JORGE AMADO

Gabriela

Cronica unui oraş de provincie

Traducere din portugheză

şi note de Dan Munteanu Colán

Pentru Zélia, gelozia-i

cântecele şi durerea-i,

luna plină-a Gabrielei

şi crucea iubirii mele.

Pentru Alberto Cavalcânti

imaginea Gabrielei

dansând, râzând şi visând.

Pentru maestrul Antônio Bulhões,

cu toată consideraţiunea,

parfumul ei de garoafe.

Lui Moacir Werneck de Castro

bărbat plăcut la înfăţişare

prin testament i-a lăsat

suspinele ei Gabriela,

vai.

Şi pentru toţi trei împreună

prietenia autorului.

(Din „Testamentul Gabrielei“)

„Parfumu-i de garoafe,

de scorţişoară-i pielea

venit-am de departe

s-o văd pe Gabriela.“

(Cântec din zona plantaţiilor de cacao)

Această poveste de dragoste a început – printr-o ciudată coincidenţă, cum ar spune dona Arrainda – în aceeaşi zi luminoasă, scăldată de soarele primăverii, în care moşierul Jesuíno Mendonça i-a omorât cu câteva focuri de revolver pe dona Sinhàzinha Guedes Mendonça, soţia sa, exponentă a societăţii locale, brunetă şi durdulie, foarte înclinată spre sărbătorile bisericeşti, şi pe doctorul Osmundo Pimentel, chirurg-dentist, sosit în Ilhéus de câteva luni, tânăr elegant şi cu veleităţi de poet. Pentru că în dimineaţa aceea, înainte ca tragedia să zguduie oraşul, bătrâna Filomena şi-a împlinit, în sfârşit, vechea ameninţare de a părăsi bucătăria arabului Nacib şi a plecat, cu trenul de opt, spre Agua Preta, unde afacerile fiului ei prosperau.

Aşa cum avea să-şi dea cu părerea după aceea João Fulgêncio, om cu multă ştiinţă de carte şi proprietar al Papetăriei Modêlo, centrul vieţii culturale din Ilhéus, ziua fusese prost aleasă, o zi frumoasă, prima zi cu soare după lunga perioadă de ploi, soare ce parcă îţi mângâia trupul. Nu era o zi potrivită pentru vărsare de sânge. Dar cum colonelul Jesuíno Mendonça era un om de onoare şi dintr-o bucată, puţin înclinat spre lecturi şi raţiuni estetice, asemenea gânduri nici nu i-au trecut măcar prin capul împovărat de coarne. De-abia bătuseră ceasurile ora două după-masă când el – apărând pe neaşteptate, căci toţi îl credeau la moşie – i-a ucis pe frumoasa Sinhàzinha şi pe seducătorul Osmundo cu câte două gloanţe bine trase în fiecare. Şi astfel, oraşul uită de celelalte afaceri aflate în centrul comentariilor: eşuarea unui vapor al companiei Costeira, în dimineaţa aceea, la intrarea în port, stabilirea primei linii de autobuze între Ilhéus şi Itabuna, marele bal organizat de curând la Clubul Progresso, ba chiar şi pasionanta chestiune a dragelor pentru port, ridicată de Mundinho Falcão. Cât despre mica dramă personală a lui Nacib, rămas pe neaşteptate fără bucătăreasă, doar câţiva prieteni mai intimi au aflat imediat de ea, fără să-i dea, de altfel, prea mare importanţă. Toţi erau preocupaţi de tragedia care-i emoţionase, de povestea soţiei moşierului cu dentistul, fie datorită faptului că cele trei personaje implicate aparţineau clasei avute, fie datorită bogăţiei de amănunte, unele picante şi nostime. Pentru că, în ciuda trâmbiţatului progres al oraşului cu care se mândreau toţi („Ilhéus păşeşte pe calea civilizaţiei într-un ritm impetuos“ – scrisese doctorul Ezequiel Prado, mare avocat, în Diário de Ilhéus), pe acele meleaguri continuau să ocupe primul loc istoriile de dragoste pasională ca aceasta, cu gelozie şi vărsare de sânge. Cu trecerea vremii se stingeau ecourile ultimelor schimburi de focuri trase în luptele pentru pământ, dar anii aceia eroici lăsaseră în sângele locuitorilor din Ilhéus gustul sângelui vărsat. Şi anumite obiceiuri: acela de a se făli cu îndrăzneala şi curajul lor, de a-şi încărca revolverele ziua şi noaptea, de-a bea şi de-a-şi trece vremea cu jocuri de noroc. Existau şi anumite legi care le rânduiau viaţa. Una dintre cele mai indiscutabile îşi spusese din nou cuvântul în ziua aceea: onoarea bărbatului înşelat nu poate fi spălată decât cu sângele vinovaţilor. O lege ce exista din vremuri străvechi, nu era scrisă în nici un cod, dar stăruia în conştiinţa oamenilor, moştenită de la nobilii de demult, primii care tăiaseră pădurile şi plantaseră arborii de cacao. Acesta era Ilhéus în acea primăvară a lui 1925, când arborii de cacao înfloreau pe pământurile îngrăşate cu cadavre şi sânge şi se înmulţeau averile, când progresul îşi spunea cuvântul şi transforma fizionomia oraşului.

Era atât de înrădăcinat gustul pentru sânge încât chiar şi arabul Nacib, lovit pe neaşteptate în propriile lui interese prin plecarea Filomenei, uitase de grijile lui, ca să se dedice pe de-a-ntregul comentariilor despre dublul asasinat. Se schimba fizionomia oraşului, se tăiau străzi noi, se importau automobile, se construiau mici palate, se deschideau şosele, se publicau ziare, se înfiinţau cluburi, Ilhéus se transforma. Dar obiceiurile, deprinderile oamenilor evoluau mai încet. Aşa se întâmplă întotdeauna, în toate societăţile.

Partea întâi

Întâmplările fericite şi nefericite ale unui brazilian cumsecade (născut în Siria) din oraşul Ilhéus, în 1925, când înfloreau arborii de cacao şi domnea progresul – cu amoruri, asasinate, banchete, iesle de Crăciun, poveşti felurite pentru toate gusturile, un îndepărtat trecut glorios cu nobili mândri şi josnici, un trecut recent cu moşieri bogaţi şi bandiţi vestiţi, cu nostalgii şi suspine, dorinţe, răzbunări, ură, cu ploi şi soare şi clar de lună, legi dure, manevre politice, pasionanta problemă a portului, cu un prestidigitator, o balerină, miracole şi alte minuni

SAU

UN BRAZILIAN DE NEAM ARAB

Capitolul întâi

NOSTALGIA OFENÍSIEI (ce apare foarte puţin, dar nu din această cauză este mai puţin importantă)

„În acest an de impetuos progres...“

(Dintr-un ziar din Ilhéus, din 1925)

Rondoul Ofenísiei

Barba-i este-un văl de vise

Ascultă, oh, fratele meu,

Luís Antônio, fratele meu

Ofenísia pe verandă

În hamac se legăna.

Căldură, un evantai,

blândă briza adia

Slujnica o mângâia.

Pe când pleoapele-i cădeau

Monarhul îi apăru

barba neagră-i ca de smoală

oh, soare strălucitor!

Al lui Teodoro vers,

rima lui pentru Ofenísia,

rochia cusută la Rio

şi corsetul şi colierul,

mantia de mătase neagră,

maimuţica ce mi-ai dat,

ce să fac cu toate astea,

Luís Antônio, fratele meu?

Negri ochii-i ard tăciune

(– Sunt doar ochi de Împărat!)

şi-ochii mei mi i-au aprins,

Barba-i este un văl de vise

(– E o barbă împărătească!)

trupul să mi-l înveşmânt.

Vreau cu el să mă mărit

(– Cu un rege nu se poate!)

vreau cu el să mă iubesc

şi în barba-i să visez.

(–Vai, onoarea ne-o pătezi!)

Luís Antônio, fratele meu,

ce aştepţi ca să mă-ucizi?

Nu vreau conţi şi nici baroni,

nu-mi trebuie industriaşi,

nici versurile lui Teodoro,

nu vreau roze, nici garoafe,

nici cercei de diamante.

Vreau doar barba neagră-a lui,

barba Împăratului!

Frate drag, Luís Antônio

din stirpea de-Avila ilustră,

ascultă fratele meu:

dacă nu voi fi amanta

Domnului meu, Împăratul,

în acest hamac de vie

o să pier de nostalgie.

Despre soare, ploaie şi o mică minune

În acel an 1925, când a încolţit idila dintre mulatra Gabriela şi arabul Nacib, sezonul ploilor se prelungise atât de mult peste perioada normală şi necesară încât moşierii se întâlneau pe străzi, ca o turmă speriată, ca să se întrebe unii pe alţii cu spaima în priviri şi în glas:

– Nu se mai termină odată?

Se refereau la ploaie; niciodată nu se mai văzuse atâta apă căzând din cer zi şi noapte, aproape fără întrerupere.

– Încă o săptămână şi se prăpădeşte tot.

– Toată recolta...

– Dumnezeule mare!

Vorbeau de recolta care se anunţa excepţională, întrecându-le de departe pe toate cele dinainte. Şi cu preţul cacauei în continuă creştere, asta însemna şi mai multă bogăţie, prosperitate, belşug, bani cu ghiotura. Fiii coloneilor la cele mai scumpe colegii din marile oraşe, noi reşedinţe de familie pe străzi noi, de curând construite, mobilă de lux comandată la Rio, planuri pentru înfrumuseţarea saloanelor; prăvăliile bine aprovizionate se înmulţeau, comerţul înflorea, băutura curgea în cabarete, de pe vapoare debarcau femei, în baruri şi hoteluri se jucau jocuri de noroc, ce mai, ăsta era progresul, civilizaţia despre care se vorbea atâta!

Şi când te gândeşti că ploile astea, prea abundente acum, ameninţătoare, diluviene, întârziaseră atât de mult, se lăsaseră aşteptate şi rugate! Cu luni de zile înainte, coloneii îşi înălţau ochii spre cerul limpede, căutând vreun nor, un semn că va ploua curând. Plantaţiile de cacao se înmulţeau, întinzându-se în tot sudul Bahiei, şi erau aşteptate ploile, fără de care fructele, ce tocmai se iviseră înlocuind florile arborilor de cacao, nu se puteau dezvolta. Procesiunea de Sfântul Gheorghe din anul acela luase înfăţişarea unei tulburătoare ofrande colective făcute sfântului patron al oraşului.

Soclul statuii sale, cu margine de aur, era purtat pe umeri cu mândrie de cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului şi de cei mai mari moşieri, îmbrăcaţi în sutana roşie a congregaţiei, ceea ce nu era de ici de colo, ştiut fiind că nu excelau în religiozitate coloneii, că nu se duceau la biserică şi nu le păsa de liturghii şi spovedanii, lăsând asemenea slăbiciuni în grija femeilor din familie:

– Biserica e treabă de muieri.

Se mulţumeau să facă danii în bani cerute de episcop şi de ceilalţi popi pentru opere de binefacere şi sărbători: Colegiul Călugăriţelor de pe colina Vitória, Palatul episcopal, şcolile de catehism, novenele, luna Fecioarei Maria, chermezele, serbările de Sfântul Anton şi de Sfântul Ion.

În anul acela, în loc să rămână prin baruri la câte un pahar, veniseră toţi la procesiune, cu lumânări în mâini, pocăiţi, promiţându-i Sfântului Gheorghe marea cu sarea în schimbul preţioasei ploi. Mulţimea, în urma statuii, îngâna pe străzi rugăciunile preoţilor. Îmbrăcat în odăjdii, cu mâinile împreunate pentru închinăciune, cu chipul îndurerat, părintele Basílio îşi înălţa glasul sonor, îndemnând la rugăciune. Fusese ales pentru această importantă misiune datorită virtuţilor sale deosebite, cunoscute şi preţuite de toată lumea, pe lângă faptul că sfântul bărbat era proprietar de pământuri şi de plantaţii şi deci direct interesat de ajutorul ceresc. Aşa încât se ruga cu îndoită fervoare.

Numeroasele fete bătrâne care înconjurau imaginea Sfintei Maria Magdalena, scoasă în ajun din biserica São Sebastião ca să însoţească statuia sfântului patron în peregrinarea sa prin oraş, se simţeau pe-altă lume în faţa exaltării părintelui, de obicei om de treabă, veşnic grăbit, ce-şi termina slujba cât ai clipi din ochi, duhovnic puţin atent la cele multe pe care ele le aveau de povestit; atât de deosebit de părintele Cecilio, de pildă.

Se înălţa puternic şi interesat glasul părintelui într-o rugăciune fierbinte, se înălţau vocile fonfăite ale domnişoarelor bătrâne, corul ca un singur glas al coloneilor, al soţiilor, fiicelor şi fiilor lor, al negustorilor, angrosiştilor, lucrătorilor veniţi din provincie pentru sărbătoare, al hamalilor, marinarilor, târfelor, funcţionarilor comerciali, al cartoforilor de profesie şi al altor feluriţi escroci, al băieţilor de la şcoala de catiheţi şi al fetelor din Congregaţia Marianei. Rugile se înălţau spre un cer diafan fără urmă de nori, unde o minge de foc ucigaşă, un soare necruţător ardea, gata să distrugă proaspăt născuţii muguri ai fructelor de cacao.

Câteva doamne din înalta societate, ca urmare a unei promisiuni făcute la ultimul bal de la Clubul Progresso, veniseră la procesiune desculţe, oferindu-i sfântului jertfa eleganţei lor în schimbul ploii. Se murmurau felurite făgăduieli, sfântul era implorat, nu se mai putea admite nici o întârziere, doar vedea bine suferinţa enoriaşilor săi, îi cereau să facă urgent o minune.

Sfântul Gheorghe nu rămăsese nesimţitor la rugăciuni, la brusca religiozitate a coloneilor şi la banii pe care aceştia îi promiseseră bisericii parohiale, la picioarele goale ale doamnelor chinuite de pietrele cubice ale străzilor, impresionat fără îndoială, mai mult decât de orice altceva, de chinurile părintelui Basílio. Atât de îngrijorat era părintele de soarta fructelor sale de cacao încât, între pauzele dintre rugăciunile rostite cu glas puternic, când corul îşi înălţa cântul, se jura sfântului că n-o să se mai bucure o lună întreagă de dulcile favoruri ale rubedeniei şi menajerei lui, Otália. De cinci ori rubedenie, fiindcă cinci prunci zdraveni şi promiţători – ca arborii de cacao ai părintelui – îi adusese Otália înfăşuraţi în scutece de pânză fină şi dantelă să fie botezaţi creştineşte. Cum nu-i putea recunoaşte, părintele Basílio era naşul celor cinci – trei fete şi doi băieţi – şi, în numele carităţii creştine, le dăduse spre folosinţă propriul său nume de familie, Cerqueira, un nume frumos şi onorabil.

Cum ar fi putut Sfântul Gheorghe să rămână indiferent la atâta durere? De bine de rău, conducea destinele acestor pământuri, acum pământuri ale cacauei, din timpurile imemoriale ale căpităniei. Jorje de Figueiredo Correia, căruia regele Portugaliei îi dăruise în semn de prietenie aceste câteva zeci de leghe acoperite de junglă şi populate de indigeni, n-a vrut să renunţe la plăcerile curţii de la Lisabona pentru pădurile virgine de aici şi l-a trimis pe un cumnat de-al lui, spaniol, să moară în mâinile indienilor. Dar i-a cerut, în schimb, să pună sub protecţia sfântului învingător al balaurului acea feudă pe care regele găsise cu cale să i-o dăruiască. El n-avea de gând să meargă pe acele meleaguri îndepărtate şi sălbatice, dar avea să le dea numele lui, închinându-le tizului său Sfântul Gheorghe. Şi astfel, călare pe armăsarul său, sfântul urmărea de pe lună destinele zbuciumate ale acelui São Jorge dos Ilhéus de circa patru sute de ani. I-a văzut pe indieni ucigându-i pe primii colonizatori şi fiind la rândul lor ucişi sau transformaţi în sclavi, a văzut înălţându-se fabricile de zahăr, crescând plantaţiile de cafea, micuţe primele, mijlocii celelalte. A văzut lâncezind aceste pământuri, fără nici un viitor, timp de veacuri. A asistat apoi la sosirea primilor arbori de cacao şi le-a poruncit maimuţelor jupará să-i facă să se înmulţească. Probabil că fără vreun ţel precis, cel mult ca să mai schimbe niţel peisajul de care era pesemne obosit, după atâţia ani. Fără să-şi imagineze că odată cu cacaua aveau să sosească bogăţia şi timpuri noi pentru pământul aflat sub protecţia lui. Şi a văzut atunci lucruri îngrozitoare: oameni omorându-se între ei cu ticăloşie şi cruzime, ca să pună stăpânire pe văi şi dealuri, pe râuri şi munţi, dând foc pădurilor şi plantând cacao şi iar cacao. A văzut dezvoltându-se regiunea întreagă pe neaşteptate, apărând oraşe şi aşezări, a văzut progresul sosind în Ilhéus, aducând un episcop şi făcând să se nască noi oraşe – Itabuna, Itapira –, a văzut înălţându-se Colegiul Călugăriţelor şi navele din care debarca mulţimea, şi-atât de multe a văzut încât nu credea că l-ar mai putea impresiona ceva. Şi cu toate acestea, a rămas impresionat de acea neaşteptată şi profundă devoţiune a coloneilor, oameni aspri, puţin înclinaţi spre legi şi rugăciune, şi de promisiunea nebună a părintelui Basílio Cerqueira, nestăpânit şi focos din fire, atât de focos şi de nestăpânit încât sfântul se îndoia că va reuşi să-şi ţină făgăduiala până la capăt.

Când procesiunea a ajuns în Piaţa São Sebastião, oprindu-se în faţa micii biserici albe, când Glória, zâmbitoare, şi-a făcut cruce la fereastra ei blestemată, când arabul Nacib a ieşit din barul lui pustiu ca să vadă mai bine spectacolul, atunci s-a întâmplat pomenita minune. Nu, cerul albastru nu s-a acoperit de nori negri şi n-a început să cadă ploaia. Fără îndoială ca să nu strice procesiunea. Dar o lună palidă a apărut pe cer în plină zi, perfect vizibilă, în ciuda luminii orbitoare a soarelui. Negrişorul Tuísca a fost primul care a zărit-o şi le-a atras atenţia surorilor Dos Reis, stăpânele lui, aflate în grupul înveşmântat în negru al domnişoarelor bătrâne. A urmat strigătul în faţa minunii, pornind de la domnişoarele bătrâne căzute în transă, multiplicat de mulţime şi răspândindu-se apoi în tot oraşul. Două zile nu s-a mai vorbit despre altceva. Sfântul Gheorghe venise să le asculte rugăciunile; ploaia n-o să întârzie!

Şi într-adevăr, la câteva zile după procesiune, nori de ploaie se îngrămădiră pe cer şi la lăsatul nopţii apele începură să cadă de sus. Numai că Sfântul Gheorghe, impresionat, bineînţeles, de cantitatea de rugăciuni şi de picioarele desculţe ale doamnelor şi de înfricoşătorul jurământ de castitate al părintelui Basílio, săvârşise un miracol prea mare şi acum ploaia nu se mai oprea; sezonul umed se prelungise deja peste două săptămâni faţă de durata obişnuită.

Micile fructe de cacao de-abia născute, a căror dezvoltare o ameninţase soarele, crescuseră splendide şi mai multe ca oricând datorită ploilor, dar acum începeau să aibă iarăşi nevoie de soare, ca să se pârguiască. Dacă ploile puternice şi persistente continuau, ar fi putut putrezi înainte de vremea recoltei. Cu aceiaşi ochi plini de teamă şi nelinişte, coloneii priveau cerul plumburiu, ploaia căzând, şi căutau soarele ce se ascunsese. Fuseseră aprinse lumânări la altarele Sfântului Gheorghe, Sfântului Sebastian, Mariei Magdalena, ba chiar şi la cel al Sfintei Fecioare da Vitória, în capela din cimitir. Încă o săptămână, încă zece zile de ploaie şi întreaga recoltă o să fie distrusă; era o aşteptare tragică.

Iată de ce, când în dimineaţa aceea în care a început totul, un bătrân moşier, colonelul Manuel das Onças (căruia i se spunea aşa pentru că plantaţiile lui se aflau undeva la capătul lumii, unde după cum umbla vorba, iar el o confirma, se auzea răgetul tigrilor), a ieşit din casă când încă nu se luminase de ziuă, pe la patru dimineaţa, şi a văzut cerul limpede, în albastrul înalt al zorilor ce se năşteau şi soarele anunţându-se într-o lumină veselă deasupra mării, a ridicat braţele şi a strigat cu o imensă uşurare:

– În sfârşit... Recolta e salvată.

Colonelul Manuel das Onças se îndreptă în grabă spre hala de peşte din apropierea portului, unde dimineaţa devreme se aduna, în fiecare zi, un grup de vechi cunoscuţi, în jurul oalelor cu mingau pregătit de bahiane. N-avea să-ntâlnească pe nimeni acolo, el sosea întotdeauna primul, dar mergea repede de parcă toţi l-ar fi aşteptat să audă vestea. Vestea îmbucurătoare că sezonul ploilor s-a sfârşit. Chipul moşierului se lumina într-un zâmbet fericit.

Recolta era asigurată, recolta aceea care-o să fie cea mai mare, excepţională, iar preţurile, în continuă creştere, în acel an cu atâtea evenimente sociale şi politice. În care aveau să se schimbe atâtea în Ilhéus, an considerat de mulţi oameni ca hotărâtor în viaţa provinciei. Pentru unii a fost anul problemei portului, pentru alţii, cel al luptei politice între Mundinho Falcão, exportator de cacao, şi colonelul Ramiro Bastos, vechi şef local. Unii şi-l aminteau ca anul senzaţionalului proces al colonelului Jesuíno Mendonça, alţii ca pe cel al sosirii primului vapor suedez ce marca începutul exportului direct de cacao. Şi totuşi, nimeni nu pomeneşte de acest an, anul recoltei din 1925-1926, ca de anul iubirii dintre Nacib şi Gabriela, şi atunci când se referă la peripeţiile acestui roman de dragoste, nu-şi dau seama cum de s-a putut ca povestea acestei pasiuni nebune să se afle, mai mult decât orice alt eveniment, în centrul întregii vieţi a oraşului în epoca aceea, când progresul impetuos şi noutăţile civilizaţiei transformau înfăţişarea oraşului Ilhéus.

Despre trecut şi viitor, amestecate pe străzile din Ilhéus

Ploile ce nu se mai sfârşeau transformaseră drumurile şi străzile într-o mocirlă frământată zi de zi de copitele măgarilor şi ale cailor.

Chiar şi şoseaua principală, recent inaugurată, care lega Ilhéus de Itabuna, pe unde circulau camioanele şi autobuzele, ajunsese, la un moment dat, de nefolosit, din cauza podeţelor luate de apă şi a porţiunilor cu atâta noroi încât şoferii nu îndrăzneau să înainteze. Rusul Jacob şi asociatul său, tânărul Moacir Estrela, proprietar al unui garaj, trăseseră o spaimă pe cinste. Înainte de-a începe ploile, puseseră pe picioare o întreprindere de transporturi menită să fructifice şoseaua care lega cele două oraşe principale ale cacauei şi comandaseră patru autobuze mici undeva în sud. Drumul pe calea ferată dura trei ore, când trenul nu avea întârziere; pe şosea putea fi făcut într-o oră şi jumătate.

Rusul ăsta, Jacob, avea camioane şi transporta cacao de la Itabuna la Ilhéus, Moacir Estrela îşi construise un garaj în centru şi lucra şi el cu camioane. Şi-au reunit forţele, au obţinut un împrumut de la o bancă semnând nişte poliţe şi au comandat autobuzele. Îşi frecau mâinile în aşteptarea marii afaceri. De fapt, rusul îşi freca mâinile, iar Moacir se mulţumea să fluiere. Fluieratul lui vesel umplea garajul, în vreme ce pe stâlpii din oraş afişele anunţau apropiata înfiinţare a liniei de autobuze – călătorii mai rapide şi mai ieftine decât cu trenul.

Numai că autobuzele întârziau să sosească şi, când, în sfârşit, au fost debarcate de pe un cargou al companiei Lloyde Brasileiro, în admiraţia generală a oraşului, ploile erau în toi, iar şoseaua într-un hal fără de hal. Podul de lemn de pe râul Cachoeira, aflat chiar la mijlocul drumului, era ameninţat de creşterea apelor şi cei doi patroni au hotărât să amâne inaugurarea liniei. Autobuzele noi-nouţe rămaseră aproape două luni în garaj, timp în care rusul înjura într-o limbă necunoscută, iar Moacir fluiera plin de furie. Poliţele de la bancă expirau şi dacă Mundinho Falcão nu i-ar fi ajutat, afacerea lor ar fi dat faliment înainte de-a fi început. Mundinho, din proprie iniţiativă, l-a căutat pe rus şi l-a poftit la el la birou, oferindu-i banii necesari fără dobândă. Mundinho Falcão sprijinea şi stimula progresul în Ilhéus.

Odată cu scăderea ploilor, au scăzut şi apele râului şi, cu toate că vremea continua să fie proastă, Jacob şi Moacir au reparat câteva podeţe pe cheltuiala lor, au împrăştiat piatră pe porţiunile mai alunecoase şi au început transporturile. Călătoria inaugurală, cu autobuzul condus chiar de Moacir Estrela, a dat naştere la discuţii şi glume. Toţi pasagerii erau invitaţi: prefectul, Mundinho Falcão, alţi câţiva exportatori, colonelul Ramiro Bastos, câţiva moşieri, Căpitanul, Doctorul, avocaţi şi medici. Unii, temându-se de starea drumului, s-au scuzat în diverse feluri şi locurile lor au fost ocupate de alţii; erau atât de mulţi amatori încât au ajuns să meargă şi în picioare. Călătoria a durat două ore – şoseaua era încă într-o stare foarte proastă, dar s-a desfăşurat fără nici un incident deosebit. La Itabuna, sosirea a fost sărbătorită prin focuri de artificii şi un prânz festiv. Rusul Jacob a anunţat, cu această, ocazie, că după primele cincisprezece curse regulate, în Ilhéus se va organiza un mare banchet cu personalităţi din cele două municipii, pentru a mai sărbători o dată acest pas pe calea progresului local. Banchetul a fost comandat la Nacib.

Progres era cuvântul care se auzea cel mai mult în vremea aceea la Ilhéus şi Itabuna. Era pe toate buzele, repetat cu insistenţă. Apărea în coloanele ziarelor, în cotidiene şi săptămânale, în discuţiile de la Papetăria Modêlo, în baruri, în cabarete. Locuitorii din Ilhéus îl repetau când venea vorba despre străzile cele noi, pieţele împodobite cu flori, edificiile din centrul comercial, reşedinţele moderne de pe plajă, birourile ziarului Diário de Ilhéus, autobuzele care plecau dimineaţa şi după-masa spre Itabuna, camioanele transportând cacao, cabaretele iluminate, noul Cine-Teatru Ilhéus, terenul de fotbal, colegiul doctorului Enoch, conferenţiarii înfometaţi sosiţi din Bahia şi chiar din Rio, Clubul Progresso şi ceaiurile dansante de acolo. „Ăsta-i progresul!“ O spuneau cu mândrie, conştienţi că toţi contribuie la schimbările atât de profunde petrecute în înfăţişarea oraşului şi a obiceiurilor sale.

Peste tot se simţea prosperitatea, dezvoltarea vertiginoasă. Se construiau străzi în partea dinspre mare şi în cea dinspre coline, apăreau părculeţe şi piaţete, se înălţau case, vile, palate. Chiriile creşteau şi ajunseseră la cifre absurde în centrul comercial. Bănci din sud îşi deschideau sucursale, Banco do Brasil îşi construise un nou sediu de patru etaje; o frumuseţe!

Oraşul îşi pierdea pe zi ce trece acel aer de tabără militară care îl caracteriza pe vremea luptelor pentru pământ: moşieri călare cu pistolul la brâu, pistolari înfiorători cu carabina în mână trecând pe străzile nepavate, veşnic pline fie de noroi, fie de praf; împuşcături ce umpleau de spaimă nopţile neliniştite, vânzători ambulanţi etalându-şi tarabele pe trotuare. Toate acestea dispăreau, oraşul strălucea în vitrine colorate şi aranjate în fel şi chip, se înmulţeau prăvăliile şi magazinele, iar vânzătorii ambulanţi umblau prin provincie şi apăreau doar în zilele de târg. Baruri, cabarete, cinematografe, colegii. Meleag puţin înclinat spre religiozitate, provincia se mândrea, totuşi, cu faptul că fusese ridicată la rang de dioceză şi-şi primise primul episcop cu onoruri de neuitat. Moşieri, exportatori, bancheri, comercianţi, toţi au dat bani pentru a fi construite Colegiul Călugăriţelor, pentru tinerele fete din Ilhéus, şi Palatul episcopal, amândouă pe colina Conquista. Aşa cum dăduseră bani pentru constituirea Clubului Progresso, din iniţiativa comercianţilor şi doctorilor, în frunte cu Mundinho Falcão, unde duminică se organizau ceaiuri dansante şi uneori mari baluri. Apăreau cluburi de fotbal, Asociaţia Rui Barbosa prospera. În anii aceia, Ilhéus a început să fie cunoscut în restul ţării ca „Regina sudului“. Culturile de cacao dominau tot sudul statului Bahia, nu exista nici o altă cultură mai rentabilă; averile creşteau şi odată cu ele Ilhéus, capitala cacauei.

Cu toate acestea, pe străzi se mai amestecau încă acest progres impetuos, acest viitor măreţ, cu urme de pe vremea luptei pentru pământuri, urme ale unui trecut apropiat de înfruntări şi banditism. Turme de măgari încărcaţi cu cacao invadau încă centrul comercial în drum spre antrepozitele exportatorilor, amestecându-se cu camioanele care începeau să-i concureze. Mai umblau încă mulţi oameni în cizme, cu revolvere la brâu, pe străduţele periferice izbucneau încă destul de uşor încăierări, pistolari cunoscuţi se făleau cu faptele lor în cârciumile ordinare şi, din când în când, se săvârşea câte-un omor în plină stradă. Tipi precum cei amintiţi se încrucişau pe străzile pavate şi curate cu exportatori prosperi, îmbrăcaţi elegant de croitori veniţi din Bahia; cu nenumăraţi comis-voiajori zgomotoşi şi simpatici, întotdeauna la curent cu ultimele anecdote, cu medici, avocaţi, dentişti, agronomi, ingineri, sosiţi cu ultimul vapor. Până şi mulţi moşieri renunţaseră la cizme şi la arme şi cu un aer paşnic îşi construiau case, locuind o parte din timp în oraş, trimiţându-şi fiii la colegiul lui Enoch sau la gimnaziile din Bahia, iar soţiile nu se mai duceau la moşie decât în zilele de sărbătoare, purtau rochii de mătase şi pantofi cu toc înalt şi frecventau petrecerile de la Clubul Progresso.

Multe lucruri aminteau de vechiul Ilhéus de dinainte. Nu cel de pe vremea fabricilor de zahăr, cel al sărmanelor plantaţii de cafea, al seniorilor nobili şi al sclavilor negri, din timpul ilustrei case de Avila. Acest trecut îndepărtat exista doar ca o vagă amintire; doar Doctorul se mai ocupa de el. Ci urme ale unui trecut recent, de pe vremea marilor lupte pentru cucerirea pământurilor, după ce părinţii iezuiţi aduseră aici primii arbori de cacao. Din timpurile când oamenii, sosiţi în căutarea norocului, puneau stăpânire pe păduri şi se luptau cu carabina şi cu parabelumul în mână pentru fiecare palmă de pământ. Când familiile Badarós, Oliveira, Brás Damásio, Teodoro das Baraúnas şi mulţi alţii străbăteau coclaurii şi-şi deschideau drum în fruntea pistolarilor, în lupte ucigătoare. Când pădurile au fost doborâte şi arborii de cacao plantaţi pe cadavre şi sânge. Din vremea când domneau înşelăciunea, dreptatea pusă în slujba intereselor celor ce cuceriseră pământurile când fiecare copac mai mare ascundea un om la pândă aşteptându-şi victima cu puşca în mână. Acest trecut era încă prezent în detaliile vieţii oraşului şi în obiceiurile poporului. Dispărea încetul cu încetul, cedând locul inovaţiilor, obiceiurilor noi, dar nu fără să opună rezistenţă, mai ales când era vorba de obişnuinţe, devenite, cu timpul, aproape legi.

Unul dintre cei ce tânjeau după trecut, privind cu neîncredere noutăţile din Ilhéus, trăind aproape tot timpul pe plantaţie şi venind la oraş doar pentru afaceri, ca să discute cu exportatorii, era colonelul Manuel das Onças. Pe când păşea pe strada pustie, în dimineaţa aceea fără ploaie, prima după atâta vreme, se gândea să se întoarcă în aceeaşi zi la fermă. Se apropia vremea recoltei, soarele avea să aurească acum fructele de cacao şi plantaţia avea să fie o frumuseţe. Asta îi plăcea lui; oraşul nu reuşea să-l cucerească, în ciuda atâtor atracţii: cinematografe, baruri, cabarete cu femei frumoase, prăvălii pline. Prefera belşugul moşiei, vânătorile, spectacolul plantaţiei de cacao, taclalele cu lucrătorii, poveştile de pe vremea luptei pentru pământuri, spuse şi răspuse, aventurile cu şerpi, tinerele mulatre modeste din bordelurile sărăcăcioase de prin sate. Venise la Ilhéus ca să stea de vorbă cu Mundinho Falcão, să contracteze o livrare ulterioară de cacao şi să scoată bani în vederea unor investiţii noi la moşie. Exportatorul era la Rio şi nu voise să discute cu secretarul acestuia; prefera să-l aştepte pe Mundinho care sosea cu primul vapor.

Şi în vreme ce aştepta în oraşul vesel, în ciuda ploilor, era târât de prieteni la cinematografe (în general, adormea la jumătatea filmului, îi oboseau ochii), baruri, cabarete. Ce parfumate mai erau femeile alea, Dumnezeule! O grozăvie!... Şi cereau mult; voiau bijuterii, inele... Ilhéus ăsta era oraşul pierzaniei... Între timp, imaginea cerului senin, siguranţa că recolta e garantată, tabloul şlepurilor pe care cacaua se va usca, al mierii ce se scurge din fructele zdrobite şi al măgarilor purtând sacii de cacao mai departe îl făceau atât de fericit încât îşi spuse că nu e drept să-şi ţină familia la moşie, copiii fără şcoală, nevasta la bucătărie, ca pe o negresă, fără nici o distracţie. Alţi colonei trăiau în oraş, îşi făcuseră case frumoase, se îmbrăcau ca lumea....

Din tot ce făcea în Ilhéus, în timpul scurtelor sale şederi aici, nimic nu-i plăcea mai mult colonelului Manuel das Onças ca matinala conversaţie cu prietenii, lângă hala de peşte. În dimineaţa aceea o să le spună că s-a hotărât să-şi facă o casă în Ilhéus şi să-şi aducă familia. La asta se gândea mergând pe strada pustie, când, ajuns în port, l-a întâlnit pe rusul Jacob, cu barba lui roşcată nerasă, nepieptănat, într-o stare euforică. Acesta de cum l-a văzut pe colonel a deschis braţele şi a strigat ceva, dar cum era atât de tulburat, a strigat într-o limbă străină, ceea ce nu l-a împiedicat pe incultul moşier să înţeleagă şi să răspundă:

– Aşa e... În sfârşit.... A ieşit soarele, prietene.

Rusul îşi freca mâinile:

– Acum o să avem trei curse pe zi: la şapte, la douăsprezece şi la patru după-masa. Şi mai cumpărăm două autobuze.

Au mers împreună până la garaj, unde colonelul i-a spus curajos:

– De data asta am să călătoresc cu maşina dumitale. M-am hotărât...

Rusul a râs:

– Dacă şoseaua e uscată, drumul durează ceva mai mult de-o oră...

– Formidabil! Cine-ar fi crezut! Treizeci şi cinci de kilometri într-o oră şi jumătate... Pe vremuri, oamenii făceau două zile, călare... Dacă Mundinho Falcão vine azi cu vaporul companiei Ita, poţi să-mi rezervi un loc pentru mâine dimineaţă...

– Asta nu, domnule. Mâine nu.

– Şi de ce nu?

– Pentru că mâine e banchetul nostru festiv şi dumneavoastră sunteţi invitatul meu. Un banchet pe cinste; vin colonelul Ramiro Bastos, prefectul de aici şi cel din Itabuna, judecătorul – şi cel din Itabuna –, Mundinho Falcão, numai persoane importante... Directorul de la Banco do Brasil... Un banchet de pomină!

– Cine sunt eu, Jacob, ca să am parte de-asemenea lux... Eu trăiesc în colţişorul meu.

– Ţin foarte mult la prezenţa dumneavoastră. Ne-ntâlnim la barul Vesúvio, la Nacib.

– Atunci o să plec poimâine...

– O să vă rezerv un loc în faţă.

Moşierul şi-a luat rămas bun:

– Chiar nu-i nici un pericol să se răstoarne harabaua? La aşa viteză... Pare imposibil.

Despre persoane însemnate la hala de peşte

Au tăcut o clipă, auzind sirena vaporului.

– Acum aşteaptă pilotul... a zis João Fulgêncio.

– E Ita, vine de la Rio. Vine şi Mundinho Falcão cu el – i-a informat Căpitanul, întotdeauna la curent cu noutăţile.

Doctorul îşi continuă vorba, ridicând un deget categoric pentru a-şi sublinia spusele:

– E-aşa cum v-am spus: în câţiva ani, poate cinci, Ilhéus va fi o adevărată capitală. Mai mare decât Aracajú, Natal, Maceió... În toată partea de nord a ţării nu există, în prezent, un oraş care să progreseze mai rapid. Acum câteva zile am citit într-un ziar din Rio... lăsa vorbele să cadă încet; chiar şi în timpul unei conversaţii, glasul său păstra un anumit ton oratoric; părerile lui erau foarte apreciate. Funcţionar public pensionar, cu faimă de om de cultură şi talentat, ce publica în ziarele din Bahia lungi şi indigeste articole istorice, Pelópidas de Assunção d’Avila, locuitor al oraşului de pe timpuri, era aproape o mândrie a urbei.

În jur, toţi îl aprobau din cap, toţi erau mulţumiţi că se sfârşiseră ploile şi inegalabilul progres al regiunii cacauei era pentru toţi – moşieri, funcţionari, comercianţi, exportatori – motiv de mândrie. Cu excepţia lui Pelópidas, a Căpitanului şi a lui João Fulgêncio, nici unul dintre cei ce stăteau de vorbă în ziua aceea lângă hala de peşte nu se născuse în Ilhéus. Veniseră atraşi de cacao, dar toţi se simţeau neaoşi, legaţi de locurile acelea pentru totdeauna.

Colonelul Ribeirinho, cu părul cărunt, îşi amintea:

– Când am debarcat, în 1902, luna viitoare se împlinesc douăzeci şi trei de ani, aici era o văgăună îngrozitoare. Sfârşitul lumii, şi ăla o ruină. Olivença, în schimb, era un oraş... a râs, amintindu-şi. Nu existau cheiuri unde să acosteze vapoarele, străzile, câteva, nu erau pavate, lume puţină. Un loc bun să-ţi aştepţi moartea. Astăzi e ceea ce se vede: în fiecare zi o stradă nouă. Iar portul geme de vapoare.

Arăta cheiurile: un cargou al companiei Lloyde, tras la cheiul căii ferate, o navă a companiei Bahiana la cheiul dinspre antrepozite, o şalupă plecând de lângă cheiul cel mai apropiat ca să-i facă loc Itei. Şlepuri, şalupe şi bărci circulând între Ilhéus şi Pontal, sosind pe râu dinspre plantaţiile de cacao.

Stăteau de vorbă lângă hala de peşte construită pe un teren viran, vizavi de strada ce urca spre Unhão, unde circurile aflate în trecere îşi instalau cortul.

Câteva negrese vindeau mingau, cuşcuş, porumb copt şi gogoşele de tapiocă. Moşieri obişnuiţi să se trezească dimineaţa în mijlocul plantaţiilor şi câteva figuri urbane – Doctorul, João Fulgêncio, Căpitanul, Nhô-Galo, uneori judecătorul şi doctorul Ezequiel Prado, ce venea aproape întotdeauna de la bordelul aflat în apropiere – se întâlneau acolo în fiecare zi, înainte ca oraşul să se trezească. Sub pretextul că vor să cumpere peşte din cel mai bun, proaspăt, ce se zbătea încă viu pe tejghele în hală, comentau ultimele evenimente şi făceau pronosticuri cu privire la ploaie, la recoltă şi la preţul cacauei. Unii, ca fermierul Manuel das Onças, apăreau atât de devreme încât asistau la plecarea ultimilor întârziaţi de la cabaretul Bataclán şi la sosirea pescarilor cu coşurile de peşte de-abia scoase din lotci cu roşioare şi bibani strălucind ca nişte bucăţi de argint în lumina dimineţii. Colonelul Ribeirinho, proprietarul moşiei „Princesa da Serra“, a cărui bogăţie nu afectase cu nimic simplitatea lui de om de treabă, era acolo aproape întotdeauna la cinci dimineaţa, când Maria de São Jorje, frumoasa negresă specialistă în mingau şi cuşcuş de puba, cobora dealul cu o tavă pe cap, îmbrăcată într-o fustă colorată de pânză şi o bluză scrobită şi decoltată care lăsa să i se vadă jumătate din sânii tari. De câte ori n-o ajutase colonelul să-şi dea jos oala cu mingau şi să-şi aranjeze tava, cu ochii ţintă în decolteul bluzei.

Unii veneau chiar în papuci, cu bluza de pijama peste un pantalon vechi. Doctorul niciodată, bineînţeles. Omul ăsta dădea impresia că nu-şi scotea niciodată, nici când dormea, hainele negre, ghetele, gulerul tare cu vârfuri îndoite şi cravata sobră. În fiecare dimineaţă se repeta acelaşi ritual: întâi castronaşul cu mingau la hala de peşte, conversaţia însufleţită, ultimele noutăţi, hohote de râs. Apoi se îndreptau spre cheiul principal, unde se mai opreau o clipă şi se despărţeau, aproape întotdeauna în faţa garajului lui Moacir Estrela, unde autobuzul de ora şapte, spectacol recent, aştepta pasagerii pentru Itabuna.

Vaporul şi-a făcut auzită din nou sirena, un şuierat prelung şi vesel, de parcă ar fi vrut să trezească tot oraşul.

– A sosit pilotul. O să intre în port.

– Da, da. Ilhéus e formidabil. Nu există loc cu un viitor mai măreţ.

– Dacă preţul cacauei creşte măcar la cinci sute de reali, anul ăsta cu recolta pe care o s-o avem, banii o să curgă cu ghiotura... – a conchis colonelul Ribeirinho, cu o licărire de lăcomie în ochi.

– Am să cumpăr şi eu o casă frumoasă pentru familia mea. Să cumpăr sau să construiesc... a anunţat colonelul Manuel das Onças.

– Oh, foarte bine! În sfârşit, domnule! a aprobat Căpitanul, bătându-l pe spate pe moşier.

– Era şi timpul, Manuel... a spus ironic Ribeirinho.

– Copiii cei mici au ajuns la vârsta când ar trebui daţi la şcoală şi nu vreau să rămână inculţi ca fraţii lor mai mari sau ca mine. Măcar unul să ajungă doctor cu diplomă.

– În afară de asta, a spus Doctorul, oamenii înstăriţi din regiune, ca dumneata, au obligaţia să contribuie la progresul oraşului, construind case frumoase, vile, palate. Uitaţi-vă la palatul pe care şi l-a construit Mundinho Falcão pe coastă; şi el a venit aici doar de câţiva ani şi nu e nici căsătorit. La urma urmei, la ce-ţi foloseşte să strângi bani dacă trăieşti în mijlocul plantaţiei, fără confort?

– Eu vreau să-mi cumpăr o casă la Bahia şi să-mi instalez familia acolo, a zis colonelul Amâncio Leal, care avea un ochi lipsă şi o infirmitate la braţul stâng – amintiri din vremea luptelor.

– Asta, după mine, se numeşte lipsă de patriotism, s-a indignat Doctorul. Aici sau la Bahia ţi-ai câştigat banii? De ce să cheltuieşti la Bahia banii câştigaţi aici?

– Calmează-te, Doctore, nu te înfierbânta. Ilhéus e minunat etc., dar înţelege, Bahia e capitală. Acolo se găsesc de toate şi există şi un colegiu bun pentru copii.

Doctorul nu se calma.

– Se găsesc de toate pentru că oameni ca dumneata vin aici cu mâna goală. Îşi umflă burta şi se umplu de bani şi apoi se duc să-i cheltuiască la Bahia.

– Dar...

– Prietene Amâncio, s-a adresat João Fulgêncio moşierului –, cred că Doctorul are dreptate. Dacă noi n-avem grijă de Ilhéus, cine să o facă?

– Nu zic nu... cedă Amâncio. Era un om calm; nu-i plăceau discuţiile, cine l-ar fi văzut atât de paşnic nu şi-ar fi închipuit că se află în faţa unei vestite căpetenii de pistolari, a unuia dintre cei care au făcut să curgă cel mai mult sânge în Ilhéus, în timpul luptelor pentru terenurile din Sequeiro Grande. Pentru mine personal, nu există loc care să se compare cu Ilhéus. Numai că la Bahia confortul e mai mare, sunt colegii bune. Cine poate nega asta? Copiii mei mai mici sunt la Colegiul Iezuiţilor, iar nevastă-mea nu vrea să stea departe de ei. Se topeşte de dor după cel din São Paulo. Ce pot să fac? Dacă-ar fi după mine, n-aş pleca de-aici... Căpitanul a intervenit:

– Cu colegiul n-ai dreptate, Amâncio. E absurd să spui aşa ceva când avem colegiul lui Enoch. Nu există colegiu mai bun la Bahia... Însuşi Căpitanul, ca să dea o mână de ajutor, nu de nevoie, preda istoria universală la acest colegiu înfiinţat de un avocat cu clientelă puţină, doctorul Enoch Lira, care introdusese metode noi de predare şi abolise bătaia.

– Dar nu e nici măcar recunoscut oficial.

– Cred că a şi fost deja recunoscut. Enoch a primit o telegramă de la Mundinho Falcão în care îl anunţa că ministrul justiţiei garantează că în câteva zile...

– Şi atunci?

– Mundinho Falcão ăsta e dat dracului...

– Ce naiba credeţi că vrea el, de fapt? a întrebat colonelul Manuel das Onças, dar întrebarea a rămas fără răspuns, pentru că între Ribeirinho, Doctor şi João Fulgêncio începuse o discuţie despre metodele de predare.

– Puteţi spune ce vreţi, dar după mine, când e vorba de învăţat „o-i-oi“ nimeni nu-i mai bună decât dona Guilhermina. Mână de fier. Fiu-meu învaţă cu ea să citească şi să facă socoteli. Chestia asta cu învăţatul fără bătaie...

– Ai rămas în urmă, domnule colonel, a zâmbit João Fulgêncio. Au trecut vremurile astea. Pedagogia modernă...

– Ce?

– Că bătaia e ruptă din rai, ce să...

– Aţi rămas în urmă cu un secol. În Statele Unite...

– Pe fete le trimit la călugăriţe, nu-ncape vorbă, dar pe băieţi îi las cu dona Guilhermina...

– Pedagogia modernă a renunţat la bătaie şi la pedeapsa corporală a reuşit să explice João Fulgêncio.

– Nu ştiu de cine vorbeşti João Fulgêncio, dar vă garantez că s-a procedat foarte prost. Eu, dacă ştiu să citesc şi să scriu...

Discutând despre metodele doctorului Enoch şi cele ale faimoasei dona Guilhermina, legendară pentru severitatea ei, se îndreptară spre chei. De pe alte străzi mai veneau câteva persoane, mergând în aceeaşi direcţie, să aştepte vaporul. În ciuda orei matinale, în port domnea deja o oarecare animaţie. Docherii cărau saci de cacao de la magazii la vaporul companiei Bahiana. O barcă, cu pânzele sus, care se pregătea să plece, părea o enormă pasăre albă. Un şuier de sirenă se înălţă, vibra în aer anunţând apropiata plecare. Colonelul Manuel das Onças insista:

– De fapt, ce vizează Mundinho Falcão? Omul ăsta parcă-l are pe dracu’ în el. Nu se mulţumeşte cu afacerile lui, se vâră în toate.

– E simplu, ce naiba. Vrea să fie primar la următoarele alegeri.

– Nu cred... E puţin pentru el a zis João Fulgêncio.

– E foarte ambiţios.

– Ar fi un primar bun. E întreprinzător.

– E un necunoscut; de-abia a venit aici.

Doctorul, admirator al lui Mundinho, l-a întrerupt:

– De oameni ca Mundinho Falcão avem nevoie. Oameni cu vederi largi, curajoşi, dispuşi să...

– Ce dracu’, Doctore, curajul nu le-a lipsit niciodată oamenilor de pe aici...

– Nu de asemenea curaj vorbesc eu să tragi cu puşca şi să omori. Vorbesc de ceva mai dificil...

– Mai dificil?

– Mundinho Falcão de-abia a venit aici, cum zice Amâncio. Şi gândiţi-vă câte a făcut: a făcut bulevardul de pe malul mării, nimeni nu a vrut să dea bani; şi-a fost o afacere clasa întâi, iar pentru oraş, o splendoare. A adus primele camioane şi fără el nu s-ar fi publicat Diário de Ilhéus şi n-ar fi existat nici Clubul Progresso.

– Se spune că i-a împrumutat cu bani pe rusul Jacob şi pe Moacir pentru autobuze...

– Sunt de acord cu Doctorul a zis Căpitanul, care până atunci tăcuse. De oameni din ăştia avem nevoie... În stare să înţeleagă şi să sprijine progresul.

Au ajuns pe chei, unde l-au găsit pe Nhô-Galo, funcţionar la Percepţie, boem înveterat, nelipsit în toate cercurile societăţii, fonfăit şi duşman declarat al clerului.

– Salut, ilustră adunare... – le strângea mâinile, povestind în continuare: – Sunt mort de somn, n-am dormit aproape deloc. Am fost cu Nacib la Bataclán şi de-acolo am ajuns acasă la Machadão: mâncare, femei... Dar nu puteam să nu fiu de faţă la sosirea lui Mundinho.

În faţa garajului lui Moacir Estrêla se strângeau pasagerii pentru prima cursă. Răsărise soarele şi era o zi splendidă.

– O să avem o recoltă pe cinste.

– Mâine avem banchetul, masa pentru linia de autobuze...

– Aşa e. M-a invitat rusul Jacob.

Conversaţia fu întreruptă de repetatele şuierături ale sirenei de pe vapor, scurte şi dureroase. Pe chei lumea se agită în aşteptare. Până şi docherii se opriră să asculte.

– A eşuat!

– Ce porcărie de radă!

– Dacă merge aşa, n-o să poată intra în port nici vaporul liniei Bahiana.

– Ce să mai vorbim de Costeira şi Lloyde.

– Compania „Costeira“ a ameninţat deja c-o să-şi suspende cursele.

Intrarea în portul Ilhéus era grea şi periculoasă, străjuită înspre oraş de colina Unhão şi de dealul Pernambuco aflat pe o insulă în apropiere de Pontal. Un canal strâmt şi puţin adânc, cu fund nisipos, mişcându-se mereu, la fiecare maree. Navele eşuau deseori şi uneori dura o zi până reuşeau să se mişte. Vapoarele mari nu se încumetau să intre în rada aceea înspăimântătoare, în ciuda magnificului port construit în Ilhéus. Semnalele sirenei continuau neliniştite; unii dintre cei ce veniseră să aştepte vaporul începeau să se îndrepte spre strada Unhão ca să vadă ce se întâmplă în radă.

– Mergem până acolo?

– E revoltător, spunea Doctorul în vreme ce grupul mergea pe strada nepavată ce ocolea colina. Ilhéus produce o mare parte din cacaua care se consumă în lume, are un port minunat şi totuşi taxele de export pentru cacao se încasează la Bahia. Şi asta din pricina acestui golf nenorocit...

Acum, când ploile încetaseră, nu mai exista nici o altă chestiune mai pasionantă decât asta pentru locuitorii din Ilhéus. Despre intrarea în port şi necesitatea de-a o face practicabilă pentru navele mari se discuta în fiecare zi şi peste tot. Se propuneau soluţii, se critica guvernul, era acuzată municipalitatea că nu se ocupă suficient. Fără să se ajungă la nici o soluţie, autorităţile rămânând la promisiuni, iar portul din Bahia încasând taxele de export.

Pe când discuţia se înflăcăra din nou, Căpitanul a rămas în urmă şi l-a apucat de braţ pe Nhô-Galo, pe care îl lăsase pe la unu noaptea în faţa porţii Mariei Machadão:

– Cum e fata?

– Lux... a şoptit Nhô-Galo cu vocea lui fonfăită. Şi a continuat: Habar n-ai ce-ai pierdut. Să-l fi văzut pe arabul Nacib făcându-i declaraţii de amor prospăturii ăleia saşii cu care-a plecat. Să faci pe tine de râs, nu alta...

Semnalele vaporului creşteau în disperare şi ei grăbiră pasul. Venea lume din toate părţile.

Despre cum se face că Doctorul avea aproape sânge imperial

Doctorul nu era doctor, Căpitanul nu era căpitan. Aşa cum mare parte din colonei nu erau colonei. În realitate, erau puţini moşierii care la începuturile Republicii, pe vremea când se năştea cultura cacauei, obţinuseră livrete de colonel în Garda Naţională. Devenise însă un obicei: orice proprietar de plantaţie care producea peste o mie de arrobas primea şi folosea în mod firesc acest titlu care, în cazul de faţă, nu implica o comandă militară, ci recunoaşterea bogăţiei. João Fulgêncio, căruia îi plăcea să râdă de obiceiurile locale, zicea că majoritatea dintre ei sunt „colonei de pistolari“, pentru că mulţi luaseră parte la luptele pentru cucerirea de pământuri.

Printre tinerele generaţii erau unii care nu cunoşteau nici măcar sonorul şi nobilul nume de Pelópidas de Assunção d’Avila, într-atât erau de obişnuiţi să-l trateze în mod respectuos cu titlul de Doctor. Cât despre Miguel Batista de Oliveira, fiul răposatului Cazuzinha, fost primar la începutul luptelor, plin de bani, dar care murise sărac şi a cărui faimă de om bun mai era şi azi subiect de conversaţie pentru cumetrele bătrâne, lui Miguel îi spuseseră Căpitan încă de copil, când, zvăpăiat şi curajos, îi comanda pe puştii de atunci.

În oraş erau două personalităţi ilustre şi, deşi prieteni vechi, poporul nu se hotăra care dintre ei este cel mai mare şi mai înflăcărat orator local. Asta, fără să-l nedreptăţim pe doctorul Ezequiel Prado, invincibil la tribunal.

De sărbătorile naţionale – 7 Septembrie, 15 Noiembrie, 13 Mai –, în zilele de sărbătoare de la sfârşitul şi începutul anului, cu reisado, bumba-meu-boi şi tradiţionalele iesle, cu ocazia sosirii în Ilhéus a unor literaţi din capitala statului, populaţia îşi oferea, din nou, plăcerea de a-şi împărţi opţiunile între talentul oratoric ai Doctorului şi cel al Căpitanului.

Niciodată nu se ajunsese la unanimitate în această dispută ce se prelungea de-a lungul anilor. Unii preferau tiradele răsunătoare ale Căpitanului cu adjective grandilocvente ce se succedau în impetuoase cavalcade şi tremolourile cu voce răguşită ce stârneau aplauze delirante; alţii preferau lungile fraze căutate ale Doctorului, lăsând să transpară erudiţia în numele citate din abundenţă, adjectivările dificile, în care scânteiau ca nişte nestemate rare cuvinte atât de clasice încât doar câţiva le cunoşteau adevăratul înţeles.

Până şi surorile Dos Reis, aşa de unite în toată viaţa lor, în cazul de faţă aveau opinii diferite. Delicata Florzinha plină de nerv se exalta la declamaţiile Căpitanului cu ale sale „strălucitoare zori de libertate“, se desfăta cu tremolourile de sfârşit de frază, vibrând în aer. Quinquina, durdulia şi vesela Quinquina, prefera cultura Doctorului, cuvintele acelea vetuste, maniera lui patetică de a clama cu degetul în sus: „Popor, poporul meu!“. Când se întorceau de la reuniunile publice de la primărie sau din piaţă, discutau amândouă, aşa cum discuta întreg oraşul, incapabile să se hotărască.

– Nu înţeleg nimic, dar e-aşa de drăguţ... sfârşea Quinquina în favoarea Doctorului.

– Simt cum mă trece un fior pe şira spinării când vorbeşte el – zicea Florzinha despre Căpitan.

Memorabile zilele acelea când, la tribuna din Piaţa Bisericii parohiale São Jorge, împodobită cu flori, Căpitanul şi Doctorul ţineau cuvântări, unul în calitate de orator oficial al Societăţii Euterpe 13 Mai, celălalt, în numele Asociaţiei Rui Barbosa, organizaţia literaro-rebusistă din oraş. Dispăreau toţi ceilalţi oratori (chiar şi profesorul Josué, a cărui pălăvrăgeală lirică îşi avea publicul său de fetişcane de la Colegiul Călugăriţelor) şi se făcea linişte la marile ocazii când apărea la tribună fie chipul bun şi simpatic al Căpitanului, îmbrăcat impecabil în alb, cu o floare la butonieră şi un ac de cravată cu rubin, cu înfăţişarea lui de pasăre de pradă, datorită nasului lung şi coroiat, fie silueta subţiratică a Doctorului, micuţ şi vioi, ca o vrabie gureşă şi fără stare, îmbrăcat în veşnicul său costum negru, cu guler tare şi plastron scrobit, cu pince-nezul prins de veston cu o panglică şi părul aproape complet alb.

– Astăzi Căpitanul parcă era o cascadă de elocinţă. Ce frumos discurs!

– Dar fără conţinut. În schimb, Doctorul tot ce zice e cu miez. E o adevărată enciclopedie!

Numai doctorul Ezequiel Prado le putea face concurenţă în rarele ocazii când, aproape întotdeauna băut, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, se urca la altă tribună decât estrada de la tribunal. Avea şi el partizanii lui statornici, iar în privinţa dezbaterilor juridice întrunea unanimitatea opiniei publice: nu putea fi comparat cu nimeni...

Pelópidas de Assunção d’Avila descindea din nişte Avila, hidalgi portughezi stabiliţi în regiunea Ilhéus încă de pe vremea căpităniei. Cel puţin, aşa afirma Doctorul, spunând că se bazează pe documente de familie. Afirmaţie de istoric, demnă de luat în seamă.

Descendent al acestor vestiţi Avila a căror reşedinţă se ridica între Ilhéus şi Olivença, azi negre ruine privind spre mare, năpădite de cocotieri, dar şi al unor Assunção plebei şi negustori, trebuie spus, spre cinstea lui, că Doctorul le cultiva memoria atât unora, cât şi celorlalţi, cu aceeaşi fervoare plină de exaltare. Bineînţeles că despre familia Assunção erau puţine de povestit, în vreme ce cronica familiei Avila era plină de întâmplări. Obscur funcţionar public pensionat, Doctorul trăia totuşi într-o lume a fanteziei şi a măreţiei: vechea glorie a familiei Avila şi gloriosul prezent al oraşului Ilhéus. Despre familia Avila, faptele şi obârşia lor, scria de mulţi ani o carte voluminoasă şi definitivă. Cât despre progresul oraşului Ilhéus, era un pasionat propagandist şi colaborator voluntar la înfăptuirea lui. Un Avila colateral şi ruinat fusese tatăl lui Pelópidas. De la nobila familie moştenise doar numele şi aristocraticul obicei de a nu munci. Cu toate acestea, dragostea, şi nu un josnic interes, cum se bârfise pe atunci, îl îndemnase să se căsătorească cu o plebee Assunção, fiica unui prosper patron de bazar de mărunţişuri. Atât de prosper în timpul vieţii bătrânului Assunção încât tânărul Pelópidas fusese trimis să studieze Dreptul la Rio de Janeiro. Dar bătrânul Assunção murise, fără să-i fi iertat pe de-a-ntregul fiicei sale prostia acelei căsătorii nobile, iar aristocratul care dobândise obiceiuri populare ca jocul de table şi luptele de cocoşi păpase încetul cu încetul bazarul, pânzeturile, metru cu metru, copcile, duzină cu duzină, panglicile colorate, bucată cu bucată, şi aşa se sfârşise prosperitatea familiei Assunção, după ce se sfârşise măreţia familiei Avila, iar Pelópidas a rămas la Rio de Janeiro fără posibilitatea materială de a-şi continua studiile când era în anul al treilea de facultate. Încă de pe atunci îi spuneau Doctor, întâi bunicul, apoi servitoarele din casă şi vecinii, când venea la Ilhéus în vacanţă.

Nişte prieteni de-ai bunicului i-au găsit o slujbă nenorocită la stat, a renunţat la studii şi a rămas la Rio. Avansa în slujbă, dar nu prea grozav, fiindcă n-avea sfinţi care să-l sprijine şi era lipsit de utila ştiinţă a linguşelii. După treizeci de ani s-a pensionat şi s-a întors la Ilhéus pentru totdeauna, ca să se consacre „operei sale“, monumentala carte despre familia Avila şi trecutul oraşului Ilhéus.

Carte care era deja, ea însăşi, aproape o tradiţie. Pentru că despre ea se vorbea de pe vremea când, student fiind încă, Doctorul publicase într-o revistă din Rio, cu circulaţie restrânsă şi viaţă limitată la primul număr, un faimos articol despre amorul dintre împăratul Pedro al II-lea – cu ocazia imperialei sale călătorii în nordul ţării – şi feciorelnica Ofenísia, o Avilă romantică şi clorotică.

Articolul tânărului student ar fi trecut complet neobservat, dacă printr-un joc al hazardului revista n-ar fi căzut în mâinile unui scriitor moralist, conte catolic şi membru al Academiei Braziliene. Admirator fără rezerve al virtuţilor monarhului, contele s-a simţit jignit în propria-i onoare de acea „insinuare“ depravată şi anarhistă, care-l punea pe „ilustrul bărbat“ în ridicola postură de îndrăgostit, de oaspete neloial ce caută privirile fiicei virtuoase într-o casă pe care-o onora cu prezenţa sa. Într-o viguroasă portugheză din secolul al XVI-lea, contele îl desfiinţa pe îndrăzneţul student, punându-i în spate intenţii şi scopuri pe care Pelópidas nu le avusese niciodată. Studentul a fost entuziasmat de această replică dură ce echivala aproape cu o consacrare. Pentru al doilea număr al revistei a pregătit un articol, într-o portugheză nu mai puţin clasică, cu argumente imbatabile, în care, bazându-se pe fapte, şi mai ales pe versurile poetului Teodoro de Castro, distrugea completamente toate obiecţiile contelui. Revista n-a mai apărut, rămânând la primul număr. Ziarul în care contele îi atacase pe tânărul Pelópidas a refuzat să-i publice răspunsul şi, cu mari eforturi, a rezumat cele optsprezece pagini ale Doctorului la douăzeci de rânduri tipărite într-un colţ de pagină. Dar Doctorul se împăunează până şi-n ziua de azi cu această „violentă polemică“ pe care a avut-o cu un membru al Academiei Braziliene, nume cunoscut în toată ţara.

– Al doilea articol al meu l-a zdrobit şi l-a redus la tăcere...

În analele vieţii intelectuale din Ilhéus, această polemică este citată cu asiduitate şi cu mândrie ca probă de cultură locală, alături de menţiunea de onoare obţinută de Ari Santos – actual preşedinte al Asociaţiei Rui Barbosa, tânăr funcţionar la o firmă exportatoare – la un concurs de povestiri organizat de o revistă din Rio, şi de versurile deja citatului poet Teodoro de Castro. Cât despre iubirea tăinuită a împăratului şi a Ofenísiei, se pare că aceasta se reducea la priviri, suspine şi jurăminte spuse în şoaptă. Imperialul călător o cunoscuse la Bahia, la o petrecere, şi se aprinsese după ochii ei languroşi şi cum în palatul familiei Avila, pe Ladeira do Pelourinho, locuia un anumit părinte Romualdo, latinist faimos, împăratul îşi făcuse apariţia pe acolo nu o dată sub pretext că-l vizitează pe preotul atât de învăţat. În balcoanele dantelate ale palatului, monarhul îşi plângea în latină dragostea lui nemărturisită şi imposibilă pentru această floare a familiei Avila. Ofenísia, înfierbântată ca o slujnicuţă, dădea târcoale salonului unde barba neagră şi înţeleaptă a împăratului şi preotul îşi împărtăşeau ştiinţa, sub privirile respectuoase şi ignorante ale lui Luis Antônio d’Avila, fratele ei şi capul familiei. Este cert faptul că, după plecarea imperialului îndrăgostit, Ofenísia a declanşat o ofensivă vizând mutarea tuturor la curte, dar a eşuat în faţa încăpăţânatei împotriviri a lui Luís Antônio, păzitor al onoarei tinerei domnişoare şi a întregii familii.

Acest Luís Antônio d’Avila avea să moară colonel în războiul din Paraguay, comandându-şi oamenii de pe plantaţiile sale de zahăr, în retragerea de la Laguna. Romantica Ofenísia a murit ftizică şi virgină în Palatul Avila de dorul bărbii regale. Şi beat a murit poetul Teodoro de Castro, pasionatul şi minunatul cântăreţ al farmecelor Ofenísiei, ale cărui versuri se bucuraseră de o anumită popularitate în epocă, nume pe nedrept uitat, astăzi, în antologiile naţionale.

Pentru Ofenísia scrisese cele mai frumoase versuri ale sale, preaslăvind în rime strălucitoare delicata ei frumuseţe languroasă şi cerşindu-i inaccesibila iubire. Versuri recitate şi azi de elevele de la Colegiul Călugăriţelor, pe melodia Dalilei, la serbări şi şezători. Poetul Teodoro, temperament tragic şi boem, a murit, fără îndoială, de dor nestins (cine să discute cu Doctorul acest adevăr?), la zece ani după ce pe poarta palatului îndoliat ieşise sicriul alb cu trupul chinuit al Ofenísiei. A murit înecat în alcool, în alcoolul pe atunci ieftin în Ilhéus, rachiu din manufacturile familiei Avila.

Cum se vede, Doctorului nu-i lipsea materialul interesant pentru cartea lui inedită şi deja celebră: familia Avila cu fabrici de zahăr şi cazane de rachiu, cu sute de sclavi, pământuri fără sfârşit, familia Avila cu reşedinţa în Olivença, cu palate pe Ladeira do Pelourinho, în capitală, familia Avila, pantagruelici, întreţinând amante la curte, familia Avila cu femei frumoase şi bărbaţi fără teamă, ba chiar şi cu un Avila literat. În afară de Luís Antônio şi Ofenísia, ceilalţi se remarcaseră în trecut şi după aceea, precum cel care luptase la Recôncavo alături de bunicul lui Castro Alves împotriva trupelor portugheze, în timpul Războiului de Independenţă în 1823. Un altul, Jeronimo d’Avila, care intrase în politică, învins în nişte alegeri fraudate de el în Ilhéus, şi de adversarii lui în restul provinciei, a pornit în fruntea oamenilor săi şi, după ce-a pustiit drumurile şi-a jefuit aşezări, s-a îndreptat spre capitală ameninţând că răstoarnă guvernul. O serie de mediatori au obţinut pacea şi compensaţii pentru colericul Avila. Decadenţa familiei s-a accentuat cu Pedro d’Avila, temperament nebunitec şi bărbiţă blondă care-a fugit părăsindu-şi palatul (reşedinţa din Bahia fusese deja vândută), fabricile de zahăr şi cazanele de rachiu ipotecate şi familia în hohote de plâns, după o ţigancă de o frumuseţe stranie şi, după spusele soţiei neconsolate, cu puteri malefice. Despre acest Pedro d’Avila se ştie că sfârşise ucis într-o încăierare la colţ de stradă de alt amant al ţigăncii.

Toate acestea făceau parte dintr-un trecut uitat de cetăţenii din Ilhéus. O viaţă nouă apăruse odată cu cacaua; ceea ce se-ntâmplase înainte nu conta, fabrici de zahăr şi cazane de rachiu, plantaţii de trestie de zahăr şi de cafea, legende şi istorii, totul dispăruse pentru totdeauna; acum înfloreau plantaţiile de cacao şi noi legende şi istorii despre luptele oamenilor pentru pământ. Cântăreţii orbi făceau cunoscute prin târguri, până în cele mai îndepărtate unghere, numele şi faptele oamenilor din zona cacauei, faima acelei regiuni. Doar Doctorul se ocupa de familia Avila, ceea ce, fără îndoială, nu făcea decât să sporească stima de care se bucura în oraş. Acei cuceritori de pământuri tăiaţi din topor, moşieri cu puţină carte, aveau un respect aproape umil pentru ştiinţă, pentru oamenii culţi care scriau în ziare şi rosteau discursuri.

Ce să mai zicem atunci de un om atât de inteligent şi de învăţat, în stare să scrie sau să fi scris o carte? Pentru că atâta se vorbise de această carte a Doctorului, atât de mult fusese lăudată, încât mulţi credeau că fusese publicată cu ani în urmă şi demult inclusă definitiv în tezaurul literaturii naţionale.

Despre cum s-a trezit Nacib fără bucătăreasă

Nacib s-a trezit din cauza bătăilor repetate la uşa camerei sale. Se întorsese în zori, după ce închisese barul umblase cu Tonico Bastos şi cu Nhô-Galo prin cabarete şi încheiase petrecerea în casa Mariei Machadão cu Risoleta, o prospătură venită din Aracajú, niţel saşie.

– Ce e? Eu sunt, domnu’ Nacib. Vreau să-mi iau rămas-bun că plec acuma.

În apropiere, sirena unui vapor cerea un pilot.

– Unde pleci, Filomena?

Nacib s-a sculat, a ascultat distrat sirena vaporului – după sirenă trebuie să fie „Ita“, şi-a spus – şi a încercat să se uite la ceasul de buzunar pus lângă pat: şase dimineaţa şi el se întorsese pe la patru. Ce muiere, Risoleta asta! Nu c-ar fi fost o frumuseţe, avea şi-un ochi saşiu, dar ştia o groază de trucuri, îi muşca vârful urechii şi se dădea înapoi, râzând... Ce nebunie o fi apucat-o şi pe bătrâna Filomena?

– La Agua Preta, la fiu-meu...

– Ce dracu’ de poveste mai e şi asta? Te-ai ţicnit?

Îşi căuta papucii cu picioarele, trezit pe jumătate, cu gândul la Risoleta. Mirosul de colonie ieftină al femeii persista încă pe pieptul lui păros. Ieşi pe culoar desculţ, în cămaşă de noapte. Bătrâna Filomena aştepta în salon, cu rochia ei cea nouă, o basma înflorată pe cap şi o umbrelă în mână. Pe jos erau cufărul şi un pachet cu icoane. Era în slujba lui Nacib de când acesta cumpărase barul, mai bine de patru ani. Cârcotaşă, dar curată şi muncitoare, serioasă peste poate, incapabilă să se atingă până şi de un bănuţ, foarte grijulie. „O perlă, o piatră preţioasă“, spunea dona Arminda ca s-o caracterizeze. Îşi avea zilele ei proaste când se trezea cu fundu-n sus şi nu deschidea gura decât ca să spună că pleacă în curând la Agua Preta, unde unicul ei fiu îşi deschisese o prăvălioară. Atâta vorbise de plecare şi de acea faimoasă călătorie încât Nacib n-o mai credea, zicându-şi că totul nu era decât o manie inofensivă a bătrânei, atât de legată de el, considerată mai degrabă o persoană din casă decât o servitoare, aproape ca o rudă îndepărtată.

Vaporul şuiera; Nacib a deschis fereastra. Aşa cum îşi închipuise era „Ita“ venind de la Rio de Janeiro. Oprise în faţa stâncii Rapa şi avea nevoie de pilot.

– Filomena, da’ ce nebunie mai e şi asta? Aşa, deodată, fără să mă anunţi, fără nimic... E absurd!

– Haide, domnu’ Nacib! Că de când v-am trecut pragul, v-am tot zis: „Într-o bună zi o să mă duc să stau cu Vicente-al meu...“.

– Puteai să-mi spui de ieri că azi...

– V-am trimis vorbă cu Chico, dar dumneavoastră nu l-aţi luat în seamă şi nici n-aţi dat pe-acasă.

Într-adevăr, Chico Moleza, vecinul şi salariatul său, fiul donei Arminda, îi transmisese mesajul bătrânei, care îl anunţa că pleacă, pe când îi adusese prânzul. Dar asta se întâmpla în fiecare săptămână şi Nacib nu-l ascultase şi nici nu răspunsese ceva.

– V-am aşteptat până noaptea târziu... Până în zori. Da’ conaşu’ umbla după căpriţe cine ştie pe unde, om în toată firea care trebuia să fie deja însurat, să-şi ţină coada acasă, nu să alerge după fuste cum termină treaba. Într-o bună zi, cât de zdravăn sunteţi, o să vă-mbolnăviţi şi-o să daţi ortu’ popii...

Arăta cu degetul întins, descărnat şi acuzator spre pieptul arabului ce se vedea prin gulerul desfăcut al cămăşii de noapte, brodat cu mici flori roşii. Nacib privi în jos şi văzu urmele de ruj. Risoleta!... Bătrâna Filomena şi dona Arminda îl criticau tot timpul pentru viaţa de holtei pe care-o ducea, îi făceau apropouri şi plănuiau diverse căsătorii pentru el.

– Filomena, dar...

– Nu mai încape nici un „dar“, domnu’ Nacib. Plec chiar acum. Mi-a scris Vicente, vrea să se însoare şi are nevoie de mine. Mi-am şi adunat lucrurile...

Şi chiar în ajunul banchetului pentru întreprinderea de Autobuze Sud-Bahiana, comandat pentru a doua zi, să înnebuneşti, nu alta, treizeci de tacâmuri. Parcă şi-ar fi ales special ziua bătrâna.

– Rămâneţi cu bine domnu’ Nacib. Dumnezeu să vă păzească şi să vă ajute să vă găsiţi o nevastă bună, care să aibă grijă de casă...

– Femeie, dar trenul pleacă la opt şi acum e doar şase dimineaţa...

– Eu nu mă-ncred în tren. Asta-i dihanie vicleană. Mai bine s-ajung din vreme...

– Lasă-mă să-ţi plătesc măcar...

Toată povestea i se părea un coşmar idiot. Umbla prin salon desculţ, călcând pe pardoseala rece, a strănutat, şi a tras o înjurătură pe înfundate. Şi pe deasupra să mai şi răcească... A dracului bătrână nebună...

Filomena îi întindea mâna osoasă, vârfurile degetelor.

– La revedere, domnu’ Nacib. Când treceţi prin Agua Preta, să veniţi pe la noi.

Nacib a numărat banii, i-a dat şi ceva în plus – la urma urmei merita –, a ajutat-o să-şi ia cufărul, pachetul greu cu icoane – mai înainte agăţate peste tot în mica ei cameră din spate –, umbrela. Pe fereastră intrau dimineaţa veselă, şi cu ea briza mării, un tril de pasăre şi un soare strălucitor, după atâtea zile de ploaie. Nacib a privit spre vapor; se apropia şalupa pilotului. Nacib şi-a lăsat braţele în jos şi a rezistat tentaţiei de a se întoarce în pat. O să doarmă după-masă ca să fie în formă diseară; îi promisese Risoletei c-o să vină iar. Baba asta a naibii îi stricase toată ziua...

S-a dus la fereastră şi a privit-o pe servitoare îndepărtându-se. Vântul dinspre mare l-a făcut să se înfioare. Casa de pe Ladeira de São Sebastião se înălţa aproape în faţa intrării în port. Bine măcar că încetaseră ploile. Ţinuseră atât de mult că era cât pe-aci să se strice recolta, fructele tinere de cacao ar fi putut putrezi pe ram dacă ar fi continuat să plouă. Coloneii erau deja niţel neliniştiţi. La fereastra de la casa vecină a apărut dona Arminda făcându-i semne cu batista bătrânei Filomena; erau prietene intime.

– Bună ziua, domnule Nacib.

– Aiurita asta de Filomena... A plecat...

– Eee... E o coincidenţă, nici nu vă închipuiţi. Chiar ieri i-am spus lui Chico când s-a-ntors de la bar: „Mâine coana Filomena pleacă, i-a scris fiu-su şi o cheamă la el...“.

– Mi-a spus Chico, dar n-am crezut.

– V-a aşteptat până târziu. De fapt am stat amândouă la taclale în faţa casei dumneavoastră. Numai că dumneavoastră n-aţi apărut... a râs cu reprobare şi înţelegere totodată.

– Sunt ocupat, dona Arminda, am mult de lucru...

Femeia nu-şi lua ochii de la urmele de ruj. Nacib s-a speriat: o avea ruj şi pe faţă? Probabil, foarte probabil.

– Aşa zic şi eu întotdeauna: bărbaţi muncitori ca domnu’ Nacib sunt puţini în Ilhéus. Până şi-n zori...

– Şi tocmai azi, s-a plâns Nacib, cu un banchet de treizeci de persoane comandat la bar pentru mâine seară...

– N-am auzit când aţi venit şi m-am dus să mă culc; târziu, trecuse de două noaptea...

Nacib a mormăit ceva; dona Arminda asta era curiozitatea în persoană.

– Cam atunci... Şi-acum cine-o să pregătească banchetul?

– E o problemă serioasă... Să nu contaţi pe mine; Dona Elisabeth trebuie să nască dintr-o clipă într-alta; i-a trecut termenul. De-asta am stat trează, că putea oricând să vină domnu’ Paulo. Şi pe deasupra, eu la mâncăruri de-astea fine nu mă pricep...

Dona Arminda, văduvă, mare amatoare de spiritism, cu limbă ascuţită, mama lui Chico Moleza, băiatul angajat la barul lui Nacib, era o moaşă renumită, nenumăraţi locuitori din Ilhéus se născuseră, în ultimii douăzeci de ani, în mâinile ei şi primele senzaţii despre lume pe care le percepuseră fuseseră mirosul ei trăsnitor de usturoi şi faţa ei roşcovană ca de rac.

– Şi dona Clorinda a născut deja? Doctorul Raul n-a apărut ieri la bar...

– Da, ieri după-masă. Dar au chemat medicul, pe doftorul ăla, Demósthenes. Invenţiile astea moderne. Dumneavoastră nu credeţi că e necuviincios ca un medic să ajute la naştere? Să vadă nevestele altora goale puşcă? Fără de ruşine...

Pentru Arminda chestiunea era vitală: medicii începeau să-i facă concurenţă; unde s-a mai văzut atâta obrăznicie; un medic cu ochii pe femeia altuia, goală, în durerile facerii...? Pe Nacib însă îl frământau banchetul de-a doua zi, dulciurile şi gustările pentru bar, probleme serioase create de plecarea Filomenei.

– Ăsta-i progresul, dona Arminda. Baba mi-a făcut-o.

– Progres? Asta-i neruşinare, asta e...

– Unde să găsesc eu o bucătăreasă?

– Soluţia e să le-angajaţi pe surorile Dos Reis...

– Iau mult, te jupoaie de piele... şi angajasem şi două fetişcane ca s-o ajute pe Filomena...

– Aşa-i pe lumea asta, domnu’ Nacib. Când te-aştepţi mai puţin îţi vine necazul. Eu, din fericire, îl am pe răposatu’ care mă anunţă. Uite, chiar acum câteva zile, nici nu vă puteţi închipui... La o şedinţă de spiritism acasă la cumătrul Deodoro...

Nacib, însă, n-avea chef să asculte veşnicele poveşti de spiritism, specialitatea moaşei.

– Chico s-a trezit?

– Ce vorbă, domnu’ Nacib. Bietul de el a venit după douăşpe noaptea.

– Trezeşte-l, te rog. Am o mulţime de treabă. Cred că înţelegi, un banchet pentru treizeci de persoane, toate importante, pentru sărbătorirea liniei de autobuze...

– Am auzit că unul s-a răsturnat pe podul de peste Cachoeira.

– Zvonuri. Vin şi pleacă pline. O afacere pe cinste.

– Ce ziceţi, domnu’ Nacib, vezi de toate în Ilhéus în ziua de azi. Mi-a zis cineva că la hotelul nou o să fie până şi-un ascensor aşa, o cutie care urcă şi coboară singură...

– Vrei să-l scoli pe Chico?

– Uite că mă duc... Ale dracului de scări!

Nacib a mai rămas câteva clipe la fereastră, privind nava de care se apropia pilotul. Mundinho Falcão trebuia să fie şi el pe vas, aşa zicea cineva la bar. Cu siguranţă, doldora de veşti. O să sosească şi femei pentru cabarete şi pentru bordelurile de pe Unhão, Sapo, Flôres. Fiecare vapor de la Bahia, Aracajú sau Rio aducea şi-o încărcătură de prostituate. Poate că soseşte şi automobilul doctorului Demósthenes; medicul câştiga o groază de bani, avea cel mai renumit cabinet din oraş. Merita să se îmbrace şi să se ducă în port, să asiste la debarcare. O să găsească, cu siguranţă, obişnuitul grup al celor matinali. Şi cine ştie dacă n-o să audă de vreo bucătăreasă bună, în stare să facă treabă la bar? În Ilhéus bucătăresele erau o raritate, disputate de familii, hoteluri, pensiuni şi baruri. A dracului babă... Şi tocmai când descoperise minunăţia aia, pe Risoleta! Când avea nevoie de linişte sufletească... Nu vedea altă soluţie, cel puţin pentru câteva zile, decât să se lase în ghearele surorilor Dos Reis. Complicat lucru mai e şi viaţa: până ieri totul mergea atât de bine, n-avea probleme, îi luase două partide la table una după alta unui rival de forţă cum era Căpitanul, mâncase nişte fructe de mare realmente dumnezeieşti în casa Mariei Machadão şi-o descoperise pe prospătura aia, pe Risoleta... Iar azi, de cu noaptea-n cap, avea numai probleme... O porcărie!... Bătrână nebună... Adevărul e că îi simţea deja lipsa: casa dereticată, cafeaua de dimineaţă cu turte de mălai, batate, banane fripte şi beiju... Grija ei maternă, atenţiile, ba chiar bodogănelile ei. Când avea febră, pe timpul tifosului endemic, al malariei şi al vărsatului, ea nu plecase de lângă patul lui şi dormise pe jos lângă el. Unde să mai găsească pe cineva ca ea?

Dona Arminda a reapărut la fereastră.

– S-a sculat, domnu’ Nacib. Acum se spală.

– Asta o să fac şi eu. Mulţumesc.

– După aia, veniţi să beţi cafeaua cu noi. Cafea de oameni săraci. Vreau să vă povestesc ce-am visat cu răposatu’. El îmi zicea: „Arminda, draga mea, necuratul a pus stăpânire pe mintea oamenilor din Ilhéus. Nu se mai gândesc decât la bani şi la măriri. Asta o să se termine rău... O să-nceapă să se petreacă multe...“.

– Pentru mine, dona Arminda, au şi început... Cu plecarea asta a Filomenei. Au şi-nceput pentru mine.

A spus-o pe un ton glumeţ, fără să ştie că într-adevăr începuseră. Sosise pilotul şi acum vaporul se îndrepta spre port.

Despre elogiul legii şi justiţiei sau despre origine şi naţionalitate

Era ceva obişnuit ca lui Nacib să i se spună arab sau chiar turc, dar nu trebuie să existe nici cea mai mică îndoială cu privire la condiţia lui de brazilian, născut, şi nu naturalizat. Se născuse în Siria şi debarcase în Ilhéus la vârsta de patru ani după ce sosise la Bahia cu o navă franceză. Pe vremea aceea, atraşi de plantaţiile de cacao ce aduceau bani, în oraşul devenit faimos, soseau zilnic, pe drumuri de ape – mări şi râuri – şi pe pământ, cu nave, şlepuri, şalupe şi bărci, călare pe măgari, tăindu-şi drum cu piciorul, sute şi sute de brazilieni şi străini din toate părţile: Sergipe, Ceará, Alagoas, Bahia, Recife, Rio, din Siria şi Italia, Liban şi Portugalia, din Spania şi din diferite ghetouri. Muncitori, negustori, tineri dornici să-şi facă o situaţie, bandiţi şi aventurieri, muieruşte de toate culorile şi chiar şi doi greci – soţ şi soţie – apăruţi Dumnezeu ştie de unde. Şi cu toţii, chiar şi blonzii nemţi de la proaspăt înfiinţata fabrică de ciocolată praf ori distinşii englezi de la Căile Ferate, nu erau altceva decât locuitori ai zonei plantaţiilor de cacao, adaptaţi la obiceiurile regiunii încă semisălbatice, cu luptele ei sângeroase, încăierări şi morţi. Soseau şi, în scurtă vreme, deveneau autohtoni dintre cei mai autentici, localnici get-beget, plantând arbori de cacao, deschizând prăvălii şi magazine, construind drumuri, ucigând oameni, jucându-şi banii în cabarete, bând la baruri, ridicând aşezări ce se dezvoltau rapid, doborând selva ameninţătoare, câştigând şi pierzând bani, simţindu-se la fel de autohtoni precum cei mai vechi locuitori din Ilhéus, fiii familiilor dinaintea apariţiei cacauei.

Datorită acestei mulţimi pestriţe, Ilhéus începuse să-şi piardă înfăţişarea de tabără de pistolari şi să devină oraş. Toţi, până la ultimul vagabond, sosiseră aici ca să câştige bani pe seama coloneilor îmbogăţiţi, factori ai uimitorului progres al zonei.

Localnici get-beget, nu doar brazilieni naturalizaţi, erau şi neamurile lui Nacib, pe numele lor Aschar, amestecate în luptele pentru pământuri şi isprăvile lor erau comentate ca nişte fapte eroice. Nu puteau fi comparate decât cu isprăvile familiilor Badarós, Braz Damásio, ale celebrului negru José Nique şi ale colonelului Amâncio Leal. Unul dintre ei, Abdula, al treilea ca vârstă, murise într-un cabaret din Pirangi după ce doborâse trei din cei cinci ucigaşi trimişi contra lui, pe când juca o paşnică partidă de pocher. Fraţii l-au răzbunat într-un chip de neuitat. Ca să te informezi despre aceste rude bogate ale lui Nacib era de-ajuns să răsfoieşti arhivele tribunalului, să citeşti pledoariile procurorului şi ale avocaţilor.

Mulţi îi spuneau arab şi turc, e foarte adevărat. Dar aşa-i spuneau tocmai cei mai buni prieteni şi o făceau în semn de dragoste, de intimitate. Nu-i plăcea să i se spună turc, nu admitea această poreclă şi uneori chiar se înfuria:

– Turc pe mă-ta!

– Nacib, da’...

– Orice, da’ nu turc. Brazilian – se bătea cu palma lui enormă pe pieptul păros –, fiu de sirieni mulţumită lui Dumnezeu.

– Arab, turc, sirian, tot una e.

– Tot una, pe dracu’! Asta-i ignoranţa ta şi faptul că nu ştii istorie şi geografie. Turcii sunt nişte bandiţi. Cea mai nenorocită naţie din câte există. Cea mai groaznică insultă pentru un sirian e să-l faci turc.

– Nacib, acum nu te înfuria. N-am vrut să te jignesc. Dar chestiile astea cu străinătăţurile, pentru mine-s tot una...

Poate că-i spuneau aşa mai puţin din cauza originii sale levantine, cât datorită mustăţilor imense şi negre de sultan detronat, ce-i coborau pe lângă buze şi ale căror vârfuri şi le răsucea în timp ce vorbea. Mustăţi stufoase răsărind pe un chip dolofan şi plin de bunătate, cu ochi peste măsură de mari, cu luminiţe de concupiscenţă aprinzându-se la trecerea vreunei femei. Gură lacomă, mare şi gata oricând să râdă. Un brazilian uriaş, înalt şi gras, cu capul turtit şi păr din belşug, cu o burtă prea mare, „burtă de nouă luni“, cum glumea Căpitanul când pierdea vreo partidă de dame.

– În ţara tatălui meu... – aşa începeau poveştile lui în nopţile de lungi taclale, când la mesele din bar mai rămâneau doar câţiva amici.

Pentru că ţara lui de baştină era Ilhéus, oraşul vesel cu faţa spre mare, plantaţiile de cacao, acel meleag îmbelşugat, unde devenise om. Tatăl şi unchii lui, urmând exemplul acelor Aschar, au sosit mai înainte, lăsându-şi familiile în urmă. El a venit după aceea, cu mama şi sora mai mare, de şase ani. Nacib încă nu împlinise patru, îşi amintea vag de călătoria cu clasa a treia şi de debarcarea la Bahia, unde îi aştepta taică-su. Pe urmă, sosirea la Ilhéus, apropierea de ţărm într-o barcă, fiindcă pe atunci nu exista vreun debarcader. Nu-şi aducea însă aminte de Siria, n-avea nici o amintire despre locurile natale, într-atâta se contopiseră cu noua patrie şi el devenise brazilian şi localnic din Ilhéus. Pentru Nacib era ca şi cum s-ar fi născut chiar în momentul sosirii navei la Bahia, când taică-su îl sărutase printre lacrimi. Pe de altă parte, prima grijă a marchidanului Aziz, după sosirea la Ilhéus, a fost să-şi ducă copiii la Itabuna, pe atunci Tabocas, la biroul bătrânului Segismundo şi să-i declare brazilieni.

Proces rapid de naturalizare, pe care respectabilul notar îl săvârşea, cu perfecta conştiinţă a datoriei împlinite, pentru câteva mii de reali. Neavând suflet de exploatator, lua puţin şi punea legea la dispoziţia tuturor făcând din aceşti fii de imigranţi, dacă nu chiar din imigranţii veniţi să muncească pe pământurile noastre, autentici cetăţeni brazilieni, prin vânzarea unor adevărate şi valabile certificate de naştere.

Întâmplarea a făcut ca vechiul birou să ardă într-una din acele lupte pentru pământuri şi focul să mistuie indiscrete însemnări şi măsurători cu privire la pământurile din Sequeiro Grande – asta s-a povestit chiar şi-ntr-o carte. Nu era vina nimănui, şi deci cu atât mai puţin a bătrânului Segismundo, că registrele cu naşteri şi decese arseseră toate la incendiu şi sute de locuitori din Ilhéus fuseseră obligaţi să se înregistreze din nou (pe vremea aceea Itabuna mai era capitala districtului de care ţinea municipiul Ilhéus). Registrele de stare civilă nu mai existau, dar existau martori de încredere care să afirme că micul Nacib şi timida Salma, copiii lui Aziz şi ai Zoraiei, se născuseră în mahalaua Ferradas şi fuseseră încă dinainte de incendiu înregistraţi la notar. Cum ar fi putut Segismundo, fără să comită o gravă impoliteţe, să se îndoiască de cuvântul colonelului José Antunes, bogatul moşier, sau de cel al negustorului Fadel, proprietar al unui magazin de stofe, care avea credit în tot oraşul? Sau chiar de cuvântul mai modest al paracliserului Bonifácio, gata oricând să-şi sporească mizera lui leafă slujind în asemenea împrejurări ca martor demn de încredere? Sau de cel al lui Fabiano şchiopul, invalid de la Sequeiro do Espinho care n-avea alt mijloc de trai decât cel de-a depune mărturii?

Trecuseră aproape treizeci de ani peste aceste întâmplări. Bătrânul Segismundo murise bucurându-se de stima generală şi până în ziua de azi lumea îşi mai aminteşte de înmormântarea lui. Participase tot oraşul, pentru că de multă vreme nu mai avea duşmani, nici măcar pe cei ce-i incendiaseră biroul.

La mormântul său s-au ţinut discursuri, lăudându-i-se virtuţile. Fusese – s-a spus – un admirabil slujitor al justiţiei, pildă pentru generaţiile viitoare.

El înregistra cu uşurinţă ca născut în municipiul Ilhéus, Statul Bahia, Brazilia, pe orice prunc i se aducea, fără prea multe cercetări, chiar şi când era evident că acela se născuse mult după incendiu. Nu era sceptic, nici formalist şi nici n-ar fi putut fi în acel Ilhéus al începuturilor cacauei. Domneau înşelăciunea, falsurile în acte şi la măsurarea terenurilor, ipotecile fără acoperire, notarii şi birourile lor erau pioni importanţi în lupta pentru pământurile unde se planta cacaua; cum să deosebeşti un document fals de unul autentic? Cum să te gândeşti la mizere detalii legale ca locul şi data exactă a naşterii unui plod, când trăiai într-o continuă primejdie, în mijlocul împuşcăturilor, al bandelor de tâlhari înarmaţi şi al încăierărilor mortale? Viaţa era frumoasă şi plină de inedit; cum era bătrânul Segismundo să se împiedice de nişte nume de localităţi? În fond, ce importanţă avea unde se născuse brazilianul ce trebuia înregistrat; într-un sat sirian sau în Ferradas, în sudul Italiei sau la Pirangi, în Trás-os-Montes ori în Rio do Braço? Bătrânul Segismundo avea şi-aşa destule probleme cu actele de proprietate pentru pământuri; de ce să mai complice viaţa unor onoraţi cetăţeni care, de fapt, doreau să respecte legea, înregistrându-şi progeniturile? Se încredea pur şi simplu în cuvântul acelor imigranţi simpatici, le primea modestele daruri şi apoi veneau însoţiţi de martori de încredere, persoane respectabile, oameni al căror cuvânt, uneori, preţuia mai mult decât orice document legal.

Şi chiar dacă în suflet îi mai rămânea cumva vreo îndoială, preţul pentru înregistrare şi pentru certificat nu era mai ridicat; o bucată de stofă pentru nevastă-sa, o găină sau un curcan pentru ogradă îl împăcau cu propria-i conştiinţă. Şi asta pentru că el, la fel ca majoritatea populaţiei, nu cântărea pe adevăratul localnic după locul naşterii, ci după cum muncea pământul, după curajul cu care pătrundea în selvă să înfrunte moartea, după câţi arbori de cacao planta, ori după numărul prăvăliilor şi magazinelor, după cum contribuia la dezvoltarea provinciei. Aceasta era mentalitatea în Ilhéus şi asta era şi mentalitatea bătrânului Segismundo, om cu o lungă experienţă de viaţă, cu multă înţelegere umană şi puţine scrupule. Experienţă şi înţelegere puse în slujba regiunii plantaţiilor de cacao. Cât despre scrupule, nu datorită lor au progresat oraşele din sudul statului Bahia, s-au tăiat drumuri, s-au întins moşiile, s-a dezvoltat comerţul, s-a construit portul, s-au înălţat clădiri, s-au înfiinţat ziare şi s-a exportat cacaua în întreaga lume. Toate astea s-au făcut cu împuşcături şi încăierări, cu acte false şi măsurători plăsmuite, cu morţi şi crime, cu pistolari şi aventurieri, cu târfe şi cartofori, cu sânge şi curaj. O dată Segismundo şi-a amintit de scrupulele lui. Era vorba de măsurarea terenurilor de la Sequeiro Grande şi i se oferise puţin pentru falsificarea datelor; brusc a devenit scrupulos. Şi ca urmare, i-au dat foc biroului şi i-au tras un glonţ în picior. Glonţul, din greşeală, clar, din greşeală în picior, pentru că trebuia să ajungă în pieptul lui Segismundo. De atunci a devenit mai puţin scrupulos, mai ieftin la preţ şi mai neaoş, slavă Domnului. De aceea când a murit octogenar, înmormântarea lui s-a transformat într-o adevărată manifestaţie în semn de omagiu adus celui ce a fost, pe acele meleaguri, pildă de spirit cetăţenesc şi devotament în slujba justiţiei.

Datorită mâinii sale venerate a devenit Nacib brazilian din naştere într-o după-amiază îndepărtată de prima lui copilărie, îmbrăcat în şalvari verzi de catifea franţuzească.

Unde apare Mundinho Falcão, personaj important, privind oraşul Ilhéus printr-un binoclu

De pe puntea de comandă a vaporului ce aştepta pilotul, un bărbat încă tânăr, bine îmbrăcat şi proaspăt ras, privea oraşul cu un aer uşor visător. Ceva, poate părul negru, poate ochii migdalaţi, îi dădea o înfăţişare romantică. Dar gura cu linii aspre şi bărbia puternică arătau un om hotărât, practic, care ştie ce vrea şi ce face. Comandantul, cu chipul tăbăcit de vânturi şi cu o pipă între dinţi, i-a întins binoclul. Mundinho Falcão l-a luat şi a spus:

– De fapt, nu-mi trebuie... Ştiu fiecare casă, fiecare om. De parcă m-aş fi născut aici, pe mal – arăta cu degetul. Casa aceea – la stânga clădirii înalte – e casa mea. Pot spune că bulevardul ăsta l-am construit eu...

– Pământ al banilor, al viitorului, a spus, cunoscător, comandantul. Dar intrarea în port e o catastrofă...

– O s-o rezolvăm şi pe-asta, a zis Mundinho. Şi-ncă foarte repede...

– Să v-audă Domnul. De câte ori intru în port tremur pentru nava mea. Nu e banc de nisip mai afurisit în tot nordul.

Mundinho a ridicat binoclul şi l-a dus la ochi. A văzut casa lui modernă construită de un arhitect adus din Rio. Clădirile rezidenţiale de pe bulevard, grădinile din jurul palatului colonelului Misael, turnurile Bisericii parohiale, Şcoala primară. Dentistul Osmundo, înfăşurat într-un halat, ieşea din casă să-şi facă baia în mare la ora aceea foarte matinală, ca să nu scandalizeze populaţia, în Piaţa São Sebastião nici un suflet de om. Barul Vesúvio cu uşile închise. Vântul de peste noapte dărâmase un panou cu afişe în faţa cinematografului. Mundinho examina fiecare detaliu atent, aproape cu emoţie. Adevărul e că-i plăceau tot mai mult acele locuri şi nu regreta nebuneasca pornire ce-l adusese acolo, cu puţini ani în urmă, ca pe un naufragiat purtat de valuri, pentru care orice pământ înseamnă salvarea. Dar acesta nu era un pământ oarecare. Acolo creştea cacaua. Unde putea să-şi folosească mai bine banii, să şi-i înmulţească? Era de-ajuns să aibă chef de muncă, cap pentru afaceri, tact şi îndrăzneală. El le avea pe toate astea şi ceva în plus: o femeie, pe care trebuia s-o uite, o pasiune imposibilă pe care trebuia să şi-o smulgă din piept şi din minte.

De data asta, la Rio, mama, fraţii, cu toţii l-au găsit schimbat, diferit.

Lourival, fratele lui mai mare, n-a putut să nu recunoască, cu vocea lui flegmatică, întotdeauna plictisită:

– Nu e nici o îndoială, puştiul s-a maturizat.

Emilio zâmbise trăgând din havană.

– Şi câştigă bani. N-ar fi trebuit – acum vorbea pentru Mundinho – să-l lăsăm să plece. Dar cine putea să-şi închipuie că tânărul nostru june prim avea cap pentru afaceri? Aici nu-ţi plăceau decât petrecerile. Şi când ai plecat, luându-ţi banii cu tine, ce puteam să ne închipuim decât c-ai să faci o nebunie şi mai mare decât celelalte? Trebuia să aşteptăm să te întorci ca să-ţi arătăm drumul în viaţă.

Mama încheiase aproape supărată:

– Nu mai e un copil. Supărată pe cine? Pe Emilio pentru vorbele pe care le spusese sau pe Mundinho pentru că nu-i mai cerea bani după ce-şi toca substanţiala sumă pe care i-o dădea lunar?

Mundinho îi lăsa să vorbească; îi plăcea acel dialog. Când n-au mai avut nimic de spus, i-a anunţat:

– Am de gând să intru în politică, să mă aleg cu ceva. Poate, deputat... Să devin încetul cu încetul un personaj important pe meleagurile acelea. Ce-ai zice, Emilio, să mă vezi urcând la tribună ca să răspund la unul din discursurile tale în care linguşeşti guvernul? Vreau să merg cu opoziţia...

În marele salon auster al reşedinţei familiale, cu mobile sobre, cei trei fraţi stăteau de vorbă; mama, ca o regină, îi domina, cu privirea mândră şi părul alb. Lourival, care-şi comanda hainele la Londra, nu acceptase niciodată să fie deputat sau senator. Refuzase chiar şi un minister când i-a fost oferit. Guvernator de São Paulo, cine ştie, poate ar accepta, dac-ar fi ales de toate forţele politice, Emilio era deputat federal, ales şi reales fără cea mai mică greutate. Mult mai în vârstă decât Mundinho, amândoi, acum se speriau văzându-l bărbat în toată firea, făcând afaceri, exportând cacao, obţinând câştiguri de invidiat, vorbind despre acele pământuri barbare unde se refugiase fără ca nimeni să ştie vreodată motivul, anunţându-i că, în scurtă vreme, va fi deputat.

– Te putem ajuta, a spus, patern, Lourival.

– Te trecem printre primii pe lista guvernului. Alegere garantată, a completat Emilio.

– N-am venit să cer, am venit să vă informez.

– Orgolios, puştiul... a murmurat Lourival, cu dispreţ.

– De unul singur nu te-alegi, i-a prezis Emilio.

– Singur o să mă aleg. Din partea opoziţiei. O să fiu şef, numai că vreau să fiu acolo, în Ilhéus. Şi şefia asta n-am venit să v-o cer vouă; vă mulţumesc foarte mult.

Mama a ridicat glasul.

– Poţi să faci ce vrei, nimeni nu te împiedică. Dar de ce te ridici contra fraţilor tăi? De ce te desparţi de noi? Ei nu vor decât să te ajute; sunt fraţii tăi.

– Nu mai sunt un copil, chiar dumneata ai spus-o.

După aceea le-a povestit despre Ilhéus, despre luptele din trecut, banditism, pământuri cucerite cu arma, despre progresul actual şi despre problemele de-acolo.

– Vreau să fiu respectat, să fiu trimis să vorbesc în numele lor, în Cameră. Ce-aş câştiga dacă m-aţi trece pe o listă? E de-ajuns Emilio ca să reprezinte firma. Eu sunt din Ilhéus.

– Politică de provincie. Cu împuşcături şi fanfară, a zâmbit Emilio ironic şi condescendent în acelaşi timp.

– De ce să rişti, dacă nu e nevoie? a întrebat mama ascunzându-şi teama.

– Ca să nu fiu doar fratele fraţilor mei. Ca să fiu cineva.

Umblase prin Rio de Janeiro. Pe la ministere, tutuindu-se cu miniştrii, intrând direct în cabinetele lor – de câte ori nu se întâlnise cu fiecare dintre ei acasă la el, aşezaţi la masa prezidată de mama, sau acasă la Lourival, la São Paulo, zâmbindu-i Madeleinei? Când ministrul justiţiei, rivalul său cu ani în urmă în disputa pentru farmecele unei olandeze, îi spusese că i-a răspuns guvernatorului din Bahia că va putea obţine recunoaşterea oficială a colegiului Enoch de-abia la începutul anului, Mundinho râsese:

– Băiete, tu datorezi mult oraşului Ilhéus. Dacă eu n-aş fi plecat acolo, niciodată nu te-ai fi culcat cu Berta, mica olandeză rea de muscă. Vreau oficializarea, acum. Guvernatorului poţi să-i arăţi legea. Mie nu. Eu vreau ce e ilegal, dificil, imposibil...

La Ministerul Drumurilor şi al Lucrărilor Publice a cerut un inginer. I-a povestit ministrului toată istoria cu intrarea în portul Ilhéus, cu docurile din Bahia, interesele unor oameni de-ai ginerelui guvernatorului. Era imposibil. Just, fără îndoială, dar imposibil, dragul meu, totalmente imposibil, guvernatorul o să urle de furie.

– El te-a numit?

– Nu, bineînţeles.

– Te poate da jos?

– Cred că nu...

– Şi atunci?

– Nu înţelegi?

– Nu. Guvernatorul e bătrân, iar ginere-su e un pungaş, nu fac doi bani. Sfârşitul unui guvern, sfârşitul unui clan. O să fii împotriva mea, împotriva celei mai prospere şi mai puternice regiuni din stat? Prostii. Eu reprezint viitorul, guvernatorul, trecutul. Pe lângă faptul c-am venit la tine din prietenie. Ştii bine că pot să mă duc mai sus. Dacă vorbesc cu Lourival şi Emilio ai să primeşti ordin de la preşedintele republicii să trimiţi un inginer. Nu-i aşa?

Îl amuza şantajul acela, cu fraţii lui, cărora pentru nimic în lume nu le-ar fi cerut ceva. Seara a luat masa cu ministrul: muzică, femei, şampanie, flori. Luna următoare inginerul avea să fie în Ilhéus.

A stat trei săptămâni la Rio, revenind la viaţa de altădată: petreceri, chefuri, tinere din înalta societate, artiste de la teatrul de varietăţi. Se mira că tot ceea ce reprezentase viaţa lui timp de ani şi ani acum îl atrăgea atât de puţin şi îl obosea. Adevărul e că îi lipseau Ilhéus-ul, biroul lui plin de lume, intrigile, bârfele, anumite personaje locale. Nu-şi închipuise niciodată că se va adapta şi se va ataşa atât de mult. Maică-sa i-a prezentat domnişoare bogate, de familie bună, îi căuta o logodnică care să-l smulgă din Ilhéus, Lourival voia să-l ia cu el la São Paulo; Mundinho era încă asociatul lui la plantaţiile de cafea şi trebuia să le viziteze. Nu s-a dus, de-abia i se cicatrizase rana din suflet, de-abia se ştersese imaginea Madeleinei din visurile sale; nu voia s-o revadă, să fie urmărit de chipul ei. Pasiune devoratoare, nemărturisită vreodată, încercată mai mult de el decât de ea, mereu la un pas de-a se arunca unul în braţele celuilalt. Ilhéus îl vindecase şi acum trăia pentru Ilhéus.

Lourival, flegmatic şi blazat, atât de superior, atât de englez în suficienţa lui, văduv al unei neveste milionare, fără copii, se căsătorise din nou, pe neaşteptate, în timpul uneia din veşnicele lui călătorii în Europa, cu o franţuzoaică, manechin la o casă de modă. Între cei doi era o diferenţă de vârstă mare, iar Madeleine disimula cu greu motivele pentru care se căsătorise. Mundinho simţise că dacă nu pleacă definitiv, nu mai era nimic de făcut, nici consideraţiile morale, nici scandalul, nici posibile remuşcări nu puteau să-i împiedice să sfârşească unul în braţele celuilalt. Se urmăreau din priviri prin casă, când se atingeau aveau un tremur în mâini şi în glasuri. Cu greu îşi putea imagina flegmaticul şi raţionalul Lourival că fratele lui cel mai mic, nebunaticul Mundinho, avea să renunţe la toate din cauza lui, datorită dragostei de frate.

Ilhéus îl vindecase, acum era vindecat; cine ştie, poate ar putea, dac-ar vrea, să dea ochii cu Madeleine, nu mai încerca nici un sentiment pentru ea. Străbătu oraşul cu binoclul şi-l văzu pe arabul Nacib la fereastra casei. Zâmbi, pentru că proprietarul barului îi amintea de Căpitan – erau adversari veşnici la table şi la dame. Căpitanul îl ajutase mult. Ajunsese cel mai bun prieten a lui şi de mai multă vreme îi sugerase, pe ocolite, posibilitatea de-a intra în politică. În oraş nu era un secret ura Căpitanului pentru familia Bastos, care îl răsturnase pe taică-su din guvernul local şi-l zdrobise în lupta politică, acum douăzeci de ani. Mundinho se făcea că nu pricepe; îşi pregătea încă terenul. Acum sosise momentul. Trebuia să-l determine pe Căpitan să-i vorbească deschis, să-i ofere conducerea opoziţiei. O să le arate fraţilor săi ce-i în stare. Fără să mai spunem că Ilhéus avea nevoie de un om ca el ca să se dezvolte în continuare într-un ritm accelerat; coloneii ăia nu ştiau de ce-are nevoie provincia.

Mundinho înapoie binoclul; pilotul urca la bord şi nava se îndrepta spre port.

Despre sosirea vaporului

În ciuda orei matinale, o mică mulţime urmărea dificilele operaţii de despotmolire a navei. Eşuase pe bancul de nisip şi părea ancorată acolo pentru totdeauna. De pe culmea dealului Unhão, curioşii îi vedeau pe comandant şi pe pilot aferaţi, dând ordine, marinarii alergând, ofiţerii trecând grăbiţi. Mici şalupe sosite de la Pontal înconjurau vaporul.

Pasagerii se aplecau peste bord, majoritatea în pijama şi papuci şi, doar ici-colo, câte unul îmbrăcat pentru debarcare. Toţi vorbeau, aproape ţipând cu rudele care se sculaseră ca să-i aştepte în port, povestind despre călătorie şi făcând bancuri despre eşuarea navei. De la bord, cineva anunţa familia de pe chei:

– A murit în chinuri groaznice, sărăcuţa!

Veste care smulse suspine unei doamne în negru, de vârstă mijlocie, venită cu un bărbat slab şi trist, cu panglică de doliu la mânecă şi la reverul hainei. Doi copii urmăreau vaporul fără să observe lacrimile mamei.

Printre spectatori se formau grupuri, se schimbau saluturi, se comenta evenimentul:

– E o ruşine intrarea asta în port...

– E un pericol. Într-o bună zi o să rămână un vapor acolo pentru totdeauna şi adio portul Ilhéus...

– Guvernul nu se interesează...

– Nu se interesează? Dinadins nu face nimic. Ca să nu intre vapoarele mari. Ca să exportăm marfa tot prin Bahia.

– Nici primăria nu face nimic. Primarul nu e activ. Nu ştie decât să aprobe guvernul.

– Ilhéus trebuie să dovedească ce e în stare.

Grupul venit dinspre hala de peşte era prins în conversaţie. Doctorul, cu obişnuita lui înfierbântare, chema poporul contra politicienilor, a autorităţilor din Bahia care tratau oraşul cu dispreţ de parcă n-ar fi fost cel mai bogat şi cel mai prosper din tot statul, cel care contribuia cel mai mult la buget. Asta ca să nu mai vorbim de Itabuna, oraş ce crescuse ca ciupercile după ploaie, sacrificat şi el din cauza incapacităţii, indolenţei şi relei voinţe a autorităţilor cu privire la portul Ilhéus.

– Vina e a noastră, trebuie s-o recunoaştem, a spus Căpitanul.

– De ce?

– Numai noi suntem vinovaţi, nimeni altcineva. Şi e uşor de demonstrat; cine face politica în Ilhéus? Aceiaşi oameni de acum douăzeci de ani. Să alegem ca primar, deputat, senator pentru statul nostru ori deputat federal oameni care n-au nici o legătură cu Ilhéus; şi n-au de plătit datorii de pe vremea când era bunica fată.

João Fulgêncio îl sprijinea:

– Are dreptate. Coloneii îi votează tot pe cei pe care i-au susţinut pe vremuri.

– Rezultatul, Ilhéus să-şi vadă singur de interesele sale.

– Datoria e datorie... s-a apărat colonelul Amâncio Leal. În vremurile de izbelişte am contat pe ei...

– Acum problemele sunt altele...

Doctorul ameninţa cu degetul:

– Dar această situaţie ruşinoasă se va termina. O să alegem oameni care să reprezinte adevăratele interese ale regiunii.

Colonelul Manuel das Onças a râs:

– Şi voturile de unde le scoţi, Doctore?

Colonelul Amâncio Leal a spus cu glasul lui blând:

– Ascultă, Doctore! Se vorbeşte mult de progres, de civilizaţie, de nevoia de-a schimba totul în Ilhéus. De dimineaţă până seara n-aud altceva. Dar spune-mi un lucru: cui se datorează acest progres? Nu nouă, plantatorilor de cacao? Avem datoriile noastre, pe care ni le-am asumat în clipe grele şi suntem oameni de cuvânt. Câtă vreme voi trăi, voturile mele i le dau prietenului meu Ramiro Bastos şi cui îmi spune el. Nu mă interesează numele. El m-a ajutat când oamenii îşi riscau viaţa pe coclaurii ăştia...

Arabul Nacib s-a alăturat grupului, încă somnoros, preocupat şi abătut:

– Despre ce-i vorba?

Căpitanul i-a explicat:

– Veşnica înapoiere... Coloneii nu înţeleg că au trecut vremurile de demult, că astăzi lucrurile sunt diferite. Că problemele nu mai sunt aceleaşi de acum douăzeci ori treizeci de ani.

Pe arab însă nu-l interesa, era departe de toată discuţia aceea care l-ar fi pasionat în altă ocazie. Gândindu-se la ale lui – barul fără bucătăreasă, un dezastru! –, de-abia a înclinat din cap la spusele amicului său.

– Eşti abătut. Ce-i cu faţa asta de înmormântare?

– Mi-a plecat bucătăreasa...

– Poftim, motiv...

Căpitanul a revenit la discuţia tot mai pasionată, care acum adunase mai multe persoane în jurul grupului.

Poftim, motiv... Poftim, motiv... Nacib a făcut câţiva paşi, vrând parcă să se îndepărteze de discuţia care îl perturba. Vocea Doctorului, oratorică, se încrucişa cu vocea blândă, dar hotărâtă a colonelului Amâncio. Ce-l interesau pe el primăria din Ilhéus, deputaţii şi senatorii, îl interesa banchetul de-a doua zi cu treizeci de tacâmuri. Dacă surorile Dos Reis o să vrea să i-l pregătească, o să-i ceară o grămadă de bani. Şi tocmai acum când toate mergeau ca pe roate...

Când a cumpărat barul Vesúvio, situat în Piaţa São Sebastião, în cartierul rezidenţial – departe – departe nu, pentru că distanţele erau ridicole în Ilhéus –, ceva mai încolo de centrul comercial, de port, unde era cea mai mare concurenţă, câţiva prieteni şi unchiu-su erau de părere că făcuse o prostie. Barul era într-o mizerie cumplită, gol, fără clienţi, pustiu. Prosperau cârciumile din port, cu clientela obişnuită. Nacib, însă, nu voia să mai vândă ţesături la tejgheaua din prăvălia unde lucra de la moartea lui taică-su. Nu-i plăceau munca aceea şi, cu atât mai puţin, combinaţia cu unchiu-su şi cumnatu-su (soră-sa se căsătorise cu un agronom de la Staţiunea Experimentală pentru Cacao). Câtă vreme trăise taică-su, prăvălia mersese bine, bătrânul avea iniţiativă şi era simpatic. Unchiu-su, dintr-o familie mare, tipicar, bătea pasul pe loc, temător, mulţumindu-se cu puţin. Nacib a preferat să-şi vândă partea lui, a făcut nişte tranzacţii riscante – vindea şi cumpăra cacao ca să-şi fructifice capitalul şi a sfârşit prin a cumpăra barul, îl cumpărase de la un italian în urmă cu cinci ani. Italianul plecase spre interiorul ţării, atras de mirajul cacauei.

Un bar era o afacere bună în Ilhéus, mai bună chiar decât un cabaret. Meleag cu lume mereu în mişcare, cu oameni sosind atraşi de faima bogăţiilor, o mulţime de comis-voiajori umplând străzile, popor mult în trecere, cu numeroase afaceri încheiate la mese prin baruri, cu oameni ce beau pe cinste şi cu obiceiul adus de englezi odată cu construirea căii ferate, de a lua un aperitiv înainte de prânz şi de cină, câştigat la o partidă de pocher cu zaruri, obicei ce se răspândise în rândul întregii populaţii masculine.

Înainte de amiază şi după cinci după-masă barurile gemeau.

Barul Vesúvio era cel mai vechi din oraş. Era situat la parterul unei clădiri pe colţ, într-o mică şi cochetă piaţă spre mare, unde se înălţa biserica São Sebastião. În colţul celălalt se inaugurase recent Cine-Teatrul Ilhéus. Decăderea barului Vesúvio nu era cauzată de poziţia sa în afara străzilor comerciale, unde prosperau Café Ideal, Barul Chic şi Pinga de Ouro a lui Plínio Araçá, cei trei principali concurenţi ai lui Nacib. Decăderea barului era cauzată mai ales de italian, cu gândul la plantaţiile de cacao. Nu se interesa de bar, nu-şi reînnoia stocurile de băuturi şi nu făcea nimic ca să fie pe placul clienţilor. Până şi un gramofon vechi cu discuri cu arii din opere aştepta să fie reparat, acoperit de pânze de păianjen. Scaune desfăcute din încheieturi, mese cu picioare rupte, o masă de biliard cu postavul sfâşiat. Până şi numele barului, pictat cu litere de foc deasupra imaginii unui vulcan în erupţie, se ştersese cu timpul. Nacib a cumpărat toată mizeria asta, plus numele şi locul cu bani puţini. Italianul a păstrat doar gramofonul şi plăcile.

A zugrăvit totul din nou, a comandat mese noi, scaune, a adus măsuţe pentru jocul de dame şi table, a vândut masa de biliard unui bar din Macuco şi a construit un separeu în spate pentru jucătorii de pocher. Un bogat sortiment de băuturi, îngheţată pentru cei ce ieşeau la plimbare cu familia pe noul bulevard de pe ţărmul mării la ceasul înserării sau la ora ieşirii de la cinematografe, dar mai ales gustări şi dulciuri pentru aperitiv. Un amănunt aparent fără importanţă: toate acele acarajé, abará, turtiţe de manioc şi puba, gustările din siri, crevete şi cod, prăjiturelele din manioc şi mălai fuseseră ideea lui João Fulgêncio:

– De ce nu faci din astea pentru bar? îl întrebase într-o zi, mestecând nişte acarajé pregătit de bătrâna Filomena pentru plăcerea exclusivă a arabului Nacib, iubitor de mâncăruri bune.

La început veneau la bar doar prietenii: grupul de la Papetăria Modêlo, ce sosea după închidere să stea acolo la taclale, amatorii de table şi de dame şi câteva persoane mai respectabile, ca de pildă judecătorul şi doctorul Maurício, puţin tentaţi să apară prin barurile din port, cu lume pestriţă, unde, nu arareori, izbucneau încăierări violente, cu bătăi şi focuri de revolver. Pe urmă au început să vină şi bărbaţi cu familiile lor, atraşi de îngheţată şi de sucurile de fructe. Însă de-abia după ce a introdus prăjiturelele şi gustările la ora aperitivului, clientela a început să crească cu adevărat şi barul să prospere. Partidele de pocher din separeu aveau mare succes. Pentru clienţii de aici – colonelul Amâncio Leal, bogătaşul Maluf, colonelul Melk Tavares, Ribeirinho, sirianul Fuad, proprietarul magazinului de încălţăminte, Osnar Faria, a cărui singură ocupaţie era să joace pocher şi să ţină calea negreselor pe colina Conquista, doctorul Ezequiel Prado şi alţii –, Nacib păstra pentru miezul nopţii gustări, turtiţe şi prăjiturele. Băutura curgea din plin, caniota casei era substanţială.

În scurtă vreme, Vesúvio redevenise prosper. A depăşi Barul Chic, Café Ideal şi era întrecut doar de Pinga de Ouro. Nacib nu se putea plânge; muncea ca un rob, e-adevărat, ajutat de Chico Moleza şi Bico-Fino uneori şi de negrişorul Tuísca, care-şi instala lădiţa de lustruit pantofii pe lunga terasă a barului dinspre piaţetă, lângă mesele în aer liber. Totul mergea bine, îi plăcea munca asta, la bar se vorbea despre toate noutăţile, se comentau şi cele mai mici întâmplări din oraş, veştile din ţară şi din lume. Nacib era simpatizat de toată lumea, „om cinstit şi muncitor“, cum spunea judecătorul aşezându-se seara, după cină, la o masă de afară să privească marea şi lumea din piaţă.

Totul mergea foarte bine până azi, când nebuna de Filomena şi-a dus la îndeplinire vechea ameninţare. Cine să gătească acum pentru bar – şi pentru el, pentru Nacib, al cărui viciu era să mănânce bine – mâncăruri gustoase şi condimentate? Era absurd să se gândească la angajarea permanentă a surorilor Dos Reis; nu numai că ele n-ar accepta, dar nici el nu le-ar putea plăti. Erau scumpe; s-ar fi dus tot câştigul lui. Trebuia să angajeze, chiar azi, dacă era posibil, o bucătăreasă, şi încă una bună, altminteri...

– S-ar putea să arunce încărcătura în mare ca să iasă – comentă un bărbat în cămaşă. E împotmolit bine. Pentru o clipă Nacib a uitat de grijile lui; motoarele vaporului urlau în van.

– Asta o să se termine... se auzi vocea Doctorului în mijlocul discuţiei.

– Nimeni nu ştie foarte exact nici măcar cine e acest Mundinho Falcão... ataca mereu blând Amâncio Leal.

– Nu ştie? E omul de pe acest vapor, omul de care are nevoie Ilhéus.

Nava se zguduia, chila se târa pe nisip, motoarele gemeau, pilotul dădea ordine. Pe puntea de comandă a apărut un bărbat încă tânăr, bine îmbrăcat, cu mâinile streaşină la ochi, încercând să-şi recunoască prietenii printre spectatori.

– Uite-l acolo... Mundinho! a spus Căpitanul.

– Unde?

– Acolo, sus...

Strigătele s-au repetat:

– Mundinho! Mundinho!

Celălalt a auzit, s-a uitat să vadă de unde vin glasurile şi a făcut semne cu mâna. Pe urmă, a coborât scările, a dispăru câteva clipe şi a reapărut printre pasagerii aplecaţi peste bord. A duse mâinile pâlnie la gură ca să anunţe:

– Trebuie să sosească şi inginerul!

– Ce inginer?

– De la Ministerul Drumurilor, ca să studieze rada. Veşti bune...

– Eh, vedeţi? Ce vă spuneam eu?

În spatele lui Mundinho Falcão a apărut chipul unei femei necunoscute, cu o pălărie mare, verde şi părul blond. Surâzătoare, îl ţinea de braţ pe exportator.

– Ptiu, ce femeie! Mundinho nu-şi pierde timpul.

– Ce bucăţică! Nhô-Galo a dat aprobator din cap.

Vaporul se clătină tare, speriind pasagerii – femeia blondă scoase un mic ţipăt –, chila se desprinsese din nisip, strigăte de veselie izbucniră pe ţărm şi la bord. Un bărbat brunet şi foarte slab, cu o ţigară de foi în gură, privea indiferent, alături de Mundinho. Exportatorul i-a spus ceva şi el a râs.

– Mundinho ăsta e dat naibii... a comentat cu simpatie colonelul Ribeirinho.

Nava a şuierat, un şuier lung de libertate, şi s-a îndreptat spre port.

– E un aristocrat, nu-i ca noi, a răspuns, fără simpatie, colonelul Amâncio Leal.

– Hai să vedem ce veşti ne-aduce Mundinho, a propus Căpitanul.

– Eu mă duc la pensiune să mă schimb şi să beau o cafea, a zis în chip de despărţire Manuel das Onças.

– Şi eu la fel...

Şi Amâncio Leal îl însoţi. Mulţimea s-a îndreptat spre port. Grupul de prieteni comenta vestea adusă de Mundinho:

– După cât se pare, a reuşit să mişte ceva la minister. Era şi timpul.

– Omul are trecere, fără discuţie.

– Ce femeie! Ruptă din soare... a suspinat colonelul Ribeirinho.

Când au ajuns pe chei, vaporul făcea deja manevrele de ancorare. Pasagerii pentru Bahia, Aracaju, Maceió, Recife priveau curioşi. Mundinho Falcão a fost printre primii care au coborât, îmbrăţişat de îndată de prieteni. Arabul se frângea în salamalecuri.

– Te-ai îngrăşat...

– Ai mai întinerit.

– La Rio de Janeiro întinereşti...

Femeia blondă – mai puţin tânără decât părea în realitate, dar şi mai frumoasă, bine îmbrăcată şi bine machiată, „o păpuşă din străinătate“, cum a categorisit-o colonelul Ribeirinho – şi bărbatul scheletic rămăseseră aşteptând, lângă grup. Mundinho a făcut prezentările, pe un ton săltăreţ, ca o reclamă de circ:

– Prinţul Sandra, magician vestit, şi soţia sa, balerina Anabela... O să joace o stagiune aici.

Bărbatul care de la bord anunţase dureroasa moarte a cuiva, îmbrăţişându-se acum cu familia pe chei, povestea amănunte triste:

– O lună s-a chinuit pe patul de moarte, biata de ea! Niciodată n-am văzut atâta suferinţă... Gemea ziua şi noaptea, de-ţi sfâşia inima.

Plânsetul femeii s-a înteţit. Mundinho, artiştii, Căpitanul, Doctorul, Nacib, moşierii au pornit pe chei spre ieşire. Treceau hamali cu geamantane. Anabela a deschis o umbrelă. Mundinho Falcão i-a spus lui Nacib:

– Nu vrei să angajezi fata să danseze la bar? Are un număr, dragă, dansul vălurilor, ar fi un succes...

Nacib a ridicat mâinile.

– La bar? Asta-i pentru cinematografe sau pentru cabarete... Eu am nevoie de-o bucătăreasă.

Au râs cu toţii. Căpitanul l-a luat de braţ pe Mundinho:

– Ce-i cu inginerul?

– La sfârşitul lunii e-aici. Mi-a garantat ministrul.

Despre surorile Dos Reis şi despre ieslea lor de Crăciun

Surorile Dos Reis, durdulia Quinquina şi subţiratica Florzinha, care se întorceau de la liturghia de şapte de la Catedrală, şi-au iuţit paşii mărunţi văzându-l pe Nacib aşteptând în faţa porţii. Erau două bătrânele joviale şi aveau împreună o sută douăzeci şi opt de ani de bravă virginitate indiscutabilă. Gemene, erau ultimele descendente ale unei vechi familii din Ilhéus dinaintea epocii cacauei, descendente ale celor care le cedaseră locul oamenilor veniţi din Sergipe, sertão, Alagoa do Monteiro, arabilor, italienilor şi spaniolilor, celor din Ceará. Moşteniseră o casă frumoasă, în care locuiau – râvnită de mulţi colonei bogaţi – pe strada Colonel Adami şi încă trei în Piaţa Bisericii parohiale; trăiau din chiriile de pe case şi din dulciurile vândute după-masă de negrişorul Tuísca. Mari specialiste în dulciuri, mâini fermecate la bucătărie, acceptau uneori să pregătească prânzuri şi banchete de mare lux, însă faima lor, care le transforma într-o adevărată instituţie a oraşului, era marea iesle de Crăciun pe care o făceau în fiecare an într-unul din saloanele din faţă ale casei zugrăvite în albastru. Lucrau un an întreg, tăind şi lipind pe carton figuri din reviste, ca să-şi mărească ieslea, distracţia şi obiectul lor de devoţiune.

– V-aţi sculat devreme azi, domnule Nacib...

– Probleme.

– Şi revistele pe care ni le-aţi promis?

– O să le-aduc, dona Florzinha, o să le-aduc. Tot adun.

Florzinha, cea plină de nerv, cerea reviste de la toţi cunoscuţii; impasibila Quinquina surâdea. Păreau două caricaturi ieşite dintr-o carte veche, cu rochiile lor demodate, cu baticuri pe cap, săltăreţe şi vioaie.

– Şi ce v-a adus pe la noi la ora asta?

– Aş vrea să discutăm o afacere.

– Atunci, poftiţi înăuntru...

Poarta dădea spre o verandă unde creşteau flori şi plante îngrijite cu multă dragoste. O servitoare, şi mai în vârstă decât cele două fete bătrâne, îndoită de spate de povara anilor, trecea printre glastre, udându-le cu o stropitoare.

– Poftiţi în salonul cu ieslea, l-a invitat Quinquina.

– Anastácia, serveşte-l cu un lichior pe domnul Nacib! a poruncit Florzinha. Ce preferaţi, de jenipapo sau de ananas? Avem şi de portocale şi de maracujá...

Nacib ştia din experienţă că trebuia să bea un lichior – la ora aia, dimineaţa, Dumnezeule!, să-l laude, să le întrebe cum merge treaba la iesle, să se arate interesat de asta, dacă voia să-şi ducă la bun sfârşit tratativele. Important era să aibă garantate gustările şi dulciurile la bar pentru câteva zile şi banchetul Întreprinderii de Autobuze de mâine seară. Până o să găsească o altă bucătăreasă bună.

Era una din acele case de pe timpuri cu două saloane pentru musafiri la stradă. Unul din ele nu mai slujea de mult scopului iniţial şi devenise salonul cu ieslea. Asta nu însemna că ieslea rămânea aranjată acolo tot anul. Era montată în decembrie şi publicul o putea vizita până în preajma carnavalului, când Quinquina şi Florzinha o demontau cu grijă şi începeau imediat să se pregătească pentru următoarea iesle.

Nu era singura din Ilhéus. Mai existau şi altele, unele frumoase şi bogate, dar când cineva vorbea despre „iesle“, se referea la cea a surorilor Dos Reis, pentru că nici una din celelalte nu se putea compara cu a lor. Fusese făcută încetul cu încetul de-a lungul a peste cincizeci de ani. Ilhéus era încă o văgăună înapoiată; Quinquina şi Florzinha erau fete tinere, neastâmpărate şi amatoare de petreceri, foarte curtate de băieţi (şi-acum e un mic mister cum de-au rămas domnişoare bătrâne; poate că aleseseră prea mult) când şi-au făcut prima şi mica lor iesle. În acel uitat Ilhéus din alte timpuri, dinaintea perioadei cacauei, între familii avea loc o adevărată întrecere ca să se vadă cine are cea mai frumoasă, completă şi bogată iesle de Crăciun. Crăciunul european cu Moş Crăciun într-o sanie trasă de reni, îmbrăcat ca pentru mers prin zăpadă şi frig, aducând cadouri copiilor, nu exista în Ilhéus. Aici exista Crăciunul cu iesle, cu vizite cu masa întinsă, cu cina după liturghia de seară, cu începutul serbărilor populare – reisado, cele trei păstoriţe, bumba-meu-boi, văcarul şi caapora.

An de an, tinerele Dos Reis îşi îmbogăţiseră ieslea. Şi pe măsură ce le trecea vremea balurilor, consacrau tot mai mult timp ieslei, adăugându-i noi figuri, mărind estrada pe care o montau până ajunsese să ocupe un sfert din salon. Din martie până în noiembrie, tot timpul ce le rămânea după drumurile obligatorii la biserici (la şase dimineaţa pentru liturghie şi la şase seara pentru împărtăşanie), după pregătirea gustoaselor dulciuri vândute de negrişorul Tuísca unor clienţi permanenţi, după vizitele la prieteni şi vagi rude şi bârfele cu vecinii despre viaţa celorlalţi, tot timpul liber decupau figuri din reviste şi almanahuri, şi le lipeau apoi pe carton. La aranjarea ieslei, la sfârşitul anului, erau ajutate de Joaquim, salariat la Papetăria Modêlo, toboşar la Societatea Euterpe 13 Mai, care din acest motiv se considera un temperament artistic. João Fulgêncio, Căpitanul Diógenes (proprietarul Cine-Teatrului Ilhéus şi protestant), elevele de la Colegiul Călugăriţelor, profesorul Josué Nhô-Galo, deşi înfierbântat duşman al clerului, erau cei care le procurau cu asiduitate reviste. Când, în decembrie, era mai multă treabă, vecine şi prietene, studente după ce-şi dădeau examenele veneau să le ajute pe bătrâne. Marea iesle ajunsese să fie aproape proprietate colectivă a comunităţii, mândria localnicilor; ziua în care se inaugura era zi de sărbătoare, casa surorilor Dos Reis plină de lume şi curioşii îngrămădiţi în stradă, în faţa ferestrelor deschise, ca să vadă ieslea iluminată cu lampioane multicolore, tot opera lui Joaquim, care în acea zi glorioasă se îmbăta cu vitejie cu lichiorurile dulci ale domnişoarelor bătrâne.

Ieslea reprezenta, aşa cum era de aşteptat, naşterea lui Christos în sărăcăciosul staul din îndepărtata Palestină. Dar, oh! Aridul pământ oriental era acum doar un amănunt în mijlocul unei lumi pestriţe unde se amestecau, în chip democratic, scenele şi figurile cele mai felurite, din cele mai diferite perioade ale istoriei, lume ce se dezvolta an de an. Oameni celebri, politicieni, savanţi, militari, literaţi şi artişti, animale domestice şi sălbatice, chipuri martirizate de sfinţi alături de trupurile strălucitoare ale unor stele de cinema aproape goale.

Pe estradă se înălţa un şir de dealuri, cu o mică vale în mijloc, unde se aflau staulul cu leagănul lui Iisus, Maria aşezată lângă el şi Sfântul Iosif, în picioare, ţinând de căpăstru un măgar timid. Aceste chipuri nu erau nici cele mai mari, nici cele mai frumos împodobite din iesle. Din contră, păreau mici şi sărăcăcioase alături de celelalte, dar cum făceau parte din prima iesle aranjată de ele, Quinquina şi Florzinha voiau să le păstreze cu orice preţ. Nu acelaşi lucru se putea spune despre marea şi misterioasa vestitoare a naşterii Domnului, agăţată cu fire de aţă între staul şi un cer de pânză albastră găurită de stele. Era capodopera lui Joaquim, ţinta elogiilor ce îi umezeau ochii: o enormă stea cu coada roşie, toată din celofan, atât de bine concepută şi realizată încât părea că răspândeşte întreaga lumină ce strălucea în ieslea imensă.

În apropierea staulului, vaci trezite de eveniment din paşnicul lor somn, cai, pisici, căţei, cocoşi, raţe şi găini, animale felurite, un leu, un tigru şi o girafă adorau pruncul. Şi călăuziţi de lumina stelei lui Joaquim sosiseră acolo şi Cei Trei Crai, Gaspar, Melchior şi Baltazar, aducând aur, tămâie şi smirnă. Două figuri biblice, cei doi crai albi, fuseseră decupate dintr-un almanah cu mult timp în urmă. Cât despre craiul negru, al cărui chip fusese distrus de umezeală, îl înlocuiseră, de curând, cu portretul sultanului din Maroc, publicat mereu de ziarele şi revistele din acea vreme. (Şi într-adevăr, ce rege era mai indicat să-l înlocuiască pe mutilatul Melchior decât cel ce avea atâta nevoie să fie apărat, pentru că lupta cu arma în mână pentru independenţa regatului său?)

Un râu, un firişor de apă curgând în matca unui tub de cauciuc tăiat pe mijloc, cobora printre coline la vale şi ingeniosul Joaquim concepuse şi realizase chiar şi o cataractă. Drumuri se încrucişau pe dealuri, îndreptându-se toate spre staul, ici şi colo se înălţau mici aşezări. Şi pe drumeaguri, în faţa caselor cu ferestre luminate, printre animale, se aflau bărbaţi şi femei care, într-un fel sau altul, deveniseră celebri în Brazilia şi în lume, ale căror portrete îşi meritau consacrarea în reviste. Se aflau acolo Santos Dumont lângă unul din rudimentarele lui avioane, cu o pălărie sport şi aerul său niţel trist. Lângă el, pe costişa din dreapta a unui deal, stăteau de vorbă Irod şi Pilat. Mai încolo, eroi militari: regele George al V-lea al Angliei, Kaiser-ul, mareşalul Joffre, Lloyd George, Poincaré, ţarul Nicolae. Pe povârnişul stâng, splendida Eleonora Dusé, cu diademă pe cap şi braţele goale. Se mai aflau împreună Rui Barbosa, J.J. Seabra, Lucien Guitry, Victor Hugo, Don Pedro al II-lea, Emilio de Menezes, baronul de Rio Branco Zola şi Dreyfus, poetul Castro Alves şi tâlharul Antônio Silvino. Alături de nevinovate poze colorate, care le făceau pe surori să exclame încântate când le vedeau în reviste:

– Ce frumuseţe pentru iesle!

În ultimii ani crescuse mult numărul artiştilor de cinema, principala contribuţie a elevelor de la Colegiul Călugăriţelor, şi William Farnum, Eddie Paolo, Lia de Putti, Rudolf Valentino, Carlitos, Lilian Gish, Ramón Novarro şi William S. Hart ameninţau serios să ajungă să domine drumurile de pe dealuri. Se afla acolo şi Vladimir Ilici Lenin, temutul conducător al revoluţiei bolşevice. João Fulgêncio îi decupase portretul dintr-o revistă şi i-l dăduse Florzinhei.

– E-un om important... Nu poate să lipsească din iesle.

Apăreau şi personalităţi locale: fostul primar Cazuza Oliveira, a cărui administraţie fusese faimoasă, ori răposatul colonel Horácio Macedo, cuceritor de noi pământuri. Un desen – făcut de Joaquim la insistenţele Doctorului – o înfăţişa pe neuitata Ofenísia. Pistolari din lut, scene de luptă, oameni cu carabina la umăr.

Pe o masă, lângă fereastră, erau împrăştiate reviste, foarfece, lipici şi carton. Nacib era grăbit, voia să discute despre banchetul pentru Întreprinderea de Autobuze şi despre gustările şi dulciurile pentru bar. A sorbit din lichiorul de jenipapo şi a lăudat lucrările la iesle:

– După cât se vede, anul ăsta o să fie formidabilă!

– Dac-o vrea Dumnezeu...

– Aveţi multe figuri noi, nu-i aşa?

– Oh, nici nu le ştim socoteala.

Cele două surori s-au aşezat pe o sofa, ţepene, zâmbindu-i arabului şi aşteptând să le spună despre ce este vorba.

– Ei... Nici nu vă închipuiţi ce mi s-a întâmplat azi... Bătrâna Filomena a plecat să locuiască cu fiu-su la Agua Preta.

– Nu mai spuneţi... Chiar aşa? Zicea ea că... vorbeau amândouă deodată; era o bârfă bună de răspândit.

– Nu mă aşteptam la una ca asta. Şi chiar azi; zi de târg, lume multă la bar şi pe deasupra mi s-a comandat şi un banchet pentru treizeci de persoane.

– O masă pentru treizeci de persoane?

– Oferită de rusul Jacob şi de Moacir, cel cu garajul. Ca să sărbătorească inaugurarea Întreprinderii de Autobuze.

– Ah! a zis Florzinha, ştiu.

– Da! a spus Quinquina. Am auzit. Se zice că vine şi primarul din Itabuna.

– Cel de-aici, cel din Itabuna, colonelul Misael, directorul băncii, domnul Hugo Kaufmann, în fine, numai lume bună.

– Dumneavoastră credeţi că povestea asta cu autobuzele o să dea rezultate? a vrut să ştie Quinquina.

– Ce să dea... că dă deja. Peste puţin timp, nimeni n-o să mai meargă cu trenul. E-o oră diferenţă...

– Şi nu-i periculos? întrebă Florzinha.

– De ce?

– Dacă se răstoarnă... Acum câteva zile s-a răsturnat unul la Bahia şi au murit trei persoane; am citit în ziar...

– Eu nu mă urc în aşa ceva. Automobilul nu-i pentru mine. Pot să mor de maşină dacă mă calcă pe stradă, dar să mă urc în ea, asta nu... a spus Quinquina.

– Mai ieri, cumătrul Eusébio voia să ne urce cu forţa în maşina lui, să facem o plimbare. Până şi cumătra Noca a zis că suntem înapoiate... a povestit Florzinha.

Nacib a râs:

– Până la urmă o să vedeţi cum vă cumpăraţi automobil.

– Noi... Şi dac-am avea bani...

– Să ne-ntoarcem la oile noastre.

Au refuzat, s-au lăsat rugate şi, la sfârşit, au acceptat. Nu fără să spună că o fac doar pentru că este vorba de domnul Nacib, un tânăr distins. Unde s-a mai văzut să pregăteşti un banchet doar cu o zi înainte, pentru treizeci de persoane, toate importante? Fără să mai vorbim de cele două zile pierdute; n-o să aibă timp să decupeze nici măcar o poză pentru iesle.

– Eu vorbisem cu două fete s-o ajute pe Filomena...

– Nu. Noi le preferăm pe dona Jucundina şi pe fetele ei. Ne-am obişnuit cu ea. Şi găteşte bine.

– Oare ea n-ar vrea să gătească pentru mine?

– Cine? Jucundina? Nici să nu vă gândiţi, domnu’ Nacib; are casă, trei băieţi mari, soţ, cine să-i îngrijească? Aşa, pentru noi, vine câteodată, din prietenie...

Cereau mult, o grămadă de bani. La preţul ăsta n-o să mai câştige nimic de pe urma banchetului. Dacă nu le-ar fi promis lui Moacir şi rusului... El era om de cuvânt; nu putea să-şi lase prietenii baltă, fără mâncare pentru invitaţi. Aşa cum nu putea să lase barul fără gustări şi prăjiturele. Dac-ar face asta, şi-ar pierde clientela şi paguba ar fi mai mare. Însă povestea asta nu putea dura mai mult de câteva zile; altfel unde-o să ajungă?

– E-aşa de greu să găseşti o bucătăreasă bună... s-a plâns Florzinha.

– Şi când apare una, toţi trag de ea... a completat Quinquina.

Era adevărat. O bucătărească bună în Ilhéus era aur; familiile bogate le aduceau din Aracajú, de la Feira-de-Sant’Ana, Estância.

– Atunci, rămâne cum am vorbit. Îl trimit pe Chico Moleza cu alimentele.

– Cât mai repede, domnu’ Nacib.

S-a ridicat şi a dat mâna cu fetele bătrâne. S-a mai uitat o dată la masa plină de reviste, la ieslea ce aştepta să fie montată, la cutiile de carton ticsite de figuri:

– O să vă aduc revistele. Şi vă mulţumesc mult că m-aţi scos din încurcătură.

– N-aveţi pentru ce. O facem pentru dumneavoastră. Ar trebui să vă căsătoriţi, domnule Nacib. Dac-aţi fi însurat, n-aţi mai avea probleme din astea.

– Sunt atâtea fete tinere în oraş... şi cuminţi.

– Ştiu eu una perfectă pentru dumneavoastră, domnii Nacib. Fată cinstită, nu din astea fluşturatice cărora le stă capul doar la filme şi la dans... E distinsă, ştie să cânte şi la pian. Numai că e săracă...

Asta era mania bătrânelor: să pună la cale mariaje. Nacib a râs:

– Când m-oi hotărî să mă însor, vin direct aici să-mi caut nevastă.

Despre deznădăjduitele căutări

Şi-a început deznădăjduitele căutări pe dealul Unhão. Cu trupul aplecat înainte, transpirând din abundenţă, cu haina pe braţ, Nacib a străbătut oraşul Ilhéus de la un cap la altul, în acea primă dimineaţă cu soare, după lunga perioadă de ploi. O veselă animaţie domnea pe străzi, unde plantatori, exportatori, negustori se salutau şi se felicitau. Era zi de târg, prăvăliile erau pline, cabinetele doctorilor şi farmaciile erau ticsite. Urcând şi coborând drumurile în pantă, traversând străzi şi pieţe, Nacib blestema. Când ajunsese acasă azi-noapte obosit după o zi de muncă şi de amorul cu Risoleta, îşi făcuse programul pentru a doua zi: să doarmă până la zece, când Chico Moleza şi Bico Fino, după ce făcuseră curăţenie în bar, începeau să servească primii clienţi. Apoi să doarmă după-masă. Să joace o partidă de table sau de dame cu Nhô-Galo şi Căpitanul, să stea la taclale cu João Fulgêncio ca să afle noutăţile locale şi cele din lumea largă. Să dea o raită pe la cabaret, după ce închidea barul, şi să-şi încheie noaptea, cine ştie?, iar cu Risoleta. Şi în loc de asta, alerga pe străzile din Ilhéus şi se căţăra pe dealuri... La Unhão le-a anunţat să nu mai vină pe cele două fete angajate s-o ajute pe Filomena la pregătirea banchetului pentru Întreprinderea de Autobuze. Una din ele, râzând cu gura ştirbă, i-a spus că ştie să gătească lucruri obişnuite. Cealaltă nici măcar atâta... Acarajé, abará, prăjiturele, moqueca şi crevete prăjit nu ştia să facă decât Maria de São Jorge... Nacib a întrebat în dreapta şi-n stânga, a coborât pe cealaltă parte a dealului. Bucătăreasă în Ilhéus în stare să se ocupe de bucătăria unui bar era lucru dificil, dacă nu imposibil.

A întrebat în port, a trecut pe la unchiu-su pe-acasă: „Nu cumva ştiu de vreo bucătăreasa?“. A ascultat-o pe mătuşă-sa plângându-se: avusese una, aşa şi aşa, nu era grozavă, dar plecase fără nici un motiv. Acum făcea ea, mătuşa, bucătărie, până o să găsească alta. De ce nu venea Nacib la ei la prânz?

A aflat de una, renumită, care locuia pe colina Conquista. „Formidabilă“ – îi spusese spaniolul Felipe, care i-o recomandase, un tip ce se pricepea să repare nu numai pantofi şi cizme, dar şi hamuri şi şei. Palavragiu fără pereche, temut adversar la jocul de dame, acest Felipe, buruienos la gură şi cu inima largă, reprezenta, în Ilhéus, extrema stângă, declara la fiecare pas că este anarhist, ameninţa că va curăţa omenirea de capitalişti şi de popi, dar era prieten şi lua masa cu diverşi moşieri, printre care şi părintele Basílio. În timp ce bătea cuie în tălpile pantofilor, fredona cântece anarhiste, iar când juca dame cu Nhô-Galo merita să-i asculţi cum îi înjură amândoi pe popi. Se arătase interesat de drama culinară a lui Nacib.

– O oarecare Mariazinha. O minune.

Nacib a luat-o spre Conquista; costişa era încă alunecoasă din cauza ploilor şi un grup de negrese tinere a izbucnit în râs când a căzut şi şi-a murdărit turul pantalonilor. Din om în om, a dat de casa bucătăresei. În vârful dealului. O căsuţă din lemn cu acoperiş de tablă. Acum nutrea o oarecare speranţă. Domnul Eduardo, stăpânul unor vaci de lapte, îi confirmase meritele Mariazinhei. Lucrase o vreme la el şi ştia să gătească gustos. Unicul ei defect era băutura – era o beţivă de mâna-ntâi. Şi când bea, parcă intra dracu’- n ea; nu mai era respectuoasă cu dona Mariana şi de-asta Eduardo o concediase.

– Dar într-o casă de burlac, ca la dumneavoastră...

Beţivă sau nu, dacă era bucătăreasă bună, o s-o angajeze. Cel puţin, până o să găsească alta. În sfârşit, a zărit căsuţa nenorocită şi, aşezată în portiţă, pe Mariazinha, desculţă, pieptănându-şi părul lung şi căutându-se de păduchi. Era o femeie de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani, consumată de băutură, dar păstrând încă resturi de frumuseţe pe chipul de metisă. L-a ascultat, cu pieptenele în mână. Pe urmă a râs, de parcă ar fi distrat-o propunerea:

– Nu mă interesează, domnu’. Acum gătesc numa’ pentru omu’ meu şi pentru mine. Nici nu vrea s-audă de-aşa ceva.

Vocea omului s-a auzit dinăuntru:

– Cine e, Mariazinha?

– Un doctor, caută bucătăreasă. Vrea să mă angajeze... Zice că plăteşte bine...

– Spune-i să se ducă la dracu’. Aici n-avem nici o bucătăreasă.

– Vedeţi? Aşa e el, nici nu vrea s-audă să mă angajez. E gelos. Pentru o nimica toată face un scandal de mama focului... E sergent de poliţie – a spus cu mândrie, vrând parcă s-arate ce important este.

– Ce mai stai de vorbă cu străinii, muiere? Spune-i să se care până nu mă înfurii.

– E mai bine s-o luaţi din loc... A început să-şi pieptene din nou părul, căutându-se de păduchi, cu picioarele întinse la soare. Nacib a ridicat din umeri:

– Nu ştii vreuna?

Nici nu i-a răspuns; de-abia a mişcat din cap în semn că nu. Nacib a coborât colina Vitoria şi a trecut pe la cimitir. Acolo jos, oraşul strălucea în soare, plin de mişcare. Vaporul companiei Ita sosit de dimineaţă descărca. Al dracului loc! Atâta se vorbea de progres şi nu puteai găsi o bucătăreasă. Tocmai de-asta – avea să-i explice João Fulgêncio când arabul s-a oprit la Papetăria Modêlo să se odihnească – mâna de lucru e greu de găsit şi e scumpă. Cine ştie, poate la târg?

Târgul săptămânal era o sărbătoare. Zgomotoasă şi colorată. Un teren viran mare, în faţa radei, se întindea până în apropierea căii ferate. Tarabe cu pastramă, afumături, porci, oi, căpriori, paca şi cotia, vânat felurit. Saci cu făină albă de manioc. Banane de culoarea aurului, bostani galbeni, jilo verde, quiabo, portocale. La chioşcuri se serveau pe farfurii de cositor sarapatel, feijoada, moqueca de peşte. Câţiva ţărani mâncau cu stacanele de rachiu alături. Nacib a întrebat şi pe-acolo. O negresă grasă, cu turban pe cap, mărgele şi brăţări, a strâmbat din nas:

– Să intru la stăpân? Doamne păzeşte...

Păsări cu penaj neverosimil, papagali care vorbesc.

– Cât vrei pe papagal, cucoană?

– Opt mii de reali, pentru dumneavoastră...

– E prea scump.

– Da’ vorbeşte de-adevărat. Ştie toate porcăriile...

Papagalul, ca s-o dovedească parcă, îşi spărgea pieptul cântând „Ai, dom’le Mé“. Nacib a trecut printre munţi de brânză; soarele strălucea în galbenul fructelor coapte ale arborilor de pâine. Papagalul ţipa: „Ţopârlane! Ţopârlane!“. Nimeni nu auzise de vreo bucătăreasă.

Un orb, cu strachina cu bănuţi pusă pe jos, îngâna la chitară istorii de pe vremea luptelor:

Amâncio, bărbat viteaz

ţinta nicicând n-o greşeşte

Júca Ferreira doar

mai viteaz e când ocheşte,

Într-o noapte de pierzanie

În poiană se-ntâlniră

„Cine-i?“ – Ferreira-ntreabă

„Oameni buni, doar nu dihanie“

Răspunse bravul Amâncio

Cu mâna pe carabină.

Chiar maimuţele fugiră.

În noaptea grea făr’ de lumină.

Uneori, orbii ştiu o mulţime de lucruri. Nici ei nu auziseră însă de vreo bucătăreasă.