Sfârşitul lui martie mai lăsase ici şi colo mici petice de zăpadă, ale căror zile erau de acum numărate. Pământul reavăn emana prin toţi porii aburi călduţi ce pluteau pe suprafaţa sa ca un voal străveziu. După cumplita iarnă care acum vitregea probabil alte meleaguri, firele de iarbă prinseseră a-şi scoate căpşorul, timide, de sub covorul de frunze uscate aşternut în toamna trecută, ghioceii şi viorelele îşi desfăcuseră corolele în bătaia razelor încă anemice ale soarelui, brânduşele îmbrăcau într-un covor albastru pământul din jurul peticelor de zăpadă, iar mugurii stăteau gata-gata să plesnească, într-o explozie verde.

            Pe cărarea în pantă ce şerpuia printre copaci, trei oameni înaintau cu pas domol, fără grabă. Mergeau tăcuţi, unul după altul, fiecare cu gândurile sale, după cum le era felul, vârsta şi grijile. În frunte mergea cel mai bătrân, un bărbat voinic, pe care şuba groasă îl făcea să pară şi mai corpolent, cu un cap mare, acoperit de o căciulă enormă de blană. Buza de sus îi era împodobită de o mustaţă stufoasă, înspicată, iar sprâncenele ce se contopeau deasupra nasului umbreau doi ochi reci, cenuşii.

            Îl urma un tânăr înalt şi uscăţiv, cu pletele negre aşternându-i-se molatic pe umerii drepţi. Ochii săi negri, cufundaţi în orbite, erau străjuiţi de două sprâncene arcuite ,negre şi ele ca pana corbului.

            La urmă de tot venea un copilandru bălai, cu părul cârlionţat şi ochi albaştri ca seninul cerului. Să tot fi avut paisprezece-cincisprezece ani.

            Cel din faţă era tatăl. Ceilalţi erau fiii săi. Bătrânul mergea sprijinindu-se într-o bâtă enormă, uşor arcuită, făcută chiar de el din lemn de corn şi întărită în foc. Feciorul cel mare îl urma parcă nepăsător, purtând pe umăr o puşcă de vânătoare. Mezinul nu ducea cu el decât sufletul său neîntinat de vitregiile vieţii.

            De felul lor erau ciobani de prin partea locului. Vara urcau cu turma sus la munte, pe întinsele plaiuri cu păşuni bogate în iarbă deasă, unde aerul este tare, iar izvoarele au ape limpezi şi reci. Iarna coborau în vale, unde vântul suflă mai puţin hain şi unde îţi poţi petrece liniştit serile, depănând poveşti la gura sobei, în faţa unei căni cu vin fiert.

            Dar iarna asta fusese mai năpraznică decât de obicei. Crivăţul aspru biciuise fără milă tot ce întâlnise în cale. Norii se cernuseră fără odihnă peste sate, peste plaiuri şi peste păduri, acoperindu-le cu o manta groasă de omăt. Gerul durase poduri de gheaţă peste ape şi ferecase trupurile copacilor cu chingi argintii. Fusese o adevărată năpastă pentru animalele şi păsările pădurii. Foametea bântuise nemiloasă, mai aprigă ca in vremea lui Lăcustă-Vodă, punându-le la încercare cerbicia. Şi cum foamea alungase din fiarele pădurii orice urmă de teamă, sporindu-le prin asta puterile pe care tot ea li le măcina pe de altă parte, mult avuseseră de suferit bietele mioare. Multe sfârşiseră sfârtecate de coltii lupilor.

            Acum, cei trei oameni mergeau să le răzbune.

                                                                        *

                                                                 *            *                                                       

            Iarna aceasta fusese o încercare dificilă pentru familia de lupi ce îşi avea bârlogul în adâncul pădurii, ascuns în tainiţa unei văgăuni întunecoase. Foametea fusese cumplită. Stratul gros de zăpadă ascunsese totul. Iepuri nu văzuseră aproape deloc. Şi în timp ce lupilor foamea le slăbise puterile, căprioarele, hrănite prin grija oamenilor, erau robuste şi agile, urmărirea lor fiind doar un consum inutil al ultimilor stropi de energie.

            Şi când foamea devenise şi mai acută, apăruseră pe lume şi puii, cinci la număr. Asta complicase şi mai mult lucrurile. Puii trebuiau hrăniţi şi pentru asta nu mai exista decăt o singură soluţie: lupii ştiau că undeva, în vale, există un sat al oamenilor şi că acolo unde sunt oameni mai sunt şi alte animale, mai ales oi, pe care viaţa alături de om le-a moleşit într-atâta încât nu mai sunt în stare să-şi apere nici propria viaţă. Dar mai ştiau lupii că acolo unde sunt oi, sunt şi câini şi cu aceştia nu e de glumit. Nu le-ar fi fost teamă dacă ar fi fost în deplinătatea puterilor lor. Dar ei erau epuizaţi, în vreme ce câinii erau bine hrăniţi şi de aceea, puternici. Şi cu toate acestea, foamea îi obliga să înfrunte primejdia si să atace gospodăriile de la marginea satului. Iar acest curaj venit din disperare dăduse roade. Reuşiseră să supravieţuiască. Si ei şi puii lor.

            Acum, zăpada se topise. Doar mici petice mai rămăseseră prin locurile cele mai ascunse de soare. Vegetaţia se trezise la viaţă şi odată cu ea şi animalele pădurii. Hrana devenise îndestulătoare şi lupii începuseră să-şi recapete forţele. Vânau animale mici, dar multe. Puii începuseră şi ei a se împlini şi era probabil că vor ieşi din ei lupi adevărati. Greul trecuse.

            Lupoaica venise nu demult de la vânătoare şi acum îşi hrănea puii cu bucăţi de carne caldă şi uşor digerată în propriu-i stomac, când, un zgomot înfundat şi cadenţat venit de undeva, din departare, o făcu să tresară şi să-şi ciulească urechile. Ascultă cu atenţie. Cunoştea zgomotul ăsta. Îl mai auzise. Ştia că sunt paşi de om. Şi când îşi face apariţia omul, pentru lup totul devine nesigur. Bârlogul era bine ascuns, dar dacă oamenii îl vor găsi totuşi? Asta se mai întâmplase şi altă dată.

            Înspăimântată, se întoarse cu greu în galeria strâmtă şi ieşi afară din bârlog. Nu văzu pe nimeni, dar zgomotul paşilor de om se auzea tot mai clar, tot mai aproape. Îşi dădu seama că sunt mai mulţi, ceea ce-i spori şi mai mult teama. În câteva clipe hotărî ce avea de făcut. Mai ştia o altă vizuină, ce-i drept, nu la fel de bună ca asta, nu la fel de bine ascunsă. Dar îl va înşela pe om. Îşi va duce puii acolo. Va lăsa aici doar doi, îi va sacrifica, dar îi va salva pe ceilalţi trei.

            Fără să mai stea pe gânduri, apucă de ceafă unul din pui şi ieşi cu el afară. Îl duse în cealaltă vizuină şi cu sufletul la gură se întoarse după cel de-al doilea. Apucă în dinţi unul din pui, fără să aleagă şi în gura vizuinii se opri pentru un moment, să asculte din nou. Nu auzi zgomot de paşi. De data asta auzi glasuri omeneşti. Exact în margimea văgăunii în care îşi aveau ei bârlogul. Nu mai încăpea nici urmă de îndoială: pe ei îi căutau. Porni în goană cu puiul în gură, îl duse alături de celălalt şi se întoarse să mai ia unul. Era însă prea târziu. Oamenii se aflau deja la gura bârlogului. Atunci se tupilă la pământ, urmărind atentă mişcările fiecăruia dintre ei.

            Spera ca oamenii să nu vadă intrarea în bârlog, destul de bine ascunsă în spatele unei tufe. Dar această vagă speranţă se nărui sub loviturile bâtei cu care unul din oameni culcă tufa la pământ. Atunci lupoaica ştiu că pentru puii ei rămaşi în bârlog nu mai există nici o posibilitate de salvare. Şi totuşi trebuia să încerce să-i salveze. Chiar cu preţul vieţii ei. Teama pentru propria-i existenţă era mai mică decât cea pentru viaţa puilor ei, instinctul ei de conservare pălea în faţa dragostei ei materne.

            Trebuia să-i facă pe oameni să se îndepărteze de bârlog. Trebuia să îi facă să o urmărească pe ea, departe, cât mai departe de cuibul puilor ei. Se ridică de la pământ si scoase un urlet lung, sfâşietor. Oamenii se întoarseră către ea, se agitară căteva clipe, dar apoi continuară să îşi vadă de treburi. Unul dintre ei se pregătea să intre în bârlog.

            Lupoaica crezu că nu o văzuseră şi de aceea se apropie şi mai mult. Scoase un nou urlet, de data asta ameninţător, după care făcu un salt către ei, clănţănind din dinţi. Nu cuteză însă să se spropie mai mult. Ştia că nu le poate face nimic şi apoi, esenţial era să-i îndepărteze de bârlog. Mai clămpăni de câteva ori din fălcile-i puternice, făcu un nou salt ameninţător, apoi, prefacându-se a fi rănită, începu să se îndepărteze târându-şi unul din picioare. Oamenii însă nu o luau în seamă. Unul din ei intrase deja în bârlog şi acum nu i se mai vedeau decât încălţările.

            Lupoaica se opri cu inima strânsă şi privi, aproape resemnată, la cele ce se petreceau. Cel ce intrase în bârlog ieşi afară ţinând în fiecare mână câte un pui. Oare nu îi găsise decât pe aceştia doi? Începu să spere. Poate că în întunericul din hrubă omul nu îl găsise pe cel de-al treilea. Poate că puiul reuşise să se ascundă prin vreun cotlon pe care omul nu îl dibuise. Speranţele ei fură şi de data asta deşarte. Omul intra din nou în bârlog şi reveni cu cel de-al treilea pui.

            Un urlet jalnic, disperat, un urlet venit parcă direct din inima sfâşiată de durere, izbucni din pieptul lupoaicei în momentul în care bâta omului se abătu asupra uneia din micile făpturi. Nu mai putu să privească. Se întoarse şi plecă fără a mai aştepta să vadă ce se întâmplă până în cele din urmă. Trebuia ca toate acestea să le dea uitării, ca pe un vis urât. Reuşise să salveze doi pui şi acum trebuia să aibă grijă de viaţa acestora.

                                                                        *

                                                                 *            *