Ioana Chicet-Macoveiciuc

O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă

Ioana Chicet-Macoveiciuc este autoarea unuia dintre cele mai cunoscute şi iubite bloguri românești despre creşterea copiilor: www.printesaurbana.ro.

©Editura Univers, 2015

Despre autoare

Ioana Chicet-Macoveiciuc este autoarea unuia dintre cele mai cunoscute şi iubite bloguri românești despre creşterea copiilor: www.printesaurbana.ro, blog care a fost şi punctul de pornire al acestei cărţi. În afară de intensa experienţă de mamă a Sofiei şi a lui Ivan, Ioana Chicet-Macoveiciuc are cincisprezece ani de experienţă în presă şi comunicare. A început să lucreze la nouăsprezece ani, în cadrul departamentului de Ştiri al Prima TV, apoi a lucrat în PR, a fost copywriter, jurnalist în presa scrisă (a publicat sute de articole în reviste cunoscute), realizatoarea unei emisiuni la TVR1, redactor-şef al unei reviste săptămânale, a construit strategii de comunicare pentru mai multe proiecte web. Acum scrie pentru ea și pentru cititorii blogului ei și organizează evenimente pentru părinți.

Blogul Ioanei, www.printesaurbana.ro, a adunat în ultimii ani o comunitate de mii de cititoare entuziaste. Amuzant, bine scris, informativ şi emoţionant, prietenos şi simpatic, blogul le-a cucerit pe tinerele sau mai puţin tinerele mame, bunici, mătuşi, fiice, soţii, iubite care îl vizitează. Printre ele s-au strecurat şi taţi, unchi, fii, soţi, iubiţi, copii... O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă continuă munca de iubire începută pe blog, spune povestea adevărată a unei fete obișnuite care a venit în Capitală să scrie ca să schimbe lumea, dar în timp a înțeles că cel mai bun fel de a schimba lumea e să crească doi copii fericiți. A învățat pas cu pas să se bucure de tot ce i se așterne în faţă, de prietenia altor mame, de familia pentru care se luptă zi de zi, de viaţa care trece frumos, cu toate greutăţile ei. Plină de umor, dar şi de informaţii utile, cu câte o lacrimă ascunsă pe ici, pe colo printre rânduri, cartea de faţă este o scrisoare de dragoste pentru copiii noştri, ai tuturor, de ieri, de azi şi de mâine.

                   Iubiții mei de mici dimensiuni mă priveau fix, ea                 pieptănând un urs panda, el mestecând talpa unui papucel de casă. I-am privit și le-am spus:

              — Într-o zi, o să scriu o carte. O să fie despre voi.

Stăteam pe un scaun de plastic într-un hol cu pereți îmbrăcați în faianță albă şi-mi priveam cizmele pline de sânge. Spitalul de Urgență Floreasca, Unitatea de Primiri Urgențe, scria pe o casetă luminoasă fixată sus, deasupra uşii de intrare. În stânga mea stătea o fată frumoasă care mă ținea de mână.

— Te doare? mă întreba.

— Ce?

Nu mă durea nimic, nu îmi aminteam nimic. Nici dacă sunt femeie sau bărbat, câți ani am, unde stau, cum arată mama. Îmi amintesc perfect cum mă uitam la petele de sânge proaspăt de pe blugi şi de pe cizme şi mă întrebam cum arată mama. Am o mamă? Sigur că am, toată lumea are o mamă. O fi aici, cu mine? Al cui o fi sângele ăsta?

— Sângele ăsta e al meu? am întrebat-o pe fata tunsă scurt din stânga mea, care părea că mă cunoaşte.

— Da. Ai avut un accident şi . . .

— De maşină?

— Nu, te-a lovit un băiat cu capul de . . .

— Tot sângele ăsta e al meu? De unde a curs atâta sânge?

Aveam tricoul albastru plin de sânge, blugii şi cizmele la fel. M-am uitat în jur, dar nu era nici o oglindă, nici măcar vreun geam în care să mă uit. Mi-am ridicat mâinile pe față, să mă pipăi. Îmi simțeam capul amorțit.

A venit un doctor tânăr care urma să mă însoţească la control.

— Cum te cheamă?

Mă uitam la el de parcă nu pricepeam ce spune. Mi se părea drăguț, îmi zâmbea, oare mă cunoștea dinainte?

— Tot sângele ăsta e al meu? l-am întrebat.

— Aşa pare. Ai avut un accident. Te-ai lovit la cap. Ştii cum te cheamă?

— Nu.

— Câți ani ai?

— Nu ştiu. Sângele ăsta de pe mine e al meu?

M-a plimbat prin multe cabinete. Neurologie, ortopedie, interne, radiologie. Mi-a făcut un dosar pe care mi-a scris mare numele şi vârsta. Peste o vreme m-a adus înapoi pe hol. Am cerut la baie. Fata frumoasă tunsă scurt m-a condus pe un hol întunecat. Atunci m-am văzut prima oară în oglindă. Am ridicat ochii şi am simțit că îmi stă inima.

Partea dreaptă a capului era atât de umflată, încât părea că cineva mi-a înlocuit-o cu o minge de baschet. Ochiul alungit spre tâmplă şi închis. Nasul strâmbat înspre dreapta, gura trasă, schimonosită. Obrazul drept umflat şi tumefiat. Pielea atât de întinsă încât mă aşteptam să crape cu zgomot în orice clipă. Eram plină de sânge pe bărbie şi pe la colțurile gurii.

Dar nu forma feței mele m-a şocat cel mai tare, ci faptul că mă uitam în oglindă şi nu recunoşteam nimic din ce vedeam acolo. Nimic.

Vedeam o fată blondă cu breton şi părul lung prins în două cozi de majoretă. Nu ştiam absolut nimic despre fata asta. Citeam de pe dosar cum mă cheamă şi câți ani am. Oare cum arată mama? Unde e casa mea? Ce naiba s-a întâmplat cu fața mea? Sângele ăsta de pe mine e tot al meu?

M-au luat înapoi la Camera de gardă să mă coasă. În timp ce-mi prindeau interiorul obrazului în copci, a început să doară. Dureau cusutul, pielea, dinții, capul. Odată cu durerea ascuțită am început să-mi aduc aminte de mine. Primul lucru pe care mi l-am amintit a fost sunetul capului meu lovind cu viteză un stâlp.

Cranc. Aşa s-a auzit zdrobitura din interiorul capului meu. Mi-au sărit trei măsele din rădăcină, mi-am muşcat adânc obrazul, mi-am zdruncinat creierii şi mi-a crăpat pielea în punctul de impact cu betonul, chiar pe mandibulă.

Un băiat pe care nu-l cunoşteam prea bine, dar care ar fi vrut să ne cunoaştem, m-a luat în brațe pe holul unui club şi m-a învârtit. Era foarte beat. M-a izbit cu capul de un stâlp. Îl scosesem pe hol ca să-l îndemn să urce în taxiul pe care i-l chemasem, îmi spusese că a doua zi avea o întâlnire foarte devreme. El era recunoscător că am grijă de el şi a vrut musai să mă ridice în brațe de bucurie. În secunda următoare mi-a trântit capul de un stâlp. Facerea de bine, spargere de cap, sau cum era vorba aia . . .

Până mi-au terminat de cusut obrazul, mi-am adus aminte tot. Cum mă cheamă, cum arată mama, pe cine iubeam, ce lucram şi câți bani câştigam. Am pornit spre casă cu prietena mea, fata frumoasă tunsă scurt. Dormeam la ea temporar, tocmai plecasem de-acasă după o despărțire urâtă. Țineam în mână o rețetă lungă cu antibiotice, medicamente pentru durere, anticoagulante. Aveam jumătate de cap în continuare foarte umflată, vedeam doar cu un ochi, mi se clătinau dinți şi măsele, aveam mereu sânge în gură.

A trecut, mi-am spus în dimineața aceea de 1 februarie, când, abia întoarsă de la spital, am pus capul pe perna prietenei mele. Din păcate însă, chinul abia începea. Aveam 27 de ani şi peste treisprezece zile urma să aproape mor.

Au trecut opt ani. Mă uit la copiii mei, amândoi cocoțați în brațele mele, una blondă cu ochi de migdală, altul blond cu ochi verzi, îi respir, îi strâng în mine de parc-aş vrea să mi-i bag înapoi printre coaste, să nu trebuiască vreodată să fiu mai departe de trei centimetri de ei. Dacă n-ar fi fost stâlpul, taxiul, durerea şi aproape moartea, nici ei n-ar fi fost.

La o săptămână după lovitură, capul meu era în continuare foarte umflat şi dureros. Rana de pe mandibulă se infectase, era dureroasă. Nu puteam mânca decât cu paiul, supe clare şi iaurturi cu fructe, rana din gură se vindeca greu. Într-o dimineață m-am trezit amețită, cu mult puroi şi sânge pe pijamale. Îmi supurase rana exterioară şi mă simțeam ciudat. Am rugat-o pe prietena mea să mă ducă la Urgențe, am ajuns rapid, mi-am dat seama că e grav urmărind viteza cu care m-au consultat şi trimis la etaj, la chirurgie maxilo-facială. Spitalul era în renovare, m-au aşezat pe o găleată răsturnată. Îmi prinseseră capul strâns într-o faşă, să dreneze infecția din obraz, care urcase până spre ochi şi amenința să pătrundă la creier. Cu puroi în cap, stăteam singură pe un culoar de spital în renovare. Nu mă băga nimeni în seamă, îmi era frig şi frică.

Am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea, care lucra la un ziar național. I-am povestit pe scurt în ce hal sunt şi am rugat-o să mă ajute.

— Fă ceva repede, o să mor aici pe găleata asta de vopsea.

Într-o oră mă consulta şeful secţiei, care a dispus să fiu mutată în aripa privată a spitalului, unde noaptea de spitalizare costa cincizeci de euro. Evident că n-aveam banii ăştia, nici habar cât urma să rămân internată n-aveam, dar în momentul acela nu-mi doream decât să mă întind pe un pat şi să pun peste mine o pătură.

M-au programat la operație peste alte două ore. Atunci am decis s-o chem pe mama, care nu ştia nimic despre accident. Nu puteam vorbi, eram confuză şi speriată, au anunțat-o prietenii mei, care i-au spus că ar fi bine să se urce urgent într-un microbuz spre Bucureşti. Nici nu vreau să mă gândesc cum au trecut pentru ea cele șase ore de drum, nu mi-a spus niciodată, iar mie mi-a fost frică s-o întreb.

Am intrat în operație. O echipă de trei doctori urma să curețe zona infectată şi să elimine bucățile cangrenate din obrazul drept. Am ieşit din operație peste alte câteva ore, epuizată. Mama mă aştepta în salon. Când m-a văzut pe targă cu fața decupată şi restul capului bandajat, galbenă şi cu privirea tulbure, s-a schimbat la față. Atunci mi-am dat seama că eram rău.

A doua zi a urmat un nou şoc. În drum spre camera de tratamente mi-am văzut obrazul operat în reflexia dintr-un geam de pe hol. Mi se vedeau dinții şi gingia prin obraz. În timpul operației, medicii îndepărtaseră cu totul din obrazul meu o bucată de dimensiunea unei nuci. Mi s-a făcut rău şi am căzut din picioare.

Mergeam zilnic la pansat. O asistentă îmi lipea pe marginile rănii o faşă sterilă pe care peste opt ore o smulgea altă asistentă. Curățau bine zona de țesut mort, pregăteau terenul pentru operaţia numărul doi. Mă ustura carnea, nu dormeam, nu mâncam, riscul de infecție era prea mare. Trăiam cu perfuzii şi visam la o felie de pâine goală. Eram convinsă că uitasem cu totul să mestec, nu mai pusesem gura pe mâncare solidă de nici nu mai știam câte zile.

Peste alte cinci zile am fost programată la următoarea operație, cea de reconstrucție plastică. Nu ştiu din ce motive, nu am mai primit anestezic intravenos, ci gaz prin tub nazal. Poate pentru că eram prea slabă, poate pentru că era prea curând pentru o nouă doză de anestezic.

Cert e că undeva pe la mijlocul operației m-am trezit: mă durea foarte tare obrazul. Chirurgul plastician cosea nervi, carne, piele, eu strigam la el să termine, anestezistul încerca să-mi țină capul nemişcat în timp ce mă zbăteam să mă ridic. Mă săturasem de tot chinul. Nu pricepeam de ce naiba trebuia să trec prin tot calvarul. Eram obosită, flămândă, nervoasă. Nu voiam decât să nu mă mai doară, să mă lase în pace toți şi toate. Să dorm, să uit şi să mă trezesc eu însămi de dinainte să înceapă coşmarul. Sau, dacă asta nu se poate, să mor pur și simplu.

Apoi am făcut stop cardio-respirator. Auzeam voci în jur, aparate, bipuri. Simțeam cum alunec într-o zonă necunoscută, întunecoasă, dar foarte confortabilă. Nu mă mai durea nimic și știam cumva că, dacă aleg să rămân acolo, nici n-o să mă mai doară ceva vreodată. Era liniște, mă simțeam conținută, era bine. Am stat acolo, atentă la ce simt, câteva secunde, poate un minut. Nu îmi auzeam respirația, poate nici nu respiram. Nu mi-era nici frică, nici rău. Era doar o stare de acceptare, ca o îmbrățișare cu ochii închiși. Și mi-am dat seama că în momentul acela am de ales. Să rămân acolo sau să mă întorc pe masă, unde totul durea și nimic nu era sub controlul meu. Mi-am adus aminte de mama, care mă aștepta în salon, fără să aibă habar ce mi s-a întâmplat, de ce operații, de ce spital. De mine însămi așa cum am fost, copil, fată, femeie. Am ezitat încă niște secunde. Am ales sala. A fost o alegere conștientă, îmi aduc aminte perfect că am strigat foarte tare la medici să termine odată. Și acum, după mai bine de opt ani, îmi aduc aminte perfect minutele astea. Uneori le visez noaptea.

Apoi am aflat că fusesem resuscitată.

Au mai cusut patruzeci de minute, am plâns și am strigat încontinuu. Mi-au cusut un tub de dren în obraz și m-au trimis înapoi în salon, unde mă aștepta mama, cu o încercare de zâmbet pe faţă.

Peste o săptămână au scos tubul de dren. Obrazul era umflat în continuare, iar privirile nedumerite ale medicilor care se perindau prin salonul meu nu erau deloc încurajatoare. În jurul cicatricii se acumulau țesuturi ciudate, iar eu arătam de parcă țineam mereu ascunsă în falcă o prună mare.

Au urmat externarea, nişte luni de masaj şi controale săptămânale, injecții de relaxare musculară, implanturi dentare, coşmaruri şi sesiuni de psihoterapie. Apoi, din cauza cremelor de cicatrizare pe care le aplicam zilnic, am făcut o formă gravă de acnee, care s-a extins rapid pe toată fața. Trecuseră mai bine de şase luni de la accident şi eu în continuare nu mă puteam uita în oglindă. Terapia nu ajuta, erau zile în care refuzam să mă ridic de pe covor. Nu prea aveam prieteni, lucram de acasă, nu interacționam cu nimeni, refuzam să ies în oraş. Mă învârteam într-o spirală periculoasă, mă îndepărtam de tot ce cunoşteam şi m-ar fi putut ajuta. Mai târziu am înțeles că atunci mă luptam cu o formă serioasă de depresie din care am ieşit câteva luni mai târziu, după patru zile de curs de dezvoltare personală prin NLP, programare neurolingvistică.

Sună a vrăjitorie, ştiu, şi mie mi-a sunat la fel când o colegă mă tot suna să-mi povestească despre cum i-a schimbat cursul ăsta viața. Nu e vrăjitorie, nici hipnoză. E un proces rapid de expunere la informații și la un anume tip de discurs care te ajută să interiorizezi nişte lucruri pe care le ştii, dar nu le accepți cu totul, nu le simți ca fiind adevărate despre tine. Mărturiile altora despre ei, rostite pe scenă în fața ta, mărturiile tale în fața lor, plus un trainer bun te pot ajuta să schimbi felul în care te raportezi la viață.

Pentru mine asta a făcut cursul cu pricina. Am intrat vineri dimineață într-o sală mare din Romexpo pregătită să ies de-acolo în cel mult treizeci de minute, pufnind a dezamăgire și plângând după cele zece milioane (echivalentul unui salariu de-al meu pe vremea cu pricina) aruncate pe Apa Sâmbetei, am ieşit duminică seară proaspătă, decisă, eliberată de de ce-uri şi traume, convinsă că cele zece milioane au fost cea mai bună investiție a mea în mine vreodată.

La începutul primei zilei am fost îndemnați să trecem pe o foaie de hârtie, cât mai specific cu putință, trei lucruri care dorim să ni se întâmple și un termen în timp până la care am vrea să se îndeplinească cele trei lucruri. Am scris așa:

Să fac pace cu tata, să fim din nou apropiați (tata fugise în altă țară cu cincisprezece ani în urmă).

Să înțeleg ce am de făcut pe lume și să încep s-o fac de săptămâna viitoare.

Să-mi întâlnesc Omul și împreună să avem casa și familia noastră în următorii trei ani.

Am pus lista deoparte și mi-am văzut de curs, apoi de cele zece seminarii săptămânale. Am uitat complet de lista asta mai bine de trei ani, până într-o zi de toamnă când foaia cu rezoluții a picat la picioarele mele dintr-o agendă veche. Mă mutam cu Omul meu (devenit între timp soț) în casa noastră și împachetam împreună cărți și șosete. Am citit pe furiș. Am zâmbit, am împăturit foaia și-am ascuns-o în portofel. Da, cu siguranță cel mai bine investite zece milioane din viața mea.

Abia venisem din a treia vizită la tata, pregăteam împreună venirea lui acasă.

Începusem să scriu. Începuturi și sfârșituri de cărți, blogul, proze, scrisori. În jurul meu începeau să se adune oameni.

Unul dintre oamenii aceștia e soțul meu și tatăl copiilor mei.

Ce s-a întâmplat acolo în sala mare de la Romexpo? Pe scurt, am înțeles cu adevărat că viața e acum, în secunda asta, nu mâine sau peste un an, când o să am bani, un iubit, un ten curat. Că depinde de mine să fac şi să fiu bine. Şi din duminica aceea de aprilie viața mea a devenit un film color. Am acceptat accidentul, durerea, cicatricea de pe fața mea, faptul că tata m-a părăsit, toate eșecurile mele în amor, familie și prietenie, zecile de case cu chirie, serile de singurătate în doi, coșmarurile, fricile. Le-am acceptat şi gata. A fost nevoie de ele să cad şi să mă ridic scuturată de toate tinichelele pe care le căram cu mine din copilărie, de panicile că nu-s suficient de bună, de convingerea că nu merit să fiu iubită, de frica de singurătate. Pe lung, ei bine, dacă-mi dați zece milioane, poate vă spun.

Lucrurile pe care le-am auzit și le-am simțit acolo m-au ajutat să înțeleg de ce mă tot împiedic în viață în loc s-o trăiesc. De vină erau (și asta se întâmplă, de altfel, cam tuturor, nu doar mie) câteva episoade pe care le-am experimentat în copilăria timpurie, pe care le-am uitat încă de atunci, dar care au avut asupra copilului care eram un impact atât de mare încât mi-au schimbat felul de-a fi. Aceste momente din trecut au construit în mine, încet și sigur, un tip de comportament automat pe care îl manifestam când eram pusă în anumite contexte. Practic, în multe cazuri reacționam ca un copil de patru ani care se teme să nu fie părăsit de mama lui sau care vrea să-și câștige prieteni oferindu-le jucării.

Imediat ce am identificat episoadele respective și comportamentele automate generate de ele, acestea din urmă s-au dezactivat de la sine și au lăsat loc liber altor tipuri de comportamente, mai potrivite unui adult sigur pe el.

Părinții mei m-au vrut şi m-au iubit. Erau tineri, obosiți, preocupați să pună pe masă o bucată de carne măcar duminica. Am crescut mai mult prin ograda bunicilor materni şi în apartamentul întunecos al celor paterni. Pedepsele şi cearta erau parte din meniul zilnic, alături de N-avem bani. Aşa era atunci, eram săraci, nu se găsea nimic, noi, copiii, alergam pe-afară şi ne jucam cu pietre şi mingi sparte.

Am avut o copilărie frumoasă, ca aproape toată lumea. Când eşti copil, puține lucruri sunt cu adevărat suficient de grave să-ți strice cheful de viață. Din păcate însă, multe dintre lucrurile pe care le-am trăit acasă cu ai mei şi le-am uitat apoi m-au transformat într-un adult mereu în căutare de confirmare, disperat după atenția celor din jur, convins că cel mai bine e să-ți ții gura chiar dacă eşti nedreptățit. Abia când am încetat să mai trăiesc pe pilot automat, apărându-mă de lucruri care m-au rănit atunci, dar care acum nu mai există, când am identificat și conștientizat episoade vechi de mai bine de două decenii care încă îmi conduceau viața, atunci am putut să le dau la o parte şi să fiu cum vreau, nu cum mă programasem singură, greșit, să fiu. Am putut alege orice, așa că am ales să fiu optimistă, liberă, să vorbesc despre mine, să scriu despre lucruri, să iert, să ajut, să TRĂIESC.

A funcționat. De-atunci și până acum am un chef nebun de orice mi se întâmplă, mă bucur de tot și de toate, îmbrățișez și răul și greul, pentru că și ele fac parte dintr-un acum prețios pe care îl pierd cu fiecare clipă.

Mă uit la copiii mei, Sofia şi Ivan, și mă bucur nespus că am trecut prin toate, drumul acesta și nu altul m-a dus la ei, la clipa asta de acum, când scriu despre toate și despre ei cu lacrimi în ochi. Nu-s lacrimi de regret sau de durere, ci de recunoștință și bucurie că sunt aici, cu ei, că pot să scriu despre noi, că lecția noastră este în primul rând despre iubire și noroc. O lecție nu tocmai ușoară, dar probabil necesară mie și altora care poate vor învăța ce am învățat eu fără să treacă prin toate ale mele.

Multe femei însărcinate sunt presate de familie să renunțe la pisică sau la cățel ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma animalului de casă fie ele, în timpul sarcinii, fie bebelușul.

Presupun că aveți un animal de casă pentru că iubiți animalele și la un moment dat ați decis că aveți nevoie de un prieten necuvântător. Nu intră în discuție persoanele care au cumpărat o pisicuță ca să aibă ce da de mâncare pitonului, ok? Să ai un animal de casă e nemaipomenit, dincolo de micile neplăceri cauzate de ocazionale accidente lichide pe canapeaua cea nouă sau de nevoia de a scoate patrupedul la plimbare la minus zece grade înainte de răsăritul soarelui. Animalele de casă iubesc, vindecă, umplu timp și paturi goale, zâmbesc uneori, spun povești, țin de cald și de urât, sunt bune, curate, calde, recunoscătoare, loiale. O bucurie la casa omului.

Eu am crescut înconjurată de animale și le mulțumesc alor mei pentru asta. Am avut întotdeauna în casă pești, canari sau papagali, pisici, ocazional căței adunați de pe stradă, hamsteri și iepuri. De opt ani am o pisică extraordinară, pe care o iubesc ca pe primul meu copil. Când am rămas însărcinată cu Sofia, au început și panicile neamurilor. Păi o trimiți în provincie, nu? Că lasă păr. Și poate face pipi pe bebeluș. Și dacă o să fie alergică fetița la părul de pisică? Și tot așa. Eu nu și nu, pisica rămâne! E drept c-am tuns-o înainte să nasc, mai mult așa, de gura lumii, dar, în afară de asta, am făcut tot ce-am putut ca viața ei alături de noi să rămână la fel de bună ca înainte de venirea pe lume a puiului nostru de om.

Cum s-o alung? E parte din familia mea. Și soțul meu lasă păr uneori, dar să mor de mi-a trecut prin cap să-l trimit înapoi la maică-sa până-și rezolvă problema capilară. Îmi iubesc pisica și ea mă iubește pe mine. N-o să o abandonez doar pentru că mă multiplic, păi ea ce vină are? În plus, nu prea văd motive pentru care aș renunța la blănoasa mea. Văd în schimb o grămadă de motive pentru care e important s-o păstrez. Iată-le mai jos:

1. O iubesc și mă iubește, aici e casa ei, suntem o familie cu ea cu tot. 2. O va iubi și pe fetița mea, îi va fi partener de joacă, îi va ține de urât, îi va zâmbi și-o va mângâia. 3. O va învăța să fie responsabilă și bună cu animalele.

Dacă, din fericire pentru toată lumea, ați decis să păstrați animăluțul, iată ce puteți face pentru ca întâlnirea lui cu bebelușul și adaptarea unuia la celălalt să decurgă lin și plăcut pentru toată lumea. Animalele sunt incredibil de empatice, sunt șanse foarte mari ca pisica sau cățelul familiei să simtă că ești însărcinată înainte să citești pe bățul subțire cele două linii roz. Vei observa că animăluțul devine mai tandru, mai atent, mai protector, se va cuibări în preajma pântecului tău și te va urma peste tot mai temeinic ca înainte.

— După ce ați amenajat camera copilului, poate n-ar fi rău să învățați animalul să evite zona cu totul, sau măcar patul bebelușului (în primele zile de viață, când sistemul imunitar al micuțului e încă nepregătit, ar fi bine să îi țineți la distanță). Fiţi blând când impuneţi această nouă regulă și îndepărtați calm animalul de camera sau zona cu pricina. Puteți chiar să mutați castronul de apă și mâncare și cuibul de somn al pisicii într-un loc aflat la înălțime, ca să nu fie tentat cel mic de boabele maronii când o lua-o la plimbare în patru labe.

— Smotociți bine animalul, e bine să îl învățați din vreme cu mângâieri ceva mai smucite. Copiii mici nu știu să-și arate afecțiunea sau entuziasmul în feluri exclusiv gentile, așa că e bine ca pisoiul sau cățelul familiei să fie obișnuit cu eventuale trageri de coadă, placări neașteptate, smotociri de mustăți și așa mai departe. Asta nu înseamnă că e ok să lăsați copilul să chinuiască animalul, Doamne ferește. Dar e posibil ca, din prea mult drag, bebelușul să fie ceva mai repezit cu patrupedul și, pentru că dintre cei doi, multă vreme, patrupedul va fi cel mai înțelept și mai tolerant, cel mai sigur e să lucrați cu el din vreme, să-l pregătiți. Astfel vă asigurați că animăluțul nu va reacționa violent când bebelușul purcede la joacă. Oricum, o perioadă lungă animalul va fugi de cel mic, abia după un an joaca de-a prinselea va implica parteneri egali.

— Cu câteva săptămâni înainte de a naște, puneți pe youtube filmulețe cu copii plângând sau țipând. Astfel ajutați animalul să se obișnuiască și cu noile sunete ce vor fi destul de frecvente în primele luni.

— După ce se naște copilul, n-ar fi rău ca tatăl să aducă de la maternitate o hăinuță sau un scutec purtat de el, ca patrupedul să se obișnuiască treptat cu mirosul puiului ce urmează să sosească în casă.

— Odată instalată acasă împreună cu bebelușul, nu goni animalul din preajma voastră. E normal să fie curios. Lasă-l să se apropie, să vă observe, să miroasă bebelușul. Nu e recomandat totuși să lași animalul să-l lingă pe cel mic, saliva lui poate conține bacterii absolut inofensive pentru adulți, dar care în organismul lipsit de apărare al nou-născutului să provoace infecții.

— E foarte important ca micul animal să nu se simtă exclus, pedepsit, neiubit. El poate înțelege și accepta faptul că nu mai e prioritatea familiei, dar lipsa de iubire și atenție îl poate determina să aibă reacții violente sau dimpotrivă, să se deprime. Pisica noastră a dormit în șifonier în primele două luni de viață ale Sofiei.

— Chiar dacă micuțul o să vă umple timpul în primele luni, încercați să nu neglijați animăluțul. Asigurați-vă nu doar că are mereu de mâncare și apă proaspătă, ci mai ales că își primește zilnic porția de iubire, joacă, alint. O porție mai mică, sigur, nu mai e timp ca înainte.

Și copilul trebuie învățat cum să se poarte cu animăluțul. Cel mai simplu faceți asta: 1. Ținând animalul aproape în timp ce bebelușul mănâncă sau se joacă. 2. Vorbindu-i bebelușului tot timpul despre ce face animalul, cum doarme el, cum se joacă și de ce arată și se comportă altfel decât mama și tata. 3. Arătându-i bebelușului cum să-l mângâie, să-l alinte, să-l hrănească, fără să fie violent sau neatent. 4. Citindu-i copilului povești sau jucând cu el jocuri care implică prezența unei pisici sau a unui cățel.

Până aici, numai de bine. Dar dacă totuși prezența animalului e periculoasă pentru bebeluș? Care sunt motivele pentru care ai putea lua în calcul să renunți la animalul de casă atunci când ai un copil?

0. Te temi să nu iei toxoplasmoză.

Bine-ar fi ca înainte să rămâi însărcinată să îți faci analiza anticorpilor de toxoplasmoză, ca să afli dacă ai avut (și deci nu mai poți contracta infecția) sau nu, caz în care e musai să te păzești bine. Toxoplasma în timpul sarcinii poate duce la infectarea fătului, situație gravă care poate provoca malformații ale creierului și orbire. Mulți dintre noi am avut toxoplasmoză (care se poate manifesta ca o enterocolită sau poate trece fără simptome evidente) fără să ne aducem aminte, pentru că infecția trece de la sine. Dacă totuși nu ai imunitate naturală, nu e cazul să renunți la animalul de casă. Există șanse mult mai mari să faci toxoplasmoză în urma consumării de carne de vită crudă (într-un biftec tartar care găzduiește parazitul, de exemplu) sau a unei salate verzi nespălate. Pentru ca animalul tău să se infecteze cu toxoplasmă, trebuie să ingereze fecale de ierbivore contaminate, iar tu să vii în contact direct cu fecalele animalului tău. Un lanț puțin probabil, spun eu. Ca să te asiguri că ești în siguranță, deparazitează animalul la trei luni (chiar dacă nu iese niciodată din casă), nu te apropia de litieră și evită consumul de carne crudă și legume sau fructe care nu au fost temeinic spălate. Nu bea apă din surse neverificate. În plus, poți duce animalul la un cabinet veterinar pentru o analiză de toxoplasmoză, primești rezultatul pe loc și costă în jur de 60-70 de lei. Dacă rezultatul e pozitiv, micuțul va primi tratament și va fi necesară o carantină pe durata bolii.

1. Animalul poate ataca bebelușul.

Chiar dacă face pipi la litieră și știe să dea laba, e totuși un animal, nu? Dacă, într-o criză de gelozie, câinele îl mușcă pe micuț? Nu-i nevoie de studii să acceptăm că majoritatea proaspeților părinți petrec mult mai puțin timp cu animalele lor de casă, e normal să fie așa. Și unele animale pot reacționa violent la asta.

În principiu, dacă ai grijă ca adaptarea patrupedului la noile condiții să se facă lin, sunt șanse mici ca astfel de incidente să se petreacă. Dacă totuși animalul de casă are o istorie de acte violente (știu pisici care mușcă toți oaspeții casei, de exemplu), poate n-ar fi rele câteva ședințe de dresaj. Și dacă evaluarea dresorului spune că animalul este mai degrabă violent decât docil, poate n-ar fi rău să plasați patrupedul la un bunic sau la un prieten până copilul crește și se poate apăra de atacul unei pisicuțe nervoase.

2. Animalele lasă păr, bebelușul poate înghiţi sau inspira firele de păr. Am văzut la televizor cazuri de chisturi provocate de fire de păr ingerate.

Cazurile în care un fir de păr inhalat sau ingerat poate provoca probleme de sănătate sunt foarte rare. În plus, puteți gestiona situația părului lăsat de animale astfel încât ea să nu afecteze bebelușul. Periați pisica des. Aspirați suprafețele textile la care au acces și bebelușul, și animalul. Hrăniți animalul cu mâncare sănătoasă: un animal bine hrănit nu va lăsa păr decât în anumite perioade din an, când puteți fi extra atenți cu curățenia. Nu lăsați animalul să doarmă în patul copilului. Nu lăsați copilul să doarmă în coșul pisicii.

3. Animalele poartă paraziți cu care îi pot contamina pe cei mici.

Teoretic, un animal care nu iese din casă nu se poate îmbolnăvi de paraziți. Pisicile care nu ies din apartament nici nu trebuie deparazitate. Cățeii și pisicile care ies la plimbare (chiar și ocazional) trebuie deparazitați intern o dată la şase luni (o pastilă pe gât și gata), și cu asta v-ați luat de grijă. Sigur că e obligatoriu ca bebelușul să nu aibă acces la litiera pisicii, va băga în gură tot, inclusiv . . . ce nu e tocmai comestibil. Va intra des în contact cu saliva animalului de casă, dar atâta vreme cât acesta e deparazitat, toată lumea e în siguranță.

4. Dacă puiul de om e alergic la câine/pisică?

Eu una sunt alergică la pisici. Ultimul test în acest sens mi l-am făcut acum doi ani. Cu toate astea, am pisici de când mă știu și n-am fost alergică la ele decât câteva zile. La contactul cu alte pisici, strănut și-mi curg ochii, dar cu a mea conviețuiesc fără probleme (îmi mai dau lacrimile de drag, dar asta nu se pune). Statisticile oficiale spun că procentul de persoane care suferă de alergie la pielea uscată pe care animalele de casă o lasă, la urina sau la saliva acestora, e de 10%. Majoritatea acestor alergii se dezvoltă în timp, ceea ce înseamnă că procentul copiilor care suferă de alergii la animalele de casă e foarte mic. Dacă totuși copilul tău face parte din această categorie, nu e cazul să disperi. Simptomele sunt evidente și apar în prezența animalului de casă, chiar și în lipsa contactului fizic. Printre simptome se numără reacții cutanate, ochi umflați și roșii, strănut, mâncărimi la nivelul nasului și ochilor, dificultăți la respirare. Nu e cazul să renunțați la patrupedul familiei. Fiți stricți cu curățenia în casă, aspirați și scuturați des așternuturile, aerisiți de câteva ori pe zi indiferent de anotimp. Periați zilnic animalul. Spălați-vă copilul pe mâini după contactul cu patrupedul.

5. De gelozie, pisica o să marcheze toată casa și nu mai scăpăm de miros.

Rareori animalul de casă își face nevoile în alt loc decât propria litieră. Când totuși se întâmplă asta, fiți siguri că nu e pentru că s-a încurcat. Nici pentru că se răzbună. Cel mai adesea e vorba despre anxietate, pe care animalele și-o rezolvă marcând teritoriul, acoperind mirosul care-l sperie cu propriul miros. Nu-l pedepsiți pe micuț, e suficient de speriat. Iubiți-l și treceți peste incident, cumpărați de la pet shop soluții de scos mirosul (deși majoritatea nu funcționează, așa că mai bine aruncați obiectul stricat și luați unul nou). Da, uneori nu poți schimba ușor obiectul marcat, nouă pisica ne-a udat binișor saltelele cele noi din spumă cu memorie și pernele din puf de gâscă . . . Da, încă mai miros, dar pe ea o iubim, așa că ne-a trecut supărarea.

Recomandarea mea e să nu abandonați animalele de casă când vă pregătiți să deveniți părinți. Conviețuirea cu ele e un lucru minunat pentru familia extinsă! Amintiți-vă numai cât de mult vă doreați un animal numai al vostru când erați mici! Și ce frustrant era când mama sau tata vă spuneau NU SE POATE. Faceți bucuria asta copilului vostru, lăsați-l să crească iubit de și iubind un animal de casă!

Blockbuster-ul SF al anului: Sexul și intimitatea după apariția copiilor

— Auzi, nevastă, ştii ce n-am mai făcut de mult?

— Păi eu n-am mai făcut de mult baie în cadă, masaj, sport, curat în balcon . . .

— Nu, tu şi cu mine, ştii ce n-am mai făcut de mult?

— Ăăă . . . n-am mai udat florile de pe terasă și iar s-au uscat?

— Și asta, eu mă gândeam, însă, la ceva mai mult plăcut și mai puțin util.

— Ah, te referi la . . . hm . . . chestiunea cu . . . în care tu şi cu mine ăăă . . . adică noi doi să . . .

— Facem sex, practic.

— Aha. Nu.

— Ce nu?

— Nu-mi mai aduc aminte când am făcut sex ultima oară. De fapt, nu-mi mai aduc aminte prea bine ce înseamnă. S-a transformat într-o abstracțiune. Ştiu că am făcut sex la un moment dat, unul foarte îndepărtat în timp, posibil să fi făcut sex chiar de trei ori, din moment ce am rămas însărcinată de tot atâtea ori, dar nu prea-mi mai aduc aminte mecanica procesului.

— Păi şi ai vrea? Să-ți împrospătezi memoria?

— Să iau nişte lecitină?

— Nu. Să facem sex.

— A. Daaa, normal, pff, enorm aş vrea.

— Iuhuuu, păi să . . .

— Dar nu azi, iubitule.

— Nu? Dar când? Hai acum, uite, de când vorbim şi terminam, că nu mai sunt nici eu cum eram în studenție.

— Mâine seară. Te rog, sunt ruptă, azi am făcut doar un pipi din cinci, mi-am pus de şase ori în farfurie, dar nu am apucat să mănânc niciodată, mă dor şalele, capul şi un sfârc.

— Mmmm, un sfârc . . .

— Plus că sunt neepilată şi nespălată pe cap.

— Promit că nu mă uit. Sau şi mai bine, stingem lumina.

— O să adorm, şi după aia o să crezi că nu te mai plac.

— Mâine sigur? Că aşa-mi zici din toamnă şi uite, afară au înflorit deja teii . . .

— Mâine, promit. O să fie încins rău de tot, stai numai să vezi!

A doua seară, însă, mama adoarme cu cel mic, iar tatăl aţipeşte singur pe canapea, proaspăt bărbierit şi parfumat. Se scutură teii, vin cireşele, cad frunzele şi uite-aşa trec opt ani şi se alege praful de viața erotică a lui mami şi tati. Iar când în sfârşit copiii adorm singuri şi părinții capătă timp doar pentru ei, nu le mai foloseşte la nimic, pentru că şi-au pierdut intimitatea.

Sigur știți bancul ăla: dacă dai search pe Google cu „sex după nașterea copilului“, ți se afișează pagină de eroare: No results found!

Păi, ca mai toate bancurile bune, și ăsta e deeestul de realist. Știu puține cazuri de cupluri care-au reușit să revină la viața sexuală intensă de dinainte de sarcină fără efort, planificare, discuții, frustrări, negocieri, vorbe grele și uși trântite. De fapt, știu puține cupluri care au reușit să facă sex mai mult de o dată pe lună după venirea copilului. Amândoi voiau să facă sex, dar la modul teoretic. La modul practic, hm. El se gândește că pe ea o s-o doară și că oricum a trecut prea mult timp și e nesigur pe el. Ea e obosită și orice activitate fizică o epuizează din etapa de planificare. Oricum nu e timp. Lasă, poate mâine seară. La anul. În altă viață.

Pentru majoritatea cuplurilor, reaprinderea pasiunii după venirea pe lume a măcar unui moștenitor e un proces chinuitor și complicat, cam ca atunci când încerci să faci focul în pădure folosind doar două pietre mici și niște frunze ude. Nu toți suntem Bear Grylls, ok?

S-o luăm cu binișorul, căci, ca-n sex, graba strică treaba, știm prea bine. Ne cunoaștem, ne amorezăm, ne tăvălim zi și noapte, pasiunea-i mare și greu de stăvilit, ne luăm zile libere de la birou ca să nu trebuiască să ne dezlipim trupurile transpirate, facem concedii lungi în țări calde, dar nu ieșim din dormitoare, că prea bine e tu și cu mine goi în pat, nimic nu ne lipsește.

Apoi ne dăm seama că vrem mai mult de la viețile noastre, un copil, daaa, dovada iubirii maxime, să-l facem. Încă niște sex pasional și (de data asta) neprotejat, și gata, două liniuțe pe test. O să fim părinți, yey, ce fericită sunt, și eu, te iubesc, te iubesc. Vino încoace să te smotocesc. Nu în seara asta, baby, că am așa niște grețuri . . . Și uite-așa începe.

În primele luni nu poate ea, prea e stresată că în pântecele ei crește minunea Universului, cea mai iubită ființă. Hormonii sunt de partea embrionului, nu de partea amorului, așa că libidoul e palancă la pământ. Mai apar și migrene, amețeli, dureri prin uter, nu, în nici un caz nu facem sex. Și greața, o, Doamne, greața. Ai încercat să faci vreodată sex în timp ce vomiți? Nu e foarte sexi, îţi garantez. Bărbatul înțelege, desigur, săraca de ea, greu o fi să produci o ființă vie în tine. Mai un film porno noaptea la calculator, mai un vis erotic nevinovat cu Shakira, totul sub control, e doar o perioadă.

Mai trec niște luni, femeia înflorește. Se simte mai bine, libidoul scoate capul la lumină. Numai că, ce să vezi, între timp bărbatul a devenit responsabil. Cum adică să . . . păi și copilul din burtă? Dacă-i dau una peste ochi din greșeală? Sau îi sparg splina? Nuuu, mai bine mai așteptăm, ce mai contează câteva luni acolo, lasă, că recuperăm după naștere. Sigur că da.

Se apropie ziua N (a nașterii, adică). Femeia abia respiră. Vrea să evacueze chiriașul adorat, nu mai poate cu astea douăzeci de kilograme tencuite pe trupul ei odată frumos, iubit, tăvălit. Cică ar ajuta niște sex, dar cum să-l faci când abia îți mai vezi picioarele? Cu chiu, cu vai se prăvălesc amândoi pe pat în scop terapeutic, scrie pe internet că plăcutele contracții ale orgasmului ajută la declanșarea travaliului. El își face cruci cu limba, dă Doamne să nu traumatizez copilul, ea numără în gând până la o sută, să se termine mai repede sexul ăsta, că-mi crapă vezica.

Și cam până aici le-a fost viața sexuală. Căci apoi se naște minunea. Ochi umezi, țâțe pline, hormonii fac horă. Nu ăia de sex, nooo, ăia au luat avionul spre Thailanda. La putere sunt acum hormonii care ajută femeia să-și crească puiul și să nu cumva să mai facă altul până când ăsta primul nu e relativ pus pe picioare și lansat pe orbita vieții. Plus că mai doare și epiziotomia sau, și mai rău, cezariana. Și oricum șase săptămâni femeia n-are voie deloc sex, ordinele doctorului, ce bine!

Bărbatul știe de astea șase săptămâni, era acolo când a zis doctorul. În prima zi a celei de a șaptea săptămâni, omul bate la ușa dormitorului:

— Iubita? Cât de mult te iubesc, ești o mamă extraordinară!

Și bagă o ventuză pe chipul stors de nesomn al proaspetei mame, în speranța că prinde și el ceva acțiune acum, că e voie de la doctor.

— A, iubitu’, exclus, sunt atât de obosită, încât prefer sincer să dorm alea trei minute.

Și povestea se repetă niște luni. Copilul se trezește noaptea să sugă, femeia e distrusă fizic de oboseală și de alăptat, poate mai are și oleacă de depresie post-partum, încă n-a slăbit cât își propusese și, în plus, n-are chef de sex. De unde nu e, degeaba cere bărbatul.

Care se resemnează. Mai caută pe internet informații, află că e oarecum normal, e doar o etapă, o să treacă.

Trece o jumătate de an. Femeia începe să se simtă mai bine. Copilul e ceva mai puțin dependent, poate să mai iasă și ea din casă, mai un fard, mai un ruj, hormonii ăia buni se întorc din vacanță. Daaa, clar, acum are chef de tăvăleală.

Păcat că bărbatul s-a resemnat așa de bine că acum nu mai are el chef decât foarte rar, și atunci când are chef se teme de veșnicul refuz al nevestei, așa că nici măcar nu mai încearcă. El presupune că ea nu vrea, ea așteaptă ca el să facă un semn, vede că semnul nu vine, așa că se gândește că el n-o mai vrea. El are între timp abonament premium la canalul de pornache și uite-așa viața merge mai departe încă niște luni, ani, decenii. Dacă au noroc, mai fac sex o dată de Revelion și zbang, ea rămâne din nou gravidă, ce bine, încă doi ani plini de motive să nu mai facem sex. Hai să treacă ăștia doi și mai vedem noi ce născocim după aia.

Din punctul ăsta, există cinci variante de drum:

1. Unul dintre ei, ăla pe care-l mănâncă mai tare, își găsește amant/ă.

2. Unul dintre ei, ăla pe care-l mănâncă mai tare, ia atitudine. Își ia partenerul la discuții, negocieri, miștouri, până ceva se schimbă. Fac sex programat, că pofta vine mâncând. Și în câteva săptămâni de sex turnat pe gât cu pâlnia, mai de voie, mai de nevoie, lucrurile încep să se miște de la sine.

3. Se despart.

4. Merg la terapie de cuplu, unde un specialist le spune ce scrie la punctul 2 de mai sus.

5. Stau așa împreună o vreme lungă și tristă până când decid că variantele 1, 2, 3 sau 4 sunt mult mai ofertante.

Lăsând gluma la o parte, există sex după copii. Mai puțin la început, mai mult în timp. Mai rapid. Mai în șoaptă. Mai pe programare și mai puțin spontan. La fel de bun, însă. Poate pentru că e mai rar, mai rapid, mai pe furiș.

Din păcate, la fel de adevărat e și că multe, prea multe cupluri se pierd de-a binelea pe drum. Oboseala, lipsa intimității, nesincronizarea priorităților duc la certuri şi înstrăinare. El se simte dat la o parte, invalidat, neiubit. Devine deprimat, îşi caută amantă, pleacă, începe să bea, să joace. Sau pur şi simplu se dezdrăgosteşte încet. E de înțeles, este cumplit să te simți ignorat, neiubit, dat la o parte de oamenii cei mai dragi din lume. „Nu ne mai găsim, pur și simplu“, aud strigat de sute de femei pentru care maternitatea înseamnă, printre altele, îndepărtarea de omul lor. Eu cred că e firesc și că e doar o etapă. Unii se pierd în ea, alții trag tare și ies cu bine, mai apropiați, iubindu-se mai mult ca la început, cunoscându-se mai bine.

Sunt femei din acelea care se descurcă minunat cu toate. Care pot fi mame dedicate şi neveste pasionale, gospodine neobosite şi bucătărese formidabile. Care stau toată ziua cu doi plozi atârnați de poale şi reuşesc să ţină casa în perfectă ordine, iar seara îşi aşteaptă bărbatul cu masa caldă. Noaptea scapă de mirosul de lapte şi-l înlocuiesc cu cel de leoaică sălbatică pusă pe joacă în savană, iar după ce regele-şi primeşte darul, ea revine la alăptat sugarul de nouă ori pe noapte. Dimineața o ia de la capăt încântată că toată lumea din jurul ei e fericită, cuplul rezistă. Sigur, eu nu cunosc nici o astfel de femeie, dar sunt sigură că există undeva pe lumea asta măcar trei exemplare. Şi cred că şi ele divorțează uneori. Pentru că unele cupluri pur şi simplu nu rezistă în timp, cu sau fără copii.

Apoi sunt femeile care, după ce devin mame, nu mai pot şi nu mai vor să mai facă nimic altceva. Stau cu copiii în brațe zi şi noapte, citesc tot ce se poate despre părințeală, nu ies din pijamale cu lunile, se mută în pat cu copiii, nu mai fac sex pentru că pur şi simplu nu le mai interesează aspectul, casa cade pe ele, nu-şi mai întreabă nici bărbatul, nici prietenele dacă mai există. Cine nu are nevoie de laptele lor este scos cu totul din lista de priorități. Cunosc câteva astfel de femei. Majoritatea sunt pe cale să-şi piardă bărbații, dacă nu i-au pierdut deja.

Şi apoi sunt celelalte femei, cele care încearcă să adapteze povestea de la început cu el şi ea la realitatea de azi cu unul sau doi sau trei copii. Se trezesc nopțile să alăpteze, mai dau şi cu mopul, mai pun şi-o ciorbă pe foc, mai aruncă şi-o privire galeşă înspre omul lor, să le dea de înțeles că poate diseară, dacă adorm copiii devreme, se întâlnesc amândoi goi sub pilota de la naşa. Sunt şanse mari ca ea să prefere să doarmă în loc să facă fitness la orizontală, dar pofta vine mâncând şi, oricum, sexul e important, trebuie făcut. Anii grei trec repejor şi curând copiii dorm toată noaptea, el şi ea au din nou timp de-un film doar ei doi, de-o vacanță, de-un sex pentru că vorrr, nu pentru că trrrebuie. Şi femeile astea divorțează uneori. Pentru că dificultățile din anii grei îi îndepărtează unul de altul iremediabil. Pentru că oricum nu erau un cuplu solid.

E greu după ce vin copiii, pentru că:

– el şi ea se schimbă mult după ce devin părinți;

– nu mai e timp în doi;

– nesomnul duce la irascibilitate, depresie, lipsa empatiei;

– prioritatea ambilor devine copilul, nu celălalt, ca până acum;

– luminița de la capătul tunelului nu se vede întotdeauna bine;

– se creează spirala lipsei de intimitate: cei doi se depărtează tot mai mult şi le e tot mai greu să se reconecteze pentru că s-au îndepărtat prea mult. Ideal ar fi fost să nu se fi îndepărtat de la început, dar cine-a avut timp de asta atunci, imediat după ce s-a născut primul adorabil . . .

E greu, dar nu e moartea. E greu când discuțiile despre „Mă mai iubeşti?“ au loc pe sms, pentru că fiecare adoarme câte un copil în câte un dormitor. Când ai doar zece minute libere seara şi trebuie să alegi între a face duş şi a face dragoste, şi alegi să nu faci sex pentru că nu ai suficientă energie, dar îți promiți că mâine, doar că mâine o să pici lată odată cu copilul şi tot aşa o vreme, până când te simți din nou virgină şi parcă ți-e şi ruşine să te mai dezbraci de față cu omul tău, care e drept că te-a văzut născând, dar . . . v-ați pierdut intimitatea şi asta nu se recuperează printr-o bătaie de gene date cu rimel.

Ajută mult autoironia, simțul umorului. Activitatea programată în doi, doar în doi. Micile gesturi care mențin o minimă apropiere. Sexul, obligatoriu sex. Spontan nu se mai poate, gălăgios nu se mai poate, în orice loc din casă e exclus, dar e bun şi ăla programat, rapid, pe tăcute, pe canapea sau în baie, cu urechea pe monitor. Orice sex e mai bun decât zero sex. Implicarea ambilor părinți în creşterea copilului, e foarte neplăcut când mama ştie totul despre copii, iar tatăl habar n-are nici cât şi ce mănâncă, ce jocuri îi plac, ce cuvinte stâlceşte. Cât sunt amândoi părinții acasă, amândoi împart egal sarcinile legate de copii şi de casă (seara, în week-end-uri, în vacanțe).

Şi cred că cel mai important e ca ambii să accepte că viața lor dinainte de copii nu mai există şi n-o să mai existe niciodată. Că ei doi aşa cum erau când s-au îndrăgostit nu mai există. Că dacă vor să rămână împreună trebuie să-şi dea mii de şanse, să se ierte, să nu spună şi să nu facă lucruri de neiertat, să renunțe la multe, nu şi la speranța că nu peste mult timp va fi mai uşor, că tot greul ăsta îi ajută să se cunoască, să se descopere cu adevărat, să se iubească pe bune, cu totul, nu doar cu hormoni de tineri în călduri. Sau nu. Divorțul e şi el o soluție, când el şi ea pur şi simplu nu mai pot trăi împreună.

Doamnele mele, fiți bune cu ei. Oricât v-ar fi de greu, de lehamite, de neimportant, arătați-le că mai există și ei. Cu o îmbrățișare și un zâmbet, dacă timp de o ciorbă nu e. Știu și ei, înțeleg, ne așteaptă, dar au nevoie să afle din când în când că știm că și ei există, că sunt importanți, că o să ne întoarcem la ei curând. Ne iubesc, și-au dorit copiii, îi iubesc și pe ei, fac și ei tot ce pot să supraviețuiască greului. Suntem parteneri în lupta asta, nu inamici.

Asta e. Primii ani cu copii sunt, uneori, un război şi, uneori, cuplul cade victimă. E nevoie de strategii şi o bună organizare în tranşee pentru ca la final să câştige toată lumea, nu doar avocatul de divorț. Nu dezertați, prieteni, steagul sus și la luptă, miza e uriașă!

Cărți frumoase despre părinți și copii:

Alfie Kohn – Parenting necondiționat

Alfie Kohn – Mitul copilului răsfățat

Alfie Kohn – Pedepsiți prin recompense

Thomas Gordon – Părintele eficient

T. Berry Brazelton – Puncte de cotitură

Jean Liedloff – Conceptul continuum

Jacques Salomé – Mami, tati, mă auziți?

Marshall B. Rosenberg – Comunicarea non-violentă

Gary Chapman, Ross Campbell – Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor

Larry Cohen – Rețete de jocuri

Aletha Solter – Bebelușul meu înțelege tot

Aletha Solter – Copiii noștri frumoși și sănătoși

Aletha Solter – Lacrimi și crize de furie

Daniel Siegel, Mary M. Hartzell – Parentaj sensibil și inteligent

Michael Thompson – Crescându-l pe Cain

Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg – Comunicarea eficientă cu copiii

Speranța Farca – Ce trăiește copilul și ce simte mama lui

                   Bloguri interesante de parenting

www.janetlansbury.com

www.brainpickings.org

http://notjustcute.com

www.momastery.com

www.magdagerber.org/blog

www.totuldespremame.ro

www.urbankid.ro

alexcreste.blogspot.com

www.inbratelamami.ro

www.pediatrucluj.ro

Despre alăptat:

www.breastfeedinginc.ca

https://alapteaza.wordpress.com

www.kellymom.com

           Despre diversificare:

http://wholesomebabyfood.momtastic.com

           Despre somn:

http://compassionatesleepsolutions.com

Redactor: Alina Hlinski

Corector: Adrian Creţu

ISBN ediție digitală: 978-606-8631-99-8

Ioana Chicet-Macoveiciuc, O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă

Copyright @ Editura Univers, 2015

Toate drepturile rezervate.

EDITURA UNIVERS

www.edituraunivers.ro

Cuprins

Restart............................................................ 7

Conversații cu Sofia.................................................... 17

Sunt copil încă. Vreau copii?............................................. 19

Regulile mele pentru o siluetă decentă
la 20-30-40-50 de ani............................................ 28

Taţii. Mamele........................................................... 30

Rețetă de plăcintă răsturnată cu prune și doi copii mici. 42

Copilul nenăscut............................................... 43

Ce ajută să-ți revii după ce ai pierdut o sarcină............ 52

Pântecele plin cu om........................................................ 53

Reguli de interacțiune cu gravida................................ 64

Zilele în care mi-am cunoscut copiii.................................... 68

Listă de cumpărături pentru un nou-născut.................. 91

„Nu există copii, există doar oameni“ (Janusz Korczak)......... 94

Pe vremea mea....................................................... 114

Dormi, puiule, dormi….................................................. 116

Idei despre somn.................................................... 125

Toți copiii plâng. Și e bine că plâng!................................. 126

Conversaţii cu Sofia............................................... 129

Copiii noştri și restul lumii............................................. 131

Copiii şi animalele de casă...................................... 150

Mami, mi-e foame!......................................................... 158

Ponturi pentru diversificare..................................... 169

Blockbuster-ul SF al anului: Sexul și intimitatea după
apariția copiilor.......................................................... 174

Un Vis Frumos la mall............................................ 183

Prin lume cu rucsacul (și copiii) în spinare.......................... 185

Despre Grecia, cu Sofia........................................... 195

Timpul liber de mamă: mit urban?.................................... 196

NU...................................................................... 209

Copiii, bolile și facultatea de medicină Google.................... 211

A (nu) călca hainele bebeluşului............................... 222

Copiii, luptători cu pumnișori pufoși în chip de buzdugane.... 225

Despre generozitate și goji cu Sofia........................... 247

Start (în loc de epilog).................................................... 248

ANEXE......................................................... 254

Cărți frumoase despre părinți și copii..................... 254

Bloguri interesante de parenting................ 254