Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul. Erau oameni în calea lui, dar avea grijă să nu-i atingă. Alerga pe marginea peronului pe banda galbenă de siguranţă şi ţintuia cabina trenului cu privirea, ordonându-i să aştepte. Uşile se închiseseră deja, dar s-au deschis când le-a izbit cu piciorul. Nu s-a putut abţine să nu considere acest lucru un semn.

S-a urcat în vagon şi a început să râdă. Semne şi avertizări erau peste tot în jurul lui. Podeaua tremura şi pulsa sub picioarele lui, iar bolţile placate cu cărămidă de deasupra metroului izbeau murmurul mulţimii de tabla de cupru şi aluminiu. Toate scaunele din vagon erau ocupate. Note muzicale răsunară în timp ce uşile se închideau în urma lui: mai întâi do diez, apoi la. Stridente în urechile lui, ca vârful unei peniţe. S-a întors şi şi-a lipit faţa de geam.

Skull şi Bones, duşmanii lui oficiali, îşi făceau vijelios loc pe peron. Skull era un slăbănog cu o faţă lăptoasă, nu prea aveai ce vedea la el, dar Bones era de mărimea unei cabine pentru cartele. Se mişcau ca nişte poliţişti într-un film mut, de parcă le-ar fi fost prea mari pantofii. Nu se dădea nimeni la o parte din calea lor. Lowboy zâmbi când îi văzu împleticindu-se înspre el: simţea cum teama i se risipeşte cu fiecare pas caraghios pe care îl făceau. Trebuie să scornesc alte nume pentru ei acum, se gândi. Scund şi Dulce. Înainte şi După. Podul şi Tunelul.

Bones îl văzu primul şi începu să izbească în uşi. Saliva zbură fără zgomot din gura lui pe geamul murdar şi zgâriat. Trenul se mişcă brusc, apoi se opri şi se mişcă din nou înainte, la fel de brusc. Lowboy îi aruncă lui Bones surâsul lui de prostul-satului, ţuguindu-şi buzele şi clipind din ochi, apoi îi arătă solemn degetul mijlociu. Acum Skull alerga, chinuindu-se să rămână în dreptul uşilor, mişcându-şi braţele încet şi în cercuri perfect definite. Bones zbiera ceva la conductor. Lowboy fluieră din tema muzicală folosită la închiderea uşilor şi ridică din umeri. Do diez – La, Do Diez – La. Cea mai simplă şi mai dulce melodie din lume.

Mai târziu, toată lumea din vagon avea să fie de acord cu faptul că băiatul părea extraordinar de binedispus. Întârzia undeva, după toate aparenţele, dar se purta cu calm şi autoritate. Făcea eforturi să pară mai matur decât era. Hainele nu-i veneau bine, atârnând umil pe trupul lui, dar pentru că avea ochi albaştri şi părea la locul lui, nu stârni îngrijorarea nimănui. Îl priviră o vreme, trăgând cu coada ochiului ori de câte ori se întorcea cu spatele, în felul acela în care oamenii se uită unii la alţii în metrou. Ce-o fi cu un băiat ca el de e îmbrăcat aşa oribil? se întrebau câţiva.

Trenul se potrivea perfect în tunel. Alunecă în tunel ca o mână în buzunar şi se închise peste trupul lui Lowboy ţinându-l strâns. Îşi ţinea obrazul drept lipit de geam şi simţea aerul şi pereţii subterani cu guri de canalizare trecând pe lângă el. Sunt în metrou, se gândi el. Skull şi Bones nu sunt. Mă duc în suburbii.

Temperatura din vagon era moderată ca întotdeauna, oscilând confortabil între 17 şi 20 de grade. Garniturile din cauciuc vulcanizat ale uşilor nu lăsau curentul să pătrundă. Sistemul de suspensie cu amortizoare fabricate în St. Louis, Missouri, menţinea la nivel minim tangajul şi trepidaţiile. Lowboy asculta sunetul roţilor, scârţâitul vagoanelor la macazuri şi curbe, multiplele elemente individuale ale trenului care funcţionau fără efort la unison. Sunete plăcute, familiare, aproape sentimentale. Gândurile lui se aşezau încet pe un făgaş normal. Chiar şi creierul lui înghesuit şi claustrofob simţea o oarecare afecţiune faţă de tunel. Până la urmă, craniul era acela care îl ţinea captiv, nu tunelul, pasagerii sau metroul. Sunt prizonierul propriului meu craniu, se gândi el. Ostaticul propriului meu sistem limbic. Nu pot să scap decât pe nas.

Pot să fac iar glume, se gândi Lowboy. Glume proaste, dar nu contează. Ieri n-aş fi putut să fac glume.

Lowboy avea cam un metru şaptezeci şi şapte şi cântărea exact 68 de kilograme. Purta cărare pe stânga. Nu-l deranjau cele mai multe lucruri care i se întâmplau, dar altele îi pătrundeau în suflet şi rămâneau acolo: nu putea face altceva decât să se descarce. Avea o listă de lucruri preferate pe care o scotea la iveală ori de câte ori ceva nu mergea bine, bifându-le unul câte unul, ca pe nişte amulete pe o brăţară. Le recită din memorie pe primele opt:

Obeliscuri.

Cerneală invizibilă.

Violet Heller.

Snowboard.

Grădina Botanică din Brooklyn.

Jacques Cousteau.

Bix Beiderbecke.

Tunelul.

Tatăl lui îl dusese o dată la snowboard în Munţii Pocono. Munţii Pocono şi plaja de la Breezy Point erau punctele nouă şi zece de pe listă. Pielea i se închidea mult la culoare pe timp de vară, ca aceea a unui indian sau a unui surfer, dar acum era albă ca a unui mort din cauza timpului petrecut la izolare.

Lowboy se uită cu atenţie la mâinile lui ca de mort. Apăsă tare cu palma dreaptă pe geam. Se trăgea dintr-un lung şir de soldaţi şi era el însuşi soldat, dar jurase pe mormântul tatălui său că nu va merge niciodată la război. O dată, aproape că ucisese pe cineva cu mâinile goale.

Tunelul se îndreptă fără pic de efort, iar şinele, roţile şi cuplajele tăcură. Lowboy se hotărî să se gândească la mama lui. Mama lui era blondă, ca una dintre fetele de pe panourile publicitare, dar avea deja mai bine de treizeci şi opt de ani. Picta ochi şi buze pe manechinele de la Saks şi Bergdorf Goodman. Picta pe manechine lucruri pe care nu le vedea nimeni niciodată. O dată o întrebase despre sfârcuri şi ea râsese în pumni şi schimbase subiectul. Pe 15 aprilie avea să împlinească treizeci şi nouă de ani, asta dacă nu se schimbau regulile, dacă nu socotise el greşit sau dacă nu murea până atunci. Acum era mai aproape de casa ei decât fusese în ultimele optsprezece luni. Avea următoarele indicaţii: schimbi la Columbus Circle, aştepţi, apoi şase staţii pe magistrala C. Asta era tot. Dar nu avea să mai vadă vreodată casa mamei sale.

Încet şi cu grijă, cu o precizie studiată, îşi îndreptă atenţia asupra trenului. Era mai uşor să te gândeşti la trenuri. Erau mii în tunel, împingând trenuri-fantomă de aer comprimat în faţă şi fiecare dintre ele avea altă destinaţie. Trenul în care se afla el mergea spre Bulevardul Bedford Park. Avea un blazon cu un B scris cu font Helvetica, arcuit pe o tăbliţă de un portocaliu aprins. Trenul care ducea la casa bunicului său avea aceeaşi culoare: culoarea unui fruct artificial din ceară, a apusurilor pictate pe catifea, a luminii printre pleoapele semiînchise la plajă. William de Orania, se gândi, lăsându-se pradă visării. Mă cheamă William de Orania. Închise ochii şi îşi trecu mâna peste chip, închipuindu-şi că se plimbă pe terenurile de la Castelul Windsor. Era o răcoare plăcută acolo, sub copacii crestaţi. Vedea coridoare întunecate acoperite de lambriuri şi tablouri pline de praf, gulere înalte cu volane şi paturi cu baldachin. Văzu un portret al său purtând o tocă de nurcă. O vedea pe mama lui în bucătărie, prăjind ceapă şi usturoi în unt. Faţa ei avea culoarea săpunului. Îşi muşcă rău buza şi se forţă să deschidă ochii.

O tăcere deliberată domnea în vagon. Lowboy îşi dădu seama pe dată. Călătorii îl cercetau cu atenţie, observându-i adidaşii ponosiţi din scai, pantalonii din catifea, cămaşa greşit încheiată şi părul blond cu cărare perfectă. Le vedea feţele nedumerite reflectându-se în geam. Ei cred că mă duc la întâlnire, se gândi. Ei cred că sunt în excursie. Dacă ar şti ei...

– Eu sunt William de Orania, spuse Lowboy. Se întoarse să-i vadă mai bine. Are cineva vreo ţigară?

Tăcerea se adânci. Lowboy se întreba dacă îl auzise cineva. Uneori i se întâmpla să vorbească foarte clar, chinuindu-se la fiecare cuvânt şi nimeni să nu-i dea vreo atenţie. De fapt, i se întâmpla destul de des. Dar în ziua aceea, în dimineaţa aceea, era de necontestat. În dimineaţa aceea anume era în formă maximă.

* * *

Un bărbat care stătea la stânga lui se ridică şi îşi drese glasul.

– Chiulangiu, spuse el, de parcă ar fi răspuns la o întrebare.

– Poftim? spuse Lowboy.

– Eşti chiulangiu? întrebă bărbatul. Rostise propoziţia ca pe o piesă muzicală.

Lowboy îi aruncă o privire scurtă. Un bărbat respectabil cu o barbă în formă de pană şi pantofi lustruiţi. Faţa şi barba aveau exact aceeaşi culoare. Stătea într-o poziţie foarte corectă, cu genunchii strânşi şi cu mâinile în poală. Avea pantaloni albi cu o dungă perfectă şi o geacă din piele verde cu un rând de mingiuţe de fotbal unde ar fi trebuit să fie nasturii. Părul era adunat într-un turban portocaliu. Părea impunător şi imperturbabil şi înţelept.

– N-am cum să fiu chiulangiu, spuse Lowboy. M-au dat deja afară din şcoală.

– Aşa deci, spuse bărbatul cu severitate. De ce?

Lui Lowboy îi luă o vreme să răspundă.

– Era o şcoală mai deosebită, spuse el într-un târziu. Progresistă. M-au trimis acasă pentru bună purtare.

– Nu te aud, spuse bărbatul. Clătină din cap gânditor, cu gura deschisă, apoi îi făcu semn să se aşeze pe locul de lângă el. Ce-ai spus?

Lowboy se uită la locul liber. Se întâmplase iar, decise el. Îşi mişcase buzele fără ca de fapt să vorbească. Făcu un pas şi repetă ce spusese.

– Aşa deci, spuse bărbatul. Oftă cu graţie. N-ai ieşit din închisoare?

– Sunteţi sikh, spuse Lowboy.

Bărbatul făcu ochii mari, de parcă sikhii ar fi fost vreo rasă de mult uitată.

– Trebuie să fie o şcoală foarte bună, dacă v-au învăţat acest lucru!

Lowboy se agăţă de bară şi se lăsă în faţă. Sikhul avea ceva melodramatic. Ceva contrafăcut. Pielea era puţin mai deschisă la culoare în locul în care începea turbanul, iar părul de după urechi era blond platinat.

– Am citit la bibliotecă despre voi, spuse Lowboy. Ştiu totul despre sikhi.

Se apropiau de următoarea staţie. Mai întâi apăru capătul tunelului, apoi luminile, apoi zgomotul, apoi schimbarea din corpul lui. Partea stângă deveni mai uşoară, partea dreaptă, mai grea, şi trebui să se ţină de bară cu toate puterile. Faptul că din toată lumea din tunel cunoscuse un sikh avea, fără îndoială, o semnificaţie, dar aceasta refuza să i se dezvăluie. O să mă gândesc la el când ne oprim, îşi spuse Lowboy. Am să mă gândesc la el imediat. Apoi am să ştiu.

Peronul, când au ajuns la el, era îngust şi arăta neîngrijit şi mult mai puţin aglomerat decât cel de dinainte. Crezuse că o să-i găsească pe toţi aşteptându-l – mama lui, doctorul Kopeck, doctorul Prekopp, Skull şi Bones – dar nu cunoştea pe nimeni de pe peron. Uşile se deschiseră şi se închiseră degeaba.

– Capitala sikhilor este oraşul Amritsar, spuse Lowboy în timp ce răsunau notele do diez şi la. Avea din nou mintea limpede, dar încă mai voia să fumeze. Amritsar este în Punjab. Sikhii cred în reîncarnare, ca hinduşii, dar într-o singură divinitate, ca musulmanii. Un sikh botezat nu-şi taie niciodată părul sau barba.

– Bună şcoală. Sikhul zâmbea şi dădea din cap aprobator. O şcoală extraordinară.

– Am nevoie de o ţigară. Daţi-mi o ţigară, vă rog.

Sikhul cu faţa maronie se strâmbă la el binedispus.

– La naiba! spuse Lowboy.

Trenul zvâcni alene şi se puse în mişcare. Ambele locuri din partea dreaptă a sikhului erau libere. Lowboy se aşeză pe cel mai îndepărtat, atent la cotul osos al sikhului şi la picioarele acestuia în pantalonii călcaţi din olandă. Trase adânc aer în piept. Era necugetat să se apropie de un alt trup atunci, când totul era atât de nou şi de copleşitor, dar scaunul gol dintre ei făcea acest lucru posibil. Era în regulă să stea jos şi să poarte o conversaţie.

Se uită în jur să vadă cine mai ascultă. Nu mai asculta nimeni.

* * *

– Sikhismul are mai puţin de şaptezeci de ani, spuse Lowboy. Cuvintele vibrau în aer pe dinaintea lui.

Sikhul strânse din buze şi se strâmbă.

– Nu este adevărat, spuse el, pronunţând foarte clar fiecare cuvânt. Nu este adevărat. Îmi pare rău.

Lowboy îşi aşeză mâna pe locul dintre ei, unde fusese până atunci mâna sikhului. Încă mai era uşor călduţ.

– Puteţi afirma cu certitudine că este mai vechi de atât? întrebă el. Bătu cu degetele în plastic. Nu aveţi şaptezeci de ani.

– Pot afirma, spuse sikhul. Pot afirma cu certitudine.

De ce trebuie să spună fiecare lucru de două ori, se gândi Lowboy. Nu sunt surd. Era de-ajuns să-i amintească de şcoală. Felul în care sikhul se uita acum la el, încercând din răsputeri să nu pară prea curios, era exact felul în care se uitau doctorii acolo. Se sili să se uite în altă parte, luptându-se cu dezamăgirea, şi se trezi holbându-se la picioarele sikhului. Erau cele mai mici picioare pe care le văzuse vreodată la un adult. Ăia parcă-s pantofi pentru păpuşi, se gândi. Se presupune că sikhii sunt oamenii cei mai înalţi din Asia. Se uită de la pantofi la faţa sikhului, plată şi plăcută şi nenaturală ca o prăjitură. Şi aşa începură îndoielile.

Acum încep, se gândi Lowboy, chinuindu-se să-şi închidă gura şi ochii. Gâtul i se uscă, aşa cum păţea de fiecare dată când îl năpădeau îndoielile. Metroul frână violent şi trecu zdruncinându-se peste un nod de şine. Aerul se încălzi cu exact şase grade.

– Bine, atunci, spuse el cu veselie. Dar nu era bine. Vocea îi suna anormal, preţioasă şi pompoasă, ca vocea unui lord englez răsfăţat. Bine, spuse, simţind că începe să îl usture pielea. Este absolut în regulă, înţelegeţi?

* * *

Când deschise ochii, erau deja din nou în tunel. Era numai un tunel în oraş, dar era şerpuit şi întortocheat ca un fir de telefon care se răsucea iar şi iar, încât părea că nu are nici început, nici sfârşit. Uroboros se numea balaurul care-şi înghiţea coada şi tunelul era şi el un Uroboros. Aşa îi spunea el. Părea de sine stătător, un sistem închis, dar, de fapt, numai închis nu era. Avea fante întinse pe toată lungimea, ca branhiile unui ţipar, suficient de mari încât să lase să treacă un om. Chiar în acest moment, metroul trecea pe sub Strada 53. Puteai să cobori la prima, să-ţi strecori corpul prin turnichet, iar tunelul avea să ramână la fel. Metrourile merg şi dacă nu-i nimeni în ele.

La prima staţie au coborât doi bărbaţi, privind în urmă peste umăr, iar un al treilea s-a îndreptat spre următorul vagon. Lowboy putea să-l vadă pe omul respectiv prin uşile de trecere pătate, un navetist de vârstă mijlocie într-o geacă de bumbac şifonată. Evreu sau poate libanez, răsfoind nervos o agendă din piele cu marginea aurie. În curând, şi sikhul va schimba metroul, şi acest lucru va fi absolut în regulă. Aşa te descurcai în tunel. Asta aveai de făcut. Veneai şi stăteai într-un rând şi atingeai braţe şi genunchi şi pantofi şi îţi ţineai răsuflarea şi, după câteva minute, cel mult o jumătate de oră, te despărţeai de celălalt pentru totdeauna. Ar fi o greşeală să se simtă jignit. Făcuse şi el la fel de mii de ori.

Lowboy se bătu cu palma pe genunchi şi îşi reaminti că nu se urcase în metrou ca să vorbească despre religie cu omuleţi cu figuri de bunici. Se urcase în metrou cu un motiv şi ştia, în adâncul sufletului, că acest motiv era cel mai bun pe care l-ar fi putut avea cineva. Fusese chemat, aşa se numea. Era o chestiune de însemnătate, o chestiune presantă, posibil chiar o chestiune de viaţă şi de moarte. Era ascuţită şi uşoară şi transparentă ca o seringă. Dacă acum nu era atent, era posibil să o piardă din ochi sau să o încurce cu altceva sau chiar să uite de tot de chemare. Sau, mai rău, putea să înceapă să aibă îndoieli.

Se întoarse spre sikh şi dădu din cap cu amărăciune.

– Cobor la prima, spuse. Tuşi în mânecă şi privi în jur până când oamenii care se uitaseră la ei îşi întoarseră privirile. La prima! repetă el în folosul tuturor celor aflaţi de faţă.

– Aşa de repede? întrebă sikhul. Nici nu te-am întrebat...

– William, spuse Lowboy. Îi aruncă zâmbetul lui de funcţionar de bancă. William Amritsar.

– William, spuse sikhul cu voce tremurândă. Pronunţă well-yoom.

– Dar lumea îmi spune Lowboy. Aşa le place.

Urmă o tăcere prelungită.

– Îmi pare bine de cunoştinţă, William. Eu mă numesc...

– Pentru că uneori sunt deprimat, spuse Lowboy ridicând vocea. Şi pentru că îmi plac metrourile.

Sikhul nu spuse nimic. Îl măsură pe Lowboy din cap până-n picioare şi îşi trecu două degete ca nişte gheare de pasăre prin barbă. Încearcă să mă înţeleagă, decise Lowboy. Ideea îl făcu să se simtă ca un sihastru în vârf de munte.

– Trenuri subterane, spuse. Metrouri. Adânc sub pământ.

Simţea că vocea îi scade.

– Înţelegeţi ceva din asta?

Trenul începu să frâneze şi Lowboy se ridică în picioare, încă privindu-l fix pe sikh. Acesta rămase nemişcat, proptit drept în scaun ca o băbuţă mioapă într-un autobuz.

– Nu sunteţi doctor, nu-i aşa? întrebă Lowboy trăgând cu coada ochiului la el. Medic sau stomatolog sau poate că aveţi un doctorat?

Sikhul păru suprins.

– Doctor, William? De ce naiba...

– Puteţi să-mi dovediţi că nu sunteţi de la şcoală?

Sikhul râse sec.

– Am peste optzeci de ani, William. Pe vremuri, am fost inginer de sisteme electrice.

– Vrăjeală, spuse Lowboy clătinând din cap. Rahat.

Toată lumea din vagon se uita la el acum. Erau momente când era practic invizibil, monocrom şi tern, şi erau şi momente când emana o strălucire verzuie slabă, ca dinţii în lumina cu ultraviolete. Când se întâmpla astfel, începea imediat să vorbească foarte tare, şi atunci nu putea să facă altceva decât să tacă. Aerul de dincolo de geam se întunecă şi mai tare. Erau lucruri pe care ar fi vrut să i le explice sikhului, să i le aducă la cunoştinţă, dar îşi ţinu respiraţia şi strânse din buze. Putea să se abţină să vorbească atunci când era necesar. Era unul dintre primele lucruri pe care le învăţase la şcoală.

– Cine erau cei care te urmăreau? întrebă sikhul proptindu-şi coatele pe frumoasele lui picioare ca nişte beţe. Erau trimişi să-i prindă pe chiulangii?

Lowboy clătină din cap cu violenţă.

– Nu trimişi de şcoală. Trimişi de... Se prinse în ultima clipă. De o agenţie federală. Să mă sperie. Să mă facă să merg pe drumul lor.

Se uită la locul de la încheietură unde ar fi trebuit să se afle ceasul, dar nu era nimic acolo, nici măcar pielea mai deschisă la culoare. Se întrebă dacă avusese vreodată ceas.

– Va trebui să mă scuzaţi, spuse. Se întoarse încet cu faţa spre uşi. Era prea cald în vagon pentru mişcări bruşte.

Metroul păru să ezite când ajunse la lumină. Ventilatoarele tăcură şi luminile de bord licăriră şi intră târându-se în staţie. Staţia aceasta era un nod principal, aici se intersectau şase magistrale. Dalele de aici erau pătrate şi nefaţetate, lucioase şi albe, ca faianţa de pe pereţii unei toalete publice. Singura persoană de pe peron era un gardian care părea gata să pice din picioare şi să moară de plictiseală în orice moment. Lowboy se încruntă şi îşi muşcă articulaţia degetului mare. Chiar nu exista niciun motiv logic ca peronul să fie gol la 8:30 într-o dimineaţă de marţi.

* * *

Gardianul se uita la metroul care trăgea la peron cu colţul ochiului stâng, atent să nu pară prea interesat. Truc vechi. Lowboy se gândea la ultima privire pe care i-o aruncase lui Bones în timp ce acesta lovea în geam şi striga la conductor. Se gândea la Skull alergând pe lângă tren şi făcând cercuri panicate cu braţele. Se uită din nou la gardian. Avea ceva agăţat de guler şi îşi ţinea capul înclinat, mişcând absent din buze, ca şi cum ar fi citit dintr-o carte complicată. Privitul îl făcu pe Lowboy să-şi dorească să se întindă pe podea.

– Am greşit, spuse întorcându-se spre sikh. Nu cobor la staţia asta.

Sikhul păru bucuros de veste.

– Atunci, cred că ar trebui să iei loc.

– Am să vă spun de ce m-au exmatriculat, spuse Lowboy aşezându-se din nou. Vreţi să vă spun?

– Vine poliţistul, spuse sikhul.

Lowboy întoarse capul şi îl văzu pe gardian târându-se pe platformă şi trăgând cu coada ochiului la fiecare vagon şi murmurând ceva în guler. Uşile erau încă deschise. Nu se anunţa nimic. Dacă gardianul părea plictisit, era numai pentru că ştia fiecare eveniment înainte de a avea loc. Lowboy îşi sprijini pentru o clipă capul de geam, adunându-şi puterile, apoi se lăsă să alunece pe o parte până când obrazul lui atinse umărul sikhului. Gulerul sikhului mirosea vag a anason. Lui Lowboy i se umeziră ochii.

– Puteţi să-mi împrumutaţi turbanul dumneavoastră? şopti el.

– Ar trebui să te întorci la şcoală, îi spuse sikhul printre dinţi.

– Aş vrea să pot, spuse Lowboy. Mâna lui stângă făcu o mişcare spasmodică. Restul persoanelor din vagon se uitau de la gardian la Lowboy şi apoi la sikh. Pe unii dintre ei începea să-i prindă îngrijorarea.

– Ai familie? întrebă sikhul. Se foi pe locul său. Ai pe cineva?

– Îmbrăţişaţi-mă, spuse Lowboy. Luă braţul sikhului şi se ascunse sub el. Văzuse în filme şmecheria, dar nu avea de unde să ştie dacă funcţiona. Mirosul de anason devenea tot mai pregnant. Îl vedea pe gardian reflectat în geam şi în fiecare pereche de ochi din vagon. Îşi îngropă faţa în geaca de piele a sikhului. Sikhul trase aer în piept o dată, dar asta era tot.

– Bună ziua, domnule ofiţer, spuse sikhul.

Imediat ce plecă gardianul, Lowboy râgâi şi se aplecă în faţă. Sikhul îşi trase mâna la fel de normal ca o asistentă şi îndreptă o cută de pe cracul pantalonilor.

– Am un nepot în Lahore, în Pakistan, îi spuse. Îmi aminteşti de băiatul acela.

– Era chiulangiu?

Sikhul zâmbi şi dădu aprobator din cap.

– Îl cheamă Sateesh. Un băiat rău ca şi tine. Când avea şaisprezece ani...

– Nu sunt gata încă, spuse Lowboy bătând cu degetele un ritm pe piept. N-ar fi trebuit să mă dea afară din şcoală.

Metroul se puse în mişcare şi reveniră plăcerile vieţii, respiratul, şi tuşitul, şi şoptitul, şi cântatul fals. Mai ales cântatul i se părea ciudat după tăcerea îngrozitoare prelungită, dar era încântat să-l audă. Fredonă o vreme ca pentru sine, recunoscător pentru legănatul metroului, apoi respiră adânc şi îşi luă o figură imobilă. Ceea ce avea de spus era solemn şi important şi hărăzit numai urechilor sikhului. Nu avea altceva de oferit, cum ar fi un gest sau un pact sau un dar: numai mica lui descoperire. Dar daruri mai mici de atât salvaseră vieţi omeneşti.

– Religia dumneavoastră pune sacrificiul mai presus de orice, spuse el. Îşi ţinu respiraţia. Sacrificiul este important. Corect?

Sikhul nu răspunse. Lowboy s-ar fi aşteptat ca el să reacţioneze cumva, să strige sau să-şi ridice mâinile în aer sau să râdă, dar acesta îşi păstră seriozitatea pe chipul pământiu. Nici nu se mai uita la Lowboy, ci la o fată de partea cealaltă a vagonului care se juca cu o pereche de căşti argintii. Nu mai părea înţelept şi elegant, nici măcar isteţ. Cu cât se uita Lowboy mai mult la el, cu atât mai lipsit de viaţă îi părea. Parcă s-ar fi uitat la o bucată de pâine cum se usucă şi devine necomestibilă.

– Vă uscaţi, îi spuse Lowboy. Mă ascultaţi?

E din cauza căldurii, se gândi Lowboy. Ne coacem aici cu toţii. Sikhul privea drept înainte, ca o persoană care pozează pentru un portret. Se pregăteşte, se gândi Lowboy. Îşi adună resursele. Sikhul avea să coboare la prima şi avea să schimbe trenul, sau avea să sune la poliţie sau chiar să trimită un mesaj la şcoală: Lowboy ştia clar că o să facă unul dintre aceste lucruri. Dar era îngrozitor faptul că sikhul avea să acţioneze în necunoştinţă de cauză, fără să aştepte să-şi primească darul. Nici nu-ţi puteai imagina o reacţie mai rea.

Deodată, fără să se mişte, fără să întoarcă privirea sau să tragă aer în piept, sikhul îl întrebă încet şi clar:

– Ce motiv ai, William?

– Ce motiv? întrebă Lowboy. Motivul pentru care am fugit, vreţi să spuneţi?

Sikhul clipi alene, ca o pisică întinsă la soare.

– Am să vă spun de ce, răspunse Lowboy. Dacă tot m-aţi întrebat. Se aplecă. Lumea nu va supravieţui acestei după-amieze.

Sikhul întoarse capul şi se uita la el, cu toate că numai ochii lui apoşi aveau viaţă în ei. Lowboy nu putea fi sigur că îl asculta, de vreme ce nu rostise încă nici un cuvânt, dar părea extrem de probabil că da. Momentul revelaţiei făcu un tur tacticos prin vagon, scânteind nedesluşit prin aer, apoi se duse fără cel mai mic zgomot. Lowboy nu-i dădu atenţie. Sikhul stătea aşezat ţeapăn, înclinat în faţă, clătinând nerăbdător din cap, bătând cu tocurile pantofilor săi fără şireturi în podea. Se fâţâia ca fata de pe cealaltă parte a vagonului. De ce era toată lumea aşa nerăbdătoare? Sigur, e drept că timpul se scurgea. La următoarea staţie, erau două transferuri: unul portocaliu şi unul albastru. Trebuia să se ia nişte decizii. Se luau deja.

Dinspre şine se auzi o pocnitură când metroul trecu peste un macaz, iar zgomotul străbătu tot vagonul, atârnând în fâşii pe toată lungimea intervalului dintre scaune, de parcă le-ar fi oferit un fel de adăpost. Lowboy clipi, trase aer în piept şi o spuse:

– Lumea se va sfârşi în zece ore, spuse el. Îşi izbi dinţii cu pumnul ca să poată continua. Exact zece ore, tataie. În flăcări.

Era imposibil să înţelegi privirea de pe chipul sikhului. Trupul lui era trupul unui somnambul sau al unui cadavru. Lowboy îşi închise gura şi îşi încrucişă braţele şi dădu din cap. Era greu, dureros de-a dreptul, să-şi ţină privirea aţintită asupra sikhului, să stea şi să aştepte cel mai mic semn de simţire, să zâmbească şi să continue să dea din cap şi să spere la un răspuns adevărat. Se hotărî să se uite mai bine la fata cu căştile.

Aceasta stătea dreaptă pe scaun, o imagine în oglindă perfectă a sikhului, având ceva din echilibrul şi geometria unui tablou. Cu cât se uita Lowboy mai mult la ea, cu atât înţelegea mai puţin. Nu se mai putea concentra asupra fetei, asupra sikhului, asupra a nimic din ceea ce se afla în vagon. Gândurile îi alergau ca argintul viu de la o posibilitate la alta. Spaţiile dintre evenimente se lărgeau. Erau goale şi albe. Se sili să se concentreze la suprafaţa lucrurilor şi numai la ea. Este mai mult decât suficient acolo, îşi spuse sieşi. Îşi coborî privirea lipsită de interes asupra fetei.

Părul fetei era vopsit într-o nuanţă de roşu lipsită de strălucire, nuanţa aceea pe care o capătă părul vopsit negru pe timp de vară. Era tuns într-un fel pe care el nu-l mai văzuse niciodată, cu un breton lung căzându-i peste ochi. Când se apleca în faţă, chipul îi dispărea complet. Lowboy îşi imagină un oraş plin de fete identice, toate cu chipurile ascunse şi cu căşti argintii în urechi. Fusese cosmonaut vreme de optsprezece luni, naufragiat, amnezic, veteran al unui război arbitrar. Lumea îmbătrânise cât lipsise el. Cât fusese la şcoală, regresând. Studie mâinile fetei, adunate protector în poală, ascunzând obiectul de care erau ataşate căştile. Părea ruşinată de mâinile ei, de poala ei, de ciorapii ei tricotaţi rupţi intenţionat. Şi-ar ascunde tot corpul dacă ar putea, se gândi el. Simţi un puseu de recunoaştere. Şi eu la fel.

Avea mâinile rozalii şi crăpate, cu degete scurte, lipsite de graţie, totuşi, îi plăcea ceva la degetele ei. Abia când ea şi-a dus un deget la gură, a observat că avea unghiile roase până la cuticule, rupte şi fără ojă, unghii de fată care avea jumătate din anii ei. Ceva îi declanşă memoria. Am mai văzut asemenea mâini, se gândi el. Îi veni în minte atunci o fotografie, un trup înclinat în spaţiu, un sunet care nu reprezenta exact un nume de femeie. Încă vreo câteva secunde şi şi-ar fi amintit numele, l-ar fi spus chiar cu voce tare, dar înainte ca acest lucru să fie posibil, descoperi ceva. Numele şi fotografia dispărură.

Fata de pe partea opusă a vagonului zâmbea. Zâmbea fără discuţie, roşind şi dându-şi bretonul deoparte, dar semnificaţia zâmbetului ei rămânea ascunsă.

– Muzica, murmură Lowboy către sikh. Îi place muzica pe care o ascultă la căşti.

Dar chiar în timp ce sikhul dădea din cap afirmativ – absent, fără interes – Lowboy realiză că se înşelase. Zâmbetul fetei nu era ca pentru sine, era deschis şi arogant. Şi nu îi zâmbea decât lui.

Asta îl făcu pe Lowboy să-şi amintească de ce părăsise şcoala.

Prudent, ca experiment, încercă să-i zâmbească şi el fetei. Îşi ţinea ochii larg deschişi şi avea grijă să-şi arate dinţii. Lipsa de familiaritate a încercării îl făcu să-i amorţească cerul gurii. La şcoală nu erau fete, cel puţin nu în aripa lui, iar înainte de a se înscrie, nu-l interesaseră fetele. Dar acum îl interesau. Acum îl făceau să se simtă complet treaz.

– Nu căsca gura aşa la ea, îi spuse sikhul.

– Nu casc gura, răspunse Lowboy. Sunt sexy.

– O sperii, William.

Lowboy îi făcu cu mâna fetei şi îşi deschise ochii şi mai tare, arătându-şi gura. Surâsul ei se stinse, rămânând înţepenit în colţurile gurii, iar el îşi modifică la rândul lui zâmbetul. Fata îşi deschise rucsacul cu o mişcare bruscă şi îşi aplecă faţa, lăsându-şi şuviţele bretonului să atârne ca un oblon peste vitrina unui magazin. Se holba în rucsac ca un copil care se uită într-o fântână.

– De ce dracu’ nu-şi scoate căştile alea? Vreau să-i spun ceva. Îi cânt eu dacă vrea. Vreau să...

– Se va sfârşi lumea? întrebă sikhul. De ce?

Surâsul lui Lowboy muri subit. Tot magnetismul pe care îl putea avea era absorbit cu dibăcie şi talent. Întrebarea fusese pusă ca să-i atragă atenţia, atâta tot: să-l împiedice să stabilească un contact. Să-l dezarmeze. Fata cu rucsacul trecu pe planul al doilea şi sikhul avansă pe nesimţite, luându-i locul. Nu era omul care fusese înainte. Restul vagonului se întunecă, de parcă sihkul ar fi fost în lumina unui reflector. Pe figura lui nu se citea curiozitatea, nici umanitatea, nici dragostea. Vorbea pe un ton complet diferit.

– Vi s-a schimbat vocea, spuse Lowboy. Nu cred că mai pot să vă aud.

– N-o mai deranja pe biata fată, William.

Sikhul rânjea în barba rară şi decolorată. Ridică mâna şi tuşi şi făcu cu ochiul.

– Mai bine mă deranjezi pe mine.

Acesta a fost momentul în care Lowboy a văzut clar pericolul. Realitatea acestuia l-a izbit în coşul pieptului şi s-a extins în toate direcţiile ca nişte crampe.

– Nici un deranj, spuse. Vorbea cu dificultate, încet, trăgând aer în piept după fiecare cuvânt. Nici un deranj, tataie. Cară-te!

Sikhul îşi arătă din nou dinţii.

– Tataie? spuse pe un ton ridicat. Vorbea cu restul oamenilor din vagon, nu cu Lowboy. Făcea un anunţ public. Se uită prin tot vagonul, ca un artist desăvârşit, şi puse o mână zbârcită pe umărul lui Lowboy. Dacă eram eu bunicul tău, băiete...

Vocea lui încă răsuna în vagon ca vocea unui maestru de ceremonii când Lowboy îşi strecură mâinile sub barba sikhului şi îl împinse. Sikhul zbură de pe locul lui ca o pungă de hârtie luată de vânt. Cui i-ar fi trecut prin cap că e aşa uşor, se gândi Lowboy. Sikhul îşi arcui spinarea în cădere şi deschise gura mimând surpriza ca într-o parodie tâmpită şi de prost gust. Se izbi cu umărul de bară şi se răsuci în sensul invers al acelor de ceasornic înspre uşă. Vocea răsunătoare nu mai venea acum din direcţia sikhului, ci dintr-un interfon aflat în mijlocul plafonului.

– Columbus Circle, strigă Lowboy. Transfer către magistralele A, C, D, 1 şi 9.

Acum nu mai făcea glume, se gândi el râzând. Nimic din ceea ce se întâmplă aici nu e amuzant. O femeie de la jumătatea vagonului stătea fără grai în mijlocul intervalului. Se întoarse şi ea închise gura.

– Băiete, spuse sikhul lipsit de suflare. Bolborosea ca interfonul de deasupra lui. Băiete...

Lowboy se lăsă în genunchi lângă sikh.

– Sacrificiul are sens, îi spuse. Nu sunteţi de acord?

Sikhul îşi arătă dinţii şi scoase nişte sunete slabe, fără rost, şi îşi duse mâinile împreunate la gât.

– Vă faceţi griji pentru mine, spuse Lowboy şi clătină din cap. Nu vă faceţi griji pentru mine, domnule doctor. Faceţi-vă griji pentru lume.

Sikhul îşi lăsa încet capul pe spate, până când acesta ajunse să se sprijine pe materialul încreţit de culoarea grafitului dintre uşi. Ochii lui trasau un cerc lent al morţii. Turbanul stătea lângă cotul lui ca un coş de decor, încă perfect înfăşurat şi strâns. Deci aşa fac, îşi spuse Lowboy. Îl pun şi îl scot exact ca pe o pălărie.

– Băiete, spuse din nou sikhul, chinuindu-se să scoată cuvântul pe gură. Părea că e singurul cuvânt pe care îl ştia.

Lowboy se aplecă şi se ţinu de geaca sikhului. Simţea mingiuţele de fotbal frecându-se una de cealaltă sub degetele lui.

– E totul în ordine, tataie, spuse el. Am ceva în minte.

Detectivului Ali Lateef – pe numele lui iniţial Rufus Lamarck White – îi plăceau anagramele, acrostihurile, palindromurile şi toate codurile cifrate care puteau fi sparte cu ajutorul algebrei elementare. Când nu avea mult de lucru, se distra inventând alfabete simple, de obicei de tip fonogramic, şi le folosea ca să lipească anecdote compromiţătoare despre viaţa locotenentului Bjornstrand, superiorul său direct, pe panoul Persoane Dispărute de deasupra biroului său:

KJJH54DSG QWEJDJ88 65XPTH. GHY69DD HN53T UGH8?

GH77!

Aceste bileţele erau singura originalitate a lui Lateef. Altfel, era direct şi amabil şi nimeni, în secţia aceea în care insulta era singurul semn credibil de prietenie, nu i-ar fi pus vreodată la îndoială abilităţile profesionale. Hainele lui, rasa lui, chiar şi lipsa unei neveste erau comentate aproape zi de zi, dar nici măcar o dată nu venise vorba de cazurile lui. Rapoartele lui treceau din mână în mână ca nişte adevărate manuale. Acest lucru constituia o sursă de adâncă şi neîntreruptă satisfacţie pentru Lateef, dar n-ar fi recunoscut asta în faţa nimănui pe lume.

Faptul că se ruşina cu numele lui era un alt aspect pe care Lateef îl ţinea pentru sine. Nicio persoană, vie sau moartă, nu fusese făcută vreodată părtaşă la asta – nici colegii, nici partenerii ocazionali de pahar şi, cu siguranţă, nici vreunul dintre membrii familiei sale. Tatăl lui, şofer la MTA cunoscut aproape toată viaţa drept Jebby White, îşi rebotezase toţi copiii pe 1 ianuarie 1969, după ce-şi schimbase propriul nume în faţa funcţionarului din King’s County. Îi luase lui Rufus aproape un an întreg să-şi pronunţe corect propriul nume, iar acesta încă mai suna străin în gura lui. Dacă ar fi fost suficient de mare să ia singur decizia – dacă ar fi fost măcar consultat – schimbarea l-ar fi entuziasmat, poate că ar fi devenit chiar un motiv de mândrie; aşa, încerca să se împace cu ideea de mai bine de patruzeci de ani.

Ceea ce îl deranja cel mai tare era faptul că tatăl lui era omul cel mai apolitic pe care îl cunoştea. Când sindicatul local al şoferilor declanşase greva din 1976, el se întorsese la muncă după numai două zile, târându-se şi scuzându-se, cu o săptămână înainte ca greva să ia sfârşit în mod oficial; îi fusese mai uşor să-şi schimbe numele de familie decât să ceară un salariu din care să poată trăi. Tatăl lui Lateef nu vedea nici o contradicţie în asta, dar nici nu se putea gândi fără să ia ceva în mână: un mâner de uşă, un prespapier, patul din epoxită turnată al pistolului – şi să-l ţină strâns până când amintirea se estompa. Mergea des la biserică, dar nu reuşea să ierte cu uşurinţă.

Furia şi reticenţa făceau din Lateef un om al plăcerilor solitare. Gusturile lui variau de la discuri cu 78 de rotaţii pe minut şi autobiografii ale oamenilor politici la whisky-ul single-malt, preferabil din Munţii Scoţiei; femeile pe care le cunoştea îi spuneau, uneori în derâdere, alteori cu nostalgie, Bătrânul Profesor White. Locuia într-un bloc de apartamente fără lift, spaţios, dar lipsit de farmec, pe partea mai ieftină a parcului Prospect, vizavi de zidurile exterioare din stuc ale Grădinii Botanice din Brooklyn. Tatăl şi mama lui trăiau încă – destul de improbabil, împreună – de partea cealaltă a străzii lui; când îşi deschideau geamurile, putea să audă fiecare cuvinţel din ciorovăielile lor lipsite de importanţă. Ca şi colegii lui, părinţii nu făceau practic nicio referire la munca lui – putea să fi fost, dinspre partea lor, şi asasin plătit, sau soldat în vreun jihad de nemenţionat. Putea să fi făcut oamenii să dispară în loc să-i găsească.

Dispariţiile – categoria specială – erau specialitatea lui Lateef. Nu era o zonă prea dorită: de obicei, dispărutul era găsit mort, caz în care interveneau Omuciderile, sau nu era găsit deloc şi, după o căutare infructuoasă demoralizantă, era preluat de birocraţii de la Cazuri nerezolvate. Şaptezeci la sută dintre dispăruţii din categoria specială erau morţi ori negăsiţi niciodată, dar, din motive care nu-i erau nici măcar lui clare, Lateef găsea un fel de alinare în această statistică. Îi plăceau anonimitatea muncii de la Dispăruţi, invizibilitatea dispărutului, invizibilitatea faptei, chiar invizibilitatea, într-o anumită măsură, a anchetatorului însuşi. Dacă un dosar era declarat nerezolvat, retras în linişte într-un loc în care, după toate probabilităţile, invizibilitatea sa avea să devină permanentă, simţea de fiecare dată o senzaţie de ameţeală. Faptul că se bucura de această senzaţie era un lucru la care se gândea uneori seara, sorbindu-şi în beznă whisky-ul, aşezat pe fotoliul lui de piele. Nu foarte des, totuşi.

Încă de la primul său caz de dispariţie, Lateef dovedise că avea talent pentru meseria lui – lui Bjornstrand îi plăcea să spună că suferea de „invidia dispariţiei“ – şi, cu anii, talentul se rafinase într-un soi de virtuozitate. Chiar şi temutul telefon de notificare îi scotea în evidenţă punctele forte: politeţe, răbdare şi o uşoară, dar evidentă distanţă de momentul prezent. În asemenea clipe era în stare să se creadă, fără cea mai mică urmă de jenă, un instrument perfect al voinţei divine. Chiar şi numele părea să-l reprezinte.

Dimineaţa zilei de 11 putea lejer să fie un asemenea moment. Lateef stătea la birou cu spatele drept, fredonând fals ca pentru sine, răsfoind rapid un teanc de fotocopii. Din când în când, închidea ochii, ridica o foaie până la nivelul feţei şi se bucura de mirosul tuşului proaspăt. Erau zile când ura acest miros, când îşi freca mâinile şi mânecile cămăşii ca să scape de el, dar în dimineaţa aceea, acţiona ca un drog asupra lui. Apăruse un caz de dispariţie care promitea să nu-l plictisească, să nu-l deprime sau să nu-l facă să se simtă ca un mandatar al Omuciderilor. Avea o structură neobişnuită, mai exact avea o formă simetrică şi clar definită; era neobişnuit prin faptul că forma nu fusese trasată după eveniment de către anchetator, ci înainte, de către dispărut însuşi. Şi mai era neobişnuit pentru că implica şi un cod.

Ar fi fost o dimineaţă perfectă, una dintre cele mai bune din întreaga sa carieră dacă mama ar fi acceptat să ia loc. Mereu era o mamă, bineînţeles, sau un iubit sau un coleg de apartament sau o soţie: de obicei, aceştia erau supăraţi sau intrau în panică. Dar această mamă anume stătea de trei sferturi de oră la uşa biroului lui, ignorând anunţurile cu FUMATUL INTERZIS, vorbind singură pe un ton monoton complet lipsit de jenă şi blocând şi liftul, şi scările. Lateef merse tiptil spre uşă, dădu deoparte jaluzelele orizontale în dungi roşii, negre şi verzi – un cadou primit de la tatăl său de Kwanzaa – şi se uită la ea.

Era evident faptul că era din altă ţară. Stătea cu picioarele întoarse înăuntru, ca o ţărancă dintr-un tablou pictat de vreun maestru de pe timpuri, şi lăsa cu candoare scrumul să-i cadă pe podea. Nu avea nimic din atitudinea defensivă a celorlalţi reclamanţi, nimic din consideraţia acestora, nimic din jena sau lipsa lor de încredere. Când o atingeau în treacăt, se uita la ei cu un fel de surpriză plină de afecţiune, zâmbind şi clipind din ochi, apoi îşi întorcea din nou privirea la pantofii ei de formă ortopedică. Genul de pantofi pe care îi poartă asistentele, îşi spuse Lateef în sinea lui. Dar femeia de la uşa lui nu avea cum să fie asistentă. Pantofii fuseseră aleşi să o facă mai puţin atrăgătoare – sigur aşa trebuie să fi fost – dar, cumva, aveau tocmai efectul contrar. Era ceva involuntar, ceva animalic în felul în care se purta. Indiferenţa femeii frumoase faţă de tot ce o înconjoară. Părea că nu-şi dă seama că deranjează. Îşi ţinea ţigara între degetul mare şi inelar, o poziţie un pic lipsită de gust, ca pe o nuia pe care şi-o scosese din păr.

Lateef împinse uşa – ignorându-l pe Bjornstrand, care se holba la femeie şi bătea din gene – şi aşteptă ca ea să-l observe.

– Nu se fumează în sala de aşteptare, doamnă Heller. Dacă doriţi, puteţi fuma la mine în birou.

Dacă n-ar fi ştiut deja că era mamă, şi-ar fi dat seama după privirea ei.

– Nu în sala de aşteptare, repetă ea, de parcă ar fi spus lecţia. Se uită în jur cu calm, aparent căutând o scrumieră, apoi trecu pe lângă el cu ţigara încă aprinsă. Până când ajunse el la birou, o stinsese deja – unde? se întrebă el – şi îl privea fără cea mai mică urmă de interes.

– Luaţi loc, vă rog, doamnă Heller.

Ea rămase în picioare.

– Nu vă faceţi probleme, domnule detectiv, spuse ea pe un ton plăcut. Fiul meu nu va încălca nici o lege.

– Deja a făcut-o, răspunse Lateef. A încetat să-şi ia medicamentele, prima condiţie a eliberării lui. Şi a atacat un pasager în metrou, pe magistrala B.

Braţul ei se întinse spre scaun, dar nu ajunse până la el. Faţa ei avea acelaşi aspect inexpresiv pe care ajungeau să-l aibă toţi cei care nimereau aici, fără excepţie. Părul ei blond tuns scurt părea cumva nelalocul lui, nepotrivit cu durerea ei. Ar trebui să se vopsească brunetă, se trezi Lateef gândindu-se. Ori aşa, ori să-l tundă de tot.

– Ceea ce voiam să spun, domnule detectiv, este că nu trebuie să vă alarmaţi. Nu trebuie să chemaţi cuţitarii.

Ridică din sprâncene, aşteptând un zâmbet, dar expresia rămase neschimbată.

– Să chem cavaleria, cred că vreţi să spuneţi, spuse el într-un târziu.

Ea roşi uşor şi Lateef o surprinse roşind. Chiar în clipa aceea, în timp ce aştepta ca ea să-şi revină, avu primul gând lipsit de profesionalism din ziua aceea. Strânse din degete şi şi-l reprimă.

– O să-l găsiţi astăzi, spuse ea. Cel mai târziu diseară. O să apară fără să facă probleme.

– Şi dacă nu-l găsim până mâine, doamnă Heller? Aruncă un ochi la teancul de copii. Dacă nu-l găsim până joi?

Ea îi evită din nou întrebarea.

– Cât credeţi că va dura până când îl veţi prinde? Câte ore?

– Dacă rămâne în metrou, ar trebui să-l găsim repede. Dacă, pe de altă parte, se hotărăşte să iasă în stradă...

– O să rămână în metrou. O să rămână acolo până când o să-l prindeţi.

Acum era ceva în vocea ei care aproape că putea trece drept mândrie. Lateef se uită la ea.

– Doamnă Heller...

– Domnişoara Heller, spuse ea.

Nu flirta sub nicio formă. Încă mai stătea lângă scaunul pe care i-l oferise el. Părea să nu vrea să aibă nimic de-a face cu el.

– Fiul dumneavoastră are probleme grave, domnişoară Heller. A fugit de sub escortă, creând probleme nu doar personalului de la clinica Bellavista, dar forţând şi Poliţia New York, şi MTA să iniţieze o căutare dificilă, riscantă şi probabil foarte costisitoare. A ameninţat un număr de pasageri, s-a comportat în mod nesăbuit pe peron la Rockefeller Center şi deja a comis un atac de care ştim şi noi. Lateef scoase un oftat – profesional, plin de regrete, nesfârşit de răbdător – pe care îl păstra pentru reclamanţi dintr-o anumită categorie. Toate acestea în numai o oră de la eliberare. Lăsă fraza suspendată în aer între ei. În numai o oră, domnişoară Heller.

Acum, ea se aşeză.

– Îmi pare rău că a făcut toate acestea.

– Şi nouă.

El nu mai spuse nimic pentru aproape un minut, privind-o cum îşi schimba atitudinea. Îşi petrecu timpul încercând să-i identifice accentul. European, măcar de atâta lucru era sigur. O ţară nordică. Poate Danemarca.

– Putem să continuăm, domnişoară Heller?

– Sigur că putem. Accentul ei era mai aspru, suna mai străin decât înainte. De ce n-am putea?

– Fără motiv. Haideţi să facem împreună o listă a motivelor pe care le-ar fi putut avea fiul dumneavoastră...

– Aţi luat vreodată clozapină, domnule detectiv?

El tuşi şi îşi trecu mâna peste faţă.

– N-aş putea să spun că da, răspunse el. N-aş putea să spun că am simţit vreodată nevoia.

– Fiul meu spune că e ca şi cum ai fi prins sub sticlă.

– Sub sticlă. Bine.

– Spunându-mi asta şi văzând ce îi face, pot înţelege... Ezită. Poate că nu pot înţelege, dar cu siguranţă pot aprecia...

– Ce puteţi aprecia, domnişoară Heller? întrebă Lateef ridicând din sprâncene. Avea de gând să spună ceva nemilos, chiar crud, dar nu făcu nici un efort să îndulcească. Există vreun medicament mai bun decât clozapina pentru fiul dumneavoastră? Unul mai eficient, poate, cu mai puţine efecte secundare? Ceva ce încă nu aţi avut posibilitatea să încercaţi?

Se uită plictisită la el, strângându-şi şi apoi desfăcându-şi braţele. Dură o vreme până când îi oferi un răspuns.

– N-a mai rămas nimic de încercat, domnule detectiv. Absolut nimic. N-am nici o îndoială că acest lucru este menţionat în dosarul dumneavoastră.

– În momentul acesta nu mă interesează dosarul, domnişoară Heller. Ceea ce mă interesează este să clarificăm acest lucru. Întoarse fotocopiile şi îi aruncă şi el o privire plictisită. Era îndreptăţit fiul dumneavoastră să facă tot ceea ce a făcut în dimineaţa aceasta?

Ea deschise uşor gura, dar nu scoase nici un sunet. Pe hol se stârnise un fel de ceartă – Bjornstrand şi o voce pe care el nu reuşea să o identifice – şi detectivul asculta cu gândul aiurea. Când vorbi în sfârşit, vocea ei era atât de lipsită de orice inflexiune, atât de slabă încât era greu de înţeles. Dar el ştiuse de la bun început ce avea să spună.

– Nu, domnule detectiv. Nu cred că fiul meu era îndreptăţit.

Nu mai spunea nimic, stătea acolo cu capul uşor aplecat, apăsând cu palmele pe genunchi. Nu dădea impresia de presiune, de ostilitate, de alarmă. Nici nu părea prea grăbită să-şi recupereze fiul. Nu era uluită sau şocată de ceea ce se întâmplase – şocul se manifestă mai brusc, mai puţin controlat. În timp ce Lateef o măsura, încercând – aşa cum făcea de obicei în timpul interogatoriilor – să şi-o imagineze într-o zi lipsită de evenimente, înţelese că era martorul finalului unui arc neîntrerupt de suferinţe zilnice. Nu la începutul acestuia, ci la sfârşitul lui.

– Domnişoară Heller, spuse el.

Ea îl luă prin surprindere ridicându-se brusc în picioare. Acum avea culoare în obraji, chiar un fel de asprime. Simţi în mod ciudat că îl tulbură aspectul ei. De parcă m-ar fi prins trăgând cu urechea, se gândi el.

– Cum aveţi de gând să-l găsiţi pe fiul meu, domnule detectiv?

Ochii lui se îndreptară fără să vrea înspre dosar.

– Majoritatea copiilor care fug, domnişoară Heller, fug de ceva. O iau pe unde apucă şi nouă din zece nu ajung prea departe. Dar fiul dumneavoastră pare să aibă un scop bine definit în minte. Aşteptă ca ea să aprobe cu un gest, apoi continuă: Vreau să aflu cât mai multe din motivele care l-au făcut să fugă. Apoi, să sperăm că putem presupune împreună – o presupunere bazată pe informaţii – care este scopul lui.

Ea se aşeză la loc şi îi aruncă un surâs timid.

– În general, oamenii nu caută motive când vine vorba de Will.

– Domnişoară Heller, eu am o metodă de lucru care îmi place. Mă gândesc la orice lucru în termeni de cauză şi efect.

Ea dădu din cap continuând să zâmbească.

– Vă mulţumesc pentru asta.

El deschise un sertar şi scoase un creion scurt, galben, genul pe care băncile şi bibliotecile publice îl ţin pe tejghea, şi îi încercă vârful cu degetul mare.

– Există un motiv pentru ceea ce a făcut fiul dumneavoastră astăzi?

– Întotdeauna există un motiv.

El desfăcu un pachet de fişe, aşeză fişele în paralel cu dosarul, apoi le aranjă în şapte grămăjoare egale.

– Un motiv pe care l-aţi putea formula pentru mine?

Ea se uită la el ca şi cum tocmai i-ar fi trădat încrederea. Când vorbi din nou, avea o voce egală şi formală ca a unei funcţionare. Acum, accentul ei părea britanic, poate scoţian.

– Când aţi sunat, domnule detectiv, aţi spus ceva de o scrisoare.

– Un bilet, mai degrabă. Împinse sertarul la loc. Pe hârtia spitalului. Împăturită în patru şi aşezată în buiandrugul de la uşa celulei fiului dumneavoastră. Făcu o pauză. Adică, a camerei, vreau să spun. De la clinică.

– Buiandrug? întrebă ea încruntându-se.

– Stinghia aceea mică din lemn de deasupra uşii. Nimeni nu s-a gândit să mai verifice camera, se pare, din moment ce fiul dumneavoastră era externat în aceeaşi dimineaţă. Biletul îi era adresat lui „Violet“. Bătu fără zgomot cu capătul creionului în birou. Ascunse în bilet erau şi tablete de Zyprexa pentru şapte zile, făcute pulbere, şi cinci sute de miligrame de Depakote. Fusese atât de cooperativ în privinţa medicaţiei în ultimele şase luni şi dovedise atât de mult discernământ cu privire la... ăăă... tulburările lui – acum citea direct din dosar – încât personalul renunţase la supraveghere. Dădu dosarul deoparte. Bănuiala lor este că ţinea pastilele sub limbă până când putea să le ascundă. O cantitate mică de medicamente a fost totuşi ingerată astfel, nu prea multă.

– Ştia că iese, spuse ea cu o voce egală. De aceea s-a oprit.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Lua medicamentele ca să se simtă doctorii bine. Avea de gând să înceteze să le ia imediat ce era posibil. Zâmbi din nou, de data aceasta mai strâmb. Aşa mi-a spus.

Lateef îşi întoarse deodată privirea de la ea, concentrându-se asupra unei pete de apă din cel mai îndepărtat colţ al tavanului, apoi începu să scotocească prin dosar cu câtă insolenţă era el în stare. Lăsă să treacă treizeci de secunde, apoi un minut întreg. Ea părea pe deplin mulţumită să stea tăcută în faţa lui, atâta timp cât el decidea să o ignore.

– Atunci, bănuiesc că pentru dumneavoastră nu e cine ştie ce surpriză, îi spuse într-un târziu. Faptul că vă aflaţi în birou, că eu vă pun aceste întrebări, că NYPD-ul vă caută fiul.

– Nu este.

Aproape că o înjură.

– Cucoană, pot să întreb ceva? De ce n-aţi cerut pur şi simplu statului New York să aibă grijă de băiat pentru încă optsprezece luni?

– Ba am cerut.

Deja trăsese aer în piept ca să îi răspundă, îşi pregătise replica, aşa că, acum, stând pe spate în scaun, aerul îi ieşi inutil printre dinţi. Camera rămase tăcută pentru o clipă, suspendată într-un vid perfect, apoi zgomotele cotidiene reîncepură. Copiatoarele bolboroseau, râsul ca de măgar al lui Bjornstrand pătrundea prin sistemul de ventilaţie şi, într-unul dintre birourile alăturate, un bărbat înjura Departamentul de Vehicule Motorizate în idiş. Ea stătea aşa cum stătuse de la început, cu mâinile pe genunchi, de parcă ar fi vrut să se ţină dreaptă, uitându-se dincolo de el, pe fereastra acoperită de funingine. Pentru a doua oară, Lateef se gândi că asista la sfârşitul a ceva, dar, de această dată, habar nu avea ce ar fi putut fi.

– Aş putea să văd biletul, domnule detectiv?

Făcuse deja o serie de greşeli în privinţa ei – vedea asta de cum se uita la ea. Îi supraestimase oboseala, îi oferise mai multă milă decât s-ar fi aşteptat, iar ea răspunsese irosindu-i o jumătate de oră din timp. Fără să vrea, fără să fie măcar conştientă de acest lucru, îl frustra cu fiecare replică. Preţ de câteva secunde care trecuseră rapid, atunci când ea arătase semne de furie sau panică, ajunsese aproape să simtă că o înţelege – în rest, ea nu-i oferise nimic ce ar fi putut folosi. Se hotărî, de dragul vitezei, să dea vina pe faptul că era străină. Iau altfel lucrurile în Danemarca, decise el.

– Violet, spuse el desfăcând biletul şi împingându-l peste birou. Cunoaşteţi pe cineva cu numele acesta?

Ea dădu din cap absentă, îndreptând hârtia.

– Este porecla pe care mi-a dat-o Will. Culoarea mea preferată.

– Dar prenumele dumneavoastră este Yda? Y-D-A?

– Exact.

– Şi Heller este numele dumneavoastră de fată?

Majoritatea femeilor ar fi simţit nevoia să clarifice – să explice, de exemplu, de ce hotărâseră să nu-şi schimbe numele, sau ar fi amintit de tată, măcar în trecere – dar ea nu făcu nimic din toate acestea. Ţinea biletul la o distanţă foarte mică de faţă şi se holba la el, apoi se aplecă după o ţigară şi şi-o apăsă pe buze. El simţi din nou că o spionează.

– De ce aţi solicitat ca fiul dumneavoastră să rămână la Bellavista şi după data externării sale?

Dar numai biletul îi atrăgea acum atenţia.

– Nu pot să citesc asta, murmură ea. A făcut o varză din el. Acum ţinea biletul la o lungime de braţ şi clătina din cap de parcă i-ar fi fost dat din greşeală. Pentru el era aproape o mulţumire să-i vadă degetele tremurând uşor.

– A fost transcrisă într-un cod. Luă înapoi biletul în mod respectuos, atingându-l numai cu vârful degetelor: acum era din nou pe teren solid. Textul, care aparent nu însemna nimic pentru ea, era pentru el la fel de clar ca propriul lui scris de mână. Un cifru, să mă exprim tehnic.

Acum, ea stătea aplecată în faţă, uitându-se furioasă la hârtie. Dintr-odată, era mult mai uşor de înţeles.

– Dumneavoastră înţelegeţi chestia asta?

– Nimeni nu o poate înţelege, domnişoară Heller, fără o cheie. Aşeză biletul între ei pe birou, ca să-l poată citi amândoi:

LRVGV UCKGER. RS VC JSHE LE TGKVPE QC ES JS. ES JS VH JSHE LE TGKVPE UCKGER LE OE?

HV QCHR ICJE IVRPVJA UCKGER LVP GSHEV RE CJTCEPIVJTV. KPCOCJE QRCE VQRV QC QE MPETVOE OV JS QRCE GV TEG OSH TVOEVS KVHEJCC OS HCJE OVJL EPVH IKGJVU. CRI HVC VLSOC VHCJRE UCKGER? ISJCOSL UEPCC MPKTEQKPCC? OSH TVOEVS OS HCJE GV CJOEMSR.

GSHEV RE CJTCEPIVJTV ME ZC OE RPEOE. OVJL KVHEJCC CJOEM QV UKPIEVQOV LEQMPE VQRV PEVGCRVRE GE CEQE ME ASPV. JSHVC ES MKR QV UVL VQRV UCKGER MKVRE MEJRPS OV VH TKQR IKGJVU. MKVRE MEJRPS OV VH TKQR LSQ VRVRV RCHP VOSH OV H-VH CJRKPQ MKR QV UVL.

GSHEV RE CJTCEPIVJTV JS CJOER QC QCASP OC OV SJ ISGAPE LE ZVMVLD (JS AGSHEQC) QVS OV K VGSJEOVPE LE REPEJ LCJ OE CJ OE HVC PEMELE. JS EQRE CJUEJRCV HEV MEPQKJVGV UCKGER MEJRPS OV VH OCRCR QC VH UVZSR GV QRCPC.

UPEVS QV HV LEQOBCL OV K TGKVPE UCKGER. OV K TGKVPE CJ MKEZCE. OPEL OV VP TC SRCG MEJRPS OV GSHEV EQRE CK CJREPCKPSG HES QC VQRV VP MSREV VDSRV GV PVOCPEV EC. MKVRE RPSMSPCGE RPEISCE QV QE PVOEVQOV VOSH UCKGER. HSGRE RPSMSPI. OS KPCOE ME GSHE H-VC MSREV VDSRV UCKGER LVP JS OS VQRV. QSJR QCASP OV QRCC VQRV UCKGER.

QC E MKQCICG QV QC QMSC.

Este un cifru de substituire, îi explică Lateef. Fiecare literă din mesajul sursă a fost înlocuită cu o altă literă din alfabetul standard, conform unui cuvânt-cheie. Acesta poate fi orice cuvânt: să spunem „cap“, de exemplu. Dacă acesta este cuvântul-cheie, atunci alfabetul cifrat – alfabetul din acest bilet – ar începe cu literele C, A, P, în loc de A, B, C. Restul literelor ar urma normal.

Ea ezită, dar numai pentru o clipă.

– Deci tot alfabetul se mută cu trei litere?

– În sistemul folosit de fiul dumneavoastră, da. Minus C, A şi P. Acestea apar numai la început.

Ea îşi trecu uşor degetul peste foaie.

– Tot ar trebui să ştiţi ce cuvânt a ales, spuse.

– Corect. Şi expeditorul, şi destinatarul trebuie să cunoască acest cuvânt pentru ca cifrul să funcţioneze. Se lăsă pe spate în fotoliu, conştient că face o pauză pentru efect. Ceea ce, uneori, îl face uşor de ghicit.

– V-aţi dat seama, nu-i aşa?

Simţi un puseu de mândrie pe care nu şi-o putea stăpâni.

– Se întâmplă ca aceste cifruri să fie o pasiune a mea. Deşi trebuie să vă spun, domnişoară Heller, nu am dat niciodată peste unul . . .

– Care este cuvântul-cheie?

Împinse o foaie de hârtie oficială înspre ea.

– Numele de alint pe care vi-l dă fiul dumneavoastră. Violet.

1113

DRAGĂ VIOLET. TU AI NUME DE FLOARE ŞI EU NU. EU NU AM NUME DE FLOARE VIOLET DE CE?

MĂ SIMT BINE BĂTRÂNĂ VIOLET DAR LUMEA SE ÎNFIERBÂNTĂ. ORICINE ŞTIE ASTA. ORICINE ŞTIE ASTA ŞI SE PREFACE CĂ NU ŞTIE LA FEL CUM FĂCEAU OAMENII CU MINE CÂND ERAM BOLNAV. ÎŢI MAI ADUCI AMINTE VIOLET? BUNICUL VERII PROFESORII? CUM FĂCEAU CU MINE LA ÎNCEPUT.

15

LUMEA SE ÎNFIERBÂNTĂ PE ZI CE TRECE. CÂND OAMENII ÎNCEP SĂ VORBEASCĂ DESPRE ASTA REALITATE LE IESE PE GURĂ. NUMAI EU POT SĂ VĂD ASTA VIOLET POATE PENTRU CĂ AM FOST BOLNAV. POATE PENTRU CĂ AM FOST DUS ATÂTA TIMP ACUM CĂ M-AM ÎNTORS POT SĂ VĂD.

LUMEA SE ÎNFIERBÂNTĂ NU ÎNCET ŞI SIGUR CI CA UN BULGĂRE DE ZĂPADĂ (NU GLUMESC) SAU CA O ALUNECARE DE TEREN DIN CE ÎN CE MAI REPEDE. NU ESTE INVENŢIA MEA PERSONALĂ VIOLET PENTRU CĂ AM CITIT ŞI AM VĂZUT LA ŞTIRI.

17

VREAU SĂ MĂ DESCHID CA O FLOARE VIOLET. CA O FLOARE ÎN POEZIE. CRED CĂ AR FI UTIL PENTRU CĂ LUMEA ESTE ÎN INTERIORUL MEU ŞI ASTA AR PUTEA AJUTA LA RĂCIREA EI. POATE TRUPURILE TREBUIE SĂ SE RĂCEASCĂ ACUM VIOLET. MULTE TRUPURI. CU ORICE PE LUME M-AI PUTEA AJUTA DAR NU CU ASTA. SUNT SIGUR CĂ ŞTII ASTA VIOLET.

ŞI E POSIBIL SĂ ŞI SPUI.

Când termină de citit, nu spuse nimic o vreme. Apoi, deodată, se îndreptă şi râse ca o fetişcană.

– Fiul meu nu are de gând să ucidă pe nimeni, domnule detectiv.

Lateef o privi cu atenţie.

– Nu-mi amintesc să fi sugerat acest lucru.

Fără voie, ea se uită în jos la bilet.

– Şi totuşi, de ce un cod? Niciodată nu a mai folosit un cod cu mine. Clătină din cap. Oricum, sunt numai tâmpenii.

– Probabil că a dorit ca aceste tâmpenii să rămână secrete.

– Dar de ce? Scutură din cap. Pentru că vrea să se deschidă ca o floare? De asta? Ce rău poată să . . .

– Fiul dumneavoastră suferă de schizofrenie paranoidă, domnişoară Heller, spuse Lateef cu tot tactul de care era în stare. Cuvintele îi lăsară un gust ciudat, ca de aspirină amestecată cu apa de la robinet. Puse biletul înapoi în dosar.

– De fapt, e chiar amuzant. Îşi acoperi gura cu mâna. Să trebuiască să vin la secţia de poliţie, la opt şi jumătate dimineaţa, ca să aflu că îşi face griji în privinţa vremii.

– Aţi putea să-mi explicaţi ce vreţi să spuneţi, domnişoară Heller? Nu sunt sigur . . .

– Will nu are de gând să ucidă pe nimeni, domnule detectiv, spuse ea şi începu din nou să râdă. Dar el nu mai văzu niciun motiv pentru care să o creadă.

Redactor Alina Hlinski

Corectură Lorina Chițan

Credit foto copertă: Ingimage

JOHN WRAY, LOWBOY

Copyright © 2009 by John Wray

All rights reserved

© Editura UNIVERS, 2014, pentru prezenta traducere

www.edituraunivers.ro