Prolog

Promoroaca a prins să se târască în sus pe pereţi.

Încremenită, am privit şirurile de dantelă îngheţată croindu-şi drum pe zidurile de piatră ale încăperii pline de documente din turnul de nord. Prindea contur un model solzos şi alb, care urca dinspre podea, acoperind pereţii, glazurând chiar şi tavanul. În aer atârnau câteva cristale de gheaţă minuscule, argintii.

Totul era cu desăvârşire delicat şi eteric — şi complet nefiresc. Frigul tăios din cameră îmi pătrundea prin carne, până în măduva oaselor. Măcar dacă n-aş fi fost singură. Dacă ar mai fi fost şi altcineva acolo, să vadă, poate aş fi reuşit să cred că era adevărat. Poate-aş fi reuşit să cred că eram în siguranţă.

Gheaţa a pârâit atât de tare, încât am tresărit. În timp ce mă uitam cu ochii mari, respirând cu icnete anemice şi iuţi, s-a întins peste fereastră, ascunzându-mi cerul nopţii şi tăind calea razelor lunii, dar cumva puteam încă să văd. Încăperea îşi avea acum propria lumină. Numeroasele şiraguri de promoroacă de pe geam s-au fisurat într-o parte şi într-alta, nu la întâmplare, ci alcătuind un model fantomatic, dând naştere unei forme uşor de recunoscut.

Un chip.

Omul de gheaţă s-a uitat la mine. Ochii lui întunecaţi şi mânioşi erau redaţi cu atât de multe detalii, încât păreau să-mi întoarcă privirea. Chipul său era cea mai însufleţită imagine pe care-o văzusem vreodată.

Pe urmă, frigul mi-a străpuns inima — când am înţeles adevărul: chiar se uita la mine.

Pe vremuri nu credeam în fantome . . .

Capitolul 1

La miezul nopţii, a început furtuna.

Nori negri se fugăreau pe cer, acoperind stelele. Vântul se înteţea, înfrigurându-mă, pe frunte şi pe obraji îmi fluturau şuviţe din părul meu roşu. Mi-am ridicat gluga hainei negre de ploaie sub care mi-am îndesat geanta de poştaş.

În ciuda furtunii care se apropia, în jurul Academiei Evernight întunericul nu era deplin. Numai o beznă deasă mi-ar fi fost de folos. Profesorii de la Evernight puteau să vadă pe întuneric şi să audă zgomotele acoperite de vânt. Toţi vampirii pot.

Bineînţeles că, la Evernight, profesorii nu erau singurii vampiri. Peste două zile, când începea anul şcolar, aveau să sosească elevii, cei mai mulţi dintre ei tot atât de puternici şi de bătrâni ca profesorii, fiind cu toţii nişte morţi vii.

Eu nu eram nici puternică, nici bătrână, şi continuam să fiu cât se poate de vie. Dar eram vampir, într-un anume fel — născută din doi vampiri, menită să devin, în final, eu însămi aidoma lor, şi fiind, ca şi ei, însetată de sânge. Mă mai strecurasem pe lângă profesori şi înainte, bazându-mă pe propriile mele puteri, precum şi pe un noroc chior. Dar în seara aceea am aşteptat întunericul. Voiam să mă ştiu cât mai la adăpost cu putinţă.

Presupun că eram nervoasă, cu gândul la prima mea spargere.

Cuvântul spargere lasă impresia că era vorba de ceva banal, ca şi cum aş fi avut de gând să mă strecor în adăpostul trăsurilor locuit de doamna Bethany şi să-l răscolesc în cău­tare de bani, de bijuterii sau de alte obiecte de acelaşi gen. Aveam motive mult mai importante.

A început răpăitul ploii, iar cerul s-a întunecat tot mai mult. Am traversat în fugă pajiştea, aruncând câteva priviri spre turnurile de piatră ale şcolii. În timp ce alunecam pe iarba udă de ploaie, în drum spre adăpostul trăsurilor, locuinţa cu acoperiş de aramă a doamnei Bethany, am simţit zvâcnirea dezgustătoare a ezitării. Chiar aşa? Îi spargi casa? Spargi casa cuiva? Nici măcar muzică n-ai descărcat vreodată fără s-o fi plătit. Mă simţeam, cumva, ca într-o altă lume ducându-mi mâna în geantă ca să-mi scot cardul plastifiat de la bibliotecă pentru a-l folosi într-un scop care n-avea nimic în comun cu împrumutatul cărţilor. Dar eram hotărâtă. Aveam s-o fac. Doamna Bethany nu lipsea din şcoală decât, poate, trei nopţi pe an, ceea ce însemna că ocazia din seara aceea era unică. Am strecurat cardul între uşă şi tocul ei şi am început să forţez încuietoarea.

Cinci minute mai târziu, continuam să mişc zadarnic cardul în sus şi-n jos, cu mâini acum reci, ude şi stângace. La televizor partea asta părea întotdeauna atât de uşoară! Unui infractor adevărat i-ar fi reuşit probabil în zece secunde. Oricum, cu fiecare clipă devenea tot mai clar că eu nu eram cine ştie ce infractoare.

Am renunţat la planul A şi am început să caut o altă opţiune. La început, ferestrele nu mi s-au părut cu mult mai promiţătoare decât uşa. Fireşte că aş fi putut să sparg geamul şi s-o deschid instantaneu pe oricare dintre ele, dar asta ar fi anulat partea cu nu-te-lăsa-prinsă a planului meu.

Când am trecut dincolo de colţ, am observat, spre surprinderea mea, că doamna Bethany lăsase o fereastră deschisă — uşor crăpată. Era tot ce-mi trebuia.

Când o ridicam încet, am văzut pe pervaz un şir de ghivece cu violete africane. Doamna Bethany le lăsase acolo unde puteau avea parte de aer curat şi eventual de ceva ploaie. Era straniu să mă gândesc că ei îi păsa de vreo fiinţă vie. Am împins ghivecele într-o parte, făcându-mi loc să mă salt şi să sar pe fereastră.

Să intri pe o fereastră deschisă? Şi asta era mai greu decât părea la televizor.

Ferestrele doamnei Bethany se aflau la o înălţime destul de mare faţă de pământ, aşa că, mai întâi, a trebuit să mă caţăr cumva pe zid. M-am tras în sus gâfâind, evitând cu dificultate să nu cad pur şi simplu înăuntru, lată pe duşumea. Am în­cercat să cobor mai întâi cu picioarele. Dar intrasem deja pe fereastră cu capul înainte şi n-aveam cum să mă mai răsucesc la jumătatea drumului. Unul dintre pantofii mei plini de noroi a lovit cu putere un ochi de geam, şi mi s-a tăiat răsuflarea, dar sticla nu s-a spart. Am reuşit să mă las tot mai jos şi am căzut pe podea.

— OK, am şoptit, zăcând pe covorul ţesut manual, cu picioarele încă deasupra capului, sprijinite de pervazul ferestrei şi ude leoarcă de ploaie. Gata cu partea uşoară.

Casa doamnei Bethany arăta ca ea, crea aceleaşi senzaţii ca ea, avea până şi mirosul ei — puternic şi pătrunzător, de lavandă. Mi-am dat seama că eram în dormitorul directoarei, ceea ce mă făcea, într-un fel, să mă simt cu atât mai mult ca o intrusă. Deşi ştiam că era plecată la Boston, să-i întâlnească pe „candidaţii” la statutul de elev, nu puteam scăpa de teama că m-ar fi putut surprinde în orice clipă. Mă îngrozea gândul că aş fi putut fi prinsă. Mă închistam deja, mă retrăgeam adânc în mine însămi, aşa cum mi se întâmpla când mi-era frică.

Pe urmă m-am gândit însă la Lucas, pe care îl iubeam — şi pe care îl pierdusem.

Lucas n-ar fi vrut să mă vadă înspăimântată. Ar fi vrut să fiu puternică. Amintirea lui mi-a dat curaj şi m-am săltat în picioare, gata să mă apuc de treabă.

Am început cu începutul: mi-am scos pantofii murdari, ca să nu mai las şi alte urme de noroi prin casă. Mi-am agăţat şi haina de ploaie de mânerul unei uşi din apropiere, ca să nu picure apa de pe ea pretutindeni. Apoi am intrat în baie şi am luat o bucată mare de hârtie igienică, cu care mi-am şters pantofii şi mizeria pe care o făcusem pe jos. Mi-am îndesat hârtia în buzunarul hainei, cu gândul s-o arunc undeva afară. Dacă exista cineva destul de paranoic ca să caute în propriul coş de gunoi dovada prezenţei unui intrus, atunci aceea era doamna Bethany.

M-am gândit cât de surprinzător era faptul că alesese să locuiască acolo. Academia Evernight era imensă, ba chiar grandioasă, numai turnuri de piatră şi garguie — într-o atât de mare măsură în stilul ei! În clădirea asta era greu să vezi ceva mai mult decât o vilă. Pe de altă parte, aici se bucura de intimitate. Puteam să cred că pentru ea aceasta preţuia mai mult decât orice altceva.

Biroul ei din colţ părea cel mai potrivit loc cu care să încep. M-am aşezat pe scaunul de lemn cu spătar tare, am dat deoparte fotografia cu ramă de argint a unui bărbat din secolul al nouăsprezecelea, şi am început să răsfoiesc hârtiile pe care le-am găsit acolo.

Stimate domnule Reed,

Am citit cu mare interes cererea fiului dumneavoastră Mitch. Deşi este evident un elev excepţional şi un băiat foarte bun, vă informăm cu părere de rău . . .

Un elev uman voia să vină acolo — unul pe care doamna Bethany îl respinsese. De ce le îngăduia unor oameni să urmeze cursurile Academiei Evernight şi altora nu? De ce accepta prezenţa oamenilor într-unul dintre puţinele adăposturi care le mai rămăseseră vampirilor?

Stimate domnule şi stimată doamnă Nichols,

Am citit cu mare interes cererea fiicei dumneavoastră Clementine. Este evident o elevă excepţională şi o fată foarte bună, aşadar ne face plăcere să . . .

Care era diferenţa dintre Mitch şi Clementine? Din fericire, doamna Bethany îşi ordona hârtiile folosind un sistem care m-a condus direct la cererile celor doi candidaţi, dar cuprinsul acestora nu mi-a oferit niciun răspuns. Amândoi aveau note impresionant de mari şi tone de activităţi extra­şcolare. Trecând în revistă listele realizărilor lor, m-am simţit de parcă aş fi fost cea mai slabă elevă din lume. În fotografii păreau amândoi cât se poate de normali — nici foarte frumoşi, nici urâţi, nici graşi, nici slabi, pur şi simplu oameni obişnuiţi. Erau amândoi din Virginia — Mitch locuia în­tr-un bloc din Arlington, iar Clementine într-o casă veche de la ţară — dar ştiam că amândoi trebuiau să fie putred de bogaţi ca să-şi permită fie doar să se gândească la înscrierea în academie.

Din câte-mi dădeam eu seama, singura diferenţă între Mitch şi Clementine era norocul, aflat de partea lui. Părinţii aveau să-l trimită la un alt internat de elită de pe Coasta de Est, unde urma să se amestece printre alţi copii extrem de bogaţi, să joace lacrosse şi să facă iahting şi orice altceva care se practica în asemenea locuri. Timp în care Clementine avea să fie înconjurată de vampiri clipă de clipă. Chiar dacă n-avea s-o ştie, urma să simtă că exista ceva care mergea extrem de rău. N-avea să se simtă niciodată în siguranţă. Nici măcar eu nu mă simţeam niciodată în siguranţă la Academia Evernight, deşi eram menită să devin vampir — într-o bună zi.

Un fulger a luminat ferestrele, urmat de tunet după numai câteva secunde. Furtuna avea să se-nteţească în curând; era timpul să mă-ntorc. Dezamăgirea a început să mă apese, grea, în vreme ce reîmpătuream scrisorile, aşezându-le la locul lor. Fusesem foarte sigură că-n seara aceea urma să aflu nişte răspunsuri, însă nu aflasem absolut nimic.

Nu e adevărat, mi-am spus, punându-mi haina de ploaie şi aruncând o privire spre ghivece. Ai aflat că doamnei Bethany îi plac violetele africane. Va fi de un REAL folos.

Am aranjat florile de pe pervazul ferestrei exact aşa cum fuseseră şi am ieşit pe uşa din faţă care, din fericire, se încuia automat. Cât de tipic pentru doamna Bethany să nu lase nici măcar asta la voia întâmplării!

Vântul îmi biciuia obrazul cu picături de ploaie, care mă pişcau în timp ce alergam către Academia Evernight. Câteva dintre ferestrele apartamentelor profesorilor încă mai străluceau, aurii, dar era destul de târziu acum ca să-mi mai fac griji că m-ar fi putut vedea cineva. Mi-am proptit umărul în uşa grea de stejar, şi s-a deschis, supusă, fără să scârţâie câtuşi de puţin. Am închis-o în urma mea şi mi-am închipuit că totul se încheiase fără probleme.

Până când mi-am dat seama că nu eram singură.

Am ciulit urechile şi am cercetat încordată întunericul din holul imens. Era un spaţiu vast, deschis, fără niciun co­tlon unde să te ascunzi şi fără coloane în spatele cărora să te ghemuieşti, aşa că ar fi trebuit să văd cine se mai afla acolo. Dar n-am reuşit să zăresc pe nimeni. M-am înfiorat, şi mi s-a făcut dintr-odată cu mult mai frig, ca şi cum m-aş fi aflat mai degrabă într-o peşteră dezgustătoare, rece şi umedă, decât între zidurile Evernight-ului.

Cursurile trebuiau să-nceapă abia peste două zile, aşa că în şcoală nu ne aflam decât eu şi profesorii. Dar oricare dintre ei ar fi început imediat să mă certe fiindcă ieşisem pe pajişte la o oră atât de târzie, în toiul unei furtuni cu fulgere. Nu m-ar fi spionat în întuneric.

Nu-i aşa?

Am făcut un pas şovăitor înainte.

— Cine-i acolo? am şoptit.

Nu mi-a răspuns nimeni.

Poate că doar îmi imaginam. Şi, dacă mă gândeam mai bine, îmi dădeam seama că n-auzisem de fapt nimic. Pur şi simplu simţisem, avusesem senzaţia aceea stranie care apare uneori când te priveşte cineva. Mă temusem toată seara să nu fiu văzută, aşa că poate teama mă ajungea acum din urmă.

Pe urmă am zărit ceva. Mi-am dat seama că afară stătea o fată, cu ochii la mine. Stătea în picioare, cu un şal lung înfăşurat în jurul trupului, de partea cealaltă a uneia dintre ferestre, singura fereastră din sticlă transparentă, fără vitralii, a holului. Deşi în momentul acela ploua cu găleata, părea perfect uscată.

— Cine eşti? M-am apropiat de ea cu încă doi paşi. Eşti elevă? Ce eşti . . .?

A dispărut. N-a fugit, nu s-a ascuns, nici măcar nu s-a clintit. Într-o secundă era acolo, iar în următoarea nu mai era.

Am clipit nedumerită şi m-am holbat la geam încă două clipe, ca şi cum ar fi putut să reapară în acelaşi loc, ca prin farmec. N-a apărut. Am înaintat, încercând să văd mai bine, am desluşit licărirea unei mişcări şi am tresărit, speriată — dar mi-am dat seama că era propria mea reflexie în geam.

Ei, asta a fost o prostie. Te-ai speriat de propria ta faţă.

Dar nu era faţa mea.

Totuşi, trebuia să fi fost. Dacă în ziua aceea ar fi sosit vreo elevă nouă, aş fi ştiut, iar Academia Evernight era atât de izolată, încât nu-mi puteam imagina că vreo străină ar fi hoinărit prin preajmă. Imaginaţia mea hiperactivă îmi jucase din nou o festă; trebuia să fi fost reflexia mea. Odată ce m-am gândit la asta, nici măcar nu mi s-a mai părut că era atât de frig.

Imediat ce am încetat să tremur, am urcat tiptil scara către apartamentul pe care-l împărţeam cu părinţii mei pe durata verii, situat chiar în vârful turnului dinspre sud. Din fericire dormeau buştean. Când mergeam pe coridor în vârfurile picioarelor, am auzit sforăitul mamei. Dacă asta nu-l trezea pe tata, însemna că nu l-ar fi trezit nici măcar un uragan.

Încă mă mai simţeam înfricoşată de ceea ce văzusem la parter, iar faptul că eram udă până la piele nu mă aducea într-o dispoziţie mai bună. Dar nimic din toate astea nu mă deranja atât de tare ca eşecul meu. Măreaţa mea încercare de spargere a unei case nu dăduse niciun rezultat.

Nu-mi imaginam că aş fi putut să fac ceva în privinţa elevilor umani de la Evernight. Doamna Bethany n-avea să nu-i mai primească numai fiindcă i-aş fi cerut-o eu. În plus, trebuia să recunosc că-i protejase, organizând patrule care să se asigure că elevii vampiri nu le sorbeau nici măcar un strop de sânge.

Însă, cunoscându-l pe Lucas, îmi dădusem seama cât de puţin înţelegeam modul de existenţă al vampirilor, deşi mă născusem în lumea lor. El mă făcuse să văd totul într-o altă lumină, să simt din ce în ce mai mult nevoia de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri. Chiar dacă n-aveam să-l mai revăd niciodată pe Lucas, ştiam că-mi oferise un dar trezindu-mă la o realitate mai vastă, mai întunecată. Niciodată n-aveam să mai consider că tot ce se afla în jurul meu era demn de încredere.

După ce mi-am scos hainele ude şi m-am făcut covrig sub pătură, am închis ochii şi mi-am adus aminte de tabloul meu preferat, Sărutul, de Klimt. Am încercat să-mi imaginez că eu şi Lucas eram îndrăgostiţii din tablou, că faţa lui era alături de a mea, că îi simţeam răsuflarea pe obraz. Noi doi nu ne mai văzuserăm de aproape şase luni.

Atunci fusese silit să fugă din Evernight fiindcă i se descoperise adevărata identitate — de vânător de vampiri, membru al Crucii negre.

Încă nu ştiam cum să fac faţă faptului că Lucas aparţinea unui grup de oameni hotărâţi să-i distrugă pe cei ca mine. Nici nu ştiam cu certitudine ce simţea el din cauză că eu eram vampir, lucru pe care nu-l aflase decât după ce ajunseserăm să ne îndrăgostim unul de altul. Niciunul dintre noi nu alesese să fie ceea ce era. Privind retrospectiv, era limpede că aveam să ne despărţim. Şi totuşi, în adâncul sufletului meu, continuam să cred că ne era sortit să fim împreună.

Am strâns perna la piept, spunându-mi: Măcar n-o să mai ai prea mult timp să-i simţi lipsa. În curând o să-nceapă din nou şcoala, o să fii mai ocupată.

Ia stai puţin! Am ajuns să mă mulţumesc cu SPERANŢA c-o să-n­ceapă şcoala?

Într-un fel sau altul, reuşisem să descopăr o nouă dimensiune a pateticului.

Capitolul 2

În prima zi de şcoală, la scurt timp după răsăritul soarelui, a început procesiunea.

Primii câţiva elevi au sosit pe jos. Au ieşit din pădure, îmbrăcaţi simplu, de obicei cu câte o sigură geantă atârnată de umăr. Se apropiau studiind şcoala cu priviri lacome, parcă sperând să primească imediat răspunsurile pe care le căutau. Chiar înainte de a zări primul chip cunoscut — al lui Ranulf, care avea peste o mie de ani şi nu înţelegea epoca modernă nici cât negru sub unghie —, am ştiut cine erau elevii din grupul acela. Erau cei rătăciţi, vampirii cei mai bătrâni. Nu făceau necazuri nimănui; se pierdeau în fundal, învăţând, ascultând, încercând să recupereze secolele pe care le pierduseră.

Cu un an în urmă, Lucas se strecurase printre ei. Îmi aduceam aminte cum apăruse din ceaţă, în haina lui lungă, neagră. Deşi ştiam că nu era cu putinţă, continuam să cercetez chipul fiecărui elev care sosea pe jos, dorindu-mi să-l pot zări din nou pe al lui.

La ora micului dejun, au început să apară maşinile. Le priveam de pe coridorul din zona sălilor de clasă, situat la înălţimea a numai două nivele, aşa că puteam să văd siglele de pe capote: Jaguar, Lexus, Bentley. Erau apoi maşini sport italiene mici şi SUV-uri destul de mari pentru a parca automobilele sport în ele. Puteam spune că aceia erau studenţii umani, fiindcă niciunul nu venise singur. Cei mai mulţi erau însoţiţi de părinţi, cărora li se alăturaseră, pentru o plimbare, fraţii şi surorile mai mici. Am recunoscut-o chiar şi pe Clementine Nichols, care avea părul castaniu-deschis strâns într-o coadă de cal şi pistrui pe nas. Spre surprinderea mea, doamna Bethany i-a întâmpinat în curte pe cei mai mulţi dintre ei, întinzându-le mâna cu graţia unei regine care-şi primeşte curte­nii. Părea că vrea să stea de vorbă cu părinţii şi le zâmbea cu căldură, ca şi cum s-ar fi împrietenit pentru o viaţă. Ştiam că se prefăcea, dar trebuia să recunosc: îi reuşea de minune. Cât despre elevii umani, cu cât stăteau mai mult în curte, uitându-se la turnurile ameninţătoare de piatră ale Academiei Evernight, cu atât mai mult li se ştergeau zâmbetele.

— Aici erai.

M-am întors cu spatele la scena de dedesubt şi am dat cu ochii de tatăl meu, care se străduise să se trezească devreme cu ocazia festivităţii. Purta costum şi cravată, aşa cum se cuvenea s-o facă un profesor, însă părul zburlit, de un roşu-închis, îi dezvăluia adevărata personalitate.

— Da, am spus, zâmbindu-i, am vrut pur şi simplu să văd ce se petrece, aşa cred.

— Cauţi prieteni noi? Stând alături de mine, tata se uita pe fereastră cu ochi scânteietori. Sau îi iei în colimator pe băieţii nou-sosiţi?

— Tată!

— Mă retrag, cum presupun că-ţi doreşti. Şi-a ridicat mâinile. Pari ceva mai fericită decât anul trecut pe vremea asta.

— Aproape că nici nu s-ar putea altfel, nu-i aşa?

— Aşa e, a răspuns tata, şi am râs amândoi.

Cu un an în urmă, fusesem atât de anti-Evernight încât încercasem să fug în ziua sosirii elevilor — de-atunci părea să se fi scurs o viaţă.

— Ei, dacă vrei ceva la micul dejun, cred că mama ta a pornit grătarul pentru vafe, îl are pregătit.

Cu toate că de obicei beau sânge adus clandestin şi oferit de şcoală, părinţii mei se asigurau întotdeauna că mâncam şi hrană adevărată, de care încă aveam nevoie.

— Vin sus într-o secundă, OK?

— OK.

Mâna lui a zăbovit o clipă pe umărul meu, înainte ca el să se întoarcă să plece.

Am aruncat o ultimă privire în curte. Câteva familii continuau să se foiască de colo-colo sau să-şi tragă înăuntru valizele, dar începuseră să sosească şi elevii din al treilea şi ultimul val.

Veneau cu toţii singuri, în maşini închiriate. Se zăreau şi vreo două taxiuri, dar majoritatea automobilelor erau berline sau limuzine luate cu chirie. Când elevii şi-au făcut apariţia, erau deja îmbrăcaţi în uniformele ajustate pe măsură, cu părul pomădat, pieptănat pe spate şi strălucind. Niciunul n-avea vreo valiză; erau cei care-şi trimiseseră numeroasele obiecte personale înainte, în lăzile şi cuferele ajunse rând pe rând la Evernight în ultimele două săptămâni. Spre neplăcerea mea, am zărit-o pe Courtney, una dintre persoanele pe care le agream în cea mai mică măsură, fluturându-şi cu graţie mâna către alte fete. Se număra printre numeroşii elevi cu ochelari de soare. Însemna că erau sensibili la lumina solară, fapt care, la rândul său, dădea de înţeles că nu mai băuseră sânge de ceva vreme. Ţineau probabil regim, ca să arate mai zvelţi şi să pară mai violenţi.

Erau vampiri care aveau nevoie de ajutor pentru a-i face faţă secolului douăzeci şi unu, dar care nu se pierduseră cu totul printre schimbările petrecute de-a lungul timpului. Continuau să-şi păstreze puterile — şi n-aveau de gând să lase pe nimeni altcineva din şcoală să uite asta. Mă gândisem întotdeauna la ei în acelaşi mod.

Erau „de tip Evernight”.

Când mi-am terminat vafele şi am coborât la parter, holul cel mare era ticsit de elevi care râdeau şi vorbeau. M-am înghesuit printre ei vreo două minute, simţindu-mă insignifiantă, până când am auzit o voce care mă striga, acoperind hărmălaia:

— Bianca!

— Balthazar!

Am zâmbit şi mi-am înălţat mâna deasupra capului, fluturându-mi-o entuziasmată către el. Era un tip voinic, atât de înalt şi de musculos, încât, aşa cum se împingea prin mulţime în direcţia mea, putea să pară intimidant dacă n-ar fi fost bunătatea din privirea lui şi zâmbetul prietenos.

M-am săltat pe vârfuri şi l-am strâns în braţe.

— Cum ai petrecut în vara asta?

— Excepţional! Am lucrat în schimbul de noapte pe un doc din Baltimore. A spus-o cu acelaşi gen de încântare cu care altcineva ar fi descris o vacanţă de vis în Cancun. M-am împrietenit cu ceilalţi tipi şi am petrecut o grămadă de timp prin baruri. M-am apucat din nou şi de fumat.

— Presupun că plămânii tăi pot să suporte. Ne-am adresat câte un zâmbet larg, neavând cum să dezvăluim poanta, cu atâţia studenţi umani care se foiau în jurul nostru. Ai nevoie de ajutor ca să-ţi pui cap la cap lucrarea?

— Am terminat-o deja, e pe biroul doamnei Bethany.

Toţi vampirii trebuiau să-şi petreacă lunile de vară „angrenaţi în lumea modernă”, aşa cum spunea tema dată, şi li se cerea să prezinte, la fiecare început de an şcolar, câte un raport despre experienţele lor. Era un fel de eseu din infern, cu titlul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Balthazar s-a uitat în jur.

— Patrice e aici?

— Nu. Îşi petrece, de fapt, ceva timp în Scandinavia. Cu o lună înainte, primisem o ilustrată din fiorduri. Spune c-o să termine cursurile peste un an sau doi. Am impresia că a cunoscut un tip.

— Păcat, a zis Balthazar. Eram nerăbdător să văd câteva feţe cunoscute. Adică, pe lângă cea care se-apropie în grabă dinspre . . . ora patru.

— Ce vrei să spui?

Am încercat să-mi dau seama ce direcţie reprezenta ora patru pe cadranul unui ceas, însă vocea ei s-a şi făcut auzită din dreapta, prin murmurul general, ca unghiile pe o tăbliţă de ardezie.

— Balthazar!

Courtney i-a întins mâna ca şi cum s-ar fi aşteptat să i-o sărute. El i-a strâns-o o singură dată şi a lăsat-o să cadă. Zâm­be­tul de pe buzele ei strălucitor rujate n-a tremurat nici măcar o clipă.

— Ai avut o vară minunată? Eu am fost la Miami, am făcut furori în cluburi. Absolut fantastic! Trebuie să mergi acolo cu cineva care cunoaşte locurile la modă.

— Sunt surprinsă să te văd aici, am spus eu. Surprinsă părea să sune ceva mai amabil decât dezamăgită. Anul trecut n-ai lăsat impresia că te-ai fi distrat prea bine.

Ea a ridicat din umeri.

— M-am gândit să abandonez locul ăsta, dar în prima seară când am ieşit în Miami mi-am dat seama că purtam o rochie din sezonul trecut. Iar pantofii mei erau, să zicem, cu trei ani în urma modei. O gafă majoră! E evident că am nevoie să mă pun mai bine la curent, de aceea m-am gândit că o să mă mai descurc eu câteva luni la Evernight. Privirea ei se focalizase deja din nou asupra lui Balthazar. Plus că-mi face întotdeauna plăcere să petrec mai mult timp cu vechii prieteni.

— Dacă aş vrea să aflu mai multe despre modă, am comentat eu, n-aş veni într-un loc unde toată lumea poartă uniforme.

Buzele lui Balthazar au zvâcnit, ascunzând un surâs. Court­ney şi-a mijit ochii, în schimb zâmbetul i-a devenit mai larg când a remarcat puloverul meu lipsit de formă, lălâu, şi fusta ecosez.

— Iar tu n-ai fost niciodată interesată să-nveţi ceva despre modă. E evident. L-a bătut pe Balthazar pe umăr. Ne vedem mai târziu.

S-a îndepărtat agale, cu coada de cal lungă şi blondă legănându-i-se într-o parte şi-ntr-alta.

— Voiam să-ncerc să mă înţeleg mai bine cu ea anul ăsta, am murmurat. Cred că nu m-am schimbat atât de mult pe cât credeam.

— Nu-ncerca să te schimbi. Eşti minunată aşa.

Mi-am ferit privirea cu prudenţă. O parte din mine se gândea: Oh, nu, acum trebuie să-l dezamăgesc din nou pe Balthazar. Cealaltă parte nu putea să nu se bucure de ceea ce-mi spusese. Toată vara fusesem atât de singură — fără Lucas, fără nimeni — şi să ştiu că aveam alături de mine pe cineva căruia îi păsa de soarta mea era ca şi cum aş fi primit o pătură caldă după mai multe luni de frig.

Înainte de a apuca să mă gândesc la cel mai potrivit răspuns, peste mulţime s-a lăsat tăcerea. Ne-am întors cu toţii, instinctiv, către podiumul din capătul opus al holului imens. Doamna Bethany era gata să-nceapă să vorbească.

Purta un costum gri, strâmt, mai apropiat de vestimentaţia secolului douăzeci şi unu decât hainele cu care se îmbrăca de obicei, dar potrivit cu frumuseţea ei sobră. Îşi ridicase părul întunecat, răsucindu-şi-l cu eleganţă într-un coc, iar în urechi îi străluceau cercei cu perle negre. În loc să se uite la elevi, ochii ei negri priveau uşor pe deasupra noastră, ca şi cum abia dacă am fi fost vizibili.

— Bine-aţi venit la Evernight!

Vocea i-a reverberat în sala uriaşă. Toată lumea şi-a îndreptat spatele.

— Unii ne-au mai fost şi înainte alături. Iar voi, ceilalţi, aţi auzit poate de mai mulţi ani vorbindu-se de Academia Evernight, poate chiar în familie, şi v-aţi întrebat dacă o să vă alăturaţi vreodată şcolii noastre.

Era acelaşi discurs ca în anul precedent, însă de data asta l-am auzit altfel. Am auzit minciunile din fiecare frază formulată cu grijă, felul în care li se adresa vampirilor care mai fuseseră acolo, cu douăzeci sau cu două sute de ani în urmă.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, s-a uitat la mine, străpungând mulţimea cu privirea ei de şoim. M-am încordat, aproape aşteptându-mă să mă acuze că mă furişasem în casa ei când lipsise.

Dar a făcut ceva încă şi mai surprinzător. A renunţat la discursul obişnuit.

— Academia Evernight înseamnă altceva pentru fiecare dintre cei veniţi aici, a început ea. E un loc de învăţătură, o tradiţie şi, pentru unii, un refugiu.

Numai dacă eşti o creatură a nopţii, băutoare de sânge, m-am gândit eu. Altminteri? Nu prea are nimic în comun cu un refugiu.

A gesticulat, întinzând o mână către o parte din noii elevi, cu unghiile lungi strălucindu-i roşii în lumina revărsată prin ferestrele cu vitralii. Spre mirarea mea, arăta spre elevii umani — deşi fireşte că ei nu puteau înţelege de ce.

— Pentru a profita cât mai mult de timpul petrecut la Evernight, trebuie să aflaţi ce reprezintă această şcoală pentru colegii voştri. Din acest motiv, îi îndemn pe cei cu mai multă experienţă să fie comunicativi cu elevii noi. Luaţi-i sub aripa voastră. Aflaţi cum sunt vieţile lor, ce îi pasionează, cum le-a fost trecutul. Numai în acest mod îşi poate atinge Academia Evernight adevăratul scop.

Câteva persoane au aplaudat nesigure — oameni care nu ştiau că adevărul era altul.

— OK, a sunat ciudat, a murmurat Balthazar, acoperit de aplauzele anemice. Dacă n-aş şti că nu e aşa, mi-aş închipui că doamna Bethany ne cere tuturor să fim prietenoşi.

Am dat din cap. Gândurile îmi alergau prin minte. De ce voia doamna Bethany să se apropie vampirii de studenţii umani? Dacă nu voia să aibă de suferit vreunul dintre ei — şi continuam să cred că n-o dorea — atunci ce urmărea în realitate?

— Cursurile încep mâine. Pe faţa directoarei a revenit zâmbetul superior, atât de familiar. Folosiţi această zi ca să vă cunoaşteţi colegii, mai ales pe cei noi. Ne bucurăm să vă avem aici — pe toţi — şi sperăm că vă veţi întrebuinţa cu folos marea majoritate a timpului petrecut la Evernight.

— Crezi că-ncepe să ne trateze cu mai multă indulgenţă?

Balthazar s-a întors spre mine în timp ce elevii începeau să se agite din nou.

— Doamna Bethany? Greu de crezut.

Pentru o clipă, m-am gândit să-l întreb ce părere avea despre întregul mister al „politicii de admitere”. Era inteligent şi, cu toate că o respecta pe doamna Bethany, nu lua cuvintele ei drept literă de evanghelie. În plus, se născuse cu mai bine de trei sute de ani în urmă; avea probabil o perspectivă suficient de largă încât să vadă întrebarea mea într-o lumină diferită şi să vină, probabil, cu un răspuns nou. Însă perspectiva din care privea lucrurile i-ar fi permis să înţeleagă şi că puneam întrebarea din cauza relaţiei mele cu Lucas — de care nu i-ar fi plăcut să i se aducă aminte.

Exact în clipa aceea, el a zâmbit şi şi-a fluturat mâna către altcineva — n-aş fi putut spune către cine anume din mulţime, ţinând cont că era prieten cu aproape toată lumea.

— Ne vedem mai târziu, OK? am strigat în urma lui în timp ce se îndepărta.

— Cu siguranţă.

Pentru o clipă, m-am simţit singură fără el. Eram înconjurată de vampiri — vampiri adevăraţi, energici, senzuali şi puternici, cu secole de experienţă deşi aveau chipuri frumoase şi tinere. Eu nu eram încă pe de-a-ntregul vampir şi distanţa dintre noi nu se micşorase prea mult în timpul primului meu an petrecut la Evernight. În comparaţie cu ei, încă mai eram mică, naivă şi stângace.

Un motiv în plus ca să pornesc imediat să urc scările, am decis. În anul acela aveam o nouă colegă de cameră şi eram nerăbdătoare s-o salut.

Când am intrat în dormitorul meu, Raquel a oftat.

— Bine-ai revenit . . . în iad!

Era trântită de-a latul saltelei sale goale, cu braţele întinse. Sacul ei marinăresc zăcea grămadă pe podea, parcă dezumflat, iar hainele şi rechizitele erau împrăştiate împrejur. Părea că-şi scuturase sacul să-l golească şi se oprise aici cu despachetatul.

— Şi mie-mi pare bine că te revăd. M-am aşezat pe marginea patului meu. Credeam c-o să fii cel puţin încântată că anul ăsta suntem colege de cameră.

— Crede-mă, e singurul motiv pentru care suport să mă aflu din nou aici. Părinţii tăi au mituit-o cumva pe doamna Bethany, sau cam aşa ceva? În cazul ăsta le sunt datoare vândută.

— Nu, n-a fost decât noroc la tragerea la sorţi.

Ceea ce era aproape o minciună. Părinţii mei nu-i ceruseră doamnei Bethany niciun fel de favoruri, dar, după toate aparenţele, în anul acela numărul vampirilor admişi era impar, ca şi al oamenilor — atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Pentru că eu aveam nevoie de hrană obişnuită mai des decât beam sânge, se considerase că aveam cele mai multe şanse să ascund adevărul faţă de o elevă umană, în condiţiile în care mâncam în camerele noastre, aşa cum făcea toată lumea la Evernight.

Însă s-o am colegă pe Raquel — ăsta fusese noroc. Asta, plus faptul că aproape toate celelalte fete care veniseră acolo pentru al doilea an de liceu se asiguraseră că-l fac pe al treilea altundeva. Nu puteam să le condamn.

— Ei, am spus, străduindu-mă să-mi păstrez tonul glumeţ, pe lângă ocazia de a petrece mai mult timp în fascinanta mea companie, ce altceva te-a făcut să te-ntorci? Ştiu că aveai alte planuri.

— Fără nicio supărare, nici măcar fascinanta ta companie n-a fost suficientă ca să mă facă să mă răzgândesc.

Raquel s-a rostogolit pe burtă, aşa că acum stăteam din nou faţă în faţă. Părul ei negru era tăiat chiar mai scurt decât în anul precedent; dar cel puţin se dusese la un frizer care-o tunsese astfel încât să arate bine, deşi oarecum punk.

— Le-am spus părinţilor mei că vreau să-ncerc altceva. Poate să stau la bunici, la Hudson, să merg la şcoală acolo. Nici măcar n-au vrut s-audă. Academia Evernight e „particulară” şi „exclusivistă” şi asta ar trebui să fie de-ajuns pentru mine, aşa au spus.

— Chiar şi după ce-au aflat de . . . de Erich . . .

Raquel a strâmbat din buze, încruntându-se.

— Au spus că probabil nu-ncerca decât să flirteze cu mine. Că sunt prea distantă faţă de băieţi şi că ar trebui să-nvăţ să „răspund cu afecţiune când îi plac cuiva”.

M-am holbat la ea, îngrozită. Erich îşi manifestase cu un zel exagerat dorinţa de a fi prietenul ei. Fusese un vampir care intenţiona s-o hăituiască şi s-o ucidă. Raquel nu o ştia, dar îşi dăduse seama că era periculos. Dacă eu le-aş fi spus părinţilor mei că mă speriase cineva măcar pe jumătate atât de tare cum o speriase pe ea Erich, tata m-ar fi strâns la piept până ce m-aş fi simţit din nou în siguranţă, iar mama s-ar fi repezit probabil cu o bâtă de baseball la oricine ar fi îndrăznit să-i ameninţe fetiţa. Părinţii lui Raquel râseseră de ea şi o trimiseseră înapoi, în locul pe care-l ura.

— Îmi pare rău, am spus.

Ea a ridicat din umeri.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că n-or să mă asculte. N-au făcut-o niciodată. Nici măcar atunci când . . .

— Când ce?

Raquel nu mi-a răspuns. În schimb, s-a ridicat în capul oaselor şi a arătat cu un deget acuzator către peretele din spatele meu.

— Vasăzică ne-am îndrăgostit de Klimt?

Îmi atârnasem tabloul deasupra patului. Sărutul era atât de important pentru mine, încât uitasem că Raquel nu-l mai văzuse.

— Ce? Nu-ţi place?

— Bianca, tabloul ăsta e pur şi simplu un clişeu. Ai putea să-l pui, de exemplu, pe ornamentele cu magnet pentru frigider, pe căni de cafea şi pe alte chestii de acelaşi soi.

— Puţin îmi pasă.

Poate că e stupid să-ţi placă un anumit obiect numai pentru că le place tuturor celorlalţi, dar, dacă mă-ntrebaţi pe mine, e încă şi mai stupid să nu-ţi placă fiindcă îi place oricui altcuiva.

— E frumos, e unul dintre lucrurile mele preferate şi e în jumătatea mea de cameră. Şi cu asta basta.

— Aş putea să vopsesc partea mea de cameră în negru, m-a ameninţat Raquel.

— Nici n-ar fi chiar aşa de rău. Mi-am imaginat că am fi putut lipi stele fosforescente pe pereţi şi pe tavan, exact ca în camera mea, când eram mică. De fapt ar fi chiar extraordinar. Păcat că doamna Bethany n-o să ne lase s-o facem.

— Cine-a zis c-o să obiecteze? Au făcut orice altceva pentru ca locul ăsta să-ţi dea cât mai mulţi fiori cu putinţă. De ce să nu vopsească totul în negru?

Mi-am imaginat cum ar fi arătat turnurile de piatră ale şcolii dacă ar fi fost de un negru lucios — tot ce mai lipsea ca să te crezi în castelul lui Dracula.

— Chiar şi băile. Chiar şi garguiele. Nu credeam că am putea face Evernight-ul să pară mai înspăimântător, dar e posibil, nu?

— Şi tot ar fi mai bine decât acasă.

Ochii lui Raquel arătau ciudat când a spus asta — atât de obosiţi încât, ca spirit, părea mai bătrână decât vampirii care ne înconjurau.

Am vrut s-o întreb mai multe despre cele petrecute cu părinţii ei, dar n-am ştiut cum. Când mă străduiam să-mi găsesc cuvintele, ea s-a grăbit să spună:

— Haide, ajută-mă să dau deoparte rahaturile astea.

— Ce rahaturi?

— Lucrurile mele.

— Oh, am zis, dând aprobator din cap când ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre cutiile ei şi spre sacul marinăresc din colţ. Rahaturile alea.

După ce am făcut patul ei şi i-am aşezat în ordine cele câteva lucruri, Raquel a vrut să tragă un pui de somn. N-avea părinţi bogaţi, ca majoritatea elevilor umani de la Evernight; în loc să fie adusă până la uşa din faţă a academiei într-o berlină de lux, fusese nevoită să ia înainte de răsăritul soarelui un autobuz de la Boston, să facă două transbordări şi să găsească apoi un taxi care s-o aducă la destinaţie. Era epuizată cu desăvârşire şi a adormit chiar înainte de a avea timp să-mi leg şireturile la pantofi, ca să ies din cameră.

Raquel a venit în locul ăsta cu o bursă, m-am gândit eu. As­ta-n­seamnă că, în realitate, doamna Bethany o plăteşte ca să urmeze cursurile şcolii. De ce o face?

Toţi studenţii umani sunt aici dintr-un anumit motiv, şi Raquel dovedeşte că nu e vorba de bani. Dar atunci despre ce e vorba? Raquel e, cumva, chiar mai importantă decât ceilalţi?

Mai multe întrebări, încă niciun răspuns.

Am ieşit pe pajişte, să văd cât se schimbase Evernight-ul acum, când erau aici ceilalţi elevi. Cei umani vorbeau între ei cu însufleţire, făcându-şi prieteni noi, în vreme ce vampirii îi priveau, apatici şi dispreţuitori.

Mi-a chiorăit stomacul. Aproape că se făcuse ora prânzului. Am sperat că eram singurul vampir care se gândea la mâncare când ne uitam la oameni, dar probabil că nu era aşa.

— Sal’, Binks!

În toată viaţa mea, Binks nu-mi mai spusese nimeni, nicio­dată, dar am ştiut cine putea să fie, chiar înainte de a-i recunoaşte vocea.

— Vic!

Venea spre mine alergând în salturi şi zâmbind larg. Făcuse, ca de obicei, câteva mici modificări ale uniformei de la Evernight; în loc de culorile şcolii, avea pe cravată o dansatoare de hula pictată manual, iar mult îndrăgita lui şapcă Phillies îi acoperea capul. Am alergat râzând unul în braţele celuilalt, şi el m-a învârtit, săltându-mă cu totul de la pământ.

Când mi-a dat drumul, eram ameţită, dar continuam să zâmbesc.

— Ai avut o vară frumoasă? Am primit fotografiile tale din Buenos Aires, dar pe urmă n-a mai sosit nicio veste de la tine.

— După distracţia de pe litoral, am fost pus la muncă. Woodson Enterprises are un program de angajare de ucenici pe durata verii şi tata nu mai spunea altceva decât: Trebuie să-nveţi cum se trag sforile în afacerea familiei. Dar ca ucenic? Nu-nveţi nimic despre trasul sforilor. Înveţi numai cum le place oamenilor cafeaua. Mi-am petrecut restul verii străduindu-mă să-mi aduc aminte cine voia ceai fierbinte cu lapte de soia. Cu adevărat jalnic. Tu ai fost blocată aici tot timpul?

— Mi-am petrecut ziua de 4 Iulie în D.C. În cea mai mare parte a timpului, mama ne-a târât pe la monumente şi alte chestii. Dar Muzeul de Istorie Naturală a fost foarte mişto — expun nişte meteoriţi care ar fi putut realmente atinge . . .

Mâna lui Vic s-a furişat către buzunarul fustei mele. M-am prefăcut că nu văd plicul pe care-l ţinea. Inima a-nceput să-mi bată mai repede.

— Ei, a fost distractiv. Cel puţin am reuşit să plec din locul ăsta pentru o săptămână în timpul verii, fiindcă e tot atât de plictisitor ca în restul anului, ba chiar mai rău când eşti, practic, singură. Mă bâlbâiam, fără să dau vreo atenţie propriilor mele cuvinte. În weekenduri, am fost uneori la Riverton, şi cam atât. Ăă, da.

— Trebuie să stăm de vorbă mai târziu. Vic a înţeles, evident, că în clipa aceea nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară de obiectul pe care tocmai mi-l strecurase în buzunar. Vrei să ne-ntâlnim după cină? Poţi să faci cunoştinţă cu noul meu coleg de cameră. Pare destul de mişto.

— OK, sigur. Aş fi fost de acord şi dacă Vic ar fi sugerat să ne-ntâlnim ca să ne radem pe cap. Adrenalina îmi alerga prin vene, năucindu-mă. Ne-ntâlnim aici?

— Ai ghicit.

M-am îndepărtat în fugă, fără niciun alt cuvânt, îndreptându-mă glonţ către pavilionul din fontă de la marginea pajiştii. Din fericire, acolo nu ajunsese până atunci niciun alt elev, ceea ce însemna că încă-l mai aveam doar pentru mine.

Am urcat treptele şi m-am aşezat pe una dintre bănci. Bolta deasă de iederă m-a ferit de soare în vreme ce-mi duceam mâna la buzunar, scoţând ceea ce-mi strecurase Vic acolo — un plic mic, alb, pe care era scris doar numele meu.

În prima clipă n-am fost în stare să-l deschid. N-am putut decât să fixez cu privirea scrisul pe care mi-l aminteam atât de bine. Scrisoarea îmi fusese trimisă, prin intermediul lui Vic, de colegul lui de cameră din anul precedent.

Lucas.