Partea I: Revelaţia dragostei

„În ziua când omul va da voie dragostei adevărate să apară,

acele lucruri pe care le credea bine făcute vor cădea în confuzie

şi vor întoarce pe dos tot ce credea să fie drept şi adevărat.”

                                              Dante Alighieri

1.

Primul lucru care îl frapă şi apoi îl intrigă la ea erau ochelarii opaci ce îi ascundeau complet ochii. Afară, soarele dogorea peste oraş. Valuri de căldură distorsionau imaginile clădirilor, ale străzilor, ale puţinilor pietoni care se mişcau ca printr-un sirop dens, toropiţi sub apăsarea zilei toride. Până şi traficul apărea ca într-o peliculă vizionată cu încetinitorul—un miraj fluid, volatil.

În încăperea răcoroasă însă, jaluzelele pictate în culori vesele atenuau şi îmblânzeau lumina, conferind camerei o strălucire difuză. Împreună cu zumzăitul aparatului de aer condiţionat, aceasta dădea scenei un aspect aproape casnic.

Gerard rămăsese un spectator tăcut, studiind-o din pragul uşii pe femeia a cărei figură domina tabloul. Era îmbrăcată în alb, întruchipând parcă îngerul milei, al cărui mesager era de fapt în ultimii trei ani, de la inaugurarea clinicii HOPE, un centru de cercetare şi tratare a copiilor bolnavi de cancer.

Costumul ei alcătuit din pantaloni şi o bluză fără mâneci era şifonat, datorită micuţilor care se adunaseră pe lângă ea. Cu toţii strângeau la piept jucării şi dulciuri, cadouri nelipsite de la nici una dintre vizitele ei. Unul dintre copii reuşise să i se caţere în poală, şi Gerard observă cu o oarecare surprindere că ea îl ţinea şi îl mângâia cu afecţiune maternă, nu cu aerul impersonal al unei vedete care consideră actele de caritate doar un alt mijloc publicitar.

Părul femeii era lung, îi ajungea aproape de mijloc — un amalgam de nuanţe de la şaten deschis până la blond. Culoarea era asemănătoare cu cea a propriului lui păr tuns scurt. Ea îl purta strâns într-o coadă simplă care îi scotea în evidenţă figura aristocratică, pomeţii eleganţi şi buzele senzuale. Gerard observă că avea o pereche de cercei cu câte un diamant minuscul.

„Poate ochelarii sunt meniţi să o facă să pară misterioasă şi interesantă, sau să ţină la distanţă interlocutorii nedoriţi”, gândi el cinic.

Tot ce ştia despre femeia din faţa lui era că se numea Linda Coriola, că era un fel de artistă, sculptoriţă sau ceva asemănător, şi că periodic făcea donaţii considerabile clinicii unde şi el îşi petrecea un timp preţios ca medic cercetător pentru tratamente experimentale împotriva cancerului.

Linda păru să îi simtă privirea fixată asupra ei, căci întoarse capul, rămânând nemişcată pentru o clipă. Gerard era conştient de imaginea pe care o avea, stând rezemat indolent în pragul uşii, cu statura sa înaltă şi umerii largi care aproape blocau intrarea. De obicei se îmbrăca simplu în blugi şi o cămaşă de culoare închisă, care îi punea în evidenţă ochii verzi cu nuanţe albăstrui; azi nu făcea excepţie. Îşi trecu palma peste tenul bronzat, amintindu-şi că nu se bărbierise în acea zi.

Privind-o intens, avu impresia că şi ea era cuprinsă de aceeaşi stranie simfonie de emoţii, aceeaşi atracţie inexplicabil de puternică. Gerard intui că această senzaţie contrasta oarecum cu precauţia distantă pe care se zvonea că Linda o adoptase de la experienţa neplăcută a divorţului ei, cu aproape un an în urmă.

Ghicindu-i dilema, se îndreptă afabil către ea, zâmbindu-le călduros copiilor care scoaseră exclamaţii de bucurie la apariţia lui, formând un cerc dezordonat în jurul celor doi adulţi. Gerard îi întinse mâna Lindei în semn de salut.

—Bonjour! îi spuse cu o voce adâncă, uşor abrazivă, cu accentul francez de care nu reuşise niciodată să scape. Eu sunt Gerard Leon, se prezentă el, dând numelui său pronunţia engleză cu care se obişnuise de când locuia în Londra.

Ea privi o clipă mâna întinsă, apoi îi imită gestul.

—Linda Coriola. Îmi pare bine, domnule Leon.

—Gerard, o corectă el cu jumătate de zâmbet. Nu ne-am întâlnit până acum, dar am auzit de tine.

Ea ridică o sprânceană, păstrând tăcerea.

—Eu sunt medic biolog, lucrez aici, continuă el.

Paşi grei se auziră pe coridor şi o asistentă cu înfăţişare blândă îşi făcu apariţia.

—Bună ziua, domnule Leon, doamnă Coriola. Am venit să-i iau pe copii la masă. Hai, drăguţilor, la spălat pe mâini şi apoi în sala de mese! se adresă ea grupului care deja se îngrămădea către uşă, în timp ce îşi lua zgomotos „La revedere” de la cei doi.

Gerard le întoarse remarcile entuziaste, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Linda, încercând să găsească un subiect de conversaţie. Înainte însă de a deschide gura, observă că vârful nasului ei era roşu şi din spatele lentilelor întunecate o lacrimă aluneca trist pe obrazul ei neted.

El se lăsă pe vine în faţa ei. Ridicându-i uşor bărbia până când ochii lor ajunseră la acelaşi nivel, întrebă îngrijorat:

—Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine? Vrei să chem pe cineva, să îţi aduc un pahar cu apă sau altceva?

Linda scutură din cap a negaţie, încercând să-şi întoarcă faţa într-o parte, însă Gerard îi ţinea ferm bărbia, privind-o întrebător.

—Nu, zise ea într-un târziu. Sunt bine, doar că...

Îşi răsucea un inel pe deget iar şi iar, încercând parcă să găsească un mod potrivit de a se exprima fără a îşi deschide prea mult sufletul în faţa unui străin.

—De câte ori vin aici, mă întristez enorm când le văd feţişoarele palide, efectele chemoterapiei şi ale altor tratamente... Unii mai au speranţă, dar alţii parcă au murit de pe acum. Se ştiu sau se cred deja pierduţi. Văd asta în ochii lor umbriţi de cearcăne. Mă impresionează enorm faptul că nu-i pot ajuta mai mult, că nu le pot da ceea ce contează cu adevărat, adică sănătate şi o viaţă normală.

În timp ce spunea acestea, Linda scoase din geantă un şerveţel; înainte ca ea să poată protesta, Gerard i-l luă din mână şi îi scoase uşor ochelarii de soare, apoi îi şterse el însuşi lacrimile cu mişcări uşoare, aproape tandre, întrebându-se vag ce anume îl determinase să facă un asemenea gest îndrăzneţ.

Când Linda deschise ochii, se priviră pentru prima dată fără nici o barieră fizică între ei. „Albaştri” era o descriere prea banală pentru a reda culoarea ochilor ei migdalaţi. Deşi încadraţi de pleoape înroşite de plâns şi gene umede, fără nici un fel de cosmetice aplicate, erau de-a dreptul superbi. Gerard nu mai avusese niciodată un asemenea sentiment de fâstâceală absurdă, dar se afla acum în genunchi în faţa celei mai atrăgătoare femei pe care o cunoscuse vreodată, fără a avea habar ce să spună sau să facă mai departe. Într-un târziu, zise răguşit:

—E îngrozitoare soarta acestor bieţi copilaşi. Însă nu crede că nu-i ajuţi. Dimpotrivă, donaţiile pe care le faci contribuie enorm la cheltuielile de cercetare, la tratamente, medicamente, la asigurarea unui mediu cât de cât plăcut pentru ei...

Fără a-şi da seama, îi luase mâna într-a lui.

—Şi tu şi eu luptăm în felul nostru pentru aceeaşi cauză. E ceva, să ştii. Pentru ei contează enorm că măcar mai există oameni cărora le pasă. Majoritatea celorlalţi preferă să se ascundă în spatele unui zid insensibil de ignoranţă.

Linda îi zâmbi, iar el speră că era încălzită atât de spusele lui, cât şi de palmele calde care le cuprindeau pe ale ei.

—Ştiu că aveţi dreptate, domnule Leon, dar în cazuri ca astea nu-i niciodată suficient. Oricum, ceea ce faceţi dumneavoastră pentru ei e mult mai important. Am înţeles că experimentaţi un nou vaccin sau ser care deja dă rezultate promiţătoare. O singură viaţă salvată e mai mult decât toţi banii pe care îi pot eu oferi.

—Fără banii oferiţi de tine nu ar exista laboratoare de cercetare, echipamente, resurse, nimic, îi replică Gerard, ridicându-se în picioare. Şi, te rog, nu îmi mai vorbi cu „dumneavoastră” ca unui bătrân decrepit, continuă el zâmbind. Nu cred că sunt cu foarte mult mai în vârstă decât tine. Ştiu că nu e politicos să întrebi o doamnă câţi ani are, aşa că îţi spun că eu am treizeci şi şase. Calculează tu diferenţa de vârstă şi, dacă vrei, poţi să mi-o spui şi mie.

Ea râse uşor, părând apoi uimită de acest sunet pe care îl auzea rareori între aceşti pereţi, şi de faptul că necunoscutul din faţa ei reuşise să o amuze doar după ce schimbaseră câteva replici.

—Nu sunt încă la vârsta la care să fiu sensibilă în legătură cu acest subiect. Am douăzeci şi opt de ani.

—Hmm... Deci diferenţa e ideală, spuse el privind-o meditativ.

—Ideală pentru ce? întrebă ea precaută.

—Pentru a bea o cafea împreună.

Gerard îi întinse o mână pentru a o ajuta să se ridice. Detectând o umbră de ezitare, adăugă:

—Vreau să îţi povestesc despre proiectul la care lucrez acum. Cred că e în interesul tău să ştii unde se duc banii pentru care trudeşti atât, nu?

Recunoscând momeala ca atare, dar neputând rezista renumitului şarm francez şi propriei ei curiozităţi, Linda se ridică, netezindu-şi hainele.

—Dacă înlocuieşti cafeaua cu îngheţata, oferta devine chiar tentantă. Dar unde propui să mergem pe canicula asta?

Deschizându-i uşa, el îi atinse uşor cotul, spunând:

—E o cofetărie destul de aproape. Merg uneori acolo cu micuţii mei pacienţi, iar partea bună e că nu trebuie să mergem prin soare. Toată strada e umbrită de copaci sau clădiri. O să-ţi placă.

****

De cum părăsiră oaza de răcoare a clinicii, aerul amiezii deveni aproape irespirabil, fierbinte şi uscat — un fenomen rar întâlnit în Londra. Gerard îi arătă Lindei direcţia cofetăriei care, din fericire, era foarte aproape. Continuă să îi ţină uşor braţul, abia atingând-o. Chiar şi acest contact subtil cu palma lui o făcu să se înfioare, fără a putea explica de ce.

Strada era pustie, cu excepţia câtorva pietoni care mergeau buimaci, grăbindu-se spre refugii de răcoare. Când ajunseră în faţa cofetăriei, uşile glisante se deschiseră şi un val de aer rece îi învălui la intrare, iar mirosul apetisant de prăjituri şi alte delicatese le stimulă simţurile.

Cofetăria era destul de mare, decorată în culori pastel, cu duşumea de lemn şi pereţi cu tapiserie crem; din tavan atârnau candelabre demodate, care completau perfect ambientul, conferindu-i un aer puţin arhaic, alături de mesele şi scaunele din lemn sculptat. Singurul sector cu aspect modern erau vitrinele frigorifice, cu rafturi pe care erau expuse adevărate capodopere culinare: prăjituri, torturi, fursecuri, îngheţată, produse de patiserie, precum şi tot felul de de sucuri mai mult sau mai puţin naturale.

După o inspecţie amănunţită, Linda comandă îngheţată de vanilie şi două ecleruri. Gerard îi urmă exemplul, gest care ei i se păru oarecum galant.

Se aşezară la o masă dintr-un colţ îndepărtat, lângă un ficus uriaş cu frunze lucioase. După toate aparenţele, plantei îi pria extrem de mult penumbra şi mirosul dulceag.

Gerard trase scaunul pentru ea înainte de a se aşeza şi el la masa rotundă.

—Mmmm! exclamă ea după ce prima linguriţă de îngheţată aromată i se topi delicios pe limbă. N-am mai mâncat îngheţată atât de bună din copilărie! Chestiile alea pline de substanţe chimice din comerţ nu se compară cu asta.

Ochii lui verzi, exotici erau aţintiţi asupra ei, indicând că savurează atât îngheţata, cât şi compania femeii din faţa lui. Linda nu îşi putea desprinde privirea de a lui. Avea un chip atât de interesant, care atingea echilibrul perfect între puternic şi chipeş. Linii subtile radiau din colţurile ochilor lui, conferindu-i un aer de maturitate şi caracter. Avea o bărbie fermă, acoperită cu umbra aurie a unei bărbi, şi buze care păreau perfecte pentru sărutat.

Cămaşa lui simplă, bleumarin i se potrivea ca o mănuşă, punând în evidenţă un piept lat, musculos, braţe puternice şi un abdomen plat. Linda înghiţi în sec, gândindu-se că Gerard nu avea fizicul unui medic, ci al unui stripper sau al unui star dintr-un film pentru adulţi.

—Să înţeleg că nu ai mai fost de mult într-o cofetărie? întrebă el, abordând farfuria cu ecleruri.

Linda tresări şi îşi coborî privirea, sperând că Gerard nu îi observă obrajii roşii.

—Nu am mai fost de foarte mult timp. Din păcate, în ultima vreme am muncit prea mult şi am uitat să mă bucur de micile plăceri ale vieţii.

—Ţi s-ar părea că sunt indiscret dacă te întreb de ce?

Ea îl privi uşor uimită, apoi răspunse amuzată:

—Întotdeauna eşti aşa direct?

—Da, deşi unii oameni mă numesc „băgăcios”. E din cauza divorţului tău? Am auzit ceva la clinică, dar dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, poţi să-mi spui să-mi văd de treaba mea. Aud asta tot timpul, dar nu mă opreşte să pun întrebări.

—Auzi cam prea multe pentru binele tău, domnule Leon, îl tachină ea. Dacă tot eşti atât de bine informat, spune-mi, ce ai auzit despre divorţul meu?

—Nu mare lucru, dar n-aveam nevoie decât să te cunosc ca să-mi dau seama că tipul e un idiot şi probabil e cel mai bine pentru tine că ai scăpat de el.

Inima ei tresări la acest compliment indirect, dar alese să îi evite capcana.

—Nu e nici o poveste interesantă la mijloc, răspunse ea. Sunt doar una din milioanele de femei care s-au căsătorit cu un bărbat cu care nu avea nimic în comun. Şapte luni mai târziu ne-am spus „Adio” de comun acord, fără nici un scandal. Asta e tot. Eşti dezamăgit?

—Glumeşti, nu?

Privirea lui îndrăzneaţă şi directă o întâlni pe a ei, şi pulsul i se acceleră uşor. Gerard făcu semn chelneriţei şi amândoi comandară apă tonică.

După prima înghiţitură, Linda reîncepu discuţia:

—Acum că ştii povestea vieţii mele, vorbeşte-mi despre tine. Eşti francez, nu-i aşa?

—E chiar atât de evident? glumi el, agitând gheaţa din paharul său.

—Bien sûr. Cam la atât se limitează franceza mea, zise ea râzând.

—Oricum, ai o pronunţie excelentă, remarcă el.

—Merci beaucoup! Dacă tot m-ai momit cu îngheţată să-mi povesteşti despre proiectul tău, de ce nu începem cu o scurtă biografie? Poţi să-mi spui să-mi văd de treaba mea dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, îi spuse ea zâmbind, imitându-l.

El râse uşor, părând surprins să descopere ce fiinţă agreabilă se ascundea în spatele acelui scut distant.

—Bine, uite rezumatul vieţii mele: m-am născut în Bobigny, un orăşel din nord-estul Parisului, unde am locuit până la şaisprezece ani. Atunci a murit tatăl meu.

Făcu o pauză, ca şi când ar fi aşteptat obişnitele remarci de compătimire, dar Linda rămase tăcută. Gerard continuă:

—Lucra în domeniul cercetării nucleare, despre care nu ştiu multe, căci eram prea ocupat cu viaţa de adolescent. La un moment dat a început să aibă probleme grave de sănătate. Când a mers la spital, a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală. Era inoperabilă, fiind foarte avansată din cauză că tatăl meu ignorase simptomele până în ultimul moment. Două luni mai târziu a murit.

Deşi încerca să pară detaşat, regretul şi tristeţea acumulată în douăzeci de ani încă i se reflectau în glas.

—După aceea, mama a hotărât să ne mutăm aici, la sora ei, Sophie. Amândoi eram distruşi, şi fizic şi moral.

—Felul în care a murit tatăl tău te-a determinat să devii medic? întrebă Linda pe un ton blând, care inspira înţelegere şi confidenţe.

Gerard ridică ochii să o privească, părând uimit de intuiţia ei. Apoi luă o înghiţitură din apa tonică şi răspunse meditativ:

—S-ar putea. Poate în subconştient asta a cântărit mult în decizia mea legată de carieră, dar mai sunt şi alţi factori... Am moştenit de la tatăl meu o sete de cunoaştere, o fascinaţie faţă de ştiinţă, în general, şi faţă de corpul omenesc în mod deosebit, spuse el, iar Linda îi citi în atitudine pasiunea şi devotamentul profund pentru munca lui. Aceeaşi pasiune o mâna şi pe ea în aceeaşi măsură, chiar dacă direcţia era diferită.

Gerard continuă:

—Mă intrigă mecanismele, configuraţia organismelor vii şi felul lor de a funcţiona, de a se adapta, de a se reproduce...

Jenată de acel ultim cuvânt, ea îşi plecă privirea către paharul din faţa ei, jucându-se cu paiul colorat. Putea să pună pariu că dacă s-ar fi uitat atunci la Gerard, ar fi văzut un zâmbet aproape imperceptibil înflorindu-i pe buze.

—Cam asta e plictisitoarea poveste a vieţii mele. Mai e şi altceva ce doreşti să ştii?

—Da, replică ea, şi ochii îi sclipiră cu interes. Povesteşte-mi despre tratamentul magic pe care l-ai descoperit.

Gerard se aşeză mai comod în scaun.

—De fapt, nu se poate spune că l-am descoperit eu, căci s-au mai făcut cercetări în sensul ăsta. Eu am reuşit să determin o formulă de tratament care până acum dă rezultate excelente la testările in vitro.

—Am înţeles că în clinica „HOPE” nu se fac teste pe animale. E unul dintre motivele care m-a determinat să o aleg pentru a oferi sprijin financiar. Consider monstruoase testările pe animale într-o eră în care tehnologia a evoluat suficient ca să le excludă.

—Şi eu cred la fel, răspunse el. În calitate de medic şi de om, respect viaţa în orice formă. Şi chiar dacă nu e potrivit pentru un medic să spună asta, există oameni care merită mai puţin să trăiască decât animalele.

Linda zâmbi şi un val de căldură îi învălui sufletul.

—Nu-mi vine să cred că există cineva care să iubească şi să respecte animalele la fel de mult ca mine... Şi sunt de aceeaşi părere cu tine. Nici măcar eu nu îmi puteam expune mai bine punctul de vedere. De ce nu te-ai făcut medic veterinar?

—Aşa intenţionam, dar m-am gândit că aş putea face mai mult bine salvând vieţile unor copii. Deocamdată, indiferent de bagajul genetic pe care îl poartă, cu toţii merită o şansă la viaţă. Poate asta îi va face nişte oameni mai buni. Pe cei care supravieţuiesc, adăugă el cu o urmă de regret.

—Mda...

Rămaseră o clipă în tăcere, fiecare cufundat în propriile sale gânduri. După un moment, Linda reluă discuţia.

—Cum ai testat miraculosul tău tratament? întrebă ea, revenind la subiectul principal. Şi ce fel de tratament e?

Gerard îşi împreună mâinile sub bărbie, privind-o.

—Un ser şi un unguent pe bază de venin de şarpe. E destinat în principiu vindecării anumitor forme de cancer de piele.

Linda ridică din sprâncene.

—Serios? Credeam că veninul de orice fel e nociv, nicidecum benefic pentru organismul uman.

El zâmbi.

—Asta cred majoritatea oamenilor. Eu sunt un nonconformist. Vreau să demonstrez că orice substanţă organică are şi foloase, doar că e greu de determinat modul în care trebuie utilizată. Veninul crotalului de Mojave are nişte caracteristici deosebite observate de cercetătorii care încearcă să producă vaccinuri anti-venin. Conţine o neurotoxină foarte puternică şi alte substanţe care, pe scurt, transformă celulele afectate într-un fel de... supă. E adevărat, distrugerea e neselectivă, iar obiectivul e distrugerea celulelor canceroase. Însă, ca alternativă la efectele traumatizante şi invazive ale chirurgiei şi chemoterapiei, e preferabil să injectezi o cantitate bine calculată de ser cu venin într-o tumoare. În prima fază încercăm unguentul, evident. Din păcate, e imposibil să distrugi doar celulele canceroase fără a afecta măcar o parte din cele sănătoase. Am efectuat numeroase teste in vitro şi, folosind metode şi calcule minuţioase, am stabilit o formulă de tratament. Bineînţeles, adăugă el împreunându-şi mâinile, nu se poate aplica în toate formele de cancer, însă în cazul tumorilor externe, în forme uşoare, am obţinut deja rezultate încurajatoare pe doi voluntari.

—E nemaipomenit! exclamă ea, animată. Cred că sunt destui părinţi care consimt ca bieţii lor copii să servească drept cobai.

—Da, răspunse el. La urma urmei, soarta le e aproape pecetluită din momentul în care sunt diagnosticaţi, aşa că nu au mare lucru de pierdut încercând tratamente noi. Oricum, calculele noastre sunt foarte exacte, iar riscurile sunt minime pentru voluntari.

Linda oftă, sprijinindu-şi bărbia în mâini.

—Dar ce provoacă, de fapt, cancerul? întrebă ea. Un virus, o bacterie, ce anume?

Gerard o privi, surprins de interesul acut pe care ea îl manifesta vizavi de acest subiect.

—Ca să fiu dureros de sincer, nici medicina nu poate spune exact cauza apariţiei acestei boli. În urma a fel şi fel de studii, s-au emis nenumărate ipoteze. Cea mai plauzibilă ar fi aceea că, sub influenţa unor anumiţi factori, are loc modificarea sistemelor de reglare a creşterii şi diferenţierii celulelor normale; iar chestia asta devine periculoasă pentru restul celulelor sănătoase. Cu alte cuvinte, celulele canceroase se multiplică într-un mod dezordonat, necontrolat, şi numărul lor creşte până când formează o tumoră. Pe lângă înmulţirea extrem de rapidă, celulele canceroase sunt incapabile să se organizeze într-un mod adecvat, iar masa de ţesut care ia naştere nu are caracteristicile unui ţesut normal.

—Iar tumorile sunt maligne şi benigne, şi cele maligne sunt periculoase şi doctorii trebuie să scape de ele, nu?

Gerard râse.

—Cam aşa ceva. Nu vrei să îmi fii asistentă? Mi-ar prinde tare bine să te am prin preajmă.

—Îmi pare rău, dar mă simt mai bine printre bucăţi de lemn, metal şi obiecte ascuţite. Biologia nu a fost niciodată punctul meu forte. În plus, nu am structura psihologică necesară pentru a fi un cadru medical. Mă apucă plânsul numai când văd oameni bolnavi, zise ea cu o voioşie forţată. Sau ai uitat demonstraţia de mai devreme?

Gerard îi acoperi mâna cu a sa, mângâind-o uşor.

—Nu te jena, nu e o ruşine să ai suflet. Trebuie să te bucuri că societatea nu te-a transformat şi pe tine într-un robot insensibil, cum sunt mai toţi cei care ne înconjoară.

Linda nu îşi retrase mâna, ci se bucură din plin de starea plăcută care o cuprinse la atingerea lui caldă, masculină.

—Nu mă înţelege greşit, zise ea. Nu îmi e ruşine că am slăbiciuni. Aş vrea doar să pot să ascund asta mai bine, nu să mă poată citi oricine ca pe o carte deschisă.

Un colţ al gurii lui se arcui într-un zâmbet.

—Crede-mă, nu eşti deloc o carte deschisă. Când te-am văzut prima dată, am avut impresia că eşti o damă rece şi distantă care face opere de caritate doar de dragul publicităţii.

Când Linda îl privi cu gura căscată, el îşi trecu o mână prin păr.

—La dracu’, nu-mi vine să cred că am zis asta! continuă el.

După un moment, amândoi începură să râdă.

—Pentru un om atât de inteligent, nu eşti foarte perspicace, domnule Leon. Sau nu ştiai că mereu am preferat să rămân anonimă? Ce se ştie despre mine se discută numai în incinta clinicii. Sau cel puţin aşa credeam. Dar la cât de informaţi sunt toţi despre viaţa mea personală, mă mir cum de nu fac speculaţii şi despre culoarea lenjeriei mele intime, glumi ea fără răutate.

Gerard zâmbi şi mai larg.

—Dacă vrei, sunt perfect disponibil să verific, doar ca să nu mai existe incertitudini.

„N-ai idee cât de tentantă e ideea!”, gândi ea. Însă, cu un zâmbet sec, întrebă:

—Eşti atât de amabil şi săritor cu toate femeile?

—Numai cu cele incredibile, aşa ca tine, răspunse el, privind-o într-un mod care o făcu să se întrebe dacă nu cumva are febră.

Dându-şi seama că farfuriile şi paharele lor se goliseră demult, Linda îşi luă poşeta şi se ridică.

—Ar cam fi cazul să plec şi eu, spuse ea netezindu-şi hainele. Am ceva de lucru.

Gerard se ridică şi el.

—Te conduc până la maşină. Doar aşteaptă-mă un minut, să achit nota de plată.

Afară asfaltul încă dogorea, însă lumina soarelui scăzuse considerabil. Merseră în tăcere câteva zeci de metri până ajunseră în faţa clinicii, unde era parcat şi automobilul Lindei, un Mercedes sport, albastru-deschis, a cărui capotă fusese neglijent lăsată jos.

—Ar trebui să fii mai atentă. Nu îţi mai lăsa capota jos, mai ales când parchezi pe stradă.

—Ah, gesticulă ea vag. Nu e nimic de furat înăuntru. Doar nişte dălţi pe undeva prin torpedo, dar mai am acasă câteva zeci, de toate modelele.

Gerard îi luă din nou mâinile în ale sale.

—Mi-a părut tare bine să te cunosc, îi spuse el privind-o fix în ochi. Când o să ne mai vedem?

Linda ezită, apoi răspunse pe un ton neutru:

—Sunt convinsă că o să ne mai întâlnim pe aici, pe la clinică. Acum că locuiesc în Londra, o să vin mai des. Mulţumesc pentru prăjituri, şi succes cu tratamentul! O să mă mai interesez de progresul tău.

Gerard zâmbi imperceptibil, neafectat de aparenta ei indiferenţă.

—Ne mai vedem pe-aici! îi spuse el şi o sărută pe obraz înainte ca ea să schiţeze vreo mişcare de protest.

După ce maşina ei se pierdu în trafic, Gerard intră în clădire şi merse direct în camera unde o întâlnise mai devreme pe Linda. De pe podea, lângă scaunul unde stătuse ea, culese ochelarii de soare pe care el însuşi îi scosese mai devreme. Cu un mic râs şiret, se îndreptă spre biroul Carolinei, una dintre asistente, care ocazional făcea şi pe secretara.

Afişând cel mai seducător zâmbet al său, o abordă pe femeia durdulie, blondă, care semăna un pic cu propria lui mamă:

—Caro, doamna Coriola şi-a uitat ochelarii de soare aici. Îi ştii cumva adresa şi numărul de telefon? Ştiu că sunt confidenţiale. Nu-ţi face griji, datele astea sunt în siguranţă cu mine.

****

Deşi avea casa de câteva luni bune, încântarea Lindei faţă de clădirea din cărămidă ruginie nu scăzuse câtuşi de puţin. Casa cu un etaj, trei dormitoare şi două băi avea o faţadă simplă, care nu o deosebea cu nimic de celelalte clădiri care alcătuiau un cartier select undeva în sudul Londrei. Aferent construcţiei principale era un mic garaj alb, iar în faţa acestora se întindea o alee străjuită de copaci bătrâni şi încovoiaţi, care îşi plecau crengile graţioase pentru a forma un adevărat tunel de vegetaţie. Accesul către alee era delimitat de o poartă masivă, cu aspect vechi şi elegant, dar cu un sistem modern de alarmă şi deschidere centralizată.

Linda apăsă un buton al telecomenzii care stătea în permanenţă pe bordul maşinii şi canaturile ornate se urniră cu o graţie neaşteptată.

Maşina alunecă agale câteva zeci de metri pe alee şi Linda staţionă în faţa garajului. După ce apăsă un alt buton al telecomenzii, uşa garajului se ridică. Linda parcă maşina, apoi coborî şi descuie o uşă laterală, care făcea conexiunea între garaj şi casă. Uşa dădea direct într-un living uriaş, cu ferestre enorme care dezvăluiau panorama ce o încântase atât de mult: o piscină cu forme şerpuite şi asimetrice se întindea în spatele casei, iar pe marginea ei sumedenii de pitici de grădină, spiriduşi şi alte personaje de poveste ţineau în mâinile lor de ceramică zeci de felinare. Odată cu lăsarea nopţii, luminile combinate dădeau peisajului un aspect feeric, desprins parcă din aceleaşi poveşti ca şi purtătorii lor. Lângă piscină se afla o platformă îngustă de lemn cu câteva şezlonguri, iar dincolo de toate acestea se întindea curtea. Avea un aspect sălbatic de junglă urbană, cu pomi şi arbuşti care străjuiau un mic foişor — atelierul Lindei.

În sufragerie, Linda se aşeză pe canapea, în faţa enormului ecran TV — unul dintre puţinele obiecte de mobilier. Butonând telecomanda televizorului în căutarea unui program interesant, îşi aruncă pantofii şi îşi strigă tovarăşul. Acesta apăru imediat din bucătărie, cu coada ridicată în semn de bun-venit, şi îi sări direct în poală torcând zgomotos.

—Ce face motanul meu frumos şi alintat? îl întrebă ea, mângâindu-i cu drag blăniţa albă şi moale, imaculată cu excepţia unor porţiuni negre pe lăbuţele din faţă, care arătau ca nişte pantofi, şi a unei zone negricioase în jurul ochiului stâng. Acest petic întunecat de blăniţă, aproape circular, îi dădea motanului un aer glumeţ şi îi adusese numele Pirata, cuvânt care însemna „pirat” in limba italiană.

În cei trei ani de când se născuse, Pirata fusese nedespărţit de stăpâna lui, fiindu-i cel mai fidel prieten şi înţelept confident.

Cotoiul scoase un miorlăit melodios, iar Linda îi răspunse:

—Da, dragul meu, am fost la clinică azi. Dacă aş fi putut, te-aş fi luat şi pe tine. Sunt convinsă că i-ai mai fi înveselit puţin pe micuţi.

Continuă să vorbească, mângâind drăgăstos blăniţa curată a motanului, care asculta atent fiecare cuvânt, privind-o cu ochii lui albaştri, migdalaţi.

—Am cunoscut şi unul din doctori, un tip... Ei bine, un tip nemaipomenit, la prima vedere. Dar ştii că nu prea am încredere în bărbaţi, nu? Mai ales în cei care par prea buni să fie adevăraţi.

Pirata îşi frecă uşor năsucul roz de al ei, iar Linda începu să râdă.

—Uită-te la mine, sunt de-a dreptul jalnică! Cel mai bun prieten al meu e un motan, şi culmea e că am impresia că într-adevăr înţelegi ce spun. Hai să mâncăm ceva, zise şi se ridică, iar motanul i-o luă înainte spre bucătărie.

Bucătăria era mobilată la fel de simplu ca şi restul casei, cu o tejghea triunghiulară care servea drept masă aşezată în centrul încăperii, două scaune înalte, iar dulapurile şi aparatele casnice erau dispuse de-a lungul pereţilor în jurul ei. Toate suprafeţele erau de un alb imaculat.

—Ia să vedem ce ne-a gătit doamna Adams, zise ea. Vorbea despre menajera angajată la recomandarea cuplului care îi vânduse casa, după ce ei beneficiaseră de serviciile doamnei Adams vreme de cinci ani.

Linda găsi în frigider supă de pui cu tăiţei, ceva ce părea a fi omletă cu ciuperci şi plăcintă cu dovleac — desertul ei preferat.

—Mmm, o să mâncăm excelent în seara asta!

Îi puse mâncare şi apă lui Pirata în zona lui — un perimetru de lângă uşa de la bucătărie care dădea afară, unde motanul avea coşul în care dormea, jucării şi chiar o uşiţă batantă construită special pentru accesul şi nevoile lui pisiceşti. Apoi ea se servi cu o porţie de omletă şi una de plăcintă, aşezându-se la masa-tejghea.

După ce termină omleta, îşi luă farfuria cu plăcintă şi se instală în faţa televizorului pe canapeaua din sufragerie. În timp ce schimba canalele plictisită, dădu peste una dintre numeroasele versiuni de film realizate după cartea lui Paul Féval, „Micul parizian”, carte care îi plăcuse în mod deosebit în copilărie. Nici filmul nu era rău, aşa că Linda îl urmări cu interes. După ce se termină filmul, observă că afară se lăsase întunericul, iar piticii ei — sau mai degrabă foto-senzorii cu care erau echipaţi — îşi aprinseseră felinarele, creând superbe jocuri de lumină pe suprafaţa strălucitoare a piscinei. Şi pentru că fusese probabil una dintre puţinele zile caniculare din istoria Londrei, piscina părea mai îmbietoare ca oricând.

Pirata se tolănise în poala ei cândva pe la jumătatea filmului şi dormea dus. Linda îl puse uşurel pe canapea, primind un mic mieunat în semn de protest.

Merse în dormitor şi se dezbrăcă, lăsându-şi hainele în stilul ei dezordonat, aruncate pe patul uriaş acoperit cu o lenjerie bleu, în ton cu pereţii. Îşi puse un costum de baie minuscul, negru, aproape nou. Îşi luă telefonul mobil — de care rareori se despărţea — şi porni aplicaţia radio, găsind un post cu muzică pop, ritmată, ce se potrivea perfect cu starea ei de spirit.

Încălţată într-o pereche de şlapi, lipăi în jos pe scări, târând un prosop după ea. Lăsând uşa din spate întredeschisă, se îndreptă către piscină. Îşi lăsă telefonul pe un şezlong şi se descălţă, apoi se cufundă încet în apă, savurând din plin senzaţia de răcoare lichidă, la fel de plăcută precum o baie fierbinte în toiul iernii.

Pirata, trezit din somn de agitaţie şi muzică, venise să-i ţină companie şi o privea cum înoată leneş, tolănit printre iarbă şi pitici.

După ce înotă suficient şi o oboseală plăcută îi cuprinse muşchii, Linda se întoarse cu faţa în sus în apă şi se lăsă să plutească, privind cerul întunecat, unde părea că nici o stea nu se arată vreodată.

„Smog”, gândi ea melancolic.

Într-un târziu, începu să îşi mişte braţele şi picioarele agale ca să ajungă la marginea piscinei. Tocmai când se pregătea să iasă, aplicaţia radio se opri şi telefonul începu să sune.

—Cine naiba o fi la ora asta? întrebă ea retoric, privind motanul care o imita, stând cu burtica în sus şi scorojind cu gheruţele-i jucăuşe vopseaua unui biet spiriduş.

Linda se repezi afară din piscină, îşi şterse repede mâinile pe un prosop şi înhăţă telefonul. Nu cunoştea numărul care îi apăru pe ecran.

—Alo! răspunse ea pe un ton cam brusc.

—Bună, Linda, sunt Gerard Leon. Sunt în faţa porţii tale, dar nu ştiu cum să intru şi mi-e cam greu să mă caţăr peste gard. Ai putea să-mi deschizi?

Câteva secunde, Linda nu reuşi să articuleze nici un sunet. Într-un târziu, întrebă:

—Gerard? Ce naiba cauţi aici la ora asta?

—Îţi explic când îmi deschizi. Sau preferi să mă urc peste gard?

—Nu, nu te atinge de gard! răspunse ea enervată. Va porni alarma şi va alerta firma de pază. Deşi poate nu e o idee chiar rea... Aşteaptă-mă acolo, vin imediat.

„Ce naiba caută aici la ora asta?” se întrebă ea din nou, în timp ce îşi înfăşură în grabă un prosop în jurul trupului şi îşi vârî picioarele în şlapi.

Aleea care ducea către poartă era destul de lungă, iar Linda, cu părul şi pielea ude, începuse să simtă frigul adus de lăsarea întunericului şi de apa răcoroasă din piscină. Odată ajunsă la poartă, îl privi pe Gerard printre gratiile groase, apoi introduse codul care dezactiva alarma.

—De unde ai adresa mea şi ce cauţi aici la ora asta?

Gerard nu reuşi să distingă mare lucru în întunericul adânc. Văzu totuşi prosopul alb ce revela frumoasele picioare ale Lindei, umerii netezi şi braţele graţioase. În lumina lunii, pielea ei avea o strălucire sidefie. Picăturile de apă care i se scurgeau din păr se prelingeau pe curbele delicate ale sânilor ei, pierzându-se undeva în spatele pumnului cu care îşi strângea prosopul la piept. Gerard strânse puternic una dintre gratiile porţii, încercând să controleze reacţiile incredibile pe care le declanşa în trupul şi mintea lui această nimfă pe jumătate nudă, faţă de care simţea o atracţie magnetică.

—Ţi-ai uitat ochelarii de soare la clinică. Am luat adresa ta din registru şi am venit să ţi-i aduc, împreună cu asta.

Întinse spre ea cealaltă mână în care ţinea un singur trandafir alb.

—Pot să intru? întrebă el. Jur că intenţiile mele sunt la fel de nevinovate ca acest trandafir, continuă el pe un ton glumeţ.

Linda păru să ezite. Însă, având în vedere că era pe jumătate îngheţată, acţionă mecanismul de deschidere a porţii, apoi se dădu într-o parte ca să-l lase să treacă. Era conştient că o privea cu intensitate aproape tangibilă. Sclipirea ochilor săi sfida întunericul, şi nu îşi putea desprinde privirea de ea.

Îi întinse ochelarii de soare şi trandafirul, iar ea le luă cu o mână tremurândă, şoptind:

—Mulţumesc, dar nu trebuia să te deranjezi.

—Nu a fost nici un deranj. Dimpotrivă, speram să mă inviţi la o cafea. Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine şi ţie ceva fierbinte de băut, zise el zâmbind jucăuş, deşi simţea o urmă de neaşteptată nervozitate.

—Bine, răspunse ea după câteva momente încordate.

Linda îi indică direcţia casei cu o mişcare a bărbiei, şi amândoi porniră pe alee.

Gerard continuă să o privească discret cu coada ochiului. Cu cât luminile ferestrelor îi dezvăluiau o imagine din ce în ce mai clară a femeii de lângă el, cu atât îi era mai greu să nu o atingă. Simţea o nevoie acută să o ia în braţe şi să-i încălzească pielea suavă cu săruturi fierbinţi. Oare ea simţea aceeaşi atracţie, sau era la fel de rece şi distantă precum părea? Ar fi dat orice să ştie ce gândea în momentul acela, însă ea continuă să meargă fără a schiţa vreun gest care să-i reflecte starea de spirit.

—Locuieşti singură? întrebă el.

—Nu.

Răspunsul ei îl surprinse peste măsură. Conform surselor lui de la clinică, Linda locuia singură, iar restul familiei ei se afla în Italia, ţara ei natală.

—Dar cu cine? întrebă el din nou, când văzu că ea nu are de gând să-i dea detalii.

Însă ea nu răspunse, făcându-l să se întrebe dacă fusese o idee bună să vină aici în seara asta. La urma urmei, nu ştia multe despre ea, iar Linda nu se arătase foarte prietenoasă către el.

Ajunseră în sfârşit în dreptul uşii principale, care rămăsese deschisă. Pe prag aştepta o pisică albă, dând din coadă, evident deranjată de prezenţa unui intrus nocturn.

—Cu el, răspunse Linda, arătându-i motanul care părea tot timpul să-i facă semn cu ochiul. Îl cheamă Pirata şi e cel mai bun prieten al meu, adăugă ea zâmbind.

Părând mai relaxată, îi făcu semn să intre.

Odată ajunşi în sufragerie, Linda îl invită să ia loc pe canapea.

—Te rog, aşteaptă-mă câteva minute. Mă duc să mă schimb.

—Nu-i nici o problemă, nu te grăbi, îi spuse el. Dacă îmi arăţi unde e bucătăria, pot să fac nişte ciocolată caldă.

Ea îl privi uşor surprinsă, apoi îl îndrumă în bucătărie.

—Cănile sunt în dulapul de sus, iar plicurile cu ciocolată sunt aici, în dreapta, explică ea. Apa o încălzesc de obicei la microunde.

—Mergi şi schimbă-te. Şi, te rog, usucă-ţi părul. Nu aş vrea să răceşti.

Spunând acestea, luă între degete o şuviţă din părul ei ud. Cu o mişcare fluidă şi lentă, o duse la buze, apoi îi inhală adânc parfumul subtil. Mirosea a apă curată, cu un vag iz de clor şi o aromă florală incitantă.

Linda îl privea hipnotizată, fără a putea scăpa privirii lui intense. După o clipă, inspiră adânc. Mişcarea testă serios elasticitatea prosopului şi a auto-controlului lui Gerard.

—Cred că te descurci până mă întorc eu.

Zicând acestea, ea se întoarse şi ieşi. Urcă scările în grabă, strângând prosopul la piept cu o mână şi ţinându-şi ochelarii şi preţiosul trandafir cu mâna cealaltă.

****

Când ajunse în dormitor, Linda puse trandafirul într-o vază şi o umplu cu apă. Apoi începu să îşi usuce părul, bucurându-se din plin de aerul fierbinte al uscătorului care îi încălzea pielea.

Prezenţa lui Gerard în casa ei o făcea să se simtă confuză. Pe de o parte, era flatată de atenţiile lui. Era un bărbat superb, atât de atrăgător încât genunchii ei păreau să se transforme în cauciuc ori de câte ori o privea sau o atingea. Pe de altă parte, nu putea să lase garda jos atât de uşor.

În sinea ei, ştia că încearcă să amâne cât mai mult momentul în care va trebui să coboare şi să îl înfrunte, să stea lângă el, să găsească subiecte de conversaţie. Motivele acestei tergiversări nu-i erau însă prea clare.

„E un tip extrem de atrăgător, luptă pentru aceeaşi cauză ca şi tine, e inteligent, educat, arată extraordinar... Numai când te priveşte simţi că iei foc. Atunci care naiba e problema?”, se întrebă ea.

Şi deodată, realiză foarte clar care era problema: reticenţa ei faţă de angajamentele pe care le presupune o relaţie. Faptul că nu era dispusă să renunţe la nici măcar un gram din libertatea şi independenţa pentru care muncise atât. Şi faptul că ştia, în sinea ei, că dacă începe o relaţie cu acest bărbat, oricât ar încerca să se detaşeze emoţional, era imposibil să nu se îndrăgostească de el. Iar dacă el nu ar simţi la fel, i-ar frânge inima. Dar dacă i-ar împărtăşi sentimentele, cu siguranţă Gerard ar vrea mai mult: căsnicie, angajamente, reponsabilităţi — lucruri pe care Linda se convinsese că nu le vrea în viaţa ei, cel puţin nu prea curând.

Oftă adânc şi începu să-şi piaptene părul lung. După ce termină, îmbrăcă un trening negru de bumbac, subţire şi lejer. Cu picioarele goale în papuci de casă roz, pufoşi, coborî scările spre living.

Gerard o aştepta pe canapea, în faţa televizorului, scărpinându-l pe Pirata sub bărbie. Motanul torcea zgomotos, iar nările şi mustăţile îi fremătau în direcţia celor două căni cu ciocolată fierbinte aşezate pe măsuţa de cafea.

Gerard o văzu şi, cu un gest, o invită să ia loc lângă el.

—Văd că te simţi ca acasă, remarcă ea aşezându-se pe canapea.

El îi puse în mână una dintre căni.

—Ai o casă foarte comfortabilă şi un tovarăş simpatic foc, îi spuse el, sorbind lichidul aromat. Cum ţi se pare Londra vara?

Linda gustă ciocolata, care era excelentă, apoi îşi scoase papucii şi se aşeză cu picioarele sub ea, făcându-se comodă.

—În general e cam înnorat şi umed. Eram obişnuită cu soarele Italiei, însă mă adaptez repede, răspunse ea zâmbind.

—Atunci cum se face că te-ai mutat aici?

—Aici am găsit două galerii de artă foarte interesate de lucrările mele. În plus, am ocazia să ajut clinica mai mult decât puteam de la distanţă. Mama şi fratele meu fac donaţii la câteva clinici şi spitale din Roma. Mama se implică mai mult în activităţile astea, dar Giovanni, fratele meu, nu are timpul necesar. El doar semnează cecurile.

Gerard zâmbi.

—E foarte generos din partea voastră. Acum înţeleg că provii dintr-o familie de filantropi. Povesteşte-mi despre ei.

Linda mai luă o înghiţitură de ciocolată, apoi puse cana pe masă.

—Păi, nu e nimic foarte interesant de povestit. Mama mea, Giovanna, locuieşte în Roma, împreună cu noul ei soţ, Fabrizzio Angeli, un tip cu şase ani mai tânăr ca ea şi cu o avere considerabilă. Am pus pariu cu Giovanni că în doi ani îl va aduce la faliment.

Gerard râse, iar ea continuă, zâmbind:

—Tatăl meu, Vincente, este pictor. Acum locuieşte pe pe insula Creta alături de Ariadna, o creatură cu un trup de nimfă şi o minte de porumbel, mai tânără decât mine. Aş putea spune că suntem o familie de degeneraţi, glumi ea, dacă nu ar fi Giovanni să ne salveze. El e mândria familiei. Are treizeci de ani, e necăsătorit şi are o companie care produce software pentru calculatoare. Cam asta e plictisitoarea saga a familiei Coriola, încheie ea.

În timp ce vorbea, îşi răsucea pe deget singurul inel pe care îl purta, o panglică de argint în forma unui şarpe cu ochi de rubin, încolăcit pe degetul mijlociu al mâinii drepte. Era singura bijuterie pe care o crease ea însăşi.

Gerard îi luă mâna într-a lui, studiind inelul.

—Mi se pare că ai o familie tare interesantă. Deşi nu-i cunosc pe ceilalţi, sunt convins că tu eşti cea mai fascinantă dintre toţi, îi spuse el, apoi îşi ridică privirea către chipul ei.

În lumina intimă venind de la ecranul TV şi de la o lampă aflată într-un colţ, ochii lui aveau o culoare întunecată, însă sclipirea intensă şi fixă era aceeaşi care îi încălzise Lindei întreaga fiinţă încă din momentul în care îl cunoscuse.

Gerard îi duse mâna uşor la buze, sărutându-i palma, iar ea simţi cum întregul trup începe să-i vibreze de o energie primară, magnetică, acelaşi gen de reacţie care dă naştere scânteilor şi pune în mişcare toate corpurile masive din Univers.

El se apropie de ea treptat, din ce în ce mai mult, iar Linda îi simţi răsuflarea fierbinte, apoi buzele senzuale căutându-le pe ale ei, explorând, gustând. Gurile lor se contopiră în cel mai seducător sărut de care avusese parte în viaţa ei. Când limba lui se strecură în gura ei, ea îşi simţi muşchii stomacului contractându-se şi aproape că ameţi de dorinţă.

El o trase mai aproape, cuprinzându-i talia, iar ea se topi în braţele lui, simţindu-i trupul puternic, masculin, lipit de al ei. Cumva, simţea că şi el era învăluit de aceeaşi dorinţă care le inunda simţurile amândurora.

În acel moment era convinsă că ar putea risca totul, că ar putea renunţa la tot numai pentru o clipă în braţele acestui bărbat, care trezise în ea o pasiune latentă a cărei intensitate îi era necunoscută.

Gerard îşi ridică încet capul şi o privi cu acei ochi fascinanţi care aveau să-i bântuie visele.

—Cred că ar trebui să plec, zise el cu răsuflarea uşor accelerată. Doar dacă nu cumva vrei să rămân...

Linda îl privi lung, contemplând această posibilitate, spre infinita ei surprindere. După câteva clipe însă, îşi plecă privirea spunând:

—Şi eu cred că ar fi mai bine să pleci. E târziu.

O umbră de dezamăgire trecu peste trăsăturile lui, dar se ridică. Luând-o de mână, se îndreptă către uşă. Când se aflau în prag, o îndemnă:

—Hai să mă conduci la poartă.

Negăsind nici o replică adecvată, Linda îl urmă afară în întuneric, cu mâna ţinută ferm în mâna lui.

Noaptea era feerică, aerul înmiresmat de parfumul plantelor, al arbuştilor şi copacilor. Toate se împleteau armonios în mirosul inconfundabil al unei nopţi de vară.

Cele două siluete conturate în întuneric îşi croiră drumul în tăcere, ascultând cântecul solitar al unui greiere care aterizase pe alee.

Când ajunseră la poartă, Gerard se întoarse către ea. Parcă încercând să penetreze întunericul cu privirea, o întrebă:

—Când ne mai vedem?

—Păi... O să mai trec eu pe la clinică zilele astea, nu ştiu exact când, răspunse ea evaziv, aproape bâlbâindu-se.

El o mai privi o clipă, apoi deschise poarta. Înainte de a ieşi, o strânse în braţe şi o sărută adânc, posesiv, după care dispăru în noapte fără un alt cuvânt.

Năucită, Linda îşi atinse buzele cu limba, regăsind acolo gustul lui. Închise poarta, setă alarma şi porni spre casă ca într-un vis. O îngrijora faptul că nu ar fi vrut să se mai trezească.

Când intră în casă, telefonul suna de zor, iar Pirata se învârtea enervat în jurul lui, zgâriind cu gheruţa ecranul luminos, pe care Linda văzu numărul lui Giovanni.

—Ciao, mio amato fratello! zise ea încântată, luându-şi motanul în braţe şi urcând scările spre dormitor. Ce mai faci?

—Bine, răspunse Giovanni în melodioasa lor limbă maternă. Mi s-a făcut dor de tine, voiam să văd ce mai faci. Cum stau lucrurile? Cum te descurci pe acolo?

—Sunt bine, răspunse ea. Iubesc casa asta din ce în ce mai mult! Mă simt nemaipomenit aici, şi Pirata la fel.

—Judecând după toate pozele pe care mi le-ai trimis, mi se pare superbă.

—Chiar e. Şi e atât de linişte aici... Săptămâna viitoare se deschide expoziţia mea.

—Felicitări, scumpa mea artistă! îi spuse el entuziasmat. Aş vrea tare mult să vin şi eu, dar lucrez la nişte proiecte pe care trebuie să le termin urgent, aşa că nu pot să te vizitez prea curând.

—Nu-i nimic, am să-ţi trimit fotografii. Tu ce mai faci? Eşti bine?

—Foarte ocupat, dar lucrez cu folos. Nu am mai avut timp nici să ies în oraş cu vreo tipă frumoasă, zise el râzând. Tu n-ai cunoscut nici un bărbat care să-ţi trezească interesul?

Când Linda rămase tăcută o clipă, bâjbâind după un răspuns, Giovanni fluieră.

—Ohoo, e clar... Hai, surioară, spune tot! Cine e şi cum îl cheamă?

—Dar n-am spus nimic, protestă ea zâmbind, uimită de cât de bine o cunoştea fratele ei.

—Nici nu trebuie să spui ceva. Aud de aici cât de tare îţi bate inima. E clar că e un tip la mijloc.

—Off... Nu ştiu nici eu ce să zic... Am cunoscut un tip, e medic biolog la clinica HOPE, dar...

—Interesant. Cum îl cheamă?

—Gerard Leon, zise ea, şi aproape că-şi înghiţi limba încercând să dea numelui pronunţia franceză cuvenită, deşi Gerard îl rostise cu pronunţia engleză când se prezentase.

—Francez, hm? Am auzit că sunt cei mai buni amanţi din lume. Aşa e?

—Giovanni! Îţi închid telefonul dacă nu încetezi. Abia l-am cunoscut, şi oricum nu e ceea ce crezi.

—De ce? întrebă el, ştiind deja răspunsul.

—Ştii foarte bine de ce. Nu vreau un bărbat în viaţa mea. Am avut unul şi nu a mers treaba. Nu mai vreau crize de gelozie nejustificată, certuri şi nopţi albe. Mă simt mai bine singură şi independentă, fără să mai dau explicaţii cuiva şi fără să mai port grija nimănui.

Giovanni oftă adânc.

—Ai de gând să renunţi la bărbaţi pentru tot restul vieţii doar fiindcă ai dat peste unul nepotrivit? Tony nu era potrivit pentru tine, dar trebuie să mergi mai departe, Linda.

—Ştiu că ai dreptate, dar... Nu e doar chestia cu Tony, deşi îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Doar că... Nu am nevoie de un bărbat ca să fiu fericită.

—Poate. Dar dacă găseşti un bărbat care te face fericită, eşti o idioată dacă îi dai cu piciorul din cauza încăpăţânării şi a ideilor tale excesiv de feministe.

Linda râse, ştiind că el spunea toate astea cu dragoste, nu cu răutate, şi mai ales ştiind că avea dreptate.

—Dacă îţi promit că o să ies cu el în oraş, încetezi cu predicile?

—Deocamdată da. Nu de alta, dar trebuie să închid. Mâine mă trezesc la şase. Linda, nu ieşi cu el ca să-mi închizi mie gura. Dacă într-adevăr îţi place tipul, dă-i o şansă din inimă.

—Şi dacă o să regret?

—Mai bine aşa decât să regreţi toată viaţa că nu ai încercat.

Ea zâmbi melancolic.

—Frăţiorul meu înţelept... Mă simt atât de bine că am vorbit cu tine. Numai tu ştii să mă asculţi. Mulţumesc!

—Nu ai pentru ce, surioară. Mi-e dor de tine şi te iubesc mult. Te mai sun zilele astea.

—Şi eu te iubesc. Noapte bună.

Linda puse telefonul pe noptieră, ţinându-l câteva clipe ca şi cum l-ar fi ţinut de mână pe însuşi fratele ei, care îi lipsea atât de mult. El îi fusese prieten, protector, confident şi sfătuitor, fiindu-i alături din ziua în care se născuse. Era singurul om în faţa căruia putea să îşi deschidă sufletul, singurul care o cunoştea mai bine decât oricine.

Lăsă uşa de la dormitor deschisă pentru Pirata, apoi se pregăti de culcare. Se strecură într-o pereche de pijamale de mătase neagră cu tiv de dantelă. Încercă o senzaţie stranie când ţesătura delicată alunecă pe pielea ei, creând o fricţiune delicioasă. Ca şi cum ar fi fost supusă unei treziri aparte, deveni conştientă de sânii ei şi de sfârcurile lor sensibile, care se strânseră când îşi aminti de sărutul lui Gerard, de îmbrăţişarea lui atât de puternică şi pasională. Îşi dorea să îl strângă în braţe, să absoarbă toată căldura şi tandreţea unui bărbat. Nu, îl dorea pe acel bărbat, doar pe el. Nimeni altcineva, nici măcar fostul ei soţ nu trezise în ea această nevoie acută de iubire şi pasiune.

Pirata o sperie când sări pe pat şi veni să îşi frece căpşorul de ea. Linda oftă, îngropându-şi degetele în blăniţa lui şi strângându-l la piept. Se pare că în seara asta trebuia să se mulţumească doar cu ghemul blănos şi plin de afecţiune pisicească.

Melinda De Ross (pe numele real Anca-Melinda Coliolu) este o autoare de origine română, publicată atât pe plan autohton cât şi pe piaţa internaţională. Scrie în două limbi (română şi engleză), iar cărţile ei îmbină eleganţa specifică literaturii europene cu modernismul comercial al culturii americane. Este absolventă a Facultăţii de Drept şi a practicat tir de performanţă vreme de zece ani. Genul preferat în care scrie şi citeşte este Romance, şi oricând alege vizionarea unui film clasic în locul unui club zgomotos.

Adoră să audă părerile cititorilor din întreaga lume şi poate fi contactată la:

http://melindadeross.com/

https://www.facebook.com/pages/Melinda-De-Ross/513999791983330

https://twitter.com/melinda_de_ross

https://www.goodreads.com/author/show/7163748.Melinda_De_Ross