Prima comuniune a lui Afonso Ribeiro

...asiguraţi-vă că vor veni aici clerici pentru a-i boteza pentru că până atunci vor cunoaşte şi mai mult din credinţa noastră prin mijlocirea celor doi condamnaţi care au rămas între ei şi care amândoi s-au cuminecat...

(Pero Uaaz de Camjnha)

Trecuse o lună de navigare şi Afonso Ribeiro tot mai vomita, aplecat peste balustrada corabiei, ca şi cum ar fi încercat să-şi verse maţele. Mateloţii îl luau drept un idiot sau un efeminat, nu înţelegeau cum de acel băiat palid, slab, fricos şi apatic putuse să fie condamnat la deportare, o pedeapsă care în mod normal li se dădea criminalilor cu o impresionantă forţă morală.

La trei zile după ce plecaseră din Belém, joi 12 martie, respectul pe care ar fi trebuit să-l impună celorlalţi condiţia lui a început să se fărâmiţeze. Incidentul s-a produs în cămară. Afonso aranja proviziile de carne sărată şi din când în când se lingea pe degete. Gustul sărat i-a stârnit foamea şi a scos un cuţitaş cu care şi-a tăiat o bucată de carne. Dar bucătarul era cu ochii pe el; şi imediat cum Afonso a muşcat din carne, s-a aruncat cu violenţă asupra lui, urlând, pentru a-i deschide cu forţa fălcile, strângându-le ca într-un cleşte, până l-a obligat să scuipe îmbucătura.

Muşii s-au îngrămădit în jurul scenei, neliniştiţi, şi se uitau la teribilul condamnat la deportare care încă ţinea cuţitul în mâna stângă, masându-şi cu cealaltă faţa care-l durea; şi la bucătar, gras şi puternic, înjurându-l, cu degetul întins spre el. Când încordarea a atins paroxismul şi majoritatea mateloţilor adunaţi acolo se aşteptau să vadă curgând sânge, Afonso a plecat capul, în linişte, şi-a pus cuţitul la loc şi s-a dezvinovăţit:

– Era doar o bucăţică mică, a spus el.

Şi a luat o mătură.

Decepţia a fost imensă. Nimeni nu şi-ar fi închipuit o asemenea laşitate. Şi demoralizarea ar fi fost şi mai mare dacă n-ar fi domnit încă o atitudine de neîncredere printre cei din echipaj, marinarii încă îşi ignorau forţa relativă, şefii nu se impuseseră încă. De aceea, în zilele care au urmat, Afonso a fost provocat prin aluzii maliţioase la laşitatea sa. În acelaşi timp, unii credeau că ghicesc în această atitudine disimularea celor perfizi şi, într-un fel, se temeau de el.

Însă duminică, 15 martie, a venit lovitura fatală. Fratele Henrique insistase să ţină slujba pe puntea superioară şi pentru asta spovedise pe toată lumea în timpul săptămânii – cu excepţia lui Afonso, condamnatul la deportare.

Muşii au auzit când franciscanul însuşi l-a chemat, autoritar şi patern; au observat că discuţia din cabină a durat o jumătate de oră; apoi l-au văzut pe Afonso Ribeiro năpustindu-se spre balustradă şi vomitând ca un apucat, urmărit de fratele Henrique care părea să-l exorcizeze.

Nimeni nu înţelegea cauzele acestei dezordini; şi, puţin mai târziu, fratele Henrique începea slujba, avându-i la picioarele sale pe căpitanul Cabral, pe cronicarul Caminha şi pe Afonso, condamnatul la deportare – care tremura, transpira rece şi respira greu.

Deodată, în timp ce era binecuvântată cuminecătura, Afonso Ribeiro n-a mai putut rezista şi a dat afară o enormă ţâşnitură de vomă care a atins altarul improvizat, gata-gata să inunde vasul cu cuminecătură. Imediat s-a stârnit o învălmăşeală. Căpitanul a făcut un salt, împingându-l pe cronicarul Caminha, care a căzut. Muşii au izbucnit în râs şi s-au agitat. Unul dintre ei – Lopo Eanes –, într-o străduinţă de a fi util, l-a luat pe condamnat de subsuori şi l-a tras pe puntea din spate.

Când fratele Henrique a reuşit să facă din nou linişte, s-a auzit vocea lui Lopo Eanes:

– Nemernicul vine la slujbă înarmat!

Şi a arătat cuţitul mic pe care mulţi îl ştiau. Căpitanul Cabral, care-şi venise în fire, fără a-şi lua privirea de la Dumnezeu, a răcnit printre dinţi:

– Zece lovituri de bici şi o noapte în fiare!

Afonso Ribeiro – sau Isaac, cum era numit în cartierul evreiesc din Lisabona – avea şaptesprezece ani când s-a îmbarcat ca să plece în India. Părinţii lui erau din Toledo, regatul Castiliei, unde trăiseră într-o oarecare bunăstare până când bunurile le fuseseră confiscate de Coroana catolică în 1482, după un proces sumar, ilegal şi inuman. Familia a fugit imediat în Portugalia. Afonso (sau Isaac) s-a născut pe 25 decembrie în acelaşi an, devenind orfan de mamă la câteva ore după naştere.

Tatăl lui Afonso, văduv şi sărac, până la urmă s-a sinucis aruncându-se în apele fluviului Tago, care curge şi prin Toledo. Astfel, Afonso a crescut din mila unora, din nepăsarea altora, până când a fost pus – când era încă mic – în serviciul domnului João Telo.

Acolo, nu a primit nici o educaţie; dar nici n-a fost împiedicat să frecventeze sinagogile; se simţea bine printre cei care aveau aceeaşi credinţă ca şi el, chiar dacă nu reuşise să coboare în profunzimile Talmudului. S-a ataşat în mod deosebit de un doctor bătrân, sceptic şi materialist care – obsedat de teoria febrelor – îi renega pe profeţi şi proclama că Pământul făgăduinţei era o farsă înjositoare şi necinstită.

A ajuns să afle câte ceva din doctrina creştină doar atunci când, în 1497, regele Manuel a impus botezarea evreilor. Domnul João Telo – deşi fără tragere de inimă – l-a pus pe băiat sub îndrumarea formală a duhovnicului familiei. Afonso a fost botezat, dar n-a putut să înţeleagă misterul lui Isus şi cu atât mai puţin să suporte ritualurile Bisericii. După doi ani, tot fără tragere de inimă, domnul João Telo a acceptat să încredinţeze băiatul ofiţerilor poliţiei regale. Sentinţa de condamnare la moarte a lui Afonso a fost comutată în deportare: un preot îl acuzase că hulise împotriva Domnului, refuzase cuminecătura, încercase să-l ucidă pe preot şi vomitase pe un crucifix.

Pindaíba (şi nu Suaçutinga, în ciuda postului de şapte zile) a fost primul care a observat apropierea celor două vase mai mici şi a început imediat să strige tare. Şamanul, deşi slăbit, s-a ridicat dintr-un salt şi a fixat cu ochii săi mistici acea apariţie colosală şi neobişnuită. Stătuse acolo, în faţa oceanului, în toată perioada de privaţiuni voluntare care trebuiau să-i aducă o viziune revelatorie. Dar nu era chiar aceea pe care o aştepta. A făcut un gest grosolan cerând tăcere în direcţia lui Pindaíba, care continua să sară şi să strige, şi a încercat să se concentreze asupra fenomenului.

Încet, corăbiile soseau. Mai întâi cele mai mici; apoi multe altele, mai mari şi mai îndepărtate. Suaçutinga, extaziat, încercând să înţeleagă ceea ce nu putea fi conceput, nu şi-a dat seama de absenţa lui Pindaíba (care plecase repede să-i avertizeze pe ceilalţi). Deodată, şamanul a surprins o mişcare umană pe corăbii, ca un adevăr care se revela. „Mäir! Mäiretá paranãmé!“, a strigat el, căutându-şi din ochi tânărul tovarăş. Atunci a văzut că nu mai era singur; şi că Pindaíba, cu părul răvăşit, se întorcea din sat însoţit de oameni înarmaţi, ca şi cum s-ar fi anunţat un război.

Suaçutinga era cât pe ce să-l lovească de atâta ură. Mai ales pentru că înţelesese că nu avusese o viziune, că postul fusese inutil şi că marele adevăr sfârşise prin a fi revelat tuturor.

Începând din acest moment, Suaçutinga a coborât de la condiţia de profet la aceea de observator secundar al propriei sale profeţii. A asistat, plin de teamă, la apropierea bărcii cârmaciului Afonso Lopes, care venea să sondeze portul la porunca lui Cabral, şi a avut convingerea că Afonso era un mäir – strămoş mitic –, într-atât era de sigur pe el, de frumos şi de diferit de toţi ceilalţi. A văzut cu repulsie agitaţia războinicilor care încercau să-l atingă cu mâinile lor murdare de asasini. Şi a suportat cu stoicism invidia şi curiozitatea pe care le-a simţit atunci când doar doi indieni au fost conduşi de pilot pe corabia principală, unde şi-au petrecut noaptea.

În dimineaţa următoare, şamanul a ajuns să nu mai fie atât de sigur. Cei care au dormit pe mare au relatat fapte care îl contraziceau: în primul rând, vizitatorii mâncau carne, mai precis peşte, pregătit într-un fel dezgustător; în al doilea rând, munceau (informaţie pe care Suaçutinga avea s-o verifice în zilele următoare, când îi va vedea pe muşi făcând provizii de apă şi tăind lemne); în al treilea rând, nu aveau femei – fapt coroborat de surpriza şi de concupiscenţa manifestate în faţa nudităţii indigenelor.

Tulburarea lui Suaçutinga şi drama lui metafizică (pentru că trebuia să asimileze şi să analizeze un mare număr de date surprinzătoare într-o scurtă perioadă de timp) au fost agravate de rezistenţa lui Iperoba – căpetenia – care acţiona ca şi cum nou-veniţii erau duşmani, fără să dea mare importanţă prezicerilor lui.

Lui i se adresase (chiar dacă ştia că e absent) discursul înflăcărat, proferat în timpul celei de-a doua slujbe a fratelui Henrique, pe 1 mai, în a opta zi de când sosiseră strămoşii mitici.

– Şi asta a căzut din cer? a urlat el, arătând spre cer şi spre cruce, într-o sfidare clară a ideilor tradiţionale apărate de căpetenie, care presupuneau existenţa unui univers dincolo de cer, unde mergeau sufletele marilor războinici. Şi era cât pe ce să-i convingă pe majoritatea (făcându-i pe unii chiar să reproducă gesturile rituale ale fratelui Henrique) dacă n-ar fi fost mărturia lui Guaraguaçu, un războinic înrudit cu Iperoba.

În tovărăşia acestui om infam şamanul a urcat în sfârşit pe corabia principală, după slujbă, la invitaţia lui Cabral. Acolo, când i s-a părut că îi erau confirmate teoriile, după ce străbătuse aproape în întregime corabia, s-a uitat cu mândrie la Guaraguaçu şi l-a întrebat pe căpitan: „Ybymarãëyma umãmé?“, arătând în direcţia orientală a infinitului. Navigatorul, puţin stânjenit, nereuşind să înţeleagă, a scos un hohot de râs prietenesc, iar veselia s-a răspândit repede şi printre ceilalţi.

Asta le-a povestit Guaraguaçu celor din sat, când s-a lăsat noaptea. Era destul pentru ca ipoteza lui Suaçutinga să rămână nedemonstrată; iar prestigiul lui Iperoba, de neclintit.

Duelul între inteligenţa lui Iperoba şi cea a lui Suaçutinga ar fi fascinat sensibilitatea lui Cabral, a fratelui Henrique, poate chiar a lui Caminha şi în mod sigur a doctorului evreu, prietenul lui Afonso Ribeiro, dacă ar fi putut să le cunoască.

Iperoba ar fi putut să figureze printre marii războinici ai omenirii, precum Alexandru Macedon, regele zulus Shaka, Saladin sau Ginghis Han. Era un războinic şi credea în război ca într-un izvor de bucurie şi de bunăstare. Puternic, rapid, exact, perspicace, necruţător, nu-i era teamă de moarte, iubea viaţa mai presus de orice şi – mai ales pentru acest motiv – credea că şi-a câştigat dreptul la nemurire.

Suaçutinga – dimpotrivă – nu mânca nici un fel de carne şi considera războiul ca fiind manifestarea cea mai elocventă a ticăloşiei omeneşti. Şi i-a anunţat lui Iperoba sfârşitul lumii (sau al lumii pe care acesta o reprezenta) când vor ajunge în Ybymarãëyma – pământul unde nu există rău, ţara fără restricţii, unde nu există nici adulter, nici incest, nici muncă, unde fructele şi rădăcinile cresc din abundenţă tot timpul anului şi nimeni nu îmbătrâneşte niciodată.

Chiar în momentul în care îşi imagina că avea o viziune definitivă a Ybymarãëyma – situat, după el, la răsărit – au apărut corăbiile lui Cabral. Suaçutinga a ignorat sau s-a prefăcut că ignoră contradicţiile care îi infirmau teoria; şi a susţinut cu vehemenţă că străinii erau nişte mäir adevăraţi – strămoşi emigraţi în vremuri imemoriale şi veniţi din ţinutul în care nu există rău cu scopul de a-i călăuzi acolo.

Mare i-a fost uimirea şamanului – şi satisfacţia căpeteniei – când pretinşii strămoşi, în loc să-i primească pe indieni pe corăbiile lor, au hotărât să-i părăsească pe doi dintre membrii echipajului lor în satul lui Iperoba.

Pero Vaz de Caminha, cronicarul armatei, nu i-a făcut regelui o relatare fidelă a tuturor faptelor legate de descoperirea noului ţinut. În ciuda meritelor sale de cronicar, anumitor pasaje din relatare le lipseşte logica narativă, lipsuri care pot fi atribuite doar unei ciudate rezerve a naratorului.

Aceasta se întâmplă cu cel puţin două evenimente importante. De exemplu, Caminha se referă la cordialitatea navigatorilor faţă de băştinaşi, în noaptea pe care aceştia au petrecut-o pe vas, şi nu explică de ce indienii nu le-au răsplătit amabilitatea, refuzând să accepte, în dimineaţa celei de-a 25-a zi, nu numai cadourile, ci şi prezenţa printre ei a lui Afonso Ribeiro (care venea în calitate de ambasador al căpitanului). Acest lucru sună cu atât mai neobişnuit cu cât în tot documentul scrie că acest popor era prietenos, binevoitor, vesel şi profund interesat de obiectele europene. Aceste fapte, totuşi, nu sunt contradictorii.

S-a întâmplat că, imediat ce au pus piciorul pe ţărm, marinarii au fost fermecaţi de frumuseţea tinerelor femei. Le-au văzut şi le-au dorit; dar n-au îndrăznit să facă nici un gest imprudent. Până în momentul în care căpitanul a ordonat întoarcerea la corăbii. Atunci musul Lopo Eanes, înainte de a se urca într-una dintre bărci, a prins-o de braţ pe o indiană şi a încercat să o ia cu el, fără a încerca să-şi ascundă pofta şi josnicia.

Dezordinea s-a instalat chiar în acel moment; şi, dacă n-ar fi fost simpatia şi incredibila abilitate a lui Diogo Dias de a se face înţeles prin semne, ca şi explicaţiile lui Suaçutinga despre conceptul de amor liber la strămoşii mitici, musul ar fi murit pe loc, străpuns de săgeţi.

Rezistenţa de a accepta darurile aduse de Afonso Ribeiro şi refuzul intransigent de a-l primi ca oaspete au fost deznodământul cel mai puţin brutal din toată această încurcătură – în mod sigur nedemnă de a ajunge la cunoştinţa regelui.

De altfel, chiar atunci când îl menţionează pe Afonso Ribeiro, Pero Vaz de Caminha lasă să se întrevadă o tramă ascunsă. Orice cititor – chiar şi cei neexperimentaţi – poate să observe importanţa disproporţionată, incompatibilă cu condiţia deportatului, de care se bucură figura lui Afonso – singurul din casta lui care este identificat cu precizie.

După cum se ştie (iar regele Manuel nu ştie), Afonso Ribeiro fusese personajul principal al acelui incident dezagreabil care s-a produs pe punte. Şi continua să refuze comuniunea, spre marea ciudă a fratelui Henrique. În timpul slujbei din 26 aprilie, prima ţinută pe uscat, sub ameninţarea a zece lovituri de bici, Afonso s-a aşezat în faţa eminentului franciscan şi a deschis gura cu timiditate – deşi a fost inutil, pentru că după ce a făcut zece paşi a început să vomite, sprijinit de un arbore pau centenar, spre mare ilaritate a indienilor şi spre disperarea clericilor.

Afonso, de altfel, era un inadaptat. Îi era teamă de indieni; a fost iritat când au vrut să-i ia cu forţa nişte scoici galbene neînsemnate; a plâns chiar atunci când, după mai multe încercări ale căpitanului, a fost în sfârşit primit să doarmă printre indieni, ca să „le cunoască viaţa şi obiceiurile“; nu şi-a îndeplinit prea bine misiunea de informator; era stângaci; stârnea râsul oamenilor; era să leşine când a aflat că avea să rămână pe ţărm împreună cu un alt deportat; şi a reuşit chiar să primească comuniunea, pe 1 mai, în ajunul plecării, într-un efort supraomenesc de a-l convinge pe Cabral să revină asupra deciziei sale.

Pero Vaz de Caminha a ţinut să consemneze această primă comuniune a lui Afonso, deşi regele Manuel n-ar fi avut cum să înţeleagă motivul unui detaliu atât de indispensabil.

Indienilor, fireşte, li s-a părut foarte curioasă abandonarea celor doi tinerei plângăreţi, de neconsolat. Dacă ar fi vorbit portugheza şi ar fi putut să discute cu Caminha, ar fi ştiut dinainte că alţi doi marinari – de data aceasta spontan şi din proprie iniţiativă – rămăseseră în ţinutul lor.

Lopo Eanes, în dimineaţa de 1 mai, înainte de a dezerta cu complicitatea musului Sebastião Mendes, a reuşit să fure o archebuză flamandă, o cantitate suficientă de muniţii, un pumnal, două săbii curbate, câteva pâini, apă de băut, frânghii şi cuverturi, şi pe deasupra o barcă, fireşte. Era imposibil de prevăzut reacţia lui Cabral atunci când avea să-şi dea seama de fărădelege şi, temându-se de cercetări şi de pedeapsă, au petrecut două zile ascunşi în pădure, la o distanţă respectabilă de flota ancorată şi de locul în care presupuneau că era situat satul indian.

Nu le-a fost bine în aceste două zile. Teama de a fi prinşi i-a împiedicat să încerce să vâneze. Nici nu-şi aduseseră unelte pentru pescuit. N-au îndrăznit să se atingă de fructe şi de rădăcini, care ar fi putut să fie otrăvitoare. Au ieşit din ascunzătoare numai pentru a se aproviziona cu apă de la un izvor din apropiere. Mai mult au mâncat decât au băut. Sebastião Mendes s-a căit imediat cum a simţit că ar putea să moară.

Lopo Eanes, dimpotrivă, era entuziasmat. Încerca să-şi încurajeze tovarăşul amintindu-i că, mai devreme sau mai târziu, trebuiau să se ducă să-i caute pe deportaţi. Intenţia lui era să aştepte plecarea corăbiilor şi să se întoarcă la indieni. Era sigur că avea să se impună ca rege al acestor inocenţi, chiar dacă ar trebui să folosească praful de puşcă. Aveau să trăiască amândoi înconjuraţi de sclavi. Îi amintea despre femei. Îi amintea despre scena (de fapt, foarte bine descrisă de Caminha) în care unul dintre aceşti băştinaşi a gesticulat, insinuând că sub pământ erau aur şi argint. Vor fi bogaţi; şi – când va sosi noua flotă – vor trata de la egal la egal cu trimişii Coroanei.

Acest plan, totuşi, avea defecte. Lopo Eanes (care într-adevăr voia să aştepte încă o noapte în adăpost ca să evite riscul de întârziere a pregătirilor de călătorie) ignora faptul că erau căutaţi de inocenţi. Şi, de fapt, imediat cum satul şi-a revenit de pe urma impactului vizitei strămoşilor mitici şi şi-a reluat viaţa de toate zilele, un vânător a detectat o prezenţă umană în împrejurimile satului şi l-a avertizat pe Guaraguaçu, care a plecat în căutarea acesteia cu o patrulă de războinici.

Acţiunea a fost uşoară. Muşii au fost luaţi prin surprindere; şi pe loc l-au recunoscut pe strămoşul care o ofensase pe una dintre tinerele femei. Au apărut suspiciuni. Atmosfera a devenit ostilă. În timp ce Sebastião Mendes stătea nemişcat, înspăimântat, Lopo Eanes a profitat de ezitarea atacatorilor şi a deschis focul, lovindu-l pe Guaraguaçu – care era în faţă – din plin.

Aproape în acelaşi moment, o săgeată i-a atins braţul, în timp ce alta, mai precisă, i-a străpuns gâtul lui Sebastião Mendes.

Rănit, pierzând sânge, simţind o durere vie şi un început de febră, Lopo Eanes nu a mai văzut nimic. Când şi-a revenit, era în satul indienilor. Lângă el, doar privirea neliniştită a deportatului Afonso Ribeiro.

Se poate spune că integrarea străinilor s-a făcut într-un fel relativ simplu, în câteva luni şi fără violenţă, cu toate că erau doar doi (celălalt deportat, tovarăşul lui Afonso, a intrat repede într-o stare de depresie, a încetat să mănânce, a făcut o criză de isterie şi s-a afundat în pădure, de unde nu s-a mai întors).

Lopo Eanes, numit acum Guaraguaçu, dispunea de toate elementele pentru a se simţi rege, aşa cum plănuise să fie: a căpătat o femeie (al cărei nume abia ştia să-l pronunţe), un hamac pentru a dormi în el, o secure de piatră, două arcuri, săgeţi şi numeroase podoabe de pene colorate, dintre cele care îl încântaseră atât de tare pe cronicarul Caminha. Nu muncea. Mâncarea lui era în întregime sarcina lui Tapiirim, soţia lui. Îşi petrecea zilele pe jumătate gol, acoperit doar de zdreanţa în care se transformaseră pantalonii lui, plimbându-se leneş prin curtea satului sau furişându-se în pădure când era atras de vreo indiană.

A încercat, fără rezultate, să-i înveţe portugheza pe băştinaşi, în timp ce el refuza să le înveţe limba. Chiar din acest motiv se plângea de singurul lui eşec; faptul că nu putea să descopere drumurile spre minele de aur şi de argint care l-ar fi făcut să se îmbogăţească şi l-ar fi eliberat de ceea ce el considera cea mai mare pacoste a vieţii lui: compania deportatului Afonso Ribeiro.

Afonso, de fapt, era insuportabil. Cu îngâmfarea cuiva care deja vorba limba locului, se încăpăţâna să afirme că asemenea mine nu existau; că Lopo Eanes era departe de a fi rege sau ceva asemănător; că noul său nume – Guaraguaçu – era identic cu al indianului pe care-l ucisese; că soţia lui era văduva acestui indian; şi că nu numai femeia, ci şi toate bunurile lui de acum îi aparţinuseră războinicului ucis.

Lopo Eanes nu vedea în toate astea un semn rău, cum voia deportatul, ci dovada definitivă a teoriei sale: tocmai pentru că eliminase un bărbat puternic – în mod sigur un membru al nobilimii lor – indienii ţinuseră să-l onoreze cu acest soi de metaforă, într-o clară demonstraţie de teamă şi de respect.

Nu foloseau la nimic argumentele că toate armele rămăseseră în posesia războinicilor; că Lopo Eanes era frecvent ţinta insultelor şi a provocărilor şi că el, Afonso, o auzise odată pe Tapiirim referindu-se la soţul ei cu expresia xeröó, care înseamnă „animalul meu“. La asta, dezertorul contraargumenta cu faptul că trăia şi umbla în deplină libertate, fără nici o supraveghere şi fără oprelişti.

Aceste discuţii durau cu orele şi păreau să aibă un singur deznodământ: Lopo Eanes râdea şi-i spunea lui Afonso să se ducă dracului.

Dar deportatul se schimbase mult. Era în continuare la fel de decepţionat; doar că, nevoit să trăiască în această lume aparent atât de neprimitoare, a intuit (cum puţini au făcut-o) necesitatea de a o înţelege.

Nu că ar fi fost foarte în largul lui. Simţea acut dispreţul care-l înconjura: rămânea o ţintă a batjocurilor şi nu se înţelegea aproape cu nimeni. Singurul său prieten era Pindaíba – tânărul discipol al lui Suaçutinga.

Acest Pindaíba era un ratat: nu pescuia, nu vâna, era lipsit de îndemânarea şi de simţul estetic necesare pentru a confecţiona chiar şi un simplu bol, era fricos, tremura numai când se gândea la război şi încerca să ascundă toate astea aşteptând să devină un mare şaman. Cu toate astea, din nefericire, nu era nici inteligent.

Dar când s-a apropiat de deportat viaţa lui s-a îmbogăţit cu mai multă emoţie şi luciditate. Îi era ruşine să satisfacă curiozitatea lui Afonso în privinţa comportamentului alor săi, mai ales când era vorba de război, dar îi plăcea să asculte ce povestea străinul despre pământul de dincolo de ocean (care nu era în mod sigur Ybymarãëyma) şi era flatat – la rândul lui – că avea pe cineva care să-i asculte istorisirile cu strămoşii mitici.

Astfel, deportatul a aflat saga lui Munhã, care a creat lumea şi i-a abandonat pe oameni; şi pe cea a lui Mairatá, rătăcitorul, care – cel puţin în versiunea lui Suaçutinga – a plecat în căutarea Ţinutului în care nu există rău.

Iperoba se zbătea de mult timp în angoasa de a nu şti pe cine să dea vina: pe el însuşi sau pe Suaçutinga. Fapt este că în ziua precedentă şamanul se îndreptase spre el, în faţa tuturor, cu trupul acela al lui slăbănog, cu ochii injectaţi (pentru că erau zilele în care bea doar cauim), şi începuse să-l ameninţe cu interpretarea unui vis pe care nimeni nu l-a înţeles.

– Am văzut urma lui Mairatá – striga, gesticulând în direcţia căpeteniei. N-avem nevoie de săgeţi, nici de securi, nici de cuţite, nici de cârlige. Doar de canoe. Am văzut. Ştiu. Picioarele care înaintează fac să cadă pământul în spatele lor. Şi valurile sunt pământul când solul e oceanul.

– Suaçutinga, a zis Iperoba, tu dispreţuieşti plăcerea pentru că spectacolul vieţii nu-ţi mai spune nimic. Nu mai mănânci. Nu te mai întorci la soţiile tale. Oricum, te-au părăsit. Toată lumea te-a părăsit. Eşti un laş; un ratat; un om în care nimeni nu mai crede. Uită-te bine la animalele astea pe care le numeşti strămoşi; recunoaşte-ţi greşeala; gândeşte-te la prostia ta.

– Adu-ţi aminte de povestea lui Mairatá, mâncătorul de carne, şi află că soţia lui, rătăcindu-se pe drumul Ţinutului în care nu există răul, a fost violată de sconcs şi devorată de jaguari. Asta va fi şi soarta voastră.

– E singurul mod de a deveni etern; să ajungi acolo unde trăieşte Munhã.

– Etern e corpul care nu îmbătrâneşte. Proşti sunt cei care cred în spirit şi în lumea de dincolo de cer. Doar ceea ce poate fi văzut şi atins există cu adevărat. În burta unui jaguar, destinul omului e să se transforme în rahat.

Apoi, la răsăritul soarelui, înainte să aibă cineva timp să presimtă asta, satul a fost atacat. Duşmanii au făcut prizonieri mai mulţi adulţi fără să sufere cea mai mică pierdere. Trecuse mult timp – se spunea – de când tribul nu mai suferise o asemenea înfrângere. În mijlocul deznădejdii tuturor, Suaçutinga zâmbea. Şi lui Afonso Ribeiro, pentru prima dată, i s-a părut că vede durerea pe faţa lui Iperoba.

În faţa incredulităţii, a incertitudinii şi a fricii oamenilor, Suaçutinga a îndemnat tribul pentru ultima oară:

– Luaţi-vă canoele. Nu mai e timp.

Pindaíba, nehotărât, îi căuta cu disperare privirea şamanului, în încercarea de a-i simţi siguranţa dintotdeauna. Ştia că oamenii de pe mare nu erau strămoşii mitici; discutaseră despre asta. Dar Suaçutinga era neclintit. Credea că nişte fapte inexplicabile nu puteau să pună sub semnul întrebării un adevăr evident. În plus – un argument definitiv –, avusese o viziune.

Afonso Ribeiro şi-a avertizat prietenul în privinţa nebuniei care ar fi plecarea pe ocean în canoe. Şi Iperoba, cu expresia unui om care pierdea ceva, a rostit o acuzaţie:

– Vrăjitorul ăsta ne-a slăbit puterile cu vrăjile lui. N-o să ne lipsească deloc.

Dar, deodată, un strigăt venit din pădure, din spatele gardului care înconjura satul, a abătut atenţia tuturor:

– Caninan! Caninan! Urucatu Guaraguaçu pabém oçó cäapé!

Deportatul a înţeles pe loc aluzia. Şi Caninana, soţul, s-a năpustit ca o săgeată pe urmele perechii adultere. După câteva momente, au apărut Urucatu şi Lopo Eanes, târâţi de păr de războinicul înşelat.

În învălmăşeală, aproape nimeni nu a observat plecarea pe tăcute a şamanului. Când primii curioşi au ajuns pe plajă, canoea trecea de linia orizontului.

Amorul-propriu presupune întotdeauna o formă de dispreţ faţă de semeni: Lopo Eanes urla plin de ură, înconjurat de bărbaţi şi de femei, încercând să-i lovească cu picioarele pe cei mai apropiaţi sau scuipându-i pe cei care îl legau cu liane. Striga ocări pe care numai Afonso putea să le înţeleagă şi, străduindu-se să-l înfrunte pe Caninana (care o bătea pe Urucatu la câţiva paşi de locul în care era), ameninţa:

– Nenorocitule! Nimeni nu se atinge de o concubină a regelui!

În acel moment, Tapiirim, adresându-i-se lui Lopo Eanes, care era complet în puterea celorlalţi, a spus pe un ton dispreţuitor, ciupindu-l de coapse:

– Xeröorama endé.

Deportatul n-a înţeles. De ce Tapiirim spunea că Lopo Eanes avea să fie animalul ei, când de mult timp ea îl numea xeröó (animalul meu)? De fapt, nu avea sens.

S-a mai gândit câteva momente, observând bucuria indienilor în faţa insultelor şi agresiunilor suferite de Lopo Eanes, până când a înţeles în sfârşit capcana în care această limbă îl făcuse să cadă, împiedicându-l să vadă adevărul încă de la început.

Într-adevăr, de la cuvântul çöó – animal – se forma corect xeçöó – animalul meu. Dar de la un alt çöó – carne de animal – sau de la töó – carne de om – se deriva xeröó – carnea mea, de om sau de animal; hrana mea. Asta era: Lopo Eanes era mâncarea lui Tapiirim, întotdeauna fusese hrana pe care Tapiirim încă nu o mâncase şi pe care ţinea s-o savureze. Xeröorama endé: vei fi hrana mea.

Disperat, simţind angoasa lui dintotdeauna, vomitând cum vomita cu un timp înainte când îşi imagina că înghiţea trupul lui Christos, Afonso l-a căutat pe Pindaíba ore întregi. Dar era prea târziu: nimeni nu-l mai văzuse de la apelul lui Suaçutinga în mijlocul satului. Neştiind ce să facă, s-a întors să-l vadă pe Lopo Eanes, dar n-a avut ocazia să-i vorbească. A întrebat-o doar pe Tapiirim:

– De ce nu mi-aţi spus niciodată că va fi mâncat?

La care ea, stupefiată, neînţelegând nimic din această uimire ridicolă, a răspuns:

– Dar în ţara ta la ce folosesc prizonierii?

Atunci Afonso Ribeiro a priceput cu totul ceea ce era evident. În zilele care au urmat, l-a văzut pe Lopo Eanes (sau Guaraguaçu) umblând legat prin curtea satului, insultând, scuipând, lovit cu pietre, pipăit ca o bucată de carne vândută într-o măcelărie din Lisabona; dar reacţionând la tot, luptând împotriva tuturor, plin de viaţă, mândru, invincibil, fiind mai mult ca oricând regele care plănuise să fie.

Bând mult cauim pregătit de indiene, fără să mănânce nimic, convins că Pindaíba plecase pe canoea lui Suaçutinga, Afonso Ribeiro a pătruns definitiv în acea lume veselă, care uitase definitiv înfrângerea imensă din zilele trecute.

A meditat atunci asupra exegezei Patimilor pe care o auzise de la fratele Henrique, asupra avertismentelor doctorului evreu cu privire la erorile lui Moise, asupra istoriilor lui Munhã şi Mairatá povestite de Pindaíba şi mai ales asupra conflictului între Suaçutinga şi Iperoba. A înţeles atunci de ce Tatăl şi-a părăsit Fiul. Şi a voit să ajungă la Dumnezeu nu prin Ţinutul în care nu există rău, ci mâncând omul pe care El îl părăseşte întotdeauna.

Când Caninana a sfărâmat craniul lui Lopo Eanes cu o lovitură de măciucă, iar femeile s-au repezit să taie trupul în bucăţi, deportatul era beat şi râdea în hohote. La ora mesei, căpetenia însăşi a venit să-i aducă nişte resturi de carne friptă. Şi Afonso Ribeiro, pentru prima dată fără repulsie, a acceptat: Pater Noster qui es in coelis, imoetepyramo nderera toicó!

De mult timp se întâmplau lucruri ciudate pe colina Santo Antônio. De fapt, locuitorii aşezării de pe colină erau ciudaţi, neobişnuiţi. Nu că ar fi fost esenţialmente diferiţi de locuitorii din alte favele: ca şi ceilalţi, purtau poveri pe umeri, vase cu apă pe cap, copii în burtă şi păcate în suflet; totdeauna erau cu gurile deschise, râzând de ceva sau plângându-se de poliţie. Dar cei care mergeau prin oraş, de la cartierul Mica Africă până la colina Castelului şi de la plaja Lapa până la străzile din Gamboa, puteau să-i recunoască – fără nici cel mai mic risc de a greşi – pe cei care se născuseră, care locuiau sau pur şi simplu trăiseră o vreme pe colina Santo Antônio.

Pentru că era ca o pecete expresia acestor chipuri mai mult decât triste şi mai puţin decât inexpresive: era semnul celor care ajunseseră la limita extremă a înţelegerii de sine. Dar pentru a putea pricepe acest fenomen, e necesar să revenim asupra celor întâmplate pe 13 iunie 1914.

În timp ce oamenii de pe colină se trezeau pentru o zi de lucru obişnuită, s-a găsit corpul străinului aruncat într-un colţ pe una dintre străduţele favelei, într-un munte de gunoi împrăştiat, cu gâtul tăiat cu briciul. La început, moartea aceasta a părut justă, din moment ce nimeni nu-l cunoştea pe răposat, care nu era nici de pe colină, nici de la Castel, nici măcar din bandele din Saúde. Dar încet-încet locul în care s-a găsit cadavrul a atras atenţia tuturor. Nu mai era posibil să fie negate împrejurările care motivaseră crima. Această moarte nu era numai justă: era necesară.

A rămas doar remarca discretă şi scurtă că a fost îngropat la cinci metri sub pământ, fără cine ştie ce formalităţi. Şi e probabil inutil să amintim că nu se obişnuieşte să fie plânşi necunoscuţii.

Străinul venise în Santo Antônio de aproximativ cincisprezece zile. Nimeni nu ştia dacă muncea undeva, deşi convingerea tuturor era că nu avea nici o ocupaţie. Datele biografice disponibile nu spun nimic în plus: aduc doar o informaţie care poate fi aplicată aproape oricui, şi anume că era nepot de sclavi şi venea din nord.

Prezenţa străinului n-ar fi provocat nici o neplăcere dacă n-ar fi fost caracterul lui lipsit de sociabilitate. Nu vorbea cu nimeni, nu se juca cu copiii, nu glumea cu fetele cu coapse groase. Declarase, enigmatic, că venise acolo doar cu scopul de a descoperi adevărul. De aceea a fost remarcat, observat şi urmărit. Obiceiurile lui din ultimele zile au putut astfel să fie reconstituite cu o relativă certitudine: îşi făcea în general apariţia după-amiaza, când rătăcea pe străduţe sau bea în taverne, dar întotdeauna privind spre sfârşitul lumii, care se confunda cu sfârşitul colinei.

Din cauza obiceiului său de a pleca ultimul, nimeni nu ştia pe ce drum o lua şi nici locul în care dormea; existau bănuieli – asta e cert. Dar îndoielile asupra acestui subiect au fost clarificate când l-au găsit mort la data menţionată – 13 iunie.

Structurarea favelelor se supune unei logici naturale: primii locuitori se stabilesc imediat în josul străzii: şi cei care sosesc mai târziu, tot mai sus. Dar în Santo Antônio era altfel.

Deşi colina nu era prea înaltă, puţini oameni acceptau de bună voie ideea de a locui în partea de sus. Nou-veniţii aveau obiceiul să se instaleze în părţile de jos, ceea ce avea drept rezultat o îngrămădire de cocioabe pe străzile şi aşa aglomerate, când nu construiau în mod primejdios încăperi în plus peste case cu temeliile şubrede. Ceea ce ar fi provocat fără îndoială în alte părţi o mare dezordine se bucura aici de o toleranţă care ar fi putut fi judecată drept iraţională. În consecinţă, vârful colinei nu era populat decât de bolnavi, de săraci şi de temerari.

Dar exista o logică în toate acestea: pentru că pe vârful colinei se afla cocioaba locuită de femeia interzisă.

Legenda spune că era extrem de urâtă, ceea ce nu spune mare lucru. De fapt, era femeia cea mai urâtă din lume. Nu era mutilată, nici deformată: urâţenia ei nu decurgea din lipsă sau din abundenţă. Era rezultatul unic al uneia dintre combinaţiile posibile de trăsături umane; era o urâţenie intrinsecă; o urâţenie imanentă.

Exista, pentru a spune astfel, un pact forţat între locuitori şi femeia hidoasă încă de pe vremea întemeierii favelei: să rămână închisă în cocioaba ei, fără să poată coborî pentru a umbla pe străzi, în schimbul hranei şi al hainelor pe care i le dădeau locuitorii. Pe de altă parte, nimeni nu trebuia s-o vadă, putea să se apropie de locuinţa ei în timpul zilei doar cel care venea să împlinească pactul.

Şi asta se întâmpla: hidoasa în închisoarea ei şi locuitorii din Santo Antônio lăsând la uşa ei preţul unei pedepse de care nu se lega nici o fărădelege aparentă. În fiecare zi, când se lăsa seara, la ora la care nimeni nu mai urca în împrejurimile pustii, hidoasa venea să-şi ia zdrenţele şi resturile de mâncare. Această practică a sfârşit prin a face din pragul adăpostului ei un loc dezgustător, rău-mirositor, putred, infestat de muşte şi de şobolani, un depozit pentru gunoiul favelei.

Şi în această grămadă de gunoi a fost găsit corpul străinului.

Cunoaşterea motivului crimei nu implica şi cunoaşterea numelui ucigaşului. Nu se ştia sigur – acesta-i adevărul; pentru că, în ciuda unor opinii divergente, bănuielile cădeau asupra proprietarului tavernei, asupra bătrânului cu un picior cangrenat şi asupra unui fost matelot care purta un lănţişor de aur.

Temeiurile erau solide: în noaptea de 12 iunie, proprietarul tavernei venea fără încetare la masa la care erau aşezaţi bătrânul cu cangrenă şi fostul matelot, în timp ce aceştia beau şi vorbeau cu voce joasă, uitându-se la străin. O spălătoreasă, mamă a doi gemeni, îşi amintea că auzise vocile celor trei bărbaţi, la o oră foarte târzie, venind din direcţia locuinţei femeii interzise. Iar vecina bătrânului cu cangrenă era sigură că fusese trezită în plină noapte de zgomotul cuiva care alerga, trântind o uşă şi împiedicându-se prin casă.

Nici unul dintre cei trei nu a recunoscut că ar fi vinovat; dar – în mod curios – au admis că îl urmăriseră pe străin în noaptea aceea, cu scopul de a descoperi cine era, unde locuia şi ce făcea.

Au povestit că acesta a urcat în vârful colinei, grăbit; că s-a oprit în mijlocul gunoiului hidoasei; că au încercat să-l convingă să plece de acolo; că el a răspuns că ajunsese la „esenţa a tot ce există“; că a apărut hidoasa; că a spus că sosise ceasul să caute frumosul; că a început să se împodobească cu obiecte găsite în gunoi; că, deodată, indignată, s-a descotorosit de ele; că a înaintat spre ei ca o sentinţă de condamnare la moarte colectivă; că cei trei bărbaţi s-au dat înapoi; că doar în acel moment l-a văzut pe străin; că l-a privit cu tandreţe; că acesta a întins braţele ca s-o cuprindă şi a căzut la pământ, brusc – când cei trei au fugit, îngroziţi de vederea acelei fiinţe înspăimântătoare.

Femeia urâtă

cu nume blestemat

care trăieşte prizonieră

doar ca să scape de oameni,

e femeia interzisă

pe care nimeni nu vrea s-o vadă,

şi chiar dacă e văzută

nimeni nu vrea s-o cunoască.

Chiar cunoscută,

chiar numită

e femeia care niciodată

nu trebuie să fie atinsă.

E femeia întotdeauna

mai mult decât interzisă:

chiar dacă e atinsă,

niciodată nu e posedată.

E femeia care trebuie

să fie imaculată:

chiar dacă e posedată

niciodată nu e iubită.

E femeia lui niciodată;

E femeia lui nu,

şi, chiar dacă e iubită,

totdeauna e în zadar.

Iar cei de pe colina Santo Antônio n-au ajuns niciodată să afle identitatea criminalului, care era şi autorul anonim al versurilor acestei sambe. Fapt este că pe nimeni nu mai preocupa descoperirea lui. Era de ajuns că cineva putuse să împiedice consumarea dragostei care ar fi anihilat fundamentul întregii lucrări omeneşti pe pământ. Însă cunoaşterea acestei posibilităţi a fost ispăşirea sa.

Pentru că femeia interzisă, personificând oroarea lucrurilor pure, fiind esenţa fără pudoarea formei, se confunda cu substanţa adevărului pe care ea însăşi îl căuta.

De aceea s-a spus că adevărul plana asupra lumii; şi că, atunci când favela a fost evacuată pentru demolarea colinei, adevărul a început să rătăcească incognito printre oameni.

Bătrânii povestesc că Marele Orixá

i-a dăruit un fiu lui

Orumilá, profetul. Atunci, când

Orumilá a pus mâna pe Exu,

Marele Orixá a anunţat că acel copil

va fi ẹlẹgbara – deţinătorul puterii.

Trecuseră opt generaţii de la sosirea lui Oraniã, întemeietorul, şi în acest timp ţara Oió cunoscuse doar opulenţa. De aici neliniştea întregului popor când regele a încetat să mai apară în pieţe; şi întristarea profundă care a urmat imediat ce a început să se răspândească vestea bolii care în mod sigur avea să-i provoace moartea.

Regele n-a murit; dar nici nu s-a înzdrăvenit. Boala devenise lineară, permanentă, stagnantă ca apele care se află dincolo de Ijebu-Odê. Atunci ţara Oió cea dreaptă, cea mândră a început să decadă vertiginos. Sceptrul regelui nu mai punea în mişcare lumea.

Culturile nu mai dădeau recolte; femeile nu mai năşteau; făurarii nu mai făureau; vânzătorii nu mai vindeau; cumpărătorii nu mai cumpărau. A fost secetă şi a fost foamete.

Atunci bătrânii, adunaţi să se sfătuiască, au hotărât să-i cheme pe înţelepţii din alte regate. Au venit din Ifé; au venit din Irê; au venit din Ilorim; au venit din Queto. Ştiinţa omenească este întotdeauna deasupra omului însuşi: regele a continuat să fie bolnav.

Oió era pe cale să cedeze disperării când deodată a apărut, venind – pare-se – din ţara Nupê, un călător străin cu zâmbet sardonic. Avea o traistă şi o sabie, fuma pipă şi purta o pălărie neagră şi roşie.

S-a oprit chiar în faţa pieţei în care se ţinea adunarea. A fost remarcat de unul dintre cei mai bătrâni.

– Ţara e moartă. Străinii nu sunt bineveniţi.

– Dar nu e asta, bătrâne, faima ţării Oió cea dreaptă. Iar eu am venit pentru dreptate.

– Spune cine eşti şi unde te duci.

– Nu ştiu unde m-am dus sau unde am fost dus, dar voi pleca când fi-voi plecat.

– Ce vrei, călătorule?

– Vreau doar să fiu binevenit. Nu-i aşa că regele vostru e atins de un rău fără leac?

– Răul e fără leac; nu e nici un înţelept care să-l poată învinge. Nu mai e nimic de făcut în Oió.

Călătorul a scos atunci un hohot zdravăn de râs:

– Dar nu e asta, bătrâne, faima ţării Oió cea mândră. Iar eu am venit pentru o faptă de vitejie.

Poporul asculta, uimit. Şi străinul a continuat.

– Sunt un călător străvechi. Am mers multe leghe. Pământul e de mărimea mea. Lumea are vârsta mea. Nu există numere pentru a socoti isprăvile pe care le-am făptuit de când sunt pe drum: am adunat miere de la lăcuste; am supt lapte de fată mare; m-am încălzit fără să fac focul; am gătit fără oală; am făcut să nască femei bătrâne; am lăsat grele fetiţe nou-născute; aduc leac la boli şi răspunsuri la întrebări. Când am aflat de boala de care suferă regele vostru, am venit să-mi ofer serviciile. Dar totul are un preţ.

– Oió e dreaptă şi mândră: călătorului i se va plăti preţul pe care îl va cere.

– Vreau preţul cuvenit.

– Şi care e acela?

– Cel care are cea mai mare valoare şi încape în cea mai mică măsură.

Nimeni n-a înţeles. Nimeni n-a dat atenţie.

Încrederea omenească este întotdeauna deasupra omului însuşi: călătorul a fost introdus în palatul regelui. Doar trei zile au trecut. Tot poporul era adunat în piaţă când soţiile au ieşit alergând din palat ca să anunţe că regele îşi revenise.

Petrecerea a fost programată pentru următoarea zi de sărbătoare, dar bucuria s-a manifestat mai înainte. Oió redevenea ceea ce fusese. Și chiar o ploaie senină a venit să reînvie culorile savanei uscate.

La data fixată, regele a apărut din nou, înconjurat de pompă şi aclamaţii. S-a îndreptat spre tronul din mijlocul pieţei şi a ridicat vocea:

– Să vină în faţa mea călătorul cu pălărie roşie şi neagră!

Când acesta s-a apropiat, regele a spus:

– Recunoştinţa ţării Oió e nemăsurată. Călătorul să-mi spună preţul.

– Vreau preţul cuvenit.

– Regele îţi oferă o sută de bucăţi de fildeş.

– E puţin; şi nu încap în traista mea.

– La o sută de bucăţi de fildeş, adaug treizeci de săbii de fier.

– E puţin; şi nu încap în traista mea.

– La o sută de bucăţi de fildeş, la treizeci de săbii de fier, adaug zece măsuri de mărgele de sticlă.

– E puţin; şi nu încap în traista mea.

– La o sută de bucăţi de fildeş, la treizeci de săbii de fier, la zece măsuri de mărgele de sticlă, adaug cincizeci de sclavi.

– E puţin; şi nu încap în traista mea.

Regele era stupefiat:

– Atunci, nu există limite pentru lăcomia acestui călător?

– Am mers leghe întregi şi când am ajuns în ţara asta am văzut un rege aproape mort, un regat distrus, un popor nefericit. Am vindecat regele, am ridicat regatul, am salvat poporul. Şi vreau preţul cuvenit.

Şi pentru orice oferea regele, răspunsul era întotdeauna acelaşi. Disperat, s-a ridicat de pe tron şi, cu un gest amplu, a făcut ultima ofertă:

– Atunci fie ca tot regatul să rămână al tău.

La care călătorul a răspuns:

– E puţin; şi nu încape în traista mea.

S-a făcut o scurtă linişte şi călătorul a continuat:

– Nu poate trăi cel care datorează viaţa. Vreau capul regelui.

Nimeni n-a putut crede ce auzea. Regele s-a prăbuşit pe tron, copleşit:

– Cum poate să-mi vrea moartea cel care m-a vindecat? E ceva absurd, o laşitate, o infamie, o ingratitudine!

– Nu, a spus călătorul, acesta e preţul.

Şi poporul ţării Oió nu s-a împotrivit, cum nu s-a împotrivit deloc mai târziu atacului străinului din Nupê. A înţeles că, în acel moment, orice generozitate ar fi o nedreptate; şi că binele ideal era o imposibilitate teoretică.

Călătorul a înaintat atunci spre rege, i-a tăiat capul, l-a pus în traista lui şi, înainte de a dispărea după colţul străzii, a hohotit pentru ultima dată.

– Ko si ọba kan, ofi Ọlọrun.

Şi avea dreptate: nu există nici un rege în afară de Dumnezeu.

Aşa este Ẹlẹgbara.

În 1844, închis în biblioteca sa din satul Lagoa Santa din provincia Minas Gerais, Peter Wilhem Lund, un naturalist renumit, îşi fuma pipa şi medita asupra unui fragment de craniu uman.

– Nici un argument raţional nu poate să mă asigure că acest individ nu gândea ca şi mine.

Şi a suflat un vălătuc mare de fum.

Doctorul Lund era un mare cunoscător al faunei extincte din acea regiune. În ultimii ani, îşi formase o convingere din ce în ce mai stupefiantă despre asemănarea speciilor animale existente şi aceste oseminte necunoscute. Descoperise că – pornind de la tipuri mai vechi – putea să le obţină pe cele contemporane prin mici modificări formale. Gândind din perspectiva istoriei, a putut să stabilească un continuum între speciile primitive şi cele moderne. Aceasta ar fi fost de ajuns pentru a deduce o teorie evolutivă a fiinţelor vii.

Totuşi, inteligenţa doctorului Lund era suficient de perfidă pentru a include fiinţa umană însăşi în concluziile sale. În grota din Sumidouro, unde se găsea un lac subteran, naturalistul a descoperit schelete umane amestecate cu o faună extinctă, în mod sigur foarte veche. Aceste cranii înspăimântătoare, aproape diforme, trebuie să fi avut trăsături foarte diferite de ale oamenilor moderni; însă raţionamentul folosit în observarea celorlalte oase putea să le fie perfect aplicat şi acestora.

Cel mai ciudat dintre cranii – chiar cel asupra căruia medita în acel moment – prezenta o proeminenţă neobişnuită deasupra orbitelor, de parcă şi ochii acestui individ ar fi trăit tot în nişte caverne. Ipoteza că el şi această fiinţă erau doar aspecte ale aceluiaşi continuum, supus doar legilor naturii, îi tulbura foarte profund spiritul.

– Dacă omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, acest Dumnezeu este aproape o maimuţă.

Chinuit de aceste gânduri, pradă unui puternic sentiment de vinovăţie, doctorul Lund nu a mers până la a formula teoria cea mai crudă a întregului secol al XIX-lea, care avea să consacre, cincisprezece ani mai târziu, inteligenţa lipsită de angoasă a naturalistului Charles Darwin.

În acelaşi an, şi-a abandonat teoriile. Nu mai voia să discute acest subiect. A refuzat să primească vizita unor personalităţi din lumea ştiinţei. Nici măcar nu a aflat de descoperirea considerabilă a doctorului Fuhlrott, în 1856, în localitatea Neanderthal, vechea Renania, ale cărei analogii cu acel craniu aberant au fost anunţate în 1938 de discreditatul profesor Hella Pöch. S-a dezinteresat de săpăturile lui, astfel încât nu el a fost cel care a descoperit un alt craniu, cu partea de deasupra orbitelor şi mai proeminentă, care avea să dispară, implicat într-un caz ciudat de fraudă ştiinţifică. Se pare că s-a apucat de băut. A murit în 1880.

În 1932, instalat într-un camping din Kanjera, în Kenya occidentală, doctorul Louis Leakey, arheolog renumit, îşi fuma pipa şi medita asupra unui fragment de craniu uman.

– Nu există nici un argument raţional care să mă convingă că acest individ gândea ca şi mine.

Şi a suflat un vălătuc mare de fum.

Doctorul Leakey era aproape un ateu: orgoliul omenirii pusese deja stăpânire pe el. Fragmentele de schelet pe care le dezgropase i se păreau extrem de primitive, atât prin morfologie cât şi judecând după fauna extinctă cu care erau asociate. Compara un craniu recent găsit cu cele din Kabwe, Rhodesia de Nord (astăzi Zambia), descoperite în 1921, aparţinând aşa-zisului om de Rhodesia, cu înfăţişare clar neanderthaloidă. Ştia că neanderthalienii şi speciile înrudite cu ei constituiau hominizii prae sapiens cei mai evoluaţi. Dar nu a ajuns să simtă oroare: a căutat să se convingă de faptul că aceştia nu erau oameni ca el.

Totuşi, această seninătate nu era absolută. Simţea că n-ar putea evalua niciodată gradul exact de capacitate intelectuală a indivizilor fosilizaţi. Toate teoriile existente se întemeiau pe mărturia uneltelor de piatră; dar acestea erau mărturii nesemnificative, pentru că adevăratele instituţii ale oamenilor au avut la origine cuvântul. Era preocupat de posibilitatea ca primul mare salt uman să fi fost făcut de una dintre aceste primate.

Doctorul Leakey încerca să deducă pornind de la acest craniu momentul exact al rupturii între cele două omeniri, elementul de inteligenţă care îl diferenţiase pe Homo sapiens de oamenii cavernelor.

În timp ce-şi fuma pipa, doctorul Leakey nu-şi dădea seama că suferea îngrozitor de tare, pentru că nu mai vedea cum putea să-şi discearnă propria identitate, parcă pierdută în materia organică a acestui vast regn animal.

Bătrânul kung îşi mesteca răbdător ultimele îmbucături de carne, înconjurat de ochii avizi ai mai multor băieţi care nu ştiau nimic şi care încă nu terminaseră de mâncat, pentru că erau înfometaţi doar de cunoaştere.

– Vrem să aflăm istoria omului, insistau ei.

– Prima rasă de oameni, a început bătrânul, se înrudea strâns cu maimuţele; la fel, trăia în copaci; şi îi era frig. Până când cel mai înţelept dintre aceşti oameni i-a furat focul lui Thora, creatorul. Atunci oamenii au coborât din copaci şi animalele au început să se teamă de oameni, iar omul a devenit duşmanul tuturor animalelor.

Începând din acea zi, vechea rasă a inventat aproape toată bogăţia care astăzi ne aparţine: vânătoarea, muzica, industria şi limbile.

Totuşi, vechea rasă era teribil de urâtă. Văzând aceasta, vanitosul Thora a modelat rasa noastră, a făcut-o mult mai frumoasă şi a stabilit primele legi. La început, a împărţit oamenii în familii. Le-a poruncit să-şi îngroape morţii. Le-a interzis celor din vechea rasă să se mai căsătorească între ei, hotărând că vor avea copii doar cu cei din rasa noastră. Şi a vrut ca toţi gemenii să fie sacrificaţi, ca să nu existe persoane cu acelaşi nume.

Din pricina acestei amestecări a sângelui, vechea rasă a dispărut puţin câte puţin, până când s-a stins cu totul. Rasa noastră a ajuns să domine singură lumea şi să perfecţioneze înţelepciunea anterioară. Dar şi astăzi mai păstrăm legea căsătoriilor încrucişate ca să ne amintim pentru totdeauna originea bogăţiei şi a puterii oamenilor.

Această poveste i-a impresionat profund pe băieţii lacomi de cunoaştere; se vedea pe aceste chipuri o frumuseţe cu adevărat umană, pentru că provenea dintr-o mândrie fără limite. Atunci unul dintre ei a întrebat care era numele înţeleptului care a furat focul.

Deodată, bătrânul kung a rămas fără replică. S-a gândit mai multe minute, dar şi-a dat seama că nu auzise niciodată numele acestui strămoş glorios. A simţit cum se năruia în acel moment o întreagă viaţă consacrată memoriei colective.

S-a ridicat şi s-a dus să contemple apusul soarelui. Asta nu i se mai întâmplase niciodată. Era dezamăgit. Nu reuşea să-şi ierte această scăpare despre care nu ştia că nu era a lui. Dintr-odată, şi-a dat seama că se uita în direcţia deşertului Kalahari; şi a avut o ciudată senzaţie de oroare în faţa vidului şi a sărăciei. Dar era doar o senzaţie; pentru că nu avea de unde să ştie că exact în acel moment o altă rasă de oameni negri şi înalţi se pregăteau să cucerească sudul lumii şi să încercuiască seminţia populaţiei kung chiar în acest deşert.

Bătrânul nambiquara încerca să găsească în miturile originare coerenţa internă a legilor moştenite de trib, dar nu reuşea să convingă pe nimeni, nici măcar pe sine însuşi. Îşi pierduse liniştea de când fiica celei mai tinere dintre soţiile lui voia să afle motivul pentru care nu-şi spuneau unul altuia pe numele lor adevărate.

– Probabil că ai uitat elementul principal, spunea fetiţa. Mai bine ai spune din nou povestea.

Bătrânul a cedat, resemnat.

– Înainte de apariţia tribului nostru pe pământ, teribilii kreni dominau imensitatea savanelor cu furia lor ucigaşă. Într-o zi, un grup de vânători kreni a întâlnit o bandă de oameni hidoşi, foarte săraci şi slabi. Imediat, banda a fost atacată; femeile au fost capturate; bărbaţii, omorâţi. Doar câţiva au reuşit să scape.

Fugarii, atunci, s-au dus să trăiască în peşterile de sub pământ. Iar din împreunarea între femeile capturate şi războinicii kreni s-au născut oamenii nambiquara. Dar asemănarea noastră cu oamenii hidoşi i-a făcut pe kreni să ne alunge.

Am început să rătăcim până am dat de strămoşii noştri. Atunci ne-au spus că ei făceau parte din primul trib omenesc, care inventase vânătoarea.

Dar convieţuirea cu ei s-a dovedit imposibilă, pentru că practicau incestul şi le interziceau indivizilor să-şi spună pe nume.

Timpul a trecut şi oamenii hidoşi, izolaţi în universul lor lipsit de ordine, au dispărut. De aceea, ca să nu le tulburăm spiritele, evităm să le pronunţăm numele cu voce tare.

Dar fetiţa obraznică nu s-a mulţumit cu asta.

– În nici un moment nu există nici o explicaţie raţională a comportamentului strămoşilor noştri. Nu pot să admit o atitudine umană întemeiată pe instinct. Povestea asta e incompletă.

A scuipat pe jos şi s-a afundat în pădure, imitată apoi de restul celor de faţă.

Bătrânul nambiquara a rămas singur. Dar nu era supărat. Intuia la fiica celei mai tinere dintre soţiile sale o inteligenţă fină, profundă, capabilă să atingă esenţa problemelor teoretice.

Revolta lui, atunci, s-a întors, fireşte, asupra krenilor. Răufăcătorii aceia erau adevăraţii vinovaţi. A simţit contrastul apăsător între sărăcia poporului său şi bogăţia celor care îl dispreţuiseră. Şi-a amintit indignarea fetiţei; şi a avut senzaţia că într-o zi krenii aveau să plătească pentru crimele lor, într-un fel sau altul. Dar era doar o senzaţie, pentru că nu avea de unde să ştie că un trib de oameni păroşi şi albi se pregăteau să călătorească pe mare, şi că nu va întârzia să vină ziua în care seminţia krenilor avea să fie masacrată, la rândul ei.

Acum mai bine de o sută de mii de ani, în valea formată de marea falie tectonică din Africa orientală, probabil la sudul lacului Turkana, a apărut o specie hominidă mai inteligentă decât Homo erectus. Această specie era întemeiată pe capacitatea de a concepe entităţi distincte în realitatea continuă, la care se asocia un sistem de formare de simboluri sonore capabile să descrie fără echivoc oricare dintre aceste concepte.

Înzestraţi cu gândire logică şi cu limbaj, noii hominizi s-au răspândit pe teritoriul vechii Africi, ajungând şi în Europa, Asia şi Oceania. Totuşi, în virtutea propriei sale răspândiri geografice, au început să se dezvolte variante superficiale ale acestei specii. Atunci a apărut – nu se ştie sigur în ce moment – o rasă distinctă, caracterizată prin retragerea proeminenţei de deasupra arcadelor şi prin dezvoltarea maxilarelor.

Atunci, acum cincizeci de mii de ani, în partea extremă de sud a continentului african, o bandă de oameni din noua rasă a întâlnit nişte oameni din rasa primitivă. A avut loc o înfruntare şi au fost câţiva morţi, iar cei din noua rasă au câştigat lupta.

Totuşi, masacrul general care ar fi fost normal nu s-a produs. Pentru prima dată în istorie, învingătorii i-au supus pe cei învinşi. Iar banda captivă a putut să asiste la înflorirea instituţiilor de bază ale civilizaţiilor viitoare.

Lipsiţi de orice simţ practic, oamenii din noua rasă au început să se împreuneze cu captivii neanderthaloizi. Aceştia, care nu erau lăsaţi să se acupleze între ei, au aflat – înspăimântaţi – sistemul complex de clasificare a indivizilor după legăturile de rudenie în linie dreaptă. Au învăţat să respecte – cu toate că a trebuit să fie obligaţi – tabuul incestului. Au învăţat cultul sufletelor morţilor şi venerarea imaginii personale prin podoabe şi vopsirea corpului.

Şi au învăţat mai ales, împotriva oricărei raţionalităţi, că fiecare fiinţă omenească trebuia să posede un nume specific care să o diferenţieze de toate celelalte.

La un moment dat, naşterea disputelor interne a dus la fuga unei părţi din comunitatea neanderthală care refuzase să accepte noua ordine. Migrând către nord, au văzut cu tristeţe că grupuri de oameni din cele două rase se converteau succesiv, fascinaţi de descoperirea sinelui. În Cantabria, cum nu cunoşteau decât muzica şi dansul şi nebănuind că ar fi putut exista creaţii estetice non-colective, au fost oripilaţi de frumuseţea picturilor rupestre; în Melanezia, au fost stupefiaţi de rafinamentul conceptului de proprietate.

Deja foarte modificaţi din punct de vedere morfologic, dar încă reticenţi la inovaţiile culturale care se răspândiseră la aproape toate populaţiile hominide, urmaşii neanderthalienilor au ajuns în America şi s-au refugiat într-o regiune plină de peşteri subterane, în urmă cu zece mii de ani.

Dar la puţin timp după aceea, printr-o ironică repetiţie a istoriei, nişte triburi de neo-indieni americani au ajuns să-i descopere şi i-au făcut sclavii lor. Extenuaţi de milenii de fugă zadarnică, unii membri ai bandei au sfârşit prin a se obişnui cu noii stăpâni; alţii au murit de dezgust. Până când nu a mai rămas decât unul, închis în grota lui, în mijlocul cadavrelor fraţilor lui neanderthalieni, fără să fi acceptat vreodată – nici măcar în singurătatea la care s-a condamnat – un nume numai al lui.

În ciuda inteligenţei lor monumentale, nici unul dintre cei patru înţelepţi – doctorul Lund, doctorul Leakey, bătrânul kung şi bătrânul nambiquara – nu a întrezărit soluţia la respectivele lor angoase, care nu erau decât aspecte ale aceleiaşi probleme.

Antropologia fizică a putut să dea doar răspunsuri parţiale: ştim că nişte concepte precum omul de Neanderthal sau omul de Rhodesia nu s-au mai păstrat în lumea ştiinţei cu statutul de specii distincte de a noastră: sunt doar simple rase, variante superficiale ale lui Homo sapiens. Ceea ce înseamnă că doctorul Lund, presupunând un continuum, avea dreptate. Cât despre doctorul Leakey, când îşi punea întrebări asupra rupturii, avea şi el dreptate, deşi nu pe de-a-ntregul.

Într-adevăr, a existat o ruptură atunci când primii indivizi din istorie, deşi identici din punct de vedere biologic cu alţi oameni, au creat o abstracţiune în raport cu realitatea imediată prin instituirea numelor proprii, care este atât de înrădăcinată în societăţile moderne, încât nici kungul, nici nambiquara nu puteau să-şi imagineze posibilitatea absenţei sale.

Dacă substantivele comune serveau să detaşeze realitatea tangibilă din clasele de entităţi a căror existenţă este pur cognitivă, numele proprii au declanşat senzaţia falsă că fiecare persoană era un soi de clasă, o entitate unică, creând artificiul personalităţii. Celelalte concepte – suflet, familie, frumuseţe, proprietate – au apărut ca atribute secundare ale acestei idei.

Neanderthalienii, refractari la o asemenea perversiune, au presimţit în mod sigur efectele pe care avea să le producă. Nu trebuie discutat aici dacă erau sau nu mai inteligenţi. Să rămânem numai cu imaginea ultimului dintre ei, în acelaşi timp solitar şi colectiv, ca pentru a demonstra că individul este o eroare; că şi conştiinţa este o eroare; că el însuşi – în caverna sa – este, de asemenea, o eroare.

După ce totul a fost analizat,

în modul cel mai firesc a apărut o întrebare:

de ce a fost ridicată piramida?

(Júlio Diamantino de Moura,

Uma história entre lendas, 1957)

Indignarea profesorului Childs, conducătorul echipei de specialişti care efectua săpături pe situl piramidei lui Féti din ţinutul celor care vorbeau limba umbundu, era perfect justificată: cu excepţia osemintelor care făceau parte dintr-un singur schelet, tot materialul colectat din săpături dispăruse. Era clar că pumnii daţi în masă nu aveau darul de a aduce înapoi relicvele furate, dar toată lumea înţelegea că nu era un moment raţional.

Adevărul este că cei rămaşi în tabără în timpul nopţii în care a avut loc incidentul erau dominaţi de trei sentimente distincte: indignarea (pe care o împărtăşeau cu profesorul Childs), vinovăţia (care nu avea motiv) şi curiozitatea. Primele două sunt uşor de înţeles, dar ultima pare mai puţin evidentă.

Doar după eveniment, minţile cele mai senine au început să lege fapte care până atunci treceau drept banale. De pildă: insistenţa unor băştinaşi care se oferiseră să lucreze gratuit la săpături; frecvenţa cu care discutau între ei pe şoptite, chiar atunci când vorbeau în limba autohtonă; prezenţa inexplicabil de ostilă a unui grup de boşimani (mici, cu pielea gălbuie, cu fese şi burţi enorme şi înfăţişare paleolitică) care dădeau târcoale taberei în ajunul furtului – pe lângă o serie de fapte mărunte care acum puteau fi clasate drept etapele unei conspiraţii.

Totuşi, ceea ce dovedea sinistra producere a unei acţiuni premeditate erau chiar piesele furate: o mică secure de fier, cu un aspect ciudat de primitiv, şi unul dintre cele două schelete descoperite, cel care era asociat cu numita secure – într-un contrast semnificativ cu scheletul care rămăsese intact.

Fărădelegea avea dimensiuni şi mai grave pentru că fusese comisă împotriva principalei contribuţii a profesorului Childs la arheologia sitului: descoperirea unei galerii noi, care se adăuga la cele prospectate de aventurierul Júlio de Moura în anii ’40, era situată la un nivel inferior faţă de celelalte şi era singura care conţinea documente.

S-a hotărât să nu publice rezultatul cercetării atâta timp cât nu erau descoperiţi hoţii. Şi a încercat să înceapă cercetările pornind de la aceste date vagi şi inconsistente. Dar nu ştia că se afla la sfârşitul unei lungi istorii.

Féti n-ar fi fost cine era dacă fratele mamei sale n-ar fi comis un adulter, dacă adulterul n-ar fi fost o fărădelege, dacă pedeapsa cuvenită n-ar fi fost o amendă şi dacă oamenii bogaţi n-ar fi plătit ceea ce datorau în sclavi.

Căci s-a întâmplat astfel: fratele mamei lui Féti încă mângâia sânii soţiei unui bărbat din clanul fierului, când au fost surprinşi de cel înşelat.

Tribunalul l-a obligat pe adulter la o despăgubire importantă, pe care a plătit-o în capete de vite şi de oameni. Féti, nepotul lui, făcea parte dintre aceştia.

De asemenea, Féti n-ar fi fost cine era dacă, după câţiva ani de muncă în hăţişurile de sorg, n-ar fi simţit o sete chinuitoare, efect secundar al unei profunde depresii. A aruncat atunci sapa şi a plecat.

Cum depresia era mai tare ca setea, a căutat adăpost la vreo două leghe distanţă, într-o peşteră cu intrarea acoperită de o vegetaţie deasă de unde curgea apa rece a unui izvor. S-a aşezat sprijinit de pietre şi s-a lăsat cuprins de linişte. Féti n-ar fi fost cine era dacă această linişte nu i-ar fi îngăduit să audă melodia instrumentului berimbau al piticului Mutwa. La puţin timp după aceea, Mutwa însuşi ieşea dintre frunzişuri.

Olimila ochivela

katundele k’oko

(Lucrează pentru fier, dar nu din el se trage.)

Cântecelul era o provocare. Furios, Féti a stat ascuns până când s-a apropiat Mutwa şi atunci a sărit asupra lui, a izbit arcul muzical de pietre şi l-a apucat de încheieturi:

– Cine te crezi, afurisit mic ce eşti?

– Sunt doar Mutwa, cel care cântă la arcul muzical pe care tocmai l-ai sfărâmat.

– Aş putea să te ucid, nefericitule!

– Asta nu-ţi va aduce libertatea, nici n-o să-mi dea înapoi arcul muzical.

Argumentul era definitiv. Féti a slăbit încet-încet strânsoarea. Îi trecuse mânia şi se uita la arcul muzical cu o anumită remuşcare. Deodată a observat ceva ciudat.

– Cum ai făcut rost de coarda asta de fier, hoţ cu pielea gălbuie ce eşti?

– Mi-au dat-o negrii, iar în schimb eu i-am învăţat să cânte la arcul muzical. Sunetul e mai frumos decât al corzilor făcute din maţe de animal. Dacă ai fi făurar, ţi-aş cere să faci mai multe.

De data asta, totuşi, Mutwa a vorbit şi imediat a luat-o la fugă. Féti n-a reuşit să-l prindă; şi s-a aşezat la loc, abătut. Atunci, în timp ce Mutwa, piticul cu pielea gălbuie, îşi lua de pe jos preţioasa coardă a instrumentului său şi râdea în sinea lui, Féti medita asupra umilirii sale.

N-ar fi fost cine era dacă n-ar fi tras concluzia că, până şi în lumea primitivă a lui Mutwa, destinul unui om trebuia să fie făcut din fier.

Astfel, în sinea lui Féti a crescut o hotărâre fără egal: acela de a descoperi secretul clanului al cărui sclav era. A început să observe obiceiurile făurarilor, discuţiile, atitudinile lor. Nu neglija nici un detaliu; nici un joc de cuvinte, nici o privire, nici o tăcere. A început atunci să discearnă, pornind de la aceste indicii neînsemnate, mici relaţii sistematice care l-au făcut să deducă faptul că focul era principalul mediator între piatră şi obiect.

A reuşit să identifice minereul care se preta la prelucrare; a înţeles funcţia flăcărilor; şi a intuit – deşi într-o formă embrionară – principiul topirii metalului.

Dar nu s-a oprit aici. A intrat pe furiş în zona interzisă în care se afla forja maeştrilor clanului. A spionat. A invadat. A profanat. Apoi, după mai multe luni de lungă şi continuă reflecţie, croită cu rigoarea logică a inteligenţelor superioare, a conceput arhitectura unui cuptor, ca şi schema teoretică a oricărui proces metalurgic.

Pe urmă, Féti a mai rămas un timp într-un loc ferit de privirile celorlalţi, până când a făurit, din nimic, primul său topor de fier.

La început, aproape nimeni nu l-a crezut. Toţi îşi închipuiau că Féti furase toporul. Doar că nimeni nu se plângea că i-ar fi fost furat, şi nici nu era recunoscut modelul topoarelor făcute de făurarii din partea locului. Furtul, dacă se întâmplase cu adevărat, îi păgubise pe străini – ceea ce nu constituia o fărădelege.

Totuşi, din când în când, Féti le arăta câte un nou obiect din fier despre care spunea că era făcut de el: un cuţit, un vârf de săgeată, o sapă.

N-a trecut mult timp şi toată lumea s-a convins, înspăimântată, că tânărul sclav împărtăşea misterul fierului; şi, cum adevărul era neverosimil, a fost pe loc acuzat de vrăjitorie.

– Cred – a spus şeful consiliului familiilor întemeietoare – că nu există nici o îndoială că doar prin cuvinte se poate transmite cunoaşterea. Cum nici unul dintre făurari nu recunoaşte că l-a iniţiat pe Féti în arta lui; cum nici o populaţie din împrejurimile noastre nu e capabilă să prelucreze fierul; şi cum Féti n-a făcut nici o călătorie departe, am tras concluzia că acuzatul e deţinătorul unei puteri care nu are nevoie de limbaj şi de solidaritatea umană pentru a-şi produce efectele. Chiar ceea ce consiliul a decis că este forma cea mai abjectă de vrăjitorie.

N-a fost nevoie de nici un motiv în plus. Celui mai bătrân din clanul făurarilor i-a revenit sarcina de a proclama sentinţa:

– Vrăjitorul va fi condamnat la exil, a rostit el cu răceală.

Indignat, dar orgolios, Féti n-a mai întârziat în acel loc. Şi-a luat lucrurile şi s-a îndreptat către peştera în care într-o zi îl întâlnise pe Mutwa şi hotărâse cine va fi.

Totuşi, numele lui Féti a continuat să fie pomenit. Şi nu după mult timp s-a răspândit vestea că era în viaţă, plin de mândrie, nu departe de ţinutul lui. Spre marea teamă a tuturor, se spunea cu jumătate de glas că devenise un excelent vânător de elefanţi.

Dar oamenii nu sunt niciodată drepţi pe de-a-ntregul: mulţi dintre tovarăşii lui Féti îl considerau mai mult un erou decât un vrăjitor. Pe aceştia i-a îndemnat să se revolte, încet şi puternic, împotriva tiraniei regelui şi a dreptăţii impuse de consiliul familiilor întemeietoare.

Mai întâi au fost vânătorii cei care – totdeauna în mod spontan, împinşi de un soi de fascinaţie faţă de măreţie – s-au apropiat de acest sclav care îmblânzise fierul şi spiritul animal: absolut singur. Iar Féti, măreţ, generos, îşi împărtăşea cunoştinţele fără nici o reţinere: îi învăţa prelucrarea fierului şi vânătoarea; nu precum cineva care ar vorbi de discipline independente, ci aplicând un unic principiu de gândire domeniilor particulare ale activităţii umane. Acelaşi principiu pe baza căruia discuta sentinţele tribunalului şi modela indignarea colectivă.

Astfel, faima inteligenţei şi nobleţei lui se răspândea pe nesimţite. Şi au venit la el cei nefericiţi, cei insultaţi, cei nedreptăţiţi, sclavii. Féti şi-a format propria armată. Până când, tot de unul singur, a luat hotărârea să supună prin forţa armelor puterea constituită. Tot singur, şi-a infiltrat adepţii în armata regală. Şi tot singur a conceput planul şi a făurit armele care aveau să-l facă rege al populaţiei ovimbundo.

Pentru că lupta nu a durat atât de mult. Féti a devenit suveranul unanim. Şi, cum atinsese acea culme de unul singur, i-a revelat poporului conceptul său de dreptate.

– Oamenii vor fi ceea ce merită să fie.

Şi aceasta a fost, pentru o vreme, unica lege din regatul lui Féti.

Deşi citise şi răscitise raportul lui Júlio de Moura, profesorul Childs nu reuşea să ajungă la o teorie convingătoare a adevăratelor motive ale furtului.

Acest Júlio de Moura – un simplu curios – fusese primul european care făcuse o relatare despre piramida pe care populaţia ovimbundo o ridicase pentru un anumit Féti, un soi de erou civilizator şi strămoş mitic al acestui popor. Monumentul era deja parţial demolat când exploratorul a hotărât să-şi completeze lucrarea, dornic să descopere legendara comoară a lui Lubengula, regele populaţiei matabele.

Străduinţa i-a fost în van: a dezgropat din interiorul piramidei şi de sub baza ei numeroase sape, săgeţi, cuţite, ciocane, oseminte, dar nici o comoară. A descoperit zeci de gropi goale şi inutile. A ridicat dale care nu acopereau decât pământ neatins. Era cât pe ce să renunţe când a descoperit prima galerie subterană. Şi-a regăsit curajul şi a continuat să sape, dar nu a dat decât peste o altă groapă goală. Şi-a dat seama de prezenţa unei a doua galerii, dar rezultatul a fost acelaşi. Şi astfel, într-o succesiune care părea interminabilă, Júlio de Moura a prospectat unul după altul tunelurile care nu conţineau nimic, până când a părăsit locul, complet decepţionat.

Unele fapte, totuşi, i s-au părut notabile profesorului Childs, care a crezut că vede în ele esenţa misterului. În primul rând: Moura se referea la împotrivirea băştinaşilor, care nu voiau să facă săpături – aceeaşi împotrivire la care el însuşi fusese martor, transformată într-o ceartă îndârjită între ei, pentru lucru, atunci când s-a descoperit ultima galerie. În al doilea rând: scheletul ascuns – şi micul topor de lângă el – nu erau cunoscute ca având un sens extraordinar. În al treilea rând: relatarea menţionează că dispoziţia săgeţilor şi a altor obiecte în interiorul piramidei părea să indice locuri bine determinate, ca pentru a sugera nişte ascunzători – ceea ce s-a dovedit o amăgire.

Dar nu părea plauzibil ca cineva să fi conceput toată această înşelătorie pentru a ascunde adevăratul loc în care au fost depuşi micul topor şi deţinătorul lui. Şi arheologul a ajuns să creadă că scheletul dispărut ar fi putut fi chiar acela al lui Féti. Dar pe urmă a râs de această fantezie nevinovată şi şi-a amintit că se dedicase unei ştiinţe serioase. O ştiinţă superioară celei a poeţilor şi a magicienilor, pentru că făcea să învie morţii.

Rari sunt cei care creează lumi ca pe nişte reflexii ale propriei lor fiinţe. Féti a fost unul dintre aceştia.

Aşezat pe un tron învelit în blănuri de leopard, alături de Choya, soţia sa principală, tânărul rege prezida ceremonia alegerii noilor membri ai tribunalului care avea să înlocuiască fostul consiliu al familiilor întemeietoare şi din care aveau să facă parte oameni aleşi de acum în funcţie de inteligenţa şi de moralitatea lor. Era absorbit de cuvântarea unuia dintre candidaţi când a fost deranjat de un cântecel obsedant:

Olofuka vilema

nda upika

(Datoriile apasă la fel de mult ca sclavia.)

Féti l-a recunoscut pe Mutwa, care a apărut din fundul adunării cu arcul muzical şi însoţit de câţiva alţi pitici din tribul lui. Cu un gest, a reţinut impulsul agresiv al gărzilor sale şi indignarea consiliului. Avea o simpatie secretă pentru îndrăzneţul individ şi nu împărtăşea dispreţul comun faţă de oamenii cu pielea gălbuie.

– Sper că ai un motiv bun ca să întrerupi o ceremonie solemnă, l-a avertizat Féti, prefăcându-se sever.

– Mi se pare că tocmai l-am cântat, rege al negrilor.

Cum nimeni nu părea să înţeleagă, Mutwa a hotărât să fie mai explicit:

– Vin să cer o datorie veche a regelui, de pe vremea în care nu era decât un simplu sclav în clanul făurarilor.

Nu s-a auzit nici măcar un murmur. Féti avea o expresie între neînţelegere şi uimire. Încerca să-şi amintească faptele din trecut, dar nu-i venea în minte absolut nimic.

– Nimeni nu ignoră, a zis Mutwa, faptul că marele Féti, astăzi rege, e posesorul unor bogăţii imense: vite, câmpuri de sorg, grămezi de fildeş, arme de fier, drepturi asupra pădurilor şi apelor. Totuşi, o parte dintre aceste bunuri îmi aparţin. Şi sunt aici ca să le cer.

Au fost reacţii de tot felul: unii aşteptau o explicaţie a regelui, alţii ocărau; gărzile l-au înconjurat pe intrus şi şi-au îndreptat lăncile spre el.

– Şi care e temeiul acestei revendicări absurde? l-a întrebat Féti, calmând încă o dată spiritele.

– Legea unică a regatului. Toată lumea ştie că legea lui Féti e legea meritului; că doar meritul duce la bogăţie şi la putere. Féti n-ar fi rege fără Mutwa. Am venit să-mi iau partea şi astfel se va face dreptate.

Nimeni nu înţelegea. Nici măcar Féti. Îşi amintea de întâlnirea sa cu Mutwa şi nu vedea nimic care ar fi putut justifica pretenţia aceea. Boşimanul a continuat:

– Regele neagă că eu, Mutwa, am fost cel care l-a umilit când era sclav?

– Nu, a recunoscut Féti.

– Negi că această umilire ţi-a trezit demnitatea latentă?

– Nu.

– Negi că ai început să fii ceea ce eşti doar începând din acea zi?

– Nu.

– Atunci, a fost concluzia, la originea cuceririlor lui Féti sunt cântecelele lui Mutwa. Meritul e şi al meu.

Nimeni n-a îndrăznit să rostească un argument contrar. Legea era clară. Cererea era justificată.

După puţin timp, tovarăşii lui Mutwa se întorceau în aşezările lor cu o încărcătură de arme şi de fildeş, cu asigurarea de uzufruct asupra unor păduri şi livezi şi cu promisiunea unui tribut anual în cereale şi unt.

Prestigiul regelui nu a fost zguduit atât de uşor. Plutea doar în aer o anumită nelinişte, care nu tulbura prosperitatea generală. Şi incidentul ar fi ajuns să fie uitat dacă nu şi-ar fi făcut apariţia pe neaşteptate în ombala, reşedinţa regală, fratele mamei lui Féti.

– Cer o audienţă fiului surorii mele! a urlat furios, încercând să se desprindă din strânsoarea gărzilor.

Féti, generos, în ciuda ranchiunei pe care i-o purta unchiului său, a avut bunăvoinţa să-i acorde o întrevedere. Dar când nefericitul a fost adus în faţa majestăţii sale, acesta nu s-a putut împiedica să se poarte cu vulgaritate:

– Ce poate să pretindă un ticălos ca tine de la un rege? a întrebat cu dispreţ, întorcându-şi faţa.

– Pot să pretind achitarea datoriei pe care regele o are faţă de mine, a răspuns celălalt.

Şi l-a fixat pe suveran cu o privire îngâmfată, aceeaşi privire din vremurile în care era bogat şi avea o putere absolută.

– Singurul lucru pe care ţi-l datorez, bătrân decrepit ce eşti, e o bătaie bună care să-ţi jupoaie pielea aia de hienă, a vociferat el, ridicându-se de pe tron.

– Cred, a răspuns unchiul, că nu e demn de un rege să pună să fie snopit în bătaie cel mai mare binefăcător al lui.

Féti s-a cutremurat. A presimţit unde avea să ducă acel raţionament şi a încercat să reacţioneze.

– Tot ce am cucerit a fost datorită mie, în timp ce eram surghiunit şi îmi era interzis să vorbesc cu cineva.

– Regele se înşală, l-a contrazis celălalt; nimic nu ar fi fost posibil dacă nu te-aş fi dat clanului făurarilor. Am venit să cer recunoaşterea unui merit anterior.

Astfel a început să se formeze o întreagă mulţime care se considera parte a acestui lanţ cauzal; femeia adulteră cu sânii frumoşi, fără de care n-ar fi existat un păgubit; rudele soţului înşelat, fără de care n-ar fi fost nici o despăgubire de plătit.

Şi n-a fost totul: au mai venit şi membrii fostului tribunal, făurarii, vânătorii, primii aliaţi militari ai regelui. Pe scurt, toată ţara. Féti n-avea cum să-i plătească pe toţi.

Nici un popor nu a înţeles la fel de profund ca populaţia ovimbundo din secolul al VIII-lea că istoria umană e un eveniment unic.

Astfel, Féti s-a trezit încercuit în ombala, apărat de câţiva soldaţi care-i rămăseseră fideli. Nu era propriu-zis un asediu organizat, ci un protest violent al celor care susţineau că erau creditorii regelui. Dar deja nu mai erau destule bogăţii pentru a le satisface revendicările.

La apogeul crizei, pentru că prevedea urmarea evenimentelor, Féti a hotărât să ascundă tezaurul rămas într-un loc pustiu, pentru ca mai apoi să fugă şi să încerce să recâştige puterea. A ales locul ce aparţinuse unui popor străvechi, dar care fusese abandonat de generaţii întregi din cauza ciumei care se declanşase acolo şi decimase o mare parte a populaţiei. Credea că teama de contagiune avea să păstreze regiunea mai presus de orice bănuială. Tot din precauţie a pus să fie săpate în secret, de către oamenii lui de încredere, o mulţime de tuneluri şi de gropi pentru a-i deruta pe eventualii hoţi. Intenţia lui era să nu le spună nici măcar aliaţilor săi care dintre aceste gropi va fi ascunzătoarea.

A făcut această ultimă manevră într-o noapte fără lună. Promisese să-i primească pe şefii clanurilor, dar a plecat pe ascuns împreună cu soţiile lui şi cu un număr mic de adepţi, în acelaşi timp în care răspândea zvonul că o luase exact în direcţie opusă.

Rezultatul a fost un dezastru: mulţimea revoltată a pătruns în ombala şi i-a masacrat ocupanţii, în timp ce un grup de războinici şi de vânători pleca pe urmele regelui.

Dar stratagema a funcţionat. Féti câştigase timp şi a ajuns nevătămat în satul pustiu. Însă nu-şi imaginase că şi printre ai săi erau creditori.

Atunci, Féti şi Choya au fost asasinaţi şi îngropaţi în cea mai adâncă dintre galeriile săpate. Din averea regală, doar micul topor de fier – păstrată ca un simbol al înţelepciunii regelui – n-a fost furat.

Scandalul provocat de fuga şi de moartea lui Féti a căpătat proporţii extreme. Luptele pentru succesiune au fost sângeroase; represiunile împotriva boşimanilor, oribile. Căutarea comorii regelui a devenit o adevărată obsesie. Mai ales când, la scurt timp după evenimente, un supravieţuitor al masacrului din ombala a dat la iveală planul fugii. A început o persecuţie crudă a celor care-l uciseseră pe rege pentru a pune mâna pe moştenirea acestuia, persecuţie care s-a terminat prin moartea lor până la unul. Din acest motiv nu s-a ştiut niciodată locul exact al tumulului regal.

Astfel, şiretlicul lui Féti a triumfat: cadavrele aveau să rămână ascunse printre multele gropi goale.

Dezorganizarea societăţii a dus la o sărăcire rapidă. Foamea a provocat un sentiment colectiv de vinovăţie, iar Féti a început să fie obiectul cultului strămoşilor.

Mai târziu, într-o epocă de prosperitate, a fost ridicată piramida. Şi e uşor de înţeles cum miturile au luat forma pe care o au astăzi. Deşi se pare că faptele istorice nu au fost niciodată complet uitate. Cel puţin asta sugerează eşecul expediţiei arheologice.

Nici profesorul Childs, nici altcineva n-a ajuns să cunoască adevărul despre noaptea aceea. Nu putem decât să deducem că populaţia ovimbundo şi boşimanii din regiune s-au încrâncenat din nou în revendicarea avidă, insaţiabilă şi infinită a ceea ce socoteau a fi al lor. Şi nimeni nu poate crede că un mic topor de fier şi o mână de oase au putut să mulţumească atâţia oameni.

Totuşi, în mod ironic, înşelându-i pe toţi, scheletul furat a fost al lui Choya – şi nu al lui Féti. Hoţii nu ştiau că scheletul asociat cu micul topor nu era cel al regelui legendar. Într-adevăr, Choya, pe furiş, cu ultimul gest înainte de moarte, îl ascunsese sub veşmintele ei.

Redactor Diana Crupenschi

Copertă credit photo: Barta IV

ALBERTO MUSSA Ẹlẹgbara

© Alberto Mussa, 2005Editora Record, Rio de Janeiro, 2005

© Editura UNIVERS, 2015, pentru prezenta traducere

EDITURA UNIVERS

www.edituraunivers.ro