– Nu răspunzi? se miră Irène.

Este exact întrebarea pe care mi-o adresasem (cu confirmare de primire). Cine ar putea fi?

Maică-mea? Bătrânul? Un amic? Un farsor?

Hotărăsc că e maică-mea, care vrea să se asigure că am ajuns cu bine, şi mă duc să ridic. Bafta dracului, e Bătrânul.

– Slavă Domnului! răcneşte el în sita de ebonită. Numai şi numai între noi, personal n-am chef deloc să-i mulţumesc lui Dumnezeu.

Dacă mi-aş da ascultare, aş fugi să duc aparatul bigofonic la lada de gunoi şi aş relua conversaţia captivantă cu Irène. Numai că eu . . . mă cunoaşteţi, nu? Datoria înainte de orice! În loc să-mi ascult instinctele josnice, îmi ascult boss-ul:

– Te-am sunat fără prea mari speranţe, fiindcă te ştiam în vacanţă, dragul meu San-Antonio; s-a produs ceva cu totul excepţional în casa unuia dintre prietenii mei, domnul Petit-Littré, binecunoscutul editor. Închipuie-ţi că dădea o serată la reşedinţa lui din Neuilly când, brusc, două treimi din invitaţii săi s-au simţit rău.

– Langusta nu era proaspătă? sugerez cu amărăciunea pe care o bănuiţi dacă n-aveţi prea multe crăpături în cutia craniană.

Chestia nu-l amuză pe Tuns.

– Este mult mai important decât o indispoziţie alimentară, drăguţă. Petit-Littré e una dintre puţinele persoane de la serată care n-au avut simptomele în chestie. Speriat, bravul meu prieten m-a sunat: îţi dai seama în ce hal de jenă.

– A lui măcar nu-i gastrică, nu mă pot împiedica să fac din nou o ironie, fiindcă am un umor nebun (atât de nebun încât într-o bună zi o să mă trezesc la casa de nebuni).

Lansat, Bătrânul perorează în continuare:

– N-a vrut să anunţe Poliţia, înţelegi. Când eşti gazda înaltei societăţi pariziene . . .

Bineînţeles, când eşti din lumea asta, nu poţi să apelezi, ca tot cetăţeanul, la sticleţii de cartier.

– Îţi cer în mod cu totul amical, dragă prietene, să te duci la faţa locului şi să vezi despre ce-i vorba.

Trebuie să v-o împachetez, mergeţi departe? Împachetat un-doi este San-Antonio al vostru. Cu un şnuruleţ ca pentru ouăle de Paşti! Îi blestem de-a valma pe Bătrân, pe prietenii lui şi mania mea tembelă de a ridica telefonul când se apucă să ţârâie la miezul nopţii.

–Mă duc acolo, domnule director.

Îmi cardeşte adresa lu’ Petit-Littré.

– Cum ai noutăţi, sună-mă!

Pun receptorul în furcă şi mă întorc spre Irène.

– Pleci? bolboroseşte ea, cu obrăjorul ofilit de decepţie.

– Da, o treabă urgentă de rezolvat.

– La ora asta!

– Un bun client de-al nostru ia avionul de dimineaţă către Rio şi ar vrea ca, înainte, să facă o comandă de o sută douăzeci de miliarde de dolari. Mă duc repede să-i duc catalogul firmei.

Clatină din cap, aşteptând ceva mai bun. Înţelege.

– Ce vindeţi?

– Aparate de făcut vânt, explic. Ai să faci puţin nani aici, sperând să vin mai repede. N-o să dureze mult.

Îmi schimb prince de galles-ul meu şifonat în călătoria cu trenul cu un costum bleumarin sobru şi alerg să-mi scot M.G.-ul din garaj.

Douăzeci de minute mai târziu, mă anunţ la Petit-Littré.

* * *

E o coşmelie tip Versailles, nicidecum tipul de locuinţă unde te duci să faci pipi pe palier! Două etaje, o curte interioară plantată cu arbori bicentenari, un peron ceva mai mare decât scena Palatului Chaillot, nişte zăbrele de fier forjat pe lângă care Poarta Stanislas din Nancy ar părea un coş de sticle.

Sosirea mea e aşteptată cu o nerăbdare care mă onorează. Abia trântesc portiera hârbului meu, că un lacheu în vestă albă şi cravată neagră se şi precipită în întâmpinarea mea.

– Domnul comisar San-Antonio? întreabă el.

– Corect, zic, pentru a-i dovedi sclavului că mă pot abţine să-mi suflu nasul în perdele atunci când ies în lume.

– Domnul vă aşteaptă în hol.

Urc cu greu şirul de trepte de marmură rară de Carrara şi pătrund într-un hol de proporţii inumane.

Îl descopăr pe domnul Petit-Littré prăbuşit în fotoliul său Louis al XIII-lea cu şasiu din oase de oaie. Figura lui nu-mi e necunoscută, fiindcă e o persoană celebră. Nu e el fericitul editor al lui Paul-Louis Muguet, minerul-poet care a obţinut Premiul Academiei Franceze anul trecut pentru opera sa Toţi la cărbune? Odă totodată futuristă şi speologică în care se evidenţiază stilul subteran, mai cunoscut sub numele „stil ameţit“. Graţie căruia literatura franceză s-a îmbogăţit cu fraza fără verb şi fără epitete? Nu este, de asemenea, Petit-Littré descoperitorul atâtor talente viguroase care, fără el, ar fi rămas ignorate de marele public? Și nu vreau să îi citez, drept exemplu, decât pe principalii: Cottoiache, bebeluşul-minune care a ouat Laptele în gură atunci când nu avea mai mult de optsprezece luni şi trei dinţi; Valentine Bichu, care şi-a tras un Goncourt cu Degetul unei tinere cuminţi; Victor Sacrebleu şi pamfletul său politic intitulat Bătrânul şi amarul. Dar Petit-Littré nu este numai un descoperitor, el a contribuit direct la gloria clasicilor, editând toată opera lui Balzac, de la exemplarul 00.01, pe hârtie de porumb cu filtru. Pe scurt, e cineva.

Măsoară în jur de un metru treizeci şi cinci, are partea de deasupra a craniului dezgolită, ceea ce nu-l face mai înalt, şi poartă, în afară de cei cincizeci de ani pe care-i are, nişte ochelari enormi cu ramă de lemn. Privire albastră şi proeminentă, un glăscior de eunuc căruia i se povestesc porcărioare.

Țâşneşte din fotoliul său ca pasta de dinţi dintr-un tub călcat în picioare şi se precipită către mine gesticulând.

– Léon Petit-Littré, se prezintă el, propunându-mi o mână fină care îşi găseşte probabil mănuşile la raionul fetiţe preşcolare al galeriilor Lafayette.

Îl examinez pe minusculul individ. În mediul său, a fost supranumit Léon-piticul, Napoleonul industriei editoriale.

– Comisarul San-Antonio, răspund eu.

Fac să dispară grămăjoara lui de cartilagii mititele în dextra mea şi aştept explicaţii.

– Este nemaipomenit, zice. Absolut nemaipomenit. Vă rog să mă urmaţi.

Chestia asta-mi se pare cu atât mai uşoară cu cât paşii lui nu depăşesc douăzeci şi cinci de centimetri.

Petit-Littré mă conduce până-n salonul mare. Acolo mă aşteaptă un spectacol uluitor. Vreo douăzeci de persoane în ţinută de seară zac pe canapele sau covoare. Se mişcă slab, scoţând scâncete sau râsete firave. Nu par să sufere, dar sunt inconştiente. Doamnele scot nişte horcăieli leşinate. Rochiile lor de seară sunt suflecate până la bărbie.

– Aberant, nu-i aşa? îmi zice editorul.

Trebuie să recunosc că e pentru prima dată când văd o chestie atât de aiuritoare.

Cinci sau şase invitaţi au scăpat masacrului. Sunt în centrul imensei încăperi şi trăncănesc cu mutre îngrijorate.

– Ar trebui chemat un medic, zic.

– S-a şi făcut. I-am telefonat profesorului Baldetrou. Va sosi într-o clipă.

Mă aplec asupra unui tip prăbuşit sub masă, cu braţele încrucişate. Singurul care poartă vestă de smoching albă.

– El este majordomul, mă avertizează Petit-Littré.

Îi palpez pieptul sus-numitului. Inima îi bate regulat, deşi puţin cam repede. Pleoapele îi tremură şi uneori se ridică pentru a lăsa să treacă printre ele o privire albă şi moartă.

– Este absurd, nu-i aşa? mă întrebă Petit-Littré.

Sunt de acord. Pe bune, fraţilor, nu mai regret că m-am deranjat. Un spectacol ca ăsta face toţi banii, credeţi-mă.

– Cum a început nebunia? întreb.

Piticul îşi şterge fruntea de păpuşă cu batistuţa de mătase.

– Cina s-a desfăşurat normal. Atmosfera era excelentă. Am trecut în salon. Și, după câteva momente, generalul Glandu, aici prezent . . .

Îmi arată un bătrân gras cu nările dilatate. Aş zice că e mai degrabă „aici absent“ . . .

–  . . .când generalul Glandu, aici prezent, a început să scoată suspine puternice în fotoliul său. L-am întrebat ce se întâmplă. Ne-a răspuns incoerent. Cum ne pregăteam să chemăm un medic, bănuind un atac, prinţesa de la Roturière s-a aruncat pe jos, ţipând. Și, unele după altele, toate persoanele pe care le vedeţi au făcut la fel. Înspăimântător, nu-i aşa?

– Dumneavoastră nu aţi simţit nimic?

– Nu, de altminteri, nici prietenii mei care sunt aici.

Îmi arată grupul de moace făţiş nemulţumite. Mutre de lemn, tăcere ostilă. Aventura nu-i amuză. Au de conservat un standing şi simt că acesta s-a angajat pe o pantă săpunită. Mâine vor fi, poate, prada ziariştilor şi deriziunea Parizului.

E bizar să vezi toţi aceşti oameni care s-au strâns acolo pentru un party-sclivisit-unde-vorbeşti-cu-buzele-strânse-ca-un-cur-de-găină şi care se tăvălesc scâncind pe covorul oriental al lui Petit-Littré.

– Apriori, zic, am impresia că persoanele indispuse au consumat un aliment de care dumneavoastră şi cei câţiva comeseni aici de faţă nu v-aţi atins.

Petit-Littré ridică din umeri.

– Păi, protestează el, toată lumea a mâncat de toate!

– La masă, da, mă grăbesc. Dar apoi? Presupun că aţi oferit lichioruri, şampanie . . .

Îşi scoate ochelarii şi mutriţa lui triunghiulară se stinge ca vitrina unui magazin la ora şapte seara.

– Exact, nu mă gândisem . . .

Îmi continui raţionamentul.

– Rămâne de stabilit ce au băut convivii afectaţi şi ce au băut ceilalţi.

Ceilalţi, adică ăia teferi, aprobă din vârful aerului lor îngrijorat. În acest moment, un domn înalt şi slab, cu părul cenuşiu, îşi face intrarea. Trusa de croco neagră pe care o ţine în mână îmi dezvăluie calitatea sa: profesorul Baldetrou. De altminteri, Petit-Littré mă abandonează pentru a-i lătra pe lângă glezne:

– Ah! Profesore! Este absurd! Mulţumesc că ai venit! Recunoaşte că-i nemaiauzit!

În timp ce el explică, profesorul Baldetrou îi examinează pe cei care zac. Și eu, fiinţă de elită, în acest timp, filozofez. Îmi spun că, în fond, e ceva idiot să te întruneşti, să te faci frumos, să te pictezi, să te vopseşti, să te hrăneşti, să te decorezi, să-ţi speli picioarele şi restul, să te amidonezi, să te smochingeşti, ca să crăpi în tine nişte haleală. Ce poate fi mai abominabil decât toate stomacurile astea adunate în cerc, în oval sau în dreptunghi, pentru a înghiţi aceeaşi hrană? Ce poate fi mai urât decât gurile care se deschid să-nghită crăpelniţa, decât dinţii ăia adevăraţi sau falşi care o clămpănesc, decât gâtlejurile care o înfulecă, măruntaiele care o digeră? În timp ce funcţia organică inversă este considerată ruşinoasă. Vreau să ştiu şi eu cu ce drept munca de fochist ar fi mai nobilă decât cea de hornar.

Și de ce în loc să se organizeze mereu party-uri-cu-crăpelniţă nu s-ar organiza căcăstorii-surpriză? Știu: o să strâmbaţi din nas şi o să spuneţi că dau în scatologie, deşi nu este chiar genul meu, dar cred că am o idee-trăsnet. Eu, dac-aş fi putred de bogat, cred că mi-aş permite o soarea de genul ăsta. De neuitat, fraţilor. Mai întâi cartoane gravate. Gală! San-Antonio vă convoacă să veniţi să defecaţi la el în ziua cutare, la ora cutărică! Ținuta de seară obligatorie! Ei? S-ar duce buhul, cred! Și apoi, vă imaginaţi spectacolul? Elita Parizerului cu nădragii-n vine? În locul unei săli de halit, veceuri mari cât Galeria Oglinzilor. Și majordomi care s-ar deplasa de la unul la altul, propunând clistire recalcitranţilor în locul aperitivelor tradiţionale.

Toţi aceşti valeţi preumblând suluri de curpapir pe platouri de argint, îi şi văd: mănuşi albe, ca Saint-Cyrienii. Vor fi lachei pentru a acţiona mânerele de tras apa! Și pentru a crea ambianţă, domnul Jules Durand, bariton la Opera din Paris, cu recitalul său. Un vis frumos!

Profesorul Baldetrou se ridică.

– Aceste persoane au absorbit o puternică doză de stupefiant, declară el.

Petit-Littré scoate nişte strigăte de parcă tipograful său i-ar fi livrat cărţi ce conţin doar paginile impare.

– Glumeşti, stimate prietene! Niciodată n-am avut stupefiante în casă şi, slavă Domnului, nici nu voi avea vreodată!

– Eu ştiu ce spun, replică sec proful.

Urmează o tăcere jenantă. Eu o rup.

– Vreţi să spuneţi, domnule profesor, că toată lumea asta a „înghiţit“ un stupefiant?

– Exact.

Îi cer lui Petit-Littré permisiunea de a telefona şi mă duc să sun la Colivia cu sticleţi. Încetul cu încetul, mă re-plonjez în atmosfera anchetelor.

– Dom’ şef?

– Ah! San-Antonio, ei?

– Este vorba de un stupefiant pe care l-au înghiţit invitaţii prietenului dumneavoastră. Aţi putea să-mi trimiteţi de urgenţă un tip de la labo, Favier, de exemplu? Nu-i în vacanţă, sper.

– Nu, cred că-i încă acasă.

– Mersi.

Închid înainte ca Boss-ul să-mi distileze recomandările uzuale. Un valet mişună prin zonă cu urechile ciulite. Îi fac semn să se apropie.

– Spune-mi, bătrâne, tu ai servit băuturile?

– Împreună cu Julien, da.

Și adaugă:

– Julien este întins pe jos cu aceşti domni şi cu aceste doamne.

Interlocutorul meu e un tânăr brunet cu faţa expresivă. Ridică din umeri.

– Trăgea la măsea?

– I se mai întâmpla.

– Vreau să zic în timpul serviciului . . .

– Am înţeles. Da, Julien îşi permitea câte-un păhărel pe ascuns. A avut necazuri. Nevasta l-a părăsit.

– Și ce bea de preferinţă?

– Whisky.

Dau din scăfârlie.

– Domnul Petit-Littré bea şi el whisky?

Interlocutorul meu nu înţelege raţionamentul. Este uşor şocat.

– Niciodată. Domnul bea numai puţin vin, în timpul mesei, în rest nu bea decât suc de fructe.

Cuget trei secunde şi îi mulţumesc cu un semn.

– Perfect.

Când mă alătur celor din salon, îl găsesc pe profesorul Baldetrou într-un fotoliu, cu un pahar în mână, ţinându-le celor teferi un curs de narcotice. Mi se spune că ambulanţele sunt pe drum, ca să transporte toată haita la clinica profesorului. Încuviinţez.

– Până atunci, doamnelor şi domnilor, zic, aş vrea să ştiu ce aţi băut după masă. Dumneavoastră, doamnă?

– Cafea, gungureşte o preţioasă care-şi ascunde, de bine, de rău, guşa, cu un râu de diamante.

– Asta-i tot?

– Asta-i tot.

– Dumneavoastră, doamnă?

– Eu am băut o şampanie rosée, îmi spune eleganta persoană.

– Și domnul?

Un ochelarist solid, decorat de la gât la buric, ne informează cu o voce mai rece decât a unui şarpe (cum ar zice Ponson du Terrail):

– Șampanie!

– Și domnul?

Un barbişonat mă măsoară arţăgos înainte de a răspunde.

– Whisky.

Tresar.

– Sunteţi sigur?

– Vă rog! protestează omuleţul; ştiu încă ce fac . . .

Suntem întrerupţi de profesorul Baldetrou. Acesta se răsuceşte în fotoliu, gemând.

– Dumnezeule, şi el! se văicăreşte Petit-Littré.

Paharul medicului este încă pe măsuţa joasă. Îl înhaţ şi-l miros. Scotch.

– Cine i-a turnat băutura? urlu.

Editorul bâiguie.

– Și-a turnat singur, în timp ce dumneata telefonai, şi mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap . . .

Observ o sticlă de whisky lângă pahar.

– A băut din asta?

– Da.

Mă întorc către barbişonat.

– Și dumneavoastră, domnule?

– Nu, ripostează Cutărel, nu-mi place decât Haig cinci stele.

Cât se poate de simplu.

Îl sun pe lacheu. Se arată foarte repede, întrucât era în dosul uşii, cu trompa lui Eustache la nivelul găurii cheii.

– Ia spune-mi, îl atac eu, fluturând sticla. Din sticla asta de whisky ai servit în timpul serii?

– Da, domnule.

– OK, mersi.

Îmi bag degetul pe gâtul flaconului, îl răstorn pe ultimul, apoi îmi retrag degetul şi aplic delicat vârful limbii pe extremitatea umedă a arătătorului meu. Scotch-ul e o chestie care mă cunoaşte, sper că nu vă îndoiţi. Am impresia că-i găsesc un gust bizar acestui whisky. Nici o îndoială: iată sursa răului. Este Mac Herrel tras în sticle de peste o sută de ani, precizează eticheta. Blended and bottled by Daphné Mac Herrel, Scotland, adaugă aceeaşi. O marcă nu prea cunoscută. Îi atrag atenţia lui Petit-Littré, care roşeşte de jenă în dosul hublourilor sale.

Se dezvinovăţeşte faţă de invitaţii săi încă valizi, îngrijorat să nu treacă drept un scârţar în ochii lor severi.

– Acest scotch mi-a fost oferit de unul dintre bunii mei amici care nu consumă decât Mac Herrel şi pretinde că este mai bun decât mărcile curente.

– V-a oferit mult?

– O lădiţă de şase sticle.

– Unde sunt celelalte? îl întreb pe servitor.

– Una e goală, informează gagiul. Asta e începută, celelalte patru sunt acolo, nedesfăcute încă.

– Foarte bine, pune-mi-le deoparte. O să le iau cu mine.

În acest moment, soseşte Favier, încă nedezmeticit. Părul lui roşcat străluceşte în lumina lustrelor. Clipeşte din ochi şi-şi mângâie obrajii pe care barba a crescut ca mătasea de porumb.

Îl trag într-o parte.

– O chestie delicată, micuţule: dramă în lumea bună. Roşcovanul îmi indică tipii care par neînsufleţiţi.

– Ce naiba au toţi?

– Asta urmează să-mi spui tu mie. Analizează conţinutul sticlei ăsteia şi al celorlalte patru pe care o ţi le dea valetul. Ne întâlnim la laborator. Hai, dă-i zor!

Se supune docil. Material bun puştiul ăsta, Favier. Mereu gata, niciodată nemulţumit. Și apoi, dintr-odată, zarvă mare. Patru ambulanţe pătrund pe stradă claxonând şi urlând din sirene. Petit-Littré e stânjenit.

Îşi dă seama că va fi al naibii de greu să înăbuşe scandalul. Douăzeci de brancarde – asta face să circule rumori. Recepţia mondenă se transformă în catastrofă feroviară. Afară, tot cartierul începe să se înghesuie în faţa reşedinţei sale.

Începe să-mi fie milă de el.

– Lăsaţi să se împrăştie zvonul că s-a spart o ţeavă de gaz şi că toată lumea s-a simţit rău.

Îmi frământă antebraţul (nu e suficient de înalt pentru a mi-l prinde deasupra cotului).

– O, da, mersi! Gazul! Asta e: gazul!

– Daţi-mi numele amicului care v-a oferit cele şase sticle de whisky, dacă tot suntem la acest capitol.

Dintr-odată, entuziasmul lui se destramă.

– Dar ce vă trece prin minte! Este vorba despre cineva deasupra oricăror bănuieli.

– Și dumneavoastră, domnule Petit-Littré, sunteţi deasupra oricăror bănuieli; cu toate astea, această aventură surprinzătoare a avut loc la dumneavoastră acasă!

– E adevărat, recunoaşte piticul.

– Deci?

Cu regret, murmură:

– Este un industriaş important. Domnul Charles Olivieri.

– Care locuieşte unde?

– Pe bulevardul Henri-Martin, la numărul 212.

– Mersi.

Credite și copyright:

Redactor Diana Crupenschi
Corectură: Irinel Antoniu şi Adrian Creţu  

Coperta credit foto Ingimage

SAN-ANTONIO, SAN ANTONIO CHEZ LES MAC

© 1961, Fleuve Noir, département d’Univers Poche.
© Editura UNIVERS, 2014, pentru prezenta traducere

www.edituraunivers.ro