Capitolul I

– Se poate intra?

Şi capul lui Pinuche se strecoară prin uşa întredeschisă.

– Se poate! fac eu încântat s-o revăd pe scumpa Fosilă.

Deci intră, urmat de un domn mărunţel, atât de şters ca aspect încât sunt surprins să aflu că are un nume şi chiar un prenume: Gérald Fouassa.

Pinaud e cel mai frumos Pinaud pus vreodată în circulaţie pe străzile Parisului.

– Ia zi, Sherlock, s-ar părea că afacerile îţi merg strună! exclam eu.

Cască ochii la mine cu subînţeles, exerciţiu care-i este destul de dificil, date fiind pleoapele lui grele. Deduc că personajul şters care-l însoţeşte probabil că-i unul dintre clienţii lui. Şi, moral, îmi muşc buzele.

Pinuche al meu poartă un costum nou-nouţ din cap până-n picioare şi de la stânga la dreapta. O stofă superbă, antracit cu dungi late, albe. Ai zice că bătrânul imbecil e închis după gratii. Cămaşa albă e curată, cravata neagră nouă, iar pantofii scârţâie ca nişte biscuiţi în gura unui moşneag de peste o sută de ani. Un top-model, nu alta. Îşi ţine civilizat pălăria în mână, asemenea celei a domnului Marcel Achard (de la Academia Franceză, prin contumacie); ceea ce înseamnă că clopul ipochimenului seamănă mai curând cu o balegă de vacă decât cu o pălărie.

– Ce vânt te aduce? exclam eu, pentru a risipi stânjeneala.

Pinuche îşi răsfaţă clientul. Îi oferă cel mai bun scaun din biroul meu, regăsindu-şi obişnuinţele de odinioară.

– Venim pentru o consultaţie de ordin strict confidenţial şi particular, mi se adresează el, luându-şi expresia de jude al anilor douăzeci.

Şi, arătând spre individ:

– Domnul Fouassa e unul dintre numeroşii clienţi ai agenţiei mele. Mi s-a adresat mie, fiindcă nu îndrăznea să-şi prezinte cazul deosebit... poliţiei.

Pinuche îşi clatină capul de brahicefal montat pe un resort elastic.

– Imediat am deschis o anchetă, dar trebuie să mărturisesc că, în ciuda vastei mele experienţe, a deosebitei conştiinţe profesionale şi a talentelor pe care mi le ştii, aceasta n-a dat rezultate.

Uf! A vărsat ce-a fost mai greu. Îl simt pe Pinaud zdrobit de eşec.

– Povesteşte-mi! îl îndemn, luând o poză augustă.

Dar Pinaud, pe care Domnul l-a blagoslovit cu atâtea daruri incontestabile (merita şi el o pomană!), nu-l are şi pe cel al conciziunii. Când îţi rezumă o afacere, ai zice că unge tartine pentru un internat întreg.

– În faţa imposibilităţii în care mă aflu de a scoate la lumină acest imbroglio, în legătură cu care...

– Lasă-ţi ghemele aici, găsesc eu o clacă să le dau la împletit, i-o retez scurt.

Îmi aruncă o privire atât de lamentabilă, încât o fetişcană de şaptezeci de ani ar izbucni în lacrimi.

Apoi îşi scoate din buzunar un muc de ţigară pe care-l aprinde, trăgând din el ca un viţel lihnit de foame din ţâţa maternă.

– Dacă doriţi, propune domnul Fouassa, aş putea să vă povestesc eu această aventură.

Îl sondez cu o privire de cunoscător. E un omuleţ de vreo cincizeci de ani, defrişat, dar care şi-a lipit ultimele fire de păr cu pap, ca să fie sigur că nu le pierde. Are o faţă prelungă, bărbia ca un galoş, nasul sub formă de cireaşă, o proteză care-l zgârie pe umeri, mustaţa dintr-o altă eră, urechi mari, ochi tulburi, arcada proeminentă ca aceea a unor primate şi o cicatrice pe frunte, reprezentând un apus de soare pe Marea Roşie. Social, îl situez în categoria rentierilor precoce şi modeşti. E dotat cu o inteligenţă care nu-i va deschide niciodată porţile Academiei şi e înţolit ca un fitecine.

– Foarte bine, îl aprob eu, povestiţi!

– Totul a început în primele zile ale lunii trecute. Într-o dimineaţă, poştaşul mi-a adus un pachet... Am fost intrigat, fiindcă nu avea adresa expeditorului pe el şi nu aşteptam nimic.

San-Antonio, plin de imaginaţie, vagabondează pe meleagurile presupunerilor. Oare ce conţinea faimosul pachet pentru ca acest domn să resimtă o asemenea emoţie? Rămăşiţe umane? O bombă cu cobalt? O cobră încolăcită? O cobră descolăcită? Sau portretul pe email al lui Michel Simon?

Fouassa face o pauză, iar Pinuche profită ca să ia el cuvântul:

– Ia ghiceşte, San-A, ce-ar fi putut să conţină coletul!

Dar mai înainte de a apuca eu să-mi expun ipotezele, Fosila mă pune în temă:

– Două milioane!

– Două milioane de ce?

– De franci, behăie simpaticul Fouassa. Şi precizează modest: Vechi! În bancnote de zece mii!

Tăcerea care urmează îmi traduce stupoarea mai exact decât ar fi făcut-o un interpret surdo-mut.

– Staţi puţin, le spun. Dacă am înţeles bine, aţi primit două milioane de franci împachetaţi în hârtie şi expediaţi pe numele dumneavoastră?

– Exact. Dar asta nu-i tot!

– Cum adică?

– În fiecare săptămână primesc câte două milioane în acelaşi mod. Am ajuns la paisprezece milioane.

O nouă tăcere.

Asta-i ţeapănă! cum zicea o infirmieră care avea îndatorirea să facă toaleta la secţia de bărbaţi.

Pinuche gâlgâie cu un râs vegetarian.

– Ai mai întâlnit un caz atât de surprinzător?

– Drept să zic, nu. Şi cum aţi reacţionat, dragă domnule, la primirea primului colet?

– M-am întrebat cine putea să-mi expedieze o asemenea avere!

– Pachetul nu era recomandat?

– Nicidecum. Fusese timbrat ca un colet obişnuit sau un imprimat.

Ceea ce nu era decât o jumătate de minciună, întrucât bancnotele sunt de fapt o hârtie imprimată.

– Ştampila poştei? îl întreb pe Pinuche.

– Aici pătrundem în domeniul anchetei mele, face drăgălaşul poliţist particular. Să precizăm înainte de toate că după primirea celui de-al doilea pachet, domnul Fouassa a venit să mă consulte. Primul colet a fost depus la o poştă din Lyon, al doilea în arondismentul 18, al treilea la Vesinet şi aşa mai departe. Când sosesc din provincie, când din Paris sau suburbii.

– Şi mereu aceeaşi persoană scrie adresa?

– Nu-i scrisă de mână, ci imprimată cu un soi de ştampilă-jucărie, mereu aceeaşi.

– Aţi păstrat ambalajele?

– Fireşte.

Pinuche scoate înfrigurat dintr-o servietă din piele de viţel şapte bucăţi de hârtie împăturite cu grijă în patru, toate având faimoasa ştampilă. Din cele şapte, şase sunt din hârtie de ambalaj. A şaptea e verde pe o parte şi albă pe cealaltă.

– Ce-ai făcut până în momentul de faţă? îl întreb pe Pinuche.

Ramolitul e un poliţist excelent şi sunt convins că s-a străduit serios să descurce iţele.

– L-am întrebat pe domnul Fouassa de relaţiile lui. M-am interesat dacă nu cumva cineva, la un moment dat, i-a adus vreun prejudiciu, şi acum încearcă să-l repare...

– Niciodată! afirmă cu tărie Fouassa.

– N-a fost contactat de nimeni după primirea coletelor: nici un telefon, nici o ameninţare, nimic! Am procedat la anchetarea fiecărui birou de poştă din care au fost expediate pachetele, dar fără rezultat. Funcţionarele nu-şi mai amintesc de clienţii care au făcut expediţia. De altfel, acel cineva despre care îţi vorbesc putea foarte bine să timbreze coletul fără să-l cântărească şi să-i dea drumul într-o cutie. În ce mă priveşte, cred că-i mâna unui nebun.

– Un nebun teribil de bogat, oftez eu. (Şi, schimbând subiectul:) Văru-meu, Hector, mai lucrează la agenţia ta?

– Bineînţeles! Să ştii că e într-adevăr înzestrat! În momentul de faţă e într-o anchetă la Lille. A plecat ieri seară cu Lancia lui.

– Hector are o Lancie!? mă sufoc eu.

– Şi de ce nu? Afacerile noastre sunt prospere!

Dar, cum nu-i cazul să scrobim lenjeria curată din familie în faţa unor terţi, revin la preocupările majore ale momentului.

– Pe scurt, conchid eu, domnul Fouassa a primit 14 milioane de franci vechi de la un necunoscut care doreşte să rămână ca atare şi n-are nici cea mai vagă idee cum şi de ce această dărnicie!

– Exact aşa-i, admite Gérald Fouassa.

– Foarte bine, mă voi ocupa de cazul dumneavoastră, îi promit. Lăsaţi aici ambalajele.

Mustaţa mâhnită a lui Pinuche atârnă ca laţele unui ciobănesc după traversarea unei mlaştini. Ce-ar fi vrut Strămoşu? Să intru imediat în armura de luptă şi să las baltă treburile poliţiei ca să mă ocup de ramolitul lui?

– Dacă aţi putea să acţionaţi repede, mă imploră rentierul, mi-e tare frică, vă rog să mă credeţi, fiindcă sunt sigur că aici se ascunde ceva.

– Încep chiar de azi, îl asigur. Adresa dumneavoastră, domnule Fouassa?

– Aleea Chevreuils 18, în Vaucresson.

– Profesia?

– Am astm, începe el.

Sunt gata să-mi zic că-i o meserie destul de surprinzătoare, când interlocutorul meu adaugă:

– Fac nişte crize teribile. Am fost nevoit să mă pensionez. Anul trecut am vândut hotelul pe care-l conduceam, în apropierea Gării de Est, şi trăiesc din rente.

– Sunt importante? Vă rog să mă iertaţi că vă pun această întrebare, dar în cazul de faţă nu trebuie neglijat nici un detaliu.

– Medii, răspunde Fouassa, fără să se piardă cu firea. Trăiesc bine, fără să mă dea banii afară din casă...

Tipul poate fi deci liniştit, nu-l ameninţă nimic cu evacuarea. Să trecem peste.

– Aveţi cumva la dumneavoastră vreo bancnotă din cele pe care le-aţi primit?

Fouassa îl arată pe Pinaud cu o mişcare a capului. Ruina extirpă din servieta lui strălucitoare şapte hârtii de câte zece mii de franci.

– Am scos la întâmplare din toate cele şapte colete, mă lămureşte Fouassa.

– Am uitat să-ţi spun, îl întrerupe Pinuche, că m-am străduit să aflu dacă erau sau nu bancnote false. Din păcate, nu. Sunt autentice, cum nu se poate mai autentice.

– Lasă-mi-le totuşi şi pe astea. Ultimul pachet când v-a fost expediat, stimate domn?

– Acum patru zile.

– Prin urmare, al optulea nu va întârzia să sosească, dacă va mai fi şi un al optulea! Expediţiile se fac într-o zi fixă?

– Nu, dar, în general, sunt puse la poştă la început de săptămână: lunea sau marţea, declară dear Pinuche.

După mine, colaboratorul meu, aici de faţă, a făcut tot ceea ce un bun copoi trebuia să facă într-un asemenea caz. O să fie greu să prind un fir. Ăsta-i genul de anchetă păcătoasă, pe care scrie de la bun început confuzie.

Mă ridic pentru a le da de înţeles vizitatorilor mei că întrevederea a luat sfârşit. Procedeu infailibil, practicat pe toate meridianele şi de către toţi oamenii de afaceri, în cazul în care n-au picioarele amputate.

Escortându-i până la uşă (cum zice Mariano), susur în conductul auditiv al Fosilei, având grijă să nu fie urechea lui cea bleagă:

– După ce-i dai papucii, telefonează-mi.

Rămas singur, mă întorc la biroul meu şi mă aşez. Am dinainte şapte hârtii de ambalaj, şapte bancnote de zece mii de franci şi semnul de întrebare cel mai mare din cariera mea.

Tipi care se ţin de şantaje sau de estorcări am mai văzut eu, vagoane întregi de clasa întâi sau a doua. Dar oameni dispuşi să depună plângere că un necunoscut le expediază câte două milioane săptămânal – ca să-şi cumpere ţigări cu filtru, nuga de Montélimar sau muştar de Dijon –, aşa ceva, pe cuvântul meu, e primul specimen cu care am de a face.

Sosirea bătăiosului Bérurier îmi întrerupe provizoriu gândurile, pe care numai o echipă de speologi încercaţi le-ar mai putea sonda, atât sunt de profunde. Arată rău Grasul. Tenul de culoarea hârtiei (igienice) folosite, lampioanele ca nişte ochiuri (cu un strop de oţet), mucoasele răvăşite, pleoapele ca doi saci cu lenjerie murdară, obrajii neraşi, năpădiţi de barbă, buzele scorojite, proteza pusă de-a-ndoaselea, genele smulse, sprâncenele zburlite, burta căzută, seismograful în cochilie de melc, călcătura grea şi gestul filmat cu doar 24 de imagini pe secundă.

– Parcă n-ai fi în apele tale, remarc eu, graţie ascuţitului meu spirit de observaţie.

– Ce să mai vorbim, oftează Umflatul, depunându-şi pe un scaun al poliţiei cele două sute şi ceva de livre de carne nu tocmai proaspătă.

Şi adaugă, ca o dovadă a celor avansate:

– Vin de la doctor.

– Şi ce ţi-a zis veterinarul tău?

Béru ridică din umeri.

– După câte am priceput, ar fi vorba de fiere, care-i caută pricină doidenului şi, pe deasupra, pancreasul nu mai pancrează, iar stomacul ar avea nevoie să-şi reducă volumul. Cincisprezece ore de orizontală, crudităţi, carne la grătar şi nici un strop de băuturică; regim de staruri, ce mai tura-vura! Dacă-l urmez, îmi fac un mijlocel de manechin şi tenul de lapte, să mă invidieze toate fetiţele.

Mă uit la nasul lui plin de coşuri şi la pomeţii care bat în violet. N-aş vrea să-l descurajez pe candidat, dar tenul lui de lapte mai are de aşteptat! O să mai curgă încă multă apă pe Sena până atunci. Grupa lui sanguină e vinişor fără apă.

– Şi eu, care aveam de gând să te cooptez într-o anchetă captivantă, îi spun.

– Pune-o la rece, mi-o serveşti mai târziu, glumeşte Majestatea Sa Cremă de Glandă.

Îmi flutură reţeta doctorului.

– Cu documentul ăsta mă angajez la Jocurile Olimpice de şezlonguri la toate categoriile. Apropo, face el, ştii pe cine am zărit luând o maşină?

– Pe Pinaud, ghicesc eu fără a-mi asuma prea multe merite.

– Ezact. Era cu un boşorog jumulit, presupun vreun client de-al lui.

– Presupui corect. Acestui onorabil domn i s-a întâmplat ceva cu totul ieşit din comun.

Îi fac un rezumat expres al celor precedente. Grasul mă ascultă cum ar asculta un meloman evadat din închisoare o Fugă de Bach şi se uită la mine cum s-ar uita un băşinos la descărcarea unui cargou de fasole boabe.

– Într-adevăr, admite Rotunjimea Sa, nu-i deloc banal.

Şi emite o deducţie inedită, care ridică un colţ al voalului. O deducţie atât de simplă, pe care n-a făcut-o până acum nimeni.

– Precis e vorba de vreo greşeală. O fi pe undeva un alt tip cu acelaşi nume, de unde şi contuzia.

Mă cufund din nou în reflecţii la etajele superioare.

– La ce te gândeşti, la moartea lui Ludovic al XVI-lea? se ţine de bancuri Umflatul.

– Să ştii că a fost un Bérurier pe vremea monarhiei franceze, admit eu. Dă-mi cartea de telefon, Grasule.

Dar el scutură enormitatea care îi serveşte de bostan.

– Cotu’! De acum înainte sunt în concediu. Dacă-i un ordin, poţi să ţi-l bagi în lăcaşul termometrului; dar, dacă îmi ceri un serviciu, se schimbă socoteala.

Îi arăt cu un deget irascibil uşa.

– Marş în cuşcă! strig eu. Dispari din ochii mei, pe care i-ai murdărit destul. Şi încheie-ţi prohabul, oamenii de pe stradă n-au de unde să ştie că vii de la doctor!

Béru iese ridicând din umeri, pufnind şi bodogănind că o să-şi elibereze vezica surmenată pe mine, după care-şi încheie pantalonii şi trânteşte uşa.