Nicicând să nu mai cerceteze omul

                     Să afle ce va fi să se întâmple

                     Cu el și cu copiii, dinainte!

                              John Milton, Paradisul pierdut

Vizitam Napoli în 1818. În ziua de 8 decembrie a acelui an, împreună cu însoţitorul meu, traversam golful să vedem ruinele antice împrăştiate pe ţărmurile din Baiae. Apele translucide şi strălucitoare ale mării liniştite acopereau rămăşiţe ale unor vechi vile romane, înţesate cu alge şi brodate cu nuanţele de diamant din jocul de dame al razelor soarelui; elementul albastru şi străveziu arăta de parcă Galateea ar fi trecut în careta ei de mamă a perlelor; ori de parcă Cleopatra şi-ar fi ales o cale mai potrivită decât Nilul pentru corabia ei vrăjită. Deşi era iarnă, atmosfera părea mai degrabă una de primăvară timpurie, iar căldura ei blândă îţi insufla şi mai mult acele senzaţii de desfătare paşnică ce încântă fiecare călător care zăboveşte, împotrivindu-se să părăsească golfurile liniştite şi promontoriile radioase din Baiae.

Am vizitat aşa-zisele Câmpii Elizee şi Avernus şi am rătăcit printre feluritele ruine de temple, băi şi locuri clasice, iar în cele din urmă am pătruns în sumbra cavernă a Sibilei din Cumae. Lazaronii noştri purtau făclii pâlpâitoare strălucind roşiatic, aproape întunecat în pasajele subterane scufundate în beznă, a căror întunecime le împresura însetată, părând nerăbdătoare să soarbă din ce în ce mai mult din lumina lor. Am trecut pe sub o arcadă naturală care ducea în a doua galerie şi am întrebat dacă putem să intrăm şi acolo. Ghizii ne-au arătat cum se reflectă torţele pe care le purtau în apa de pe jos, lăsându-ne să tragem singuri concluziile, dar adăugând că e păcat, deoarece ducea în peştera Sibilei. Curiozitatea şi entuziasmul nostru fuseseră însufleţite de această împrejurare; am insistat să încercăm să pătrundem în pasaj. Aşa cum deseori se întâmplă când chibzuieşti asupra unor astfel de întreprinderi, dificultăţile scad când le întâmpini. Am găsit, pe fiecare latură a cărării jilave, „loc de odihnă pentru picioarele sale“.

În cele din urmă, am ajuns la o cavernă mare, pustie şi întunecată, iar lazarone al nostru ne-a asigurat că aceea este peştera Sibilei. Am fost destul de dezamăgiţi – totuşi am cercetat cu grijă, de parcă pereţii goi, stâncoşi ar fi putut să poarte încă urmele celestului oaspete. Într-o parte era o mică deschizătură. Încotro duce? ne-am întrebat. Putem să intrăm acolo?

– Questo poi, no, zise individul cu înfăţişare sălbatică ce ţinea făclia; puteţi să mai înaintaţi doar câţiva paşi, nimeni n-o vizitează.

– Totuşi am să încerc, zise însoţitorul meu, ar putea să ducă la adevărata peşteră. Mă duc singur sau vreţi să mă însoţiţi?

Le-am dat de veste că vrem să mergem mai departe, dar ghizii noştri s-au opus unei astfel de idei. Cu mare volubilitate, în dialectul lor natal napolitan, care nouă nu ne era prea familiar, ne-au zis că acolo sunt fantome, că se poate prăbuşi tavanul, că e prea mică să încăpem prin ea, că înăuntru există o groapă adâncă, umplută cu apă, în care am putea să ne înecăm. Prietenul meu îi reteză tirada luându-i făclia din mână şi pornirăm singuri mai departe. Pasajul, prin care abia încăpeam la început, începu iute să devină mai îngust şi tavanul să coboare; aproape ne aplecasem de tot, totuşi am insistat să ne croim drum prin ea. În cele din urmă, am pătruns într-un spaţiu mai larg, iar tavanul s-a înălţat, dar, în timp ce ne felicitam între noi de bucuria schimbării, făclia ne-a fost stinsă de un curent de aer şi am rămas într-un întuneric de nepătruns. Ghizii aduc de obicei tot ce trebuie pentru a întreţine făcliile, însă noi n-aveam nimic; singura noastră scăpare era să ne întoarcem pe unde venisem. Am bâjbâit de-a lungul pereţilor din spaţiul acela mai larg ca să găsim intrarea, iar după o vreme ne-am închipuit că am reuşit. Aceasta s-a dovedit însă a fi un al doilea pasaj, care, fireşte, urca. Se termina la fel ca celălalt, cu ceva care se asemăna cu o rază ce împrăştia o lumină şovăitoare în spaţiul acela; nu ne puteam da seama de unde venea. Puţin câte puţin, ochii ni s-au obişnuit oarecum cu lumina slabă şi am priceput că nu există nici un pasaj direct care să ne ducă mai departe, însă am înţeles că e posibil să ne căţărăm pe o latură a cavernei către o boltă mică de sus, care făgăduia o cale mult mai uşoară, pe unde am văzut că străbătea acea lumină. Cu mare stăruinţă ne-am căţărat până sus şi am pătruns într-un alt pasaj iluminat şi mai bine, iar acesta ducea către un alt povârniş la fel ca cel dinainte.

După o înşiruire de astfel de pasaje, pe care doar tăria noastră ne-a ajutat să le depăşim, am ajuns într-o cavernă largă cu un acoperiş boltit ca un dom. O deschizătură din mijlocul ei lăsa să pătrundă lumina cerului, însă deasupra crescuseră rugi şi tufăriş care slujeau drept văl ce întuneca lumina zilei, dând o nuanţă solemnă, religioasă încăperii. Era spaţioasă şi aproape rotundă, cu o laviţă ridicată din piatră, cam de mărimea unei sofale greceşti, într-un capăt. Singurul semn că a existat vreodată viaţă aici era scheletul de un alb imaculat, ca de zăpadă, al unei capre, care pesemne că nu băgase de seamă deschizătura în timp ce păştea pe dealul de deasupra şi se prăvălise cu capul înainte. Trecuseră, probabil, nenumăraţi ani de la această nenorocire, iar prăpădul pe care-l făcuse fusese reparat sus prin vegetaţia care tot crescuse de mai bine de câteva sute de veri.

Restul decorului peşterii era alcătuit din grămezi de frunze, frânturi de scoarţă şi o substanţă sub forma unei pelicule albe, asemănându-se cu partea de pe interiorul învelişului care acoperă boabele necoapte de porumb indian. Eram istoviţi de strădaniile noastre de a ajunge până aici, aşa că ne-am aşezat pe laviţa din piatră, iar sunetele tălăngilor şi strigătele păstorilor ajungeau de sus până la noi.

În cele din urmă, prietenul meu, care adunase câteva dintre frunzele risipite prin preajmă, exclamă:

– Asta e peştera Sibilei; astea sunt frunzele sibiline!

Cercetându-le, am descoperit că pe toate frunzele, scoarţele de copac şi pe toate celelalte resturi existau semne scrise. Cel mai mult ne-a uimit faptul că aceste scrieri aparţineau unor limbi felurite: unele necunoscute tovarăşului meu, precum caldeeana antică şi hieroglife egiptene, vechi cât piramidele. Mai straniu decât atât, unele erau în dialecte moderne, engleză şi italiană. Nu se vedea prea bine în lumina aceea plăpândă, dar păreau să conţină profeţii, istorisiri detaliate ale evenimentelor petrecute de curând; nume, nu foarte cunoscute, dar moderne şi, deseori, exclamaţii de bucurie sau nenorocire, de victorie sau înfrângere apăreau pe paginile acelea subţiri şi neîncăpătoare. Aceasta era, fără îndoială, peştera Sibilei; nu întru totul identică cu descrierea făcută de Virgiliu, însă pământul fusese frământat adesea de cutremure şi de vulcan, iar schimbarea nu se dovedise una minunată, cu toate că urmele ruinelor fuseseră şterse de timp, iar păstrarea acestor frunze se datora, cel mai probabil, întâmplării care închisese gura peşterii şi vegetaţiei ce crescuse iute, făcând singura deschizătură de nepătruns în calea furtunilor. Am ales în grabă câteva dintre frunzele acestea, a căror scriere era pricepută de măcar unul dintre noi, iar apoi, încărcaţi cu comoara noastră, ne-am luat rămas-bun de la caverna slab luminată şi lipsită de acoperiş şi, după multă bătaie de cap, am reuşit să ne alăturăm din nou ghizilor noştri.

Pe durata şederii noastre în Napoli, ne-am întors adesea în această peşteră, uneori singuri, trecând pe lângă marea luminată de soare şi, de fiecare dată, mai adunam câte ceva. De atunci, ori de câte ori îndatoririle lumeşti nu m-au ţinut ocupat, ori natura minţii mele n-a împiedicat o astfel de îndeletnicire, m-am legat să descifrez aceste sacre vestigii. Înţelesul lor, minunat şi grăitor, mi-a răsplătit adesea truda, oferindu-mi alinare în vremuri de întristare şi înflăcărându-mi imaginaţia către zboruri îndrăzneţe, prin imensitatea naturii şi a minţii omeneşti. O vreme, truda mea n-a fost solitară, dar vremea aceea a trecut şi, dimpreună cu tovarăşul ales şi fără seamăn al trudei mele, cea mai scumpă răsplată s-a pierdut deopotrivă:

Alt rod speram din tinere vlăstare

să-ţi dăruiesc; ce stea ne pizmuieşte

pe amândoi cu-atâta-nverşunare?

Voi face cunoscute publicului cele mai recente descoperiri ale mele prin măruntele pagini sibiline. Risipite şi fără legătură între ele, aşa cum erau, m-am văzut silit să adaug legături şi să le dau o formă curgătoare. Dar miezul se află în adevărurile conţinute în aceste veritabile rapsodii poetice şi în divina intuiţie pe care fecioara din Cumae a primit-o din ceruri.

Mi-am pus adesea întrebări cu privire la temele versurilor sale şi la forma engleză a poemului latin. Uneori m-am gândit că mie, celui care s-a trudit să le descifreze, îşi datorează versurile lipsa lor de înţeles şi neorânduiala în care se găsesc. Ca şi când, dacă am da unui alt artist fragmentele pictate ce alcătuiesc o copie sub formă de mozaic a „Apoteozei“ lui Rafael de la Bazilica Sfântului Petru, acesta le-ar alătura sub o formă ce i-ar răsfrânge propria inteligenţă şi ar fi rodul înzestrării sale. Fără îndoială că şi frunzele Sibilei din Cumae au suferit schimbări şi şi-au mai pierdut din frumuseţe şi din excelenţă trecând prin mâinile mele. Singura scuză prin care-mi pot justifica prefacerea lor este că, aşa cum au fost găsite, ar fi fost de neînţeles.

Truda mea a cerut ceasuri lungi de singurătate, m-a răpit dintr-o lume care şi-a întors chipul altădată binevoitor de la mine şi m-a strămutat într-alta strălucind de imaginaţie şi putere. Se vor întreba, oare, cititorii mei cum am putut găsi alinare istorisind suferinţă şi schimbări pline de întristare? Acesta este unul dintre misterele naturii noastre, care m-a cuprins întru totul şi de sub a cărui influenţă nu pot scăpa. Mărturisesc că n-am rămas fără simţire faţă de desfăşurarea istorisirii şi că m-au împins la deznădejde sau, mai degrabă, la agonie anumite părţi ale istorisirii pe care le-am transcris fără abatere de la materialele mele. Cu toate acestea, lucrările firii omeneşti au făcut astfel încât frământările minţii să-mi rămână scumpe, iar imaginaţia, cea care zugrăveşte furtunile şi cutremurele sau, mai rău, pasiunile furtunoase şi distrugătoare ale omului, mi-a îmblânzit suferinţele neînchipuite şi nesfârşitele regrete, înveşmântându-le pe cele închipuite într-o idealitate ce lipseşte miezul durerii de muşcătura aducătoare de moarte.

Mi-e greu să-mi dau seama dacă aceste lămuriri sunt necesare. Meritele potrivirii şi ale tălmăcirii mele trebuie să fie cele ce hotărăsc cât de bine mi-am dăruit timpul şi slabele puteri ca să dau formă şi substanţă gingaşelor şi nedesluşitelor frunze ale Sibilei.

CAPITOLUL I

M-am născut în preajma unui mic golf înconjurat de mare, a unui tărâm ascuns de nori care apare minţii mele, când îmi închipui toată suprafaţa globului, cu nesfârşitele sale oceane şi continentele sale neexplorate, cât un mic grăunte în nemărginirea întregului pământ; totuşi, când îl pun în cumpăna minţii, e mult mai însemnat decât ţările cele mai întinse şi cu cele mai numeroase populaţii. Aşadar, adevărul este că mintea omului e cea care a creat tot ceea ce e bun şi măreţ pentru om, iar natura însăşi a fost doar cel dintâi dintre slujitorii săi. Anglia, cea care sălăşluieşte departe, către nordul oceanului învolburat, îmi străbate visele ca o corabie uriaşă şi înţesată de marinari, stăpânind furtunile şi încălecând mândră pe coama valurilor. În timpul copilăriei mele, era întregul meu univers. Când mă căţăram pe dealurile copilăriei şi urmăream cum se întind câmpiile şi munţii până la capătul privirilor mele, presărate cu sălaşele neamului meu şi făcute să rodească prin truda lor, locul acela a devenit pentru mine chiar buricul pământului, iar restul globului pământesc a rămas doar o istorie, care putea fi lăsată pradă uitării fără prea multă osteneală pentru mintea mea.

Soarta mea a fost, încă de la bun început, o pildă a puterii pe care nestatornicia o are asupra cursului felurit al vieţii unui om. În ceea ce mă priveşte, lucrul acesta a venit aproape ca o moştenire. Tatăl meu a fost unul dintre acei oameni asupra căruia natura şi-a revărsat cu prisosinţă pizmuitele daruri ale spiritului şi imaginaţiei, iar apoi i-a lăsat coaja de nucă a vieţii să fie mânată de furtuni, fără a-i da şi raţiunea care să-i slujească drept cârmă, ori judecata drept cârmaci pentru călătorie. Obârşia lui era nedesluşită, dar întâmplarea l-a adus curând în atenţia publicului, iar cea mai mică înclinaţie paternă a lui s-a risipit, iute, pe scena fastuoasă a modei şi luxului pe care devenise actor. De-a lungul acelor puţini ani de tinereţe nechibzuită, fusese adorat de oamenii fără căpătâi ai vremii, chiar şi de necoptul suveran, care se descotorosea de intrigile petrecerilor şi de îndatoririle apăsătoare ale treburilor regale spre a găsi distracţie nesfârşită şi bucurie pentru suflet în compania sa. Impulsurile tatălui meu, pe care nu şi le putea stăpâni niciodată, i-au pricinuit întotdeauna necazuri din care doar cu ingeniozitatea lui a reuşit să scape, iar noianul de datorii de onoare şi negustoreşti, care ar fi doborât orice alt om la pământ, îl îndura cu inima uşoară şi cu o veselie de nestăpânit, astfel încât compania lui era atât de căutată la mesele şi sindrofiile celor bogaţi, că rătăcirile sale erau considerate scuzabile cu uşurinţă, iar el primea totul cu o linguşeală ameţitoare.

O astfel de popularitate, ca oricare alta, e trecătoare; iar greutăţile de toate soiurile cu care trebuia să lupte creşteau cu o viteză înspăimântătoare faţă de modestele sale mijloace de salvare. În astfel de momente, regele, însufleţit de pasiunea pe care o nutrea faţă de el, îi sărea în ajutor, iar apoi îşi dojenea aspru prietenul. Tatăl meu îi făcea cele mai înflăcărate făgăduieli de schimbare, dar natura lui sociabilă, pofta lui nestăpânită de a fi admirat şi, mai mult decât atât, viciul jocurilor de noroc, al cărui sclav deplin era, făceau ca hotărârile să fie trecătoare, iar făgăduielile deşarte. Cu acel dar de a presimţi repede specific temperamentului său, a înţeles că puterea sa asupra acelui cerc strălucitor începea să scadă. Regele se căsătorise, iar trufaşa prinţesă de Austria, cea care, de îndată ce a devenit regina Angliei, devenise şi o regină a modei, îi privea cu asprime defectele şi cu mult dispreţ afecţiunea pe care soţul ei, regele, o nutrea pentru el. Tatăl meu îşi simţise apropiata cădere, însă, în loc să profite de calmul dinaintea furtunii spre a-şi găsi scăparea, încerca să facă uitată urgia ce avea să vină aducând ofrande şi mai mari zeiţei plăcerilor, acea înşelătoare şi crudă judecătoare a destinului său.

Regele, care era un om cu o inimă de aur, dar uşor de influenţat, devenise acum un supus discipol al arogantei consoarte. Fusese împins să privească cu dezaprobare profundă, iar în cele din urmă chiar cu dezgust, imprudenţele şi smintelile tatălui meu. E adevărat că prezenţa acestuia din urmă reuşea să împrăştie norii adunaţi. Sinceritatea şi căldura inimii sale, genialele vorbe de duh şi purtarea lui încrezătoare erau irezistibile: doar când nu era aproape şi greşelile lui de dată recentă ajungeau la urechea amicului de viţă regală, abia atunci îşi pierdea înrâurirea. Regina îşi folosea toată dibăcia să-i facă lipsurile să pară mai mari şi să adune acuzaţii. În cele din urmă, regelui i s-a insuflat ideea că el ar fi o sursă de nelinişte fără sfârşit, ştiind că trebuia să plătească pentru plăcerea efemeră a companiei sale prin predici plictisitoare şi printr-o înşiruire ceva mai dureroasă a exceselor, iar el n-avea cum să contrazică ceea ce era adevărat. Rezultatul a fost că mai putea face o încercare ca să-l aducă pe calea cea bună, iar în caz de neizbândă, să-l izgonească pentru totdeauna.

O astfel de scenă trebuie să fi fost una de profund interes şi de o pasiune lucrată cu mare migală. Un rege puternic, cunoscut tuturor pentru o bunătate care până acum îl făcuse blând şi nobil în mustrări, pe rând, cu stăruinţă fierbinte şi dojană, şi-a implorat prietenul să-şi vadă de adevăratele interese, să ocolească cu înverşunare acele ispite care, de fapt, îl părăseau cu repeziciune şi să-şi întrebuinţeze toate puterile acolo unde merita, acolo unde el, suveranul, să-i fie sprijin, stâlp de nădejde şi deschizător de drum. Tatăl meu a simţit această bunătate; pentru o clipă, visele lui ambiţioase au plutit înaintea sa şi s-a gândit că ar fi bine să-şi schimbe preocupările de moment cu îndatoriri mai nobile. Cu sinceritate şi fervoare i-a făcut făgăduiala cerută: drept gaj al continuării favorului, primi de la stăpânul său de viţă regală o sumă de bani care să-i acopere datoriile cele mai urgente şi să-i îngăduie să se apuce, sub bune auspicii, de noua lui carieră. Chiar în seara aceea, cât încă mai era însufleţit de recunoştinţă şi de hotărâri bune, toată suma, care la un moment dat se şi dublase, a fost pierdută la masa de joc. În dorinţa lui de a recâştiga totul, tatăl meu a riscat şi a jucat mize duble, iar astfel a mai adăugat şi o datorie de onoare pe care n-avea în nici un chip cum s-o plătească. Fiindu-i ruşine să mai apeleze o dată la rege, a întors spatele Londrei, cu deliciile sale false şi nenorocirile care se ţinuseră scai de el şi, cu sărăcia drept singur tovarăş de drum, s-a îngropat în singurătate printre munţii şi lacurile din Cumbria. Isteţimea lui, acele bon mots ale sale, amintirea farmecelor personale, a manierelor fascinante şi a deprinderilor de societate au zăbovit multă vreme în memoria tuturor şi s-au transmis din vorbă în vorbă. Dacă te-ai întreba unde se află acum acest favorit al modelor, acest însoţitor al celor nobili, această rază strălucitoare ce-şi răspândea splendoarea suprapământeană asupra petrecerilor unor curteni plini de veselie, ai afla că a căzut în dizgraţie, un om pierdut. Nimeni nu credea că s-ar fi cuvenit să i se răsplătească plăcerile cu ceva concret sau că îndelungata domnie a isteţimii lui ar fi meritat o rentă la retragere. Regele îi deplângea absenţa, îi făcea mare plăcere să-i repete spusele, să povestească peripeţiile prin care trecuseră împreună şi să-i ridice în slăvi înzestrările. Însă aici se opreau amintirile despre el.

Între timp, tatăl meu, cel uitat de toţi, nu putea să uite. Deplângea pierderea unui lucru ce îi era mai trebuincios decât aerul sau hrana: fiorul plăcerilor, admiraţia nobililor, viaţa luxoasă şi rafinamentul aristocraţilor. După toate acestea rămăsese doar cu o febră nervoasă, de care era îngrijit de fiica unui fermier sărman, sub al cărui acoperiş îşi găsise adăpost. Era o fată minunată, blândă şi, mai presus de toate, bună cu el. Nu-i de mirare că acel idol decăzut în rang şi frumuseţe putea, chiar şi în acea stare, să pară de viţă bună şi minunat în ochii unei biete ţărăncuţe. Legătura lor a dus la o căsnicie nefastă, al cărei vlăstar am fost chiar eu. În pofida sensibilităţii şi bunătăţii mamei mele, soţul încă-şi mai deplângea starea jalnică. Nefiind obişnuit cu truda, n-avea idee cum să contribuie la întreţinerea familiei ce nu înceta să crească. Uneori îi trecea prin minte să apeleze la rege, dar mândria şi ruşinea l-au oprit o vreme s-o facă şi, înainte ca necesităţile să devină atât de poruncitoare încât să-l silească să caute o cale de scăpare, a murit. La scurtă vreme înaintea nenorocirii, a privit către viitor şi a contemplat cu nelinişte situaţia jalnică în care soţia şi copiii săi aveau să rămână. Cu ultimele puteri, i-a scris o scrisoare regelui, plină de elocinţa mişcătoare şi de pâlpâirile trecătoare ale spiritului strălucitor care nu-l părăsise întru totul. Îşi lăsa văduva şi orfanii la mila alesului său prieten şi se simţea împăcat că, astfel, prosperitatea lor era mai sigură după moartea lui decât fusese cât trăise. Încredinţă scrisoarea unui nobil care, fără urmă de îndoială, avea să facă un ultim şi necostisitor favor, acela de a i-o înmâna direct regelui.

Muri înglodat în datorii, iar puţinul pe care îl avea îi fusese confiscat de îndată de creditorii săi. Mama, rămasă fără nici o leţcaie şi împovărată cu doi copii, aşteptă săptămâni şi luni în şir, arzând de nerăbdare, un răspuns care n-avea să ajungă niciodată. Ea nu ştiuse niciodată ce se petrece dincolo de bordeiul tatălui ei, iar conacul stăpânului fermei era singurul lucru de lux pe care-l putea gândi. În timpul vieţii tatălui meu, aflase numele feţelor regale şi ale curtenilor, dar astfel de lucruri, care nu aveau legătură cu ce ştia ea, îi păreau, după moartea celui care le dădea substanţă şi realitate, vagi şi închipuite. Dacă, printr-o întâmplare ieşită din comun, ar fi găsit destul curaj să apeleze la nobilii de care pomenise soţul ei, lipsa de izbândă a vorbelor lui o făcuse să-şi alunge definitiv din cap o astfel de idee. Astfel că nu mai vedea nici cea mai mică scăpare din cumplita sărăcie: grijile necontenite, laolaltă cu tristeţea pierderii acelei minunate fiinţe, la care nu încetase să se gândească cu admiraţie fierbinte, munca grea şi sănătatea ei şubredă de la natură au eliberat-o, în cele din urmă, de sub jugul nesfârşit al lipsurilor şi mizeriei.

Starea orfanilor era de-a dreptul deplorabilă. Tatăl ei venise acolo dintr-o altă parte a ţării şi murise de multă vreme: nu aveau alte rude care să-i ţină de mână. Erau proscrişi, calici, fiinţe fără prieteni, pentru care cel mai mărunt câştig însemna un favor; lumea-i trata doar ca pe nişte copii de ţărani, dar mai săraci decât ultimul sărman, care, după moarte, i-a lăsat, drept moştenire ingrată, la mila ţinutului lipsit de generozitate.

Eu, cel mai mare dintre cei doi copii, aveam cinci ani când a murit mama. Amintirea discuţiilor dintre părinţii mei şi cuvintele frumoase despre prietenii tatălui meu pe care mama se străduise să mi le întipărească în memorie, cu slaba nădejde că voi putea să trag foloase, într-o bună zi, de pe urma lor, încă mai plutea prin mintea mea ca un vis nedesluşit. Pricepusem că sunt diferit şi mai vrednic decât protectorii şi tovarăşii mei, dar n-aveam idee nici cum şi nici de ce anume. Sentimentul de nedreptate, asociat cu numele regelui şi al nobilimii, îmi zăbovise în suflet, dar n-am putut să găsesc înţelesuri care să-mi slujească drept călăuză pentru acţiunile mele. Prima amintire reală pe care o am despre mine e că sunt un biet orfan fără căpătâi de prin văile şi ţinuturile friguroase ale Cumbriei. Mă aflam în slujba unui fermier, cu un toiag în mână şi cu dulăul alături, păstoream o turmă mare pe coastele munţilor din apropiere. Nu voi lăuda prea mult o astfel de viaţă, pentru că suferinţele îi depăşesc cu mult plăcerile pe care le oferă. Te bucuri de libertate, de tovărăşia naturii şi de o singurătate lipsită de griji, dar acestea, romantice cum erau, nu se împăcau cu pasiunea acţiunii şi cu dorinţa de a te simţi acceptat de ceilalţi, specifică tinerilor. Nici îngrijirea turmei mele, nici trecerea anotimpurilor nu erau îndestulătoare pentru a-mi îmblânzi spiritul sălbatic, viaţa sub cerul senin şi timpul liber erau ispite destul de mari ca să mă ducă spre obiceiuri nelegiuite. M-am înhăitat cu alţi inşi lipsiţi de prieteni la fel ca mine şi le-am devenit căpetenie. Păstori cu toţii, în vreme ce turmele noastre se răspândeau pe păşuni, puneam la cale şi înfăptuiam multe nelegiuiri, care au atras asupra noastră mânia şi răzbunarea sătenilor. Eram căpetenia şi protectorul camarazilor mei, iar, pe măsură ce am devenit cel mai cunoscut dintre ei, toate nelegiuirile au început să-mi fie puse-n cârcă. Dar, cum înduram cu eroism, în apărarea lor, pedepsele şi durerile, le-am obţinut drept răsplată lauda şi supunerea.

Şcolit astfel, firea mea a devenit aspră şi neclintită. Pofta de admiraţie şi neînsemnata stăpânire de sine pe care le moştenisem de la tatăl meu, hrănite de necazurile întâlnite, mă făcuseră îndrăzneţ şi nechibzuit. Eram dezlănţuit ca stihiile naturii şi neînvăţat ca animalele aflate în grija mea. Adesea mă comparam cu ele şi găseam că le eram superior cu precădere prin putere, iar în curând m-am convins că doar prin putere eram mai prejos decât marii suverani ai lumii. Astfel, neştiutor de filosofii rafinate şi hăituit de un chinuitor sentiment de decădere faţă de adevărata mea poziţie în societate, rătăceam printre dealurile Angliei civilizate ca un sălbatic barbar, întocmai ca fondatorul Romei, cel hrănit la piept de o lupoaică. Eram stăpânit de o singură credinţă, legea celui mai puternic, iar fapta cea mai aleasă de virtute era să nu-mi plec niciodată capul.

Totuşi, îngăduită să-mi fie o îngrădire a acestui verdict pe care mi l-am dat. Mama, pe patul de moarte, pe lângă celelalte lecţii pe jumătate uitate şi aplicate prost, mi-a încredinţat, cu povaţă solemnă, celălalt copil al său spre îngrijirea mea fraternă, iar această datorie a fost una pe care am îndeplinit-o cât de bine am putut, cu toată străduinţa şi cu toată afecţiunea de care am fost în stare. Sora mea era cu trei ani mai mică decât mine. Am îngrijit-o de când era mică, iar când diferenţa de sex dintre noi ne-a dat ocupaţii felurite şi, în bună măsură, ne-a despărţit, a continuat să facă obiectul iubirii mele pline de grijă. Ca orfani, în cel mai deplin sens al cuvântului, fuseserăm cei mai săraci dintre sărmani şi cei mai dispreţuiţi dintre cei înjosiţi. Dacă îndrăzneala şi curajul meu mi-au adus un soi de aversiune amestecată cu respect, tinereţea şi sexul ei, care nu stârneau gingăşie, ci îi arătau slăbiciunile, erau pricina unor nenumărate necazuri, iar caracterul ei nu era astfel clădit încât să mai slăbească din efectele nefericite ale neprielnicei origini.

Era o fiinţă stranie şi, la fel ca mine, moştenise mult din caracterul neobişnuit al tatălui nostru. Avea chipul peste măsură de expresiv; ochii nu erau întunecaţi, ci impenetrabil de adânci. În privirea ei inteligentă păreau să apară spaţii nesfârşite, iar sufletul, ce era şi al lor, cuprindea în sfera sa de cunoaştere un întreg univers de gândire. Era palidă şi blondă, iar părul ei auriu era strâns peste tâmple, culoarea bogată contrastând cu marmura vie de dedesubt. Rochia aspră, ţărănească, ce nu se împăca prea bine cu rafinamentul sentimentelor pe care chipul ei le exprima, totuşi, într-un mod straniu, părea a fi în armonie cu acesta. Era ca unul dintre sfinţii lui Guido, cu cerurile în inima şi în înfăţişarea ei, astfel încât, când o vedeai, te-ai fi gândit doar la ceea ce poartă în suflet, iar veşmintele şi trăsăturile deveneau neimportante pentru inteligenţa care-i radia de pe chip.

Cu toate acestea, deşi minunată şi plină de nobile sentimente, sărmana mea Perdita (pentru că acesta era numele bizar pe care sora mea îl primise de la muribundul său părinte) nu era întru totul sfântă ca fire. Manierele ei erau reci şi neîmbietoare. Dacă ar fi fost crescută de către cei ce o iubeau, altfel s-ar fi comportat; dar, lipsită fiind de dragoste şi neglijată, ea răsplătea lipsa de bunătate cu neîncredere şi tăcere. Se supunea celor care aveau autoritate asupra ei, dar pe fruntea ei sălăşluia necontenit un nor; părea să aştepte vrăjmăşie din partea oricui s-ar fi apropiat de ea, iar faptele îi erau însufleţite de acelaşi sentiment. Când nu avea nimic de lucru, îşi petrecea vremea în singurătate. Obişnuia să hoinărească prin locurile cele mai puţin umblate, se căţăra pe coaste primejdioase, astfel încât, în acele locuri pierdute, să se poate înfăşura în propria ei singurătate. Adesea obişnuia să petreacă ceasuri întregi plimbându-se pe cărările din pădure; împletea ghirlande de flori şi de iederă sau admira pâlpâirea umbrelor şi strălucirea frunzelor. Alteori se aşeza lângă un izvor, iar gândurile i se opreau în loc, arunca flori sau pietricele în apă, privind cum cele dintâi plutesc, iar celelalte se scufundă, sau punea să plutească luntre din scoarţă de copaci sau din frunze, cu câte o pană în chip de pânză, şi le urmărea cu interes cum navigau printre şuvoaiele şi peste apele puţin adânci ale pârâului. Între timp, închipuirea ei trează ţesea mii de legături; visa la „dezastre îngrozitoare pe ape şi pe uscat“; se pierdea cu încântare în aceste peregrinări construite de ea şi apoi se întorcea cu inima frântă la detaliile plicticoase ale vieţii sale obişnuite. Sărăcia era norul ce-i învăluia calităţile, iar tot ce avea ea bun părea să piară din lipsa acelui strop genial de afecţiune. Spre deosebire de mine, nu-şi putea găsi sprijin în amintirea părinţilor; se agăţa de mine, fratele ei, ca de singurul prieten, dar alianţa îi completa dezgustul pe care protectorii îl simţeau faţă de ea, iar fiecare greşeală pe care o făcea devenea o adevărată crimă. Dacă ar fi fost crescută în cercurile vieţii în care, prin moştenire, delicata fire a minţii şi a ţinutei sale s-ar fi potrivit, ar fi fost demnă de o adevărată veneraţie, întrucât virtuţile sale îi erau la fel de alese ca defectele. Tot geniul ce-i înnobila sângele tatălui său îl zugrăvea şi pe al ei; un şuvoi de generozitate îi curgea prin vene, viclenia, invidia şi răutatea erau la antipozii firii sale, chipul ei, când era luminat de căldura sentimentelor, putea la fel de bine să fi aparţinut unei regine, ochii îi erau strălucitori şi ţinuta lipsită de teamă.

Deşi prin stările şi prin firile noastre eram aproape la fel de înstrăinaţi faţă de lume, între noi deosebirile erau cât se poate de mari. Eu căutam întotdeauna tovărăşia şi aplauzele. Perditei, propria persoană îi era îndestulătoare. Lăsând la o parte deprinderile nelegiuite, firea mea era una sociabilă, iar a ei de pustnică. Eu îmi petreceam viaţa printre lucruri reale, a ei era un vis. Despre mine s-ar fi putut spune că îmi iubeam vrăjmaşii pentru că provocările lor îmi stârneau un soi de fericire. Perdita aproape îşi detesta prietenii, pentru că îi tulburau stările de reverie. Toate sentimentele mele, chiar şi cele de bucurie şi de izbândă, se schimbau în amărăciune dacă nu aveam pe nimeni alături. Perdita, chiar şi când era fericită, fugea către singurătate şi putea să petreacă zile în şir fără să-şi exprime emoţiile şi fără să caute sentimente pe potrivă în minţile altora. Şi nu doar atât, putea iubi şi stărui cu gingăşie asupra înfăţişării şi glasului vreunei prietene, în vreme ce chipul ei exprima o rezervă plină de răceală. Pentru ea, o senzaţie devenea un sentiment şi nu rostea nimic până când obiectele pe care le percepea nu se amestecau cu cele născute firesc de închipuirea sa. Era ca un soi de pământ rodnic ce sorbea cu nesaţ aerul şi roua cerului, iar apoi le scotea la lumină preschimbate în fructe şi flori, însă de cele mai multe ori era la fel de întunecată şi aspră ca pământul acela, cu brazdele răsturnate şi semănat cu nevăzute seminţe.

Sălăşluia într-un bordei a cărui curte cu iarbă îngrijită se povârnea către apele lacului Ullswater. O pădure de fag se întindea până la colina din spatele casei, iar un pârâu curgea cu murmur blând de pe taluz, printre malurile umbrite de plopi, către lac. Eu şedeam la un arendaş care îşi ridicase casa mai sus, între munţi: un pisc întunecat se înălţa în spatele ei şi, cum era îndreptată către miazănoapte, zăpada rămânea netopită în crăpăturile stâncii toată vara. Înainte de ivirea zorilor îmi mânam turma pe cărările făcute de oi şi le păzeam toată ziua. Era o viaţă istovitoare, pentru că ploaia şi frigul erau mai dese decât zilele însorite, dar mă mândream că înfrunt astfel stihiile. Câinele credincios îmi păzea oile când mă strecuram să mă întâlnesc cu camarazii mei şi, după aceea, să ne înfăptuim nelegiuirile. La prânz ne întâlneam din nou şi aruncam cu dispreţ mâncarea primită de la stăpâni, clădeam vatra şi aprindeam flăcările vii ca să frigem prada jefuită de pe pământurile învecinate. Apoi ne apucam de povestit isprăvile când reuşeam să scăpăm ca prin urechile acului, înfruntările cu câinii de pază, ambuscadele şi fuga în timp ce şedeam ca ţiganii în jurul oalei de pe foc. Căutările după câte un miel rătăcit sau şiretlicurile prin care ne feream ori ne străduiam să ne ferim de pedeapsă umpleau ceasurile amiezilor, iar seara îmi mânam turma în ţarc şi mă îndreptam către casa surorii mele.

Rareori se întâmpla să scăpăm basma curată, ca să folosim o vorbă veche. Delicatesele noastre erau adesea plătite cu lovituri şi temniţă. Odată, când aveam vreo treisprezece ani, am fost trimis pentru o lună în temniţa ţinutului. Când am ieşit, năravurile nu mi se lecuiseră, însă ura pe care o simţeam faţă de asupritorii mei se înzecise. Pâinea cu apă nu-mi îmblânzise sângele, iar carcera nu-mi inspirase gânduri mai blânde. Eram mânios, nerăbdător, mă simţeam mizerabil, iar singurele ceasuri de fericire erau acelea când meşteşugeam planurile de răzbunare pe care le perfecţionasem în singurătatea la care fusesem silit, astfel încât, toată iarna următoare – m-au eliberat pe la începutul lui septembrie –, am reuşit să aduc pradă îmbelşugată pentru mine şi camarazii mei. A fost o iarnă plină de glorie. Gerul tăios şi zăpezile grele îmblânziseră animalele şi ţineau oamenii la gura sobei, iar noi prădam mai mult decât puteam mânca, chiar şi câinele meu credincios se rotunjise bine din ce ne rămânea nouă.

Astfel, anii treceau şi nu făceau decât să se adauge tot mai multă dragoste de libertate şi dispreţ faţă de tot ce nu era la fel de sălbatic şi de necioplit ca mine. La şaisprezece ani, înfăţişarea mea devenise cea a unui bărbat în toată regula, eram înalt şi spătos, ştiam să-mi folosesc puterile şi mă învăţasem cu neîndurătoarele stihii ale naturii. Soarele îmi tăbăcise pielea, aveam călcătura apăsată, de om încrezător în puterea sa. Nu mă temeam de nimeni şi nu iubeam pe nimeni. Mai târziu am privit în urmă cu mirare la felul meu de a fi din acele vremuri. Cât de inutil aş fi fost dacă aş fi urmat calea fărădelegilor! Viaţa mea se asemăna cu cea a unui animal, iar mintea se afla în primejdia de a se destrăma; aş fi devenit o simplă brută. Până atunci, obiceiurile sălbatice nu-mi pricinuiseră nici un rău ireparabil, puterile mele fizice crescuseră şi înfloriseră sub înrâurirea lor, iar mintea, supusă aceleiaşi discipline, fusese tăbăcită de asprimea acestor virtuţi. Dar acum, independenţa cu care mă făleam mă împingea în fiecare zi la acte de tiranie, iar libertatea se transforma, văzând cu ochii, în desfrâu. Mă aflam în pragul bărbăţiei. Pasiunile, puternice precum copacii din pădure, deja prinseseră adânci rădăcini în mine şi se pregăteau să-mi năpădească, prin umbra lor înăbuşitoare, cărarea vieţii.

Tânjeam după fapte care să-mi depăşească isprăvile copilăreşti şi întocmeam vise bolnăvicioase pentru ceea ce urma să înfăptuiesc. Îmi ocoleam vechii camarazi şi la scurtă vreme i-am pierdut. Ajunseseră la vârsta la care erau trimişi să-şi împlinească destinul în viaţă, în vreme ce eu, un proscris ce nu avea pe nimeni să-l îndrume şi să-l îndemne înainte în viaţă, m-am poticnit. Cei bătrâni începuseră să mă arate cu degetul drept exemplu, cei tineri mă vedeau ca pe o făptură diferită faţă de ei. Îi uram şi am început, ca ultimă şi cea mai josnică formă de degradare, să mă urăsc şi pe mine. M-am agăţat de obiceiurile mele sălbatice, însă, în bună măsură, le dispreţuiam. Mi-am continuat războiul împotriva civilizaţiei, deşi nutream dorinţa de a-i aparţine.

Îmi repetam în minte neîncetat tot ce-mi mai aminteam din ce-mi povestise mama despre viaţa din trecut a tatălui meu. Contemplam puţinele relicve ce-mi rămăseseră de pe urma lui, iar acestea invocau un rafinament mult mai mare decât tot ce se putea afla prin acele bordeie de munte, dar nimic nu-mi putea servi drept ghid care să mă îndrume către un mod diferit şi mai plăcut de viaţă. Tatăl meu trăise printre nobili, dar tot ce ştiam despre această viaţă era nepăsarea lor de mai târziu. Numele regelui, cel căruia muribundul meu tată îi adresase ultimele sale rugăminţi şi cel care le nesocotise cu barbarie, era asociat în mintea mea doar cu ideile de neomenie, nedreptate şi vrajba izvorâtă din acestea. Mă născusem pentru un scop mai mare decât eram; şi mai mare era ceea ce aveam de gând să devin, însă ideea de măreţie, cel puţin aşa o vedeam prin percepţia mea denaturată, nu era legată cu orice preţ de cea de bunătate, iar gândurile mele sălbatice nu erau scrutate de considerente morale când se revoltau în vise de mărire. Astfel că mă aflam pe o culme deasupra unei mări de răutate ce îşi rostogolea valurile la picioarele mele. Mă pregăteam să mă azvârl în ea şi să năvălesc ca un şuvoi asupra tuturor opreliştilor ce mă ţineau departe de obiectul dorinţelor mele, până când o influenţă mai ciudată s-a aşternut peste izvorul norocului meu şi i-a schimbat cursul nestăvilit în ceea ce păreau a fi, prin contrast, meandrele blânde ale unui pârâiaş care înconjura o pajişte.

CAPITOLUL II

Trăiam departe de locurile înţesate de oameni, iar zvonurile despre războaie sau schimbări politice ajungeau până la sălaşele noastre montane ca nişte simple zgomote. Anglia fusese scena unor mari războaie în timpul copilăriei mele. În anul 2073, ultimul dintre regii săi, vechiul prieten al tatălui meu, a abdicat dând ascultare puterii blânde a protestelor supuşilor săi, iar apoi s-a instituit o republică. Le-au fost acordate moşii întinse monarhului detronat şi familiei sale, a primit titlul de Conte de Windsor, iar castelul Windsor, un vechi domeniu regal, cu pământurile sale întinse, a rămas în stăpânirea sa. La scurt timp a murit, lăsând în urma sa doi copii: un fiu şi o fiică.

Fosta regină, prinţesă a casei de Austria, îşi îmboldise de multă vreme soţul să se împotrivească trebuinţelor acelor vremuri. Era trufaşă şi lipsită de teamă, preţuia mult dragostea de putere şi simţea un înverşunat dispreţ faţă de el pentru că se descotorosise atât de uşor de un regat întreg. Doar de dragul copiilor consimţise să rămână, lipsită de regalitatea ei, şi să fie parte a republicii engleze. Când a rămas văduvă, şi-a concentrat toate puterile să-l educe pe fiul său, Adrian, cel de-al doilea conte de Windsor, încât să-i îndeplinească urzelile ambiţioase. Din laptele pe care îl sugea de la mamă aflase că menirea lui era să crească având drept singur scop redobândirea coroanei pierdute. Adrian împlinise cincisprezece ani. Viaţa lui era dedicată învăţăturii şi deja îşi depăşise cu mult vârsta prin cunoştinţele şi înzestrările sale. Se zvonea că deja începuse să se opună viziunilor mamei şi să îmbrăţişeze principiile republicane. Însă chiar dacă era aşa cum se zvonea, trufaşa contesă nu împărtăşea nimănui secretele educaţiei pe care i-o dădea în sânul familiei. Adrian fusese crescut în singurătate şi ţinut departe de tovarăşii pe care ar fi trebuit să-i aibă potrivit vârstei şi rangului său. Anumite împrejurări necunoscute o determinaseră să-l îndepărteze de sub tutela ei directă şi am auzit că urma să viziteze Cumbria. S-au răspândit o mie de poveşti care să explice purtarea contesei de Windsor, dintre care cel mai probabil nici una nu era adevărată, însă, cu fiecare zi ce trecea, era tot mai limpede că urma să avem printre noi un vlăstar nobil din vechea casă regală a Angliei.

Lângă Ullswater se afla o moşie întinsă cu un conac ce aparţinea familiei sale. Una dintre anexele acesteia era un parc mare, orânduit cu mult bun-gust şi plin de vânat. Prădasem adesea pe aceste meleaguri, iar paragina în care fusese lăsată moşia îmi uşurase mult raitele. Când s-a luat hotărârea că tânărul conte de Windsor va vizita Cumbria, au sosit lucrători să orânduiască moşia şi casa pentru a-l primi aşa cum se cuvine. Odăilor le-au fost redate splendoarea şi curăţenia, iar parcul, după ce i-au fost reparate acareturile, a început să fie păzit cu o străşnicie ieşită din comun.

Aceste veşti m-au tulburat peste măsură. Mi-au redeşteptat toate amintirile amorţite, sentimentele mele de nedreptate sugrumate şi au dat naştere unor porniri noi, de răzbunare. Nu mai eram în stare să-mi văd de treburile mele, toate planurile şi şiretlicurile le-am dat uitării, mi se părea că sunt pe cale să încep o nouă viaţă, şi nu sub cele mai bune auspicii. Greul războiului, gândeam eu, nu va întârzia să apară. Avea să sosească triumfător în ţinutul unde părintele meu fugise cu inima zdrobită, iar aici va da peste nefericiţii săi copii, lăsaţi cu zadarnică nădejde în grija regescului său tată, ajunşi acum nişte bieţi cerşetori. Faptul că dacă ar fi aflat de existenţa noastră ne-ar fi tratat cu aceeaşi neobrăzare pe care tatăl său o înfăptuise prin distanţă şi absenţă îmi părea o urmare de nedezminţit a tuturor lucrurilor ce se petrecuseră până atunci. Aşadar, aveam de gând să-l întâlnesc pe acest flăcăiandru de viţă nobilă, fiul unui prieten al tatălui meu. Avea să fie înconjurat de servitori, nobilii şi fiii de nobili îi erau însoţitori, întreaga Anglie răsuna la auzul numelui său, iar sosirea sa, ca o furtună, se auzea din depărtare. În vreme ce eu, neştiutor de carte şi necioplit, dacă aş fi intrat în contact cu el, aş fi apărut în ochii curtenilor ca dovada vie a acelei nerecunoştinţe care mă transformase în fiinţa degradată ce li se înfăţişa înainte.

Cu mintea plină de astfel de idei, de parcă aş fi fost cuprins de fascinaţie, mă apucasem să dau târcoale moşiei tânărului conte. Urmăream progresul pregătirilor şi stăteam în preajma căruţelor din care se descărcau obiecte de lux aduse de la Londra, care mai apoi erau duse înăuntrul conacului. Să-şi înconjoare fiul de tot luxul demn de un prinţ făcea parte din planul fostei regine. Am zărit covoare bogate şi draperii din mătase, podoabe din aur, metale bogat încrustate, mobilă cu blazon şi toate acareturile de înalt rang aranjate astfel încât doar podoabele regeşti să ajungă sub privirea unui vlăstar regesc. M-am uitat la toate acestea, iar apoi mi-am întors privirea către propriile mele veşminte ponosite: de unde-o fi apărut deosebirea asta?

De unde altundeva dacă nu din ingratitudine, din falsitate, de pe urma unei părăsiri înfăptuite de tatăl acestui prinţ, din toată acea nobilă compasiune şi din pricina sentimentelor de generozitate?

Fără îndoială şi el, cel în al cărui sânge era amestecat şi sângele trufaşei mame, el, centrul recunoscut al bogăţiei şi nobilităţii regatului, fusese învăţat să repete numele tatălui meu cu dispreţ şi să batjocorească cererile mele îndreptăţite de protecţie. Mi-am dat silinţa să mă gândesc că toată această măreţie nu e altceva decât o orbitoare infamie şi că, înfigându-şi stindardul său cusut cu fir de aur alături de flamura mea pătată şi zdrenţuită, îşi proclama nu superioritatea, ci înjosirea. Cu toate acestea, îl invidiam. Grajdul lui cu cai frumoşi, armele cu lucrătură preţioasă, laudele ce-l însoţeau, adoraţia, slujitorii pregătiţi, rangul înalt şi stima, pe toate le consideram smulse cu de-a sila de la mine şi le invidiam pe toate cu nouă şi chinuitoare amărăciune.

Spre a încununa necazul pe care-l purtam în suflet, Perdita, visătoarea Perdita, părea să fie trezită la realitate de emoţie, când mi-a spus că era pe cale să ajungă contele de Windsor.

– Şi asta te bucură? am întrebat-o gânditor.

– Sigur că da, Lionel, răspunse ea, sunt chiar nerăbdătoare să-l văd; e descendentul regilor noştri, cel mai de seamă nobil al ţării, toată lumea îl admiră şi-l iubeşte. Se zice că rangul e cel mai neînsemnat merit al său; e generos, curajos şi prietenos.

– Ai învăţat o lecţie frumuşică, Perdita, îi zic, şi repet-o aşa cum e, însă uiţi dovezile pe care le avem pentru virtuţile contelui, generozitatea lui faţă de noi se vede în belşugul nostru, curajul, în protecţia pe care ne-o dă, iar prietenia, în felul în care ne ia în seamă. Rangul lui e cel mai neînsemnat merit, zici? De ce toate virtuţile sale se trag doar din poziţia lui? Pentru că-i bogat, se zice că-i şi generos; pentru că-i puternic, e curajos; pentru că e bine servit, e prietenos. Lasă-i pe ei să-l numească aşa, lasă toată Anglia să-l socotească aşa, noi îl ştim – e vrăjmaşul nostru, vrăjmaşul nostru meschin, mişel şi trufaş; dacă ar fi fost înzestrat cu o părticică din virtuţile pe care spui că le are, ne-ar face dreptate, iar de-ar vrea doar să arate că vrea să lovească, n-ar trebui să lovească un duşman căzut. Tatăl său l-a rănit pe al meu; tatăl său, de neatins pe tronul său, a îndrăznit să-l dispreţuiască pe el, cel care se coborâse sub demnitatea lui, când a binevoit să se întovărăşească cu un ingrat regal. Şi noi, descendenţi atât ai unuia, cât şi ai celuilalt, trebuie să fim vrăjmaşi. O să afle că-mi simt rănile; o să-nveţe să se teamă de răzbunarea mea!

După câteva zile a sosit. Fiecare sălăşluitor din cea mai mizerabilă colibă s-a dus să umfle puhoiul de oameni care s-a revărsat să-l întâmpine; chiar şi Perdita, în ciuda ultimei mele filipice, s-a strecurat în apropierea drumului ca să-l vadă pe idolul tuturor. Eu, cu minţile oarecum pierdute, întâlnind pâlcuri de săteni în straie de sărbătoare, coborând de pe dealuri, m-am înstrăinat pe culmile învăluite în nori şi, privind către stâncile golaşe din jurul meu, am strigat: „Ele nu strigă să trăiască măritul conte!“ Iar când noaptea s-a lăsat, însoţită de o ploaie mocnită şi rece, nu m-am întors acasă, întrucât ştiam că fiecare colibă răsună de laudele aduse lui Adrian. Pe măsură ce picioarele-mi amorţeau şi îngheţau, durerea-mi servea drept hrană urii mele nebune; ba mai mult, aproape triumfam sub tăria durerii, deoarece îmi părea că-mi dă un drept şi o scuză pentru duşmănia pe care o simţeam faţă de nepăsătorul meu adversar. Toate erau puse pe seama lui, pentru că eu confundam atât de mult ideea de tată şi fiu încât am uitat că cel din urmă putea să fie întru totul neştiutor de felul în care se lepădase de noi părintele său; iar în timp ce-mi plesneam cu palma capul care mă durea, am strigat: „O s-audă despre asta! O să fiu răzbunat! N-am să-ndur ca un slugoi. O să afle că, cerşetor şi lipsit de prieteni cum sunt, n-am să mă las de bunăvoie batjocorit!“ Fiecare zi, fiecare ceas adăugau câte ceva acestor greşeli gogonate. Laudele ce i se aduceau erau tot la fel de multe înţepături de năpârcă înfipte în vulnerabilul meu piept. Dacă-l zăream în depărtare călărind un cal roib minunat, sângele-mi fierbea de furie, aerul părea otrăvit de prezenţa sa, iar engleza mea curată se preschimba într-un jargon josnic, fiindcă fiecare frază pe care-o auzeam era asociată cu numele şi cinstea sa. Am răsuflat adânc să-mi domolesc această arsură dureroasă de la inimă printr-o ticăloşie care ar fi trebuit să-l facă să vadă scârba mea. Asta era culmea insultelor sale, să-mi stârnească asemenea sentimente insuportabile fără măcar să se sinchisească să dea vreun semn că a aflat de existenţa şi de sentimentele mele.

În curând s-a dus vestea că Adrian se bucura foarte mult de parcul său şi de ceea ce el adăpostea. Nu vâna niciodată, ci petrecea ore în şir privind turmele de animale aproape domesticite cu care fusese înzestrat parcul şi poruncise să fie îngrijite cum nu se poate mai bine. Asta era o bună şansă pentru planurile mele de atac şi am profitat de ea cu impetuozitatea brută specifică felului meu de viaţă. Mi-am pus în cap să-i încalc domeniul şi să vânez cu cei câţiva camarazi pe care-i mai aveam, cei mai dârzi şi nelegiuiţi din trupă, dar toţi s-au codit în faţa primejdiei, aşa că am rămas să-mi înfăptuiesc răzbunarea de unul singur. La început, faptele mele au rămas nebăgate în seamă, aşa că am sporit îndrăzneala, urmele de paşi în iarba plină de rouă, crengile rupte, urmele vărsărilor de sânge; în cele din urmă, mi-au trădat prezenţa în ochii pândarilor. Au sporit paza, aşa că m-au prins şi m-au închis. Am intrat între zidurile sumbre ale închisorii însufleţit de un extaz triumfător: „Acum ştie cine sunt, am strigat, şi va tot auzi despre mine!“ Am petrecut doar o zi închis, iar spre seară am fost eliberat, după cum mi s-a spus, dintr-un ordin dat chiar de conte. Aceste veşti m-au zvârlit de pe culmile onoarei, acolo unde mă ridicasem singur. Mă dispreţuieşte, mă gândeam, dar o să afle că eu sunt cel care-l dispreţuieşte şi că-i dispreţuiesc la fel de mult pedepsele şi îndurarea. În noaptea următoare după ce-am fost eliberat, am fost prins din nou de pândari; din nou am fost închis, eliberat din nou şi tot aşa, îndărătnicia mea m-a împins să fiu prins în parcul interzis a patra noapte la rând. Pândarii erau mai furioşi decât stăpânul lor din pricina încăpăţânării mele. Aveau poruncă, dacă voi fi prins din nou, să fiu adus înaintea contelui, iar îngăduinţa lui îi făcea să se aştepte la un sfârşit pe care îl considerau nepotrivit pentru nelegiuirea mea. Unul dintre ei, care era conducătorul celor care mă prinseseră, era hotărât să-şi satisfacă propria duşmănie înainte să mă dea pe mâna superiorilor săi.

Ceasul târziu la care apusese Luna şi grija nemărginită pe care fusesem silit s-o folosesc în cea de-a treia incursiune a mea au consumat atât de mult timp, încât o nelinişte sufletească şi o teamă mă cuprinseseră când am văzut că întunericul nopţii începuse să facă loc zorilor. M-am strecurat pe lângă ferigi, în patru labe, căutând întunecimea tufişurilor, în vreme ce păsările se trezeau cu cântece deloc binevenite deasupra mea, iar vântul răcoros al dimineţii, jucându-se printre crengi, mă făcea să-mi închipui că se aude câte un zgomot de paşi la fiecare răsucire. Inima îmi gonea când m-am apropiat de gardul din prăjini şi am pus mâna pe el, un salt m-ar fi dus în partea cealaltă, când doi pândari au ţâşnit, prinzându-mă într-o ambuscadă. Unul m-a trântit la pământ şi a început să mă biciuiască cu putere. Am sărit în picioare: aveam un pumnal la îndemână, am făcut un salt către mâna sa ridicată şi i-am lăsat o rană adâncă. Furia şi răcnetele omului rănit, urletele şi blestemele însoţitorului său, cărora le răspundeam cu aceeaşi amărăciune şi furie, îşi trimiseseră ecoul prin vâlcea, iar lumina dimineţii se înteţea din ce în ce mai mult, nepotrivită, în frumuseţea sa cerească, înfruntării noastre brutale şi gălăgioase. Eu şi vrăjmaşul meu încă ne luptam, când rănitul a strigat: „Contele!“ Am ţâşnit eliberându-mă din strânsoarea herculeană a pândarului, gâfâind din pricina eforturilor mele. Am aruncat priviri furioase către prigonitorii mei şi, lipindu-mă cu spatele de un copac, eram hotărât să mă apăr până în ultima clipă. Aveam hainele rupte şi, la fel ca mâinile, erau pătate cu sângele omului pe care-l rănisem. Cu o mână ţineam păsările moarte, prada câştigată cu atâta trudă, iar în cealaltă ţineam pumnalul, aveam părul încâlcit, faţa mânjită cu aceleaşi semne vinovate care stăteau mărturie împotriva mea prin picăturile ce se scurgeau de pe arma pe care-o purtam încleştată în mână. Întreaga mea înfăţişare era sălbatică şi mizerabilă. Înalt şi voinic cum eram, pesemne că arătam, aşa cum şi eram de fapt, ca cel mai josnic tâlhar care a călcat vreodată pe faţa pământului.

Numele contelui m-a făcut să tresar şi mi-a făcut tot sângele indignat ce-mi înfierbânta inima să năvălească în obraji. Nu-l mai văzusem până atunci, mi-l închipuiam un tânăr trufaş, încrezut, care, dac-ar fi fost să-mi ceară socoteală, dacă ar fi binevoit să-mi vorbească, ar fi făcut-o cu toată trufia superiorităţii. Răspunsul meu era pregătit, un reproş pe care-l socoteam calculat astfel încât să-l înţepe exact în inimă. Însă se apropie de noi, iar înfăţişarea lui risipi, ca o adiere blândă dinspre apus, norii mâniei mele. Un băiat înalt, subţire şi plăcut, cu o fizionomie expresivă datorată excesului de sensibilitate şi rafinament, stătea înaintea mea, razele soarelui de dimineaţă îi poleiau cu aur părul lui de mătase şi împrăştiau lumina şi splendoarea pe chipul lui strălucitor.

– Ce-nseamnă asta? strigă el.

Oamenii începură să se apere cu sârg, iar el îi puse la punct zicând:

– Voi doi dintr-odată împotriva unui singur flăcău, mai mare ruşinea!

Se apropie de mine:

– Verney, strigă el, Lionel Verney, aşa ne întâlnim noi pentru prima dată? Noi ne-am născut să fim prieteni şi, cu toate că soarta rea ne-a ţinut departe, nu vrei să recunoşti legătura de prietenie pe care-am moştenit-o şi care, cred eu, de aici încolo ne va uni?

În timp ce vorbea, ochii săi sinceri, ţintiţi asupra mea, păreau să-mi citească drept în suflet, inima mea, sălbatica şi răzbunătoarea inimă, simţea înrâurirea acelei dulci bunătăţi revărsându-se asupra ei, în vreme ce glasul dătător de fiori, ca o dulce melodie, trezea un ecou mut în mine, tulburându-mi sângele până în adâncul fiinţei. Am vrut să răspund, să-i recunosc bunătatea, să accept prietenia pe care mi-o oferea, dar vorbele, vorbele potrivite, nu veneau pe buzele unui muntean aspru; i-aş fi întins mâna, dar pata vinovată de pe aceasta mă oprea s-o fac. Lui Adrian i se făcu milă de mutra mea şovăitoare:

– Vino cu mine, zise el, am multe să-ţi povestesc; vino acasă cu mine, ştii cine sunt?

– Da, am exclamat, cred că te cunosc şi că-mi vei ierta greşelile, fărădelegea mea.

Adrian zâmbi cu blândeţe, iar după ce împărţi câteva ordine pândarilor, se apropie de mine, mă luă de mână şi pornirăm împreună către conac.

Nu rangul lui, după tot ceea ce-am spus, cu siguranţă nu se putea bănui că rangul lui Adrian era acela care, de prima dată, îmi subjugase adâncul inimii şi îmi făcuse spiritul să se prosterneze înaintea lui. Şi nu doar eu îi simţisem atât de intim desăvârşirea. Sensibilitatea şi amabilitatea sa îi fascinau pe toţi cei din jur. Vioiciunea, inteligenţa şi agerul său spirit binevoitor încheiau cucerirea. Chiar şi la această fragedă vârstă, era un om citit şi pătruns de spiritul înaltei filosofii. Acest spirit îi dădea un ton cu o mare putere de convingere în discuţiile pe care le purta cu ceilalţi, astfel încât părea un muzician inspirat, care parcă de-abia ciupea, cu infailibilă iscusinţă, „lira minţii“, producând astfel o divină armonie. Ca om, abia părea să fi aparţinut acestei lumi, trupul său subţire era depăşit ca însemnătate de sufletul ce sălăşluia înăuntru, era cu totul doar minte. Un pai să-ndrepţi spre pieptul său şi i-ar fi cucerit puterea, dar tăria acelui zâmbet ar fi îmblânzit un leu înfometat ori ar fi făcut o legiune de bărbaţi înarmaţi să-şi depună armele la picioarele lui.

Mi-am petrecut ziua cu el. La început, nu pomeni despre trecut sau despre orice fel de întâmplări personale. Pesemne avea de gând să-mi inspire încredere şi să-mi dea timp să-mi adun gândurile răvăşite. Vorbi despre lucruri generale şi îmi împărtăşi idei pe care nu mi le mai închipuisem niciodată. Am stat în biblioteca sa, iar el a vorbit despre vechii înţelepţi greci şi despre puterea pe care o dobândiseră asupra minţilor oamenilor doar prin puterea iubirii şi înţelepciunii. Încăperea era împodobită cu busturile multora dintre ei, iar el le descria calităţile pentru mine. Pe măsură ce vorbea, mă simţeam supus lui, iar toată mândria cu care mă lăudasem şi puterea erau stăpânite de tonurile pline de miere ale acestui băiat cu ochii albaştri. Rânduita şi ştearsa stăpânire a civilizaţiei, pe care înainte o credeam, din jungla mea sălbatică, inaccesibilă, îşi arăta poarta pe care el mi-o deschisese; am pătruns şi am simţit, când intram, că păşesc pe tărâmul natal.

Când veni seara, el se întoarse către trecut.

– Am o poveste de spus, zise el, şi multe explicaţii de dat în privinţa trecutului, poate mă poţi ajuta să-l mai scurtez. Ţi-l aminteşti pe tatăl tău? Eu n-am avut niciodată fericirea de a-l vedea, dar numele său este una dintre primele mele amintiri. E scris pe tăbliţele minţii mele ca o înfăţişare a tot ceea ce e galant, amabil şi fascinant în privinţa unui bărbat. Spiritul său nu era cu mult mai vădit decât bunătatea fără de margini a inimii, pe care şi-a revărsat-o într-o măsură atât deplină asupra prietenilor săi, încât lui i-a rămas, din păcate, doar o rămăşiţă.

Încurajat de acest elogiu, m-am apucat, drept răspuns la întrebările sale, să-i povestesc tot ceea ce-mi aminteam despre părintele meu, iar el îmi povesti acele împrejurări care au dus la scăparea din vedere a scrisorii trimise testamentar de tatăl meu. Mai târziu, când tatăl lui Adrian, pe atunci rege al Angliei, socotise că situaţia sa devine tot mai primejdioasă şi purtarea sa tot mai ruşinoasă, îşi dorea ca vechiul său prieten să fi fost acolo drept parapet împotriva furiei impetuoase a reginei, ca mediator între el şi Parlament. Din clipa în care a părăsit Londra, în noaptea fatală a înfrângerii sale la masa de joc, regele n-a mai primit nici o veste despre el.

CAPITOLUL III

Fericite, de trei ori fericite au fost lunile, săptămânile şi ceasurile acelui an. Prietenia, mână-n mână cu admiraţia, blândeţea şi respectul, clădise un umbrar de desfătare în inima mea, până atunci aspră ca o sălbăticie neumblată din America, ca vântul cel fără de casă şi marea cea pustie. Nepotolita sete de cunoaştere şi afecţiunea nemărginită pentru Adrian se îmbinau să-mi ţină atât inima, cât şi inteligenţa ocupată şi, prin urmare, eram fericit. Nu-i altă fericire mai adevărată şi lipsită de nori precum e desfătarea îmbelşugată şi vorbăreaţă a tinerilor. În luntrea noastră, pe lacul din ţinutul meu natal, alături de pâraiele şi plopii galbeni ce străjuiau marginile, în vale şi dincolo de deal, cu toiagul aruncat deoparte, aveam o turmă mai nobilă de care să mă-ngrijesc decât nişte oi stupide, o turmă de idei nou-născute. Citeam sau îl ascultam pe Adrian, iar cuvintele lui, fie că ar fi fost vorba despre dragostea sa ori despre teoriile privind progresul omului, mă fermecau deopotrivă.

Uneori reveneau sufletul meu îndărătnic, dragostea mea pentru pericol, împotrivirea mea înaintea autorităţii. Însă asta se petrecea în absenţa lui; sub stăpânirea blândă a ochilor săi dragi, eram supus şi bun ca un copil de cinci ani care face ce-i spune mama sa.

După o şedere de aproape un an la Ullswater, Adrian vizită Londra şi se întoarse plin de planuri în folosul nostru. „Trebuie să-ţi începi viaţa, zicea el, ai şaptesprezece ani, iar o întârziere mai mare ar face ucenicia necesară din ce în ce mai plictisitoare.“ Prevăzuse că viaţa lui avea să fie una de luptă şi că eu trebuia să-i împărtăşesc truda. Spre a mă pregăti mai bine pentru această misiune, acum trebuia să ne despărţim. Considera că numele meu e unul binecunoscut spre a-mi deschide porţi şi îmi găsi o slujbă ca secretar privat al ambasadorului de la Viena, unde să-mi pot începe cariera sub cele mai bune auspicii. În doi ani, aveam să mă-ntorc în ţara mea cu un nume respectat şi cu o reputaţie solidă.

Iar Perdita? Perdita urma să devină ucenica, prietena şi sora mai mică a lui Evadne. Cu tactul său obişnuit, se încredinţă că ea îşi păstrează independenţa într-o astfel de situaţie. Cum să refuzi ofertele acestui prieten generos? N-aveam de gând să le refuz, ci, în adâncul inimii, făcusem un legământ să-mi dedic viaţa, ştiinţa şi puterea, cele pe care, în măsura în care aveau orice valoare, el mi le dăruise, totul, toate înzestrările şi speranţele mele doar în slujba lui aveam de gând să le pun.

Astfel îmi făgăduiam călătorind spre destinaţie, însufleţit de o aşteptare înflăcărată, aşteptarea îndeplinirii a tot ceea ce ne-am făgăduit în copilărie în privinţa puterii şi desfătării de la maturitate. Pesemne că sosise acum clipa în care, lăsând îndeletnicirile copilăreşti la o parte, trebuia să păşesc în viaţă. Chiar şi în Câmpiile Elizee, Virgiliu descrie sufletele celor fericiţi ca fiind nerăbdătoare să soarbă din unda ce are să-i trimită înapoi în această zarvă a morţii. Tinerii arareori ajung în Câmpiile Elizee, pentru că dorinţele lor, depăşind posibilităţile, îi lasă la fel de săraci ca orice datornic fără o leţcaie. Cei mai înţelepţi filosofi ne-au vestit primejdiile lumii, înşelăciunile oamenilor şi trădarea din propriile noastre inimi, însă nu cu mai puţin curaj navigăm fiecare către ieşirea din port, întindem pânzele şi tragem de vâsle să nu pierim în mulţimea de vâltori de pe marea vieţii. Cât de puţini sunt cei aflaţi în floarea tinereţii care-şi ancorează corăbiile pe „nisipurile de aur“ şi adună scoicile risipite acolo. Însă toţi, la sfârşitul zilei, cu coca spartă şi pânzele zdrenţuite, se-ndreaptă către ţărm şi fie naufragiază, fie ajung acolo sau găsesc vreun refugiu bătut de talazuri, vreun ţărm pustiu pe care să se lase azvârliţi şi să moară nejeliţi.

Armistiţiu cu filosofia! Viaţa e înaintea mea, iar eu mă zoresc s-o stăpânesc.

Speranţa, gloria, dragostea şi ambiţia fără de prihană îmi sunt călăuze, iar sufletul meu nu cunoaşte teama. Ceea ce-a fost, deşi dulce, s-a dus, prezentul e bun doar pentru că-i pe cale să se schimbe şi ce-i pe cale să vină îmi aparţine întru totul. Mă tem din pricină că inima mea bate? Aspiraţiile înalte îmi împing sângele să curgă, ochii mei par a pătrunde prin miază-noaptea înceţoşată a timpului şi par a întrezări, prin adâncurile întunericului, înfăptuirea tuturor dorinţelor din sufletul meu.

Acum gata! Pe durata călătoriei mele aş putea să visez şi, cu aripi pline de viaţă, aş putea să ating culmea înaltului edificiu al vieţii. Acum, când am ajuns de-abia la poalele sale, penele mele sunt desfăcute, măreţele trepte sunt înaintea mea, iar eu, pas cu pas, trebuie să urc treptele minunatului templu.

– Vorbeşte! Ce uşă-i deschisă?

Iată-mă sub o nouă-nfăţişare. Un diplomat: unul dintre căutătorii de plăceri dintr-un oraş plin de viaţă, un tânăr promiţător, favoritul ambasadorului. Totul era straniu şi minunat pentru păstorul din Cumbria. Cu răsuflarea tăiată de uimire, am pătruns pe scena plină de viaţă, ai cărei actori erau

Crinii slăviţi precum Solomon

Ce nici nu torc şi nici nu ţes.

Curând, mult prea curând, am pătruns în vârtejul ameţitor, uitând ceasurile mele de studiu şi compania lui Adrian. Dorinţa pasională de compasiune şi căutarea arzătoare a obiectului râvnit încă mă caracterizau. Viziunea frumuseţii mă fermeca, iar manierele atractive ale bărbaţilor sau femeilor îmi câştigau pe deplin încrederea. Când un surâs îmi făcea inima să bată, îi spuneam extaz şi simţeam sângele vieţii fremătându-mi în trup când mă apropiam de idolul adorat în treacăt. Simpla năvală a vitalităţii era paradisul, iar la căderea nopţii nu-mi doream altceva decât reînnoirea iluziei îmbătătoare. Lumina orbitoare a încăperilor împodobite, siluetele minunate îmbrăcate în rochii splendide, mişcările unui dans, tonurile voluptuoase ale muzicii rafinate, toate îmi legănau simţurile într-un vis încântător.

Şi nu-i aceasta un soi de fericire? Am făcut apel la moralişti şi înţelepţi. Am întrebat dacă în liniştea reveriilor măsurate ale lor, dacă în adâncile meditaţii cu care-şi umpleau ceasurile au simţit extazul unui tânăr novice la şcoala plăcerilor. Pot cumva razele liniştite ale ochilor cu care cercetează cerul să se măsoare cu scânteierile pasiunilor învălmăşite ce le orbesc pe ale sale, sau oare influenţa filosofiei reci le poate îneca sufletul într-o bucurie egală cu a sa, cuprins „în această scumpă lucrare a desfrâului tineresc“?

Însă, în realitate, nici meditaţiile singuratice ale pustnicului, nici extazul tumultuos al chefliilor nu sunt capabile să mulţumească inima omului. De la unul strângem speculaţii pline de nelinişte, iar de la celălalt, saţul. Mintea slăbeşte sub greutatea gândirii şi scapătă către legăturile lipsite de inimă ale celor ce au drept singur scop desfătarea. Nu există nici un rod în bunătatea lor searbădă, iar stâncile ascuţite pândesc pe sub undele zâmbitoare ale acestor ape puţin adânci.

Asta simţeam când dezamăgirea, osteneala şi singurătatea m-au adus înapoi către inima mea, să adun de acolo bucuria de care se golise. Dispoziţia mea şovăitoare tânjea după ceva care să le vorbească sentimentelor şi, negăsind lucrul acela, m-am prăbuşit. Astfel că, în ciuda desfătărilor nechibzuite care mă aşteptau la începutul acesteia, impresia ce mi-a rămas despre viaţa mea la Viena este una de melancolie. Goethe zicea că în tinereţe nu putem fi fericiţi decât dacă iubim. Eu nu iubeam, dar eram mistuit de o dorinţă neîmblânzită de a fi cineva în ochii celorlalţi. Am devenit victima ingratitudinii şi a cochetăriei reci, apoi am căzut în deznădejde şi mi-am închipuit că nemulţumirea mea îmi dădea dreptul de a detesta lumea. M-am retras în singurătate, m-am întors la cărţile mele, iar dorinţa de a mă bucura din nou de compania lui Adrian a devenit o sete arzătoare.

Emulaţia, care în excesul său aproape dobândise însuşirile otrăvitoare ale invidiei, le dădea imbold acestor sentimente. În acea vreme, numele şi faptele unuia dintre compatrioţii mei umpleau de admiraţie întreaga lume. Poveştile despre isprăvile sale, presupunerile despre acţiunile lui viitoare erau subiectele nelipsite ale momentului. Cât despre mine, nu eram supărat, dar simţeam că laudele pe care le primea idolul erau frunze rupte din laurii sortiţi lui Adrian. Însă trebuie să dau mai multe detalii despre acest răsfăţat al sorţii, acest favorit al lumii iubitoare de miracole.

Lordul Raymond era singura rămăşiţă a unei familii nobile, dar scăpătate. Din fragedă tinereţe îşi privise descendenţa cu vanitate şi îşi deplângea cu amărăciune lipsa avuţiei. Cea mai de seamă dorinţă a sa era cea de mărire, iar mijloacele care să conducă spre acest scop erau considerente mai puţin importante. Trufaş, însă tremurând înaintea fiecărei demonstraţii de respect, ambiţios, însă prea mândru să-şi demonstreze ambiţia, dornic să obţină onoruri, însă un partizan al plăcerii, păşi pe scena vieţii. Se trezi întâmpinat în prag de câteva insulte, reale sau închipuite, de oarece respingeri de unde se aştepta mai puţin, de câteva dezamăgiri, grele de îndurat pentru mândria sa. Suferea grozav din pricina unei răni pe care nu putea s-o răzbune şi părăsi Anglia sub jurământ să nu se mai întoarcă până nu soseau vremuri mai bune, când aceasta-i va putea recunoaşte puterea pe care acum i-o dispreţuia.

Deveni un aventurier în războaiele greceşti. Curajul său nesăbuit şi geniul pătrunzător au atras în curând atenţia asupra sa. Deveni eroul favorit al acestui popor răsculat. Originea sa străină şi refuzul de a renunţa la loialitatea faţă de ţara sa natală erau singurele care-l împiedicau să ocupe cele mai înalte ranguri ale ţării. Însă, deşi alţii poate erau mai presus decât el ca titlu şi etichetă, lordul Raymond deţinea o poziţie mult mai înaltă. Condusese armatele greceşti către victorie, triumfurile lor erau toate ale sale. Când apărea el, oraşe întregi ieşeau să-l întâmpine, cântece noi fuseseră împământenite drept melodii naţionale, ale căror teme erau gloria, curajul şi generozitatea lui. Se încheiase un armistiţiu între greci şi turci. În acelaşi timp, lordul Raymond, printr-o nesperată şansă, deveni posesorul unei enorme averi în Anglia, acolo unde se întoarse, încununat de glorie, să-şi primească răsplata de onoare şi distincţia, refuzată înainte pretenţiilor sale. Inima sa mândră se răzvrăti împotriva acestei schimbări. Cu ce fusese diferit dispreţuitul Raymond? Dacă dobândirea puterii sub forma averii provocase această schimbare, trebuia să simtă acea putere ca pe un jug de fier. Prin urmare, puterea era scopul tuturor strădaniilor sale, mărirea era scopul spre care ţintise întotdeauna. În ambiţiile deschise sau în intrigile ascunse, scopul său fusese acelaşi: de a atinge rangul cel mai înalt în propria sa ţară.

Povestea aceasta mă umpluse de curiozitate. Evenimentele care s-au succedat revenirii lui în Anglia îmi stârniseră sentimente şi mai puternice. Printre alte atuuri, lordul Raymond era nemaipomenit de frumos, toată lumea-l admira, iar pentru femei era un adevărat idol. Era curtenitor şi dulce la vorbă, un cunoscător al artelor seducţiei. Ce nu putea să înfăptuiască acest om în învolburata lume a Angliei? Schimbările veneau unele după altele, iar eu nu ştiam întreaga istorie pentru că Adrian încetase să-mi scrie, iar Perdita se dovedise laconică în scrisorile sale. Umbla zvonul că Adrian devenise – cum aş putea să scriu acest cuvânt fatal – nebun, că lordul Raymond era favoritul fostei regine, sortit să devină soţul fiicei sale. Ba, mai mult, că acest nobil plin de aspiraţii reînviase pretenţiile casei de Windsor la coroană şi că, în cazul în care Adrian ar fi fost răpus de o boală incurabilă, ca urmare a căsătoriei cu sora lui, fruntea ambiţiosului Raymond putea să fie înconjurată de cercul magic al regalităţii.

O astfel de poveste se răspândea trâmbiţată din glas în glas. O astfel de poveste făcea şederea mea la Viena, departe de prietenul tinereţii mele, de neîndurat. Acum trebuia să-mi îndeplinesc jurământul, acum trebuia să mă alătur lui şi să-i fiu aliat şi sprijin până la moarte. Rămas-bun plăcerilor curteneşti, intrigilor politice, acelui labirint al pasiunii şi al nebuniei! Sănătate, Anglie! Anglie natală, primeşte-ţi copilul! Tu eşti scena tuturor speranţelor mele, măreţul teatru în care se joacă singura dramă care poate, trup şi suflet, să mă rabde şi pe mine în desfăşurarea ei. Un glas cât se poate de irezistibil, o putere neîngrădită mă atrăgea într-acolo. După o absenţă de doi ani, am debarcat la ţărmul său, neîndrăznind să pun vreun soi de întrebare, temându-mă să fac orice fel de observaţie. Prima vizită mă gândisem s-o fac la sora mea care locuia într-o căsuţă, o parte a darului de la Adrian, la marginea pădurii Windsor. De la ea trebuia să aflu adevărul despre protectorul nostru, trebuia să aflu de ce se retrăsese de sub protecţia prinţesei Evadne, trebuia să mă îndrume în privinţa înrâuririi pe care acest preaputernic şi semeţ Raymond o avea asupra sorţii prietenului meu.

Nu mai fusesem niciodată în preajma Windsorului. Rodnicia şi frumuseţea ţinuturilor din jur mă umplură de o admiraţie ce creştea pe măsură ce mă apropiam de bătrâna pădure. Ruinele stejarilor maiestuoşi ce crescuseră, prosperaseră şi decăzuseră de-a lungul veacurilor delimitau hotarele până la care ajungea odinioară pădurea, în vreme ce zăplazurile şubrezite şi lăstărişul lăsat în paragină arătau că locul acesta fusese părăsit pentru plantaţiile mai tinere, ce luaseră naştere la începutul secolului al nouăsprezecelea, iar acum se înălţau în toată splendoarea maturităţii lor. Umilul cămin al Perditei se găsea la marginea celei mai vechi porţiuni, iar înaintea acestuia se întindea izlazul Bishopgate Heath, care, către răsărit, părea interminabilă, iar la apus era mărginită de pădurea Chapel Wood şi crângul Virginia Water. În spate, căsuţa era umbrită de venerabilii părinţi ai pădurii, sub care căprioarele veneau să pască şi care, majoritatea plini de scorburi şi putreziţi, întocmeau un grup fantastic, ce contrasta cu frumuseţea regulată a copacilor mai tineri. Aceştia, vlăstarele unei perioade mai apropiate, se înălţau drepţi şi păreau gata să înainteze fără teamă prin timpul ce avea să vină, pe când ceilalţi, răzleţiţi şi ponosiţi, nimiciţi şi rupţi, se încleştau unii de ceilalţi, iar ramurile lor slăbite, gemând sub vântul ce-i năpăstuia, păreau o ceată bătută de furtuni.

Un zăplaz simplu înconjura grădina căsuţei cu tavanul scund, ce părea să se supună măreţiei naturii şi să se fi ghemuit printre rămăşiţele venerabile ale unor timpuri uitate. Florile, copiii primăverii, îi împodobeau grădina şi pervazurile ferestrelor, iar în mijlocul acelui umil loc exista un suflu de eleganţă ce dezvăluia bunul-gust al locatarei sale. Cu inima zbuciumându-se în piept, am pătruns prin îngrăditură şi m-am oprit la intrare, i-am auzit glasul, melodios ca-ntotdeauna, care mă încredinţa de bunăstarea ei înainte s-o zăresc.

O clipă mai târziu a apărut şi Perdita. Stătea înaintea mea în floarea plină de prospeţime a feminităţii sale tinereşti, diferită şi, totuşi, la fel ca fata aceea de la munte de care mă despărţisem. Ochii ei nu puteau fi mai adânci decât fuseseră în copilărie şi nici chipul mai expresiv, însă expresia era schimbată şi sporită în frumuseţe. Inteligenţa i se aşternuse pe frunte; când zâmbea, chipul i se împodobea cu cea mai blândă sensibilitate, iar glasul ei, scăzut şi melodios, părea adus în ton cu glasul iubirii. Trupul era alcătuit după cele mai feminine proporţii, nu era înaltă, însă viaţa ei de la munte îi sădise libertate în mişcări, astfel încât pasul ei uşor abia se auzi când străbătu vestibulul să mă întâmpine. Când ne-am despărţit, am strâns-o la piept cu o nestăvilită căldură. Ne-am întâlnit din nou şi s-au redeşteptat sentimente noi; când ne-am privit unul pe celălalt, copilăria ne-a trecut pe dinaintea ochilor de parcă am fi fost nişte actori în toată puterea cuvântului pe această scenă schimbătoare. Răgazul dură doar o clipă, şuvoiul amintirilor şi al sentimentelor fireşti ce fuseseră stăvilite năvăli, întreg, prin inimile noastre şi, cu cea mai duioasă emoţie, ne-am strâns iute în braţe.

După ce răbufnirea de sentimente înflăcărate a trecut, ne-am aşezat, cu gândurile limpezi, să vorbim despre trecut şi prezent. Am pomenit despre răceala din scrisorile ei, dar cele câteva minute pe care le petrecusem împreună îmi explicaseră îndestulător originea acestui lucru. Noi sentimente luaseră naştere în sufletul ei, pe care nu putea să le exprime în scris faţă de un om pe care-l cunoscuse doar în copilărie, însă ne-am revăzut, iar intimitatea noastră se reînnoise de parcă nimic n-o stăvilise vreodată. I-am povestit pe îndelete peripeţiile şederii mele peste hotare şi apoi am întrebat-o despre schimbările ce se petrecuseră acasă, cauzele absenţei lui Adrian şi viaţa ei retrasă.

Lacrimile ce-i umplură ochii surorii mele când am pomenit numele prietenului nostru şi roşeaţa din obrajii ei păreau să stea mărturie despre adevărul veştilor ce ajunseseră până la mine. Însă însemnătatea acestora era prea înfiorătoare ca să pot da crezare pe loc bănuielilor mele. Era cu adevărat anarhie în universul sublim al gândurilor lui Adrian, oare nebunia risipise legiunile bine rânduite încât nu mai era stăpân peste propriul său suflet? Prietene drag, această lume bolnavă n-a fost un tărâm bun pentru spiritul tău blând, i-ai lăsat cârmuirea pe mâna unei umanităţi false, care-a despuiat-o de frunze înaintea iernii şi ţi-a dezgolit viaţa tremurând în calea asprelor furtuni. Oare acei ochi blânzi, acele ferestre ale sufletului şi-au pierdut noima, sau doar privirea lor tăioasă dezvăluie istoria îngrozitoare a rătăcirilor sale? Glasul acela nu mai „viersuieşte cea mai încântătoare muzică“? Îngrozitor, cât se poate de îngrozitor! Mi-am acoperit ochii de groaza schimbării şi lacrimile ce-mi curg şuvoi sunt mărturie pentru durerea pe care mi-o stârneşte această ruină de neînchipuit.

Dând ascultare cererii mele, Perdita îmi povesti pe îndelete împrejurările melancolice care-au dus la această încheiere.

Mintea sinceră şi încrezătoare a lui Adrian, înzestrată fiind cu toate harurile naturii, dăruită cu puterile transcendente ale intelectului, nepătată de umbra vreunui cusur (afară doar dacă independenţa lipsită de teamă a gândirii sale ar putea fi socotită astfel), era devotată, chiar dacă asemenea victimei devotate unui sacrificiu, iubirii sale pentru Evadne. Îi încredinţase ei spre păstrare comorile sufletului său, râvna către excelenţă şi planurile pentru binele omenirii. Pe măsură ce devenea bărbat, planurile şi teoriile sale, departe de a se fi schimbat din motive personale şi din prudenţă, au căpătat o nouă tărie din puterile ce simţea că se deşteaptă în el, iar dragostea lui pentru Evadne prinsese rădăcini adânci, în timp ce, pe zi ce trecea, devenea tot mai convins că drumul pe care-l urma era anevoios şi că trebuia să-şi caute răsplata nu în aplauzele sau în recunoştinţa semenilor săi, nici în succesul planurilor sale, ci în mulţumirea propriei inimi şi în dragostea şi compasiunea ei, ce trebuia să uşureze fiecare trudă şi să răsplătească fiecare sacrificiu.

În singurătate şi de-a lungul multor peregrinări departe de sălaşele omeneşti, îşi pusese la cale viziunile pentru reformarea guvernării Angliei şi progresul poporului. Bine-ar fi fost dacă şi-ar fi ascuns sentimentele până ar fi ajuns în posesia puterii care le-ar fi asigurat şi punerea în practică. Însă era nerăbdător înaintea anilor cât ar fi trebuit s-aştepte, era sincer şi netemător. Nu s-a mulţumit doar să refuze categoric urzelile mamei sale, ci şi-a făcut publică intenţia de a-şi folosi influenţa pentru a îngusta puterea aristocraţiei, spre a ajunge la o mai bună egalizare a avuţiilor şi privilegiilor şi pentru a introduce un sistem perfect de guvernare republicană în Anglia. La început, mama sa i-a tratat teoriile drept rătăciri sălbatice datorate lipsei de experienţă. Însă acestea erau atât de metodic orânduite, iar argumentele, atât de bine susţinute încât, deşi încă aparent neîncrezătoare, ea începuse să se teamă de el. Încercă să discute cu el şi, văzându-i inflexibilitatea, începu să-l deteste.

În mod ciudat, acest sentiment era contagios. Entuziasmul său pentru un bine care nu exista, dispreţul faţă de sfinţenia autorităţii, ardoarea şi imprudenţa lui erau toate opuse rutinei obişnuite a vieţii. Cei trecuţi prin viaţă se temeau de el, cei tineri şi necopţi nu înţelegeau nobila gravitate a viziunilor sale morale şi nu-l plăceau pentru că era diferit faţă de ei. Evadne participa glacial la teoriile sale. Considera că făcuse bine să-şi afirme propria voinţă, dar îşi dorea să fi fost mai limpede pentru cei mulţi. Ea n-avea nimic din spiritul unui martir şi nici nu înclina să-mpărtăşească ruşinea şi înfrângerea unui patriot căzut. Cunoştea bine curăţenia motivelor sale, generozitatea caracterului, iubirea lui devotată şi înflăcărată faţă de ea şi nutrea o mare afecţiune pentru el. La rândul lui, el îi răsplătea acest spirit de bunătate cu cea mai nesăbuită recunoştinţă, transformând-o în vistieria tuturor speranţelor sale.

Între timp, lordul Raymond se întoarse din Grecia. N-ar putea exista două persoane mai diferite decât Adrian şi el. Cu toate nepotrivirile caracterului său, Raymond era, fără îndoială, un om de lume. Pasiunile îi erau nestăvilite şi, fiindcă acestea puneau adesea stăpânire pe el, nu reuşea întotdeauna să-şi echilibreze purtarea pe linia limpede a propriului interes, însă propria sa răsplată, cel puţin, îi rămânea scopul cel mai important. Nu vedea în structura societăţii altceva decât o parte a mecanismului ce susţine pânza pe care era schiţată viaţa lui. Pământul se-ntindea ca un drum pentru el, cerul era ridicat ca un baldachin pentru el.

Adrian considera că făcea parte dintr-un mare întreg. Simţea o afinitate nu doar faţă de neamul omenesc, toată natura îi părea asemănătoare lui. Munţii şi cerul erau prietenii săi, vânturile văzduhului şi odraslele pământului erau tovarăşii lui de joacă, în vreme ce el, care era doar centrul acestei oglinzi puternice, simţea cum viaţa i se amestecă cu universul existenţei. Sufletul său era compasiune şi se dedica adorării frumuseţii şi perfecţiunii. Adrian şi Raymond s-au întâlnit, iar spiritul aversiunii a izvorât între ei. Adrian dispreţuia viziunile înguste ale politicianului, iar Raymond dispreţuia complet viziunile sale de filantrop.

Odată cu venirea lui Raymond, se stârnise o furtună ce pustiise dintr-o suflare grădinile de încântare şi cărările ferite pe care Adrian îşi închipuise că le-a pus deoparte pentru sine, drept refugiu împotriva înfrângerilor şi insultelor. Pe Raymond, izbăvitorul Greciei, oşteanul fermecător, cel care purta în înfăţişarea sa o urmă din tot ceea ce era specific climei din ţara sa natală, Evadne îl preţuia cel mai mult: pe Raymond îl iubea Evadne. Copleşită de noile sentimente, ea nu se opri să le cerceteze sau să-şi potrivească purtarea după altele în afara acelui sentiment tiranic ce-i uzurpase dintr-odată imperiul inimii. Cedă sub înrâurirea acestuia, iar urmarea cât se poate de firească asupra unei minţi nedeprinse cu emoţiile blânde făcu ca atenţiile lui Adrian să-i devină respingătoare. Deveni capricioasă, purtarea ei blândă faţă de el se preschimbă în asprime şi răceală detestabilă. Când văzu rugămintea sălbatică sau jalnică de pe chipul său expresiv, se înduplecă şi, pentru o vreme, reveni la vechea bunătate. Însă aceste fluctuaţii zdruncinau până în adâncuri sufletul sensibilului tânăr, nu se mai vedea stăpânul lumii pentru că avea parte de dragostea lui Evadne, simţea în fiecare nerv că furtunile cumplite ale universului minţii erau pe punctul de a-i ataca fiinţa fragilă ce se înfiora în aşteptarea lor.

Perdita, care pe atunci locuia cu Evadne, văzu tortura pe care-o îndura Adrian. Îl iubea ca pe un bun frate mai mare, o rudă care-o îndruma, o proteja şi o învăţa, fără asuprirea deseori întâlnită a autorităţii părinteşti. Ea îi adora virtuţile şi, cu un amestec de dispreţ şi indignare, observa cum Evadne îngrămădea pe capul lui mâhniri adânci, de dragul unuia care abia o lua în seamă. În disperarea lui solitară, Adrian o căuta adesea pe sora mea şi, cu vorbe ocolite, îşi exprima suferinţa, în vreme ce tăria sufletească şi agonia îşi împărţeau tronul minţii lui. În curând, din păcate, una dintre acestea a învins. Furia n-avu loc între emoţiile sale. Pe cine să se fi înfuriat? Nu pe Raymond, care n-avea habar de suferinţa pe care-o pricinuise, nici pe Evadne, pentru care sufletul său vărsa lacrimi de sânge; sărmana şi rătăcita fată, căci sclavă era, nu tiran şi, în miezul propriului său chin, el era mâhnit pentru destinul ce-o aştepta. Odată, una dintre scrierile sale căzu în mâinile Perditei, era pătată cu lacrimi (şi oricine-ar fi citit ar fi făcut la fel): „Viaţa – astfel începea – nu-i aşa cum o zugrăvesc scriitorii în romanele idilice, nu se petrece în măsurile unui dans pentru ca, după câteva mişcări, să se ajungă la un final când dansatorii pot să şadă şi să-şi tragă sufletul. Cât timp există viaţă, există fapte şi schimbare. Mergem mai departe, legând fiecare gând de cel care i-a dat naştere, fiecare faptă de cea care-a precedat-o. Nici o bucurie sau tristeţe nu moare lipsită de urmaşi, pentru totdeauna fiind născută şi dând naştere, ţese lanţul ce-ntocmeşte viaţa noastră:

O zi o cheamă pe alta,

Şi tot astfel cheamă şi-nlănţuie lacrimă

Cu lacrimă şi durere cu durere.

Adevărata decepţie e zeitatea păzitoare a vieţii omeneşti, ea stă la hotarul timpului nenăscut şi îndrumă evenimentele după cum apar. Odinioară inima mea sălăşluia uşoară-n pieptul meu, toată frumuseţea lumii era îndoit mai frumoasă, radia de lumina soarelui răspândită de propriul meu suflet. Ah, pentru ce iubirea şi ruina sunt pentru totdeauna alăturate în visul acesta muritor al nostru? Pentru ca atunci când ne transformăm propriile noastre inimi într-un culcuş pentru fiara cu-nfăţişare atât de blândă, însoţitoarea să intre şi ea şi să distrugă tot ceea ce putea fi o casă şi un adăpost“.

Încetul cu încetul, sănătatea i-a fost zdruncinată de suferinţă, iar raţiunea i-a căzut pradă aceleiaşi tiranii. Purtarea lui se sălbăticise, uneori era plin de cruzime, iar alteori era absorbit într-o melancolie mută. Fără de veste, Evadne părăsi Londra şi plecă la Paris. El o urmări şi o ajunse când nava se pregătea să ridice ancora. Nimeni nu ştia ce se petrecuse între ei, dar Perdita nu-l mai văzuse de atunci, trăia în sihăstrie, nimeni nu ştia unde, îngrijit de oameni aleşi de mama lui special pentru asta.