Era pe la şapte fără ceva dimineaţa când m-a sunat soacra să mă roage s-o duc cu maşina la piaţă să-şi facă cumpărăturile de Paşte pentru că lăsase totul până în ultima clipă în speranţa că tanti Via o să-i aducă juma’ de ied şi două kile de caş din Calvasăr aşa cum făcea în fiecare an de zece ani încoace de când a murit tata în urma accidentului ăluia stupid de maşină. De atunci nu ne-am revenit, nici eu, nici nevastă-mea, Alina, şi-am tot plutit în direcţii opuse şi autoimpuse încât nu mai credeam să existe vreo rezolvare normală a căsniciei noastre.
Tanti Via nu putuse nicicum să vină săptămâna asta şi nici nu găsise pe cineva prin care să trimită iedul şi caşul tradiţionale; sau poate nu mai vroia să-i facă soacră-mi hatârul, că în ziua de azi te miri din ce se supără lumea şi le căşunează pe tine. Oricum, oricare ar fi fost situaţia, ne dăduse peste cap toate aranjamentele şi pregătirile de sărbători. Aşa că soacra mă aştepta acum în faţa blocului ei din Hipodrom, cu sacoşa într-o mână şi ţigara într-alta, părând în acelaşi timp distrată şi neliniştită, deranjată de ceva. M-am gândit că n-avea cum să fie vina mea din moment ce nu întârziasem, ba chiar ajunsesem mai devreme cu câteva minute decât îi promisesem; în plus, ea nu se supăra niciodată pe mine, nici atunci când ar fi fost îndreptăţită să se supere – de la un timp mă luase de suflet şi mă apăra chiar în faţa nedreptăţilor îndreptăţite ale soţiei mele, fata ei; aşa simţeam eu, fără să ne fi declarat vreodată sentimentele, simţeam ca se închegase o rudenie de cruce între mine şi soacră.
Când se urcă în maşină îmi spuse că era supărată foc pentru că n-apucase încă să-şi vopsească părul şi cu toată nebunia asta sigur nu mai găsea numărul ei de vopsea la nici un magazin, nuanţa aceea turbată de blondă roşcată. Am liniştit-o spunându-i că încă posedam o rezervă sănătoasă de Henna de pe timpurile când avusesem un magazin, în perioada de pionierat a României libere moderne. Ce dacă era pe nuanţe mai pronunţat roşcate? Poate venise şi pentru ea vremea pentru o schimbare…

În piaţă, într-adevăr, nebunie!
Puhoi de oameni, zarvă, înghesuială, pieţari obraznici, zarzavagii ursuzi, precupeţe stridente; nu te lăsau să pui mâna pe marfa si nu se mai tocmeau, instituiseră preţuri mari, nedemocratic uniforme – umflate aproape dublu pentru aproape toate cele, de la mărar şi miel la roşii şi castraveţi. Îţi venea să-i blestemi, să nu le-ajute, dar era păcat, mare păcat să blestemi în Săptămâna Mare, mai ales dacă te-ai spovedit, cum o făcuse soacră-mea şi Alina, care de la o vreme era tot mai atrasă şi mai preocupată de cele spirituale şi religioase, de radiestezie sau biserică.
Dar atenţie! “Să nu ne pierdem”, mă atenţionă soacra.
Ştiţi cum e la piaţă: un moment de visare, te laşi dus de val, şi gata! te trezeşti vorbind c-un străin, crezând că-i soacra. Nu, nu poţi să-ţi pierzi soacra la piaţă, de Paşte, te bate Dumnezeu, mai ales dacă-i o soacră bună ca ea, ca o mamă de-a doua.
Iar piaţa şi cumpărăturile de Paşte erau cadoul meu de iepuraş pentru mama soacră, fiindcă mie întotdeauna mi-au plăcut cadourile practice, care mă scutesc de agonia gândurilor inutile (cum să faci să le faci altora pe plac sau cum să-ţi faci ţie pe plac făcându-le lor pe plac) şi de bani cheltuiţi aiurea, pe orgolii pasagere. Pe urmă, dacă ţineau ei morţiş, puteau să-şi ofere cu banii necheltuiţi pe coşniţă sau pe obiectele utile orice îşi doreau şi nu ce le trăsnea altora prin cap să le ofere. Personal, uram depozitarea de obiecte inutile, clonate. Nevastă-mea avea un sertar unde-şi păstra mai toate cadourile primite “la ocazii”: parfumuri, ştrampăli, deodorante, săpunuri, nessuri, ojă, baticuri, multe dintre ele duble şi triple... Bineînţeles că le ştia ordinea în care le primise şi în care trebuia să le folosească, nu ştiu de ce, poate pentru că altfel s-ar fi putut nărui ordinea secretă a lumii, dar refuza cu încăpăţânare să le folosim mai departe drept cadouri, aşa cum făceam eu cu after shave-urile, cămăşile, şosetele, cafeaua decafeinizată sau cărţile cadou, păstrate toate în ţiplă, în debara.

Am cumpărat cinci legături de ridichi, şase de ceapă verde, patru de mărar şi cinci de pătrunjel pentru drob; lobodă, ştevie şi leuştean, plus doi litri de borş pentru ciorbiţa de miel. Am ales un miel de 7 kile şi am optat pentru încă două kile de viţel, pentru friptură, că tata socru nu suporta să mănânce miel mai mult de-o zi. M-am oferit să-i iau şi un kil, două de roşii şi castraveţi, dar soacra m-a refuzat categoric pe motiv că sunt exagerat de scumpe; ajunseseră la şaizeci de mii.
După care, pe soacră, pe Mama Uta (aşa-i spusese fiică-mea când era mică şi aşa-i rămăsese, Uta, de la Lenuţa, apoi şi tata socru devenise Tata Uta), o lovi o durere de cap cruntă de tot. Ca să se mai destindă, sau pentru că nu mai putea ţine veninul în ea, îmi mărturisi că de fapt altul era adevăratul motiv al neliniştii şi nemulţumirii ei, remarcate de mine mai devreme, şi nu doar părul nevopsit în nuanţa tradiţională preferată; începuse s-o doară capul de dimineaţă de tot, după ce vorbise cu noră-sa, nevasta lui Gigi, cumnatul meu, care ţinea dietă cu o îndârjire catolică şi nu mai punea gura nici măcar pe băutură de când avusese hepatită – devenise extrem de drăguţ şi de amabil şi de muncitor, ce mai… “un incorigibil obositor”. Aşa se exprimase noră-sa! Mai mult, continuase ea, Gigi intrase într-o combinaţie ciudată cu nişte bio-energeticieni sau un fel de sectă de soiul ăsta. Săraca, penibila soţie, era disperată şi deprimată, aproape descurajată că soţul ei devenise preocupat de imortalitate şi alte chestii bizare; în plus făcuse greşeala să i se plângă soacrei şi să-i mărturisească că nu ştia dacă mai putea continua în ritmul ăsta, fiindcă pur şi simplu nu mai suporta atâta “sfinţenie şi curăţenie egoistă”!
- Auzi tu, să-mi spună ea asta, să gândească ea una ca asta, nu-i e ei ruşine să-i fie, chiar în ajun de sărbători! se tângui mama Uta de mai multe ori în timp ce ne târguiam cu unu din Urzica, de pe lângă Corabia, ne târguiam pentru nişte varză de Bruxelles.
Ne târguiam şi ne tânguiam. Făceam piaţa.
Soacră-mea avea toate motivele să fie îngrijorată, fiindcă în mod clar Gigi n-avea noroc la femei – asta era a treia. Prima îl lăsase pentru că săracul nu făcea bani destui, şi ăia pe care-i făcea îi bea, iar a doua fugise cu un computerist din America în Canada.
- Dacă-l lasă şi asta, sigur s-apucă iar de băutură, se căină Mama Uta, şi atât îi mai trebuie, după hepatită!
Tocmai atunci sună mobilul.
Vorbeşti de lup…
Era Zoe, nevasta lui Gigi; o căuta pe mama nefericitului. I-am înmânat telefonul soacrei cu inima îndoită: Dac-o supără mai tare? Nu mai terminăm cu piaţa!
- Da, dragă, sigur că da. Un kil de mere?… Da, da, nu-ţi fă griji, venim noi şi ţi-l aducem… Altceva?… Bine dragă, stai liniştită… Pa.
Aşa e soacră-mea, poţi s-o scuipi, s-o baţi, s-o-njuri şi dacă te întorci c-o vorbă bună, cu o rugăminte enunţată pe un ton blajin, chiar cu un şantaj enunţat cu glas de rugă, nu numai că te iartă, dar tot ea îşi face probleme că te-a lăsat prea mult să suferi, să te năcăjeşti, că ea făcuse greşeala de a te lăsa să vezi că fusese rănită de nesimţirea ta.
Nu sunt de acord cu dictonul, sau ce-o fi el, chestie care am auzit-o la serviciu: “omoară-l dacă nu te lasă să trăieşti”; unii te omoară pentru că aşa îşi închipuie ei, că nu-i laşi tu să moară, chiar dacă-i invers. Scorpia de Zoe nu merita să-i fac nici un hatâr, da’ am zis, lasă, treacă de la mine, pentru soacra!
I-am cumpărat două kilograme de mere mari, frumoase, verzi-aurii, la treizeci de mii kilul! Dacă nici asta nu înseamnă să-ntorci celălalt obraz, ca hainele de sărbătoare după o iarnă lungă de naftalină, chiar nu mai ştiu ce înseamnă…

Şi care credeţi că a fost reacţia ei când i-am dus merele?
- Nu trebuia să-mi luaţi din astea scumpe! Aveam nevoie pentru plăcinta cu mere, să le rad...
Nu puteai să spui asta la telefon? îmi veni să-i spun, dar m-am abţinut. Nu se făcea. N-a schiţat nici un gest cum că ar intenţiona să mă ramburseze. Deşi cheltuisem şaizeci de mii aiurea…
Ne-a făcut în schimb cafea, un Jacobs tare, aromat, care a picat la ţanc. Asta m-a mai îndulcit puţin, deşi eu beau cafeaua fără zahăr, iar soacra nu bea de loc. Discuta în surdină cu Gigi, în bucătărie, în timp ce Zoe îşi amesteca linguriţa de zahăr în caimacul pufos cu un aer distrat, cu un zâmbet pierdut. Apoi, pur accidental, ochii ei se împreunară cu ai mei, observându-mă că o scrutam cu interes. Avea nişte ochi mari, migdalaţi, cu albul lor sidefiu, supradimensionat; mă gândeam că nu cred să recurgă la atropină din moment ce n-avea nevoie de ochelari. Din ce mă uitam mai mult în ochii ei, din ce mă simţeam mai bine şi mai în largul meu în ochii ei, un fel de prizonier al albului acelor ochi supradimensionaţi, scăldaţi în propria lor lumină.
Mi-a întins farfurioara cu fursecuri şi când a lăsat-o jos m-a atins, aşa, ca din întâmplare. Am simţit că mă săgeată un curent prelung, de fibre de mătase, foşnindu-mi prin piele, şi am simţit cum mi se zburleşte părul pe mâini şi pe picioare. Hm! Nu mai simţisem chestia asta de mult, aşa, pe nepusă masă, tam-nisam, fără preliminarii. M-am uitat mai bine la ea, m-am zgâit ca un voyeur, pe faţă, la adăpostul feţei mele. Ceva părea să se fi aprins în jurul capului ei, ca o văpaie de purpură. Era femeia din ea. Aprinsă. Surprinsă de atenţia mea. Mi-au trecut o mie şi una de prostii prin cap, de temeri, de posibile îndoieli, de scenarii. De parcă, subit, trebuia să decid dacă da sau nu. De a-mi asuma orice risc. Eram conştient de toate complicaţiile, de toate ramificaţiile. Mi se aprinseseră circumvoluţiunile. Nebunie curată. Nu-mi păsa. Eram gata s-o fac, să m-arunc, să mă pierd, dacă asta mi s-ar fi cerut, dacă ăsta era preţul, dar nu concepeam în ruptul capului să las să-mi scape aşa o aprindere… Poate ultima. M-am gândit la nevastă-mea. Nu asta urmărise şi ea? Să mă mai aprind o dată, ca prima dată. Ori dacă asta uneltise în inima ei, abandonându-mă, iar vrăjitoria se împlinea, dar cu o alta, ce puteam face?
Tot acum, pe de altă parte, mi-era frică, mi-era frică să nu rămân cu sentimentul ăsta şi de fapt să nu fie nimic, să fie doar în capul meu...
- Pot să trec după stropit pe la tine, la serviciu, să vorbim ceva? mă întrebă Zoe cu vădite subînţelesuri fecunde.
Cred că am izbutit doar să fac o mutră mirată.
- Vreau să-ţi cer sfatul într-o chestiune delicată. Sper să mi-l dai, continuă ea.
- Ţi-l dau, cum să nu ţi-l dau... dacă pot.
- Sigur că poţi, numai să vrei.
Am simţit că roşisem.
Nu ştiam dacă aş fi putut avea vreun sfat pentru ea, dar eram gata să i-l dau, mai mult chiar, i l-aş fi dat împotriva oricărui sfat de a nu i-l da.
Viaţa e ciudată: lupţi, ai convingeri, eşti în stare să mori pentru o idee, pentru un principiu, pentru o nuanţă anume a unei idei sau principiu, şi pe urmă, pe nepusă masă, aiurea, eşti în stare, eşti pus în starea de a vrea, fără a avea nevoie de vreo explicaţie sau dispensă, de a nu avea nevoie de explicaţii sau justificări, eşti capabil să acţionezi cu totul şi cu totul împotriva propriilor convingeri, a unor convingeri clădite preţ de-o viaţă, de parcă ar fi cele ale unui străin, ale unui duşman, eşti în stare de contrariul convingerilor tale precedente fără urmă de îndoială, de confuzie, de remuşcări… Mai mult, le sacrifici cu abandon, cu înflăcărare, aşa cum un copil strică un castel de cărţi tocmai atunci când mămica l-a lăudat că e cuminte…

La înapoiere soacră-mea a observat că eram mai tăcut decât de obicei, aproape distrat.
- Eşti necăjit c-ai cheltuit prea mulţi bani pentru nişte mere urâte? mă iscodi ea cu blândeţe.
- O, nu, deloc. De fapt am economisit vreo cincizeci de mii de lei, pentru că nu ţi-am cumpărat roşii şi castraveţi, cum îmi făcusem calculul, ca să nu mai pun la socoteală că în loc de-un miel, ţi-am luat doar jumătate. Plus cafeaua Jacobs, gratis…
Ne-am uitat unul la celălalt şi am izbucnit în râs.
- Vezi, asta îmi place la tine, că şi atunci când te erijezi în postura de ticălos mercantil o faci cu altruism…
Soacra fusese şcolită înainte de război, cânta la pian şi citea suflete. Însă de data asta chiar m-am simţit prost. Ştiam că Mama Uta mă iubeşte şi mă apreciază, mi-o spusese de atâtea ori că mă consideră drept cel de-al treilea copil al lor; tocmai de aceea nu-mi cădea bine că tocmai eu devenisem un potenţial atentator la bunăstarea şi liniştea căsniciei fiului ei mult-preaiubit, sărmanul Gigi. Dar nu era cale de mijloc, ştiam că n-am nici o scăpare; mă urmăreau ochii aceia ai Zoei, sfredelitori de albi şi de mari. Mă călăuzeau. Nu conta unde.
Am lăsat-o pe soacră-mea în faţa blocului ei, iar eu am parcat un sfert de oră mai târziu în faţa apartamentului în care locuiam împreună cu familia. Adică Alina, nevastă-mea, şi Irina, fiică-mea, împreună cu logodnicul, Ovidiu.
Irina tocmai terminase facultatea de Drept şi m-am jurat că nu-i fac nuntă până nu-şi va lua licenţa cu brio sau chiar fără brio pentru că nu ne mai convenea să-i prelungim burlăcia – n-aveam chef s-ajungă domnişoara Goe... De fraieri ce eram o lăsasem să stătea cam pupăză peste colacul logodnicului în cea de-a treia cameră a apartamentului nostru confort unu sporit şi îmbunătăţit cu termopane şi centrală fără să contribuie cu numerar la taxe şi cheltuieli, că nu-i pretindeam. Nu puteam, nu ne lăsa inima, eram părinţi moderni; iar ca să se ştie că eram şi părinţi “salon” am lăsat-o să convieţuiască cu şalăul ei de bărbat, Marius. Marius Ovidiu, sau Bovidiu cum îi zicea mama, Dumnezeu s-o ierte, era băiat bun deşi cam molâu şi fără numerar, un pârlit de profesor de italiană şi rocăr de duminică, băiat tare ţanţoş în haina lui neagră de piele jupuită; un tip fără fiţe aparente, dar cu plete şi tatuaje şi cercel în buric. Ce mai, un drăguţ exotic. Puţin complexat, de parcă nu-şi dădea voie să fie mai ambiţios, deşi fusese şef de promoţie, şi poate de-asta îl agrease Irina la început, ştia că-mi plac tipii cu licenţă. Rămăsesem noi cu fixul ăsta de pe vremea comuniştilor, că trebuia să ai studii. Înţelegeam de ce era complexat, nu pentru că-l chema Scaiete, din contră. Scaieţii erau părinţii lui adoptivi, deci şi numele de adopţie. Maică-sa bună îl dăduse de-acasă de mic, din Mediaşul natal. Ce mai, era copil din flori, tatăl sas din Biertan, fugit în Germania cu puţin înainte de Revoluţie. Aşa că, de undeva, de sub pletele şi jerpeleala lui, în ciuda voinţei lui, mi se părea că răzbate simţul acela german pentru ordine şi regulamente şi autodisciplină care e atât de alinător când se manifestă la ceilalţi. Altfel chiar îmi plăcea de el, ne înţelegeam bine. Îl mai trimeteam după pâine şi bere sau cu maşina la service unde se cunoştea cu alţi rocări cu plete şi motociclete; iar în serile anoste ne stereofoniza cu CD-uri şi casete şi mai trăgeam şi noi câte-un dans în familie… Nu ştiam dacă să-mi fie ruşine cu ei, cu copiii, sau nu, deşi lumea îmi dădea de înţeles că şi da, şi nu. Pe de-o parte eram mândru că au gânduri serioase şi vor să se căsătorească, că respectă şi au încredere în valorile tradiţionale, dar pe de altă parte mi-era ciudă că fii-mea se-nhamă la aşa o povară fără să fi gustat de mai multe ori din elixirul interzis al lumii, cu mai multe… polonice. Dar de asta ar fi trebuit să aibă grijă Alina, maică-sa, să nu se pomenească peste ani şi ani că aia mică-i reproşează de ce nu i-a deschis ochii larg spre misterele vieţii.
Alina mi-a mărturisit că a întrebat-o pe Irina dacă “totul merge bine”, dacă e mulţumită de cum decurgea relaţia în dormitor.
“Nu se poate s-o fi întrebat una ca asta!” m-am răţoit eu neaşteptat de vehement, luat prin surprindere de o astfel de mărturisire şi imixtiune în viaţa intimă a fiicei mele. Nu conta că Alina era mama.
“De ce nu, dragă! mi-a întors-o soţia. Trebuia să ştiu dacă fetiţa mea primeşte tot ce-i trebuie să primească de la bărbat, să ştiu dacă a ales bine sau nu”.
“Şi ce-ai câştigat?”
“Linişte, pace, mulţumirea că e bine”.
“Cât de bine?” nu m-am putut stăpâni, acum, dacă tot se deschisese subiectul.
“Tare bine”.
“Nu era sas taică-su?”
“Şi ce dacă!”
“Păi... nu sunt ei cam moi?”
“Vai, dragă, ce prejudecăţi poţi să ai! Află că nu e moale deloc. Irina zice că-i aşa de tare că poate rupe canapeaua...”
“Cu aia?”
“Nu cu aia, ce dracu! Cu pumnul”.
“Dă cu pumnu-n Irina!”
“Nu-n Irina, în canapea”.
“De ce dă cu pumnu-n canapea, femeie? Că nu are altceva în ce să dea, nu?”
“Nu dragă, a fost un exemplu. Odată, când s-a certat c-un amic de-al lor, Ovidiu, în loc să dea în ăla, a dat în canapea. Adică i-a tras un pumn de s-a rupt canapeaua. Aşa de tare-i băiatu...”
“I-auzi! O fi ungur, nu sas...”
Alina a făcut un gest a lehamite. “Aşa sunteţi voi, grecoteii, cârcotaşi!”
Nu eram cârcotaş, eram gelos. Şi speriat.
Ce era clar e că habar n-aveau ei cu ce se mănâncă felul ăsta de alianţă naivă, de compromisuri dulceage; era înduioşător şi în acelaşi timp mă durea inima ori de câte ori Irinuca mea îşi cumpăra câte ceva pentru “casa” din mintea şi viitorul lor: şervete de masă, servicii de cafea, lenjerie, o măsuţă de televizor, o sobiţă Bosch… Aveam impresia că încă se joacă, că îşi gospodăreşte căsuţa de păpuşi. Cum să fii cinic, cum să-i strici joaca?! În acelaşi timp de ce să nu i-o strici, de ce să n-o trezeşti din visul copilăriei periculos prelungite? Ce era mai egoist din partea mea, mă rog, a noastră: să-i las să se-afunde, s-ajungă unde i-o împinge soarta, or să pun piciorul în prag, să-i fac s-aleagă?
Aşteptam momentul prielnic, un semn, să mă decid, că nu eram sigur dacă am dreptate…