Jan Guillou

Drumul spre Ierusalim

Traducere de Dan Ciobanu

I

Anno Domini 1150 a fost anul în care oamenii noştri din Ţara Sfântă au suferit multe înfrângeri în luptele împotriva sarazinilor, au îndurat urgii ale pământului şi au făcut faţă oştilor de atac ale lui Anticrist. Dar a fost şi anul în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lui Sigrid şi i-a schimbat viaţa printr-o minunată revelaţie.

Ar putea fi adevărat şi faptul că revelaţia i-a şi scurtat viaţa. De netăgăduit este faptul că i-a schimbat-o pentru totdeauna.

S-a întâmplat în Västra Götaland la iarmarocul de Sfântul Tiburţiu, prima zi de vară şi, de obicei, ziua în care se sfărâma gheaţa de pe lacuri. Acela a fost, de asemenea, şi anul sfinţirii noii catedrale. Mai mulţi oameni decât atunci cu siguranţă că nu s-au mai adunat vreodată în oraşul Skara să participe la liturghie. Nu era o slujbă oarecare.

Trecuse o oră întreagă din ceremonie. Procesiunea se învârtise pe drumul stabilit dinainte, de trei ori în jurul bisericii, şi înaintase îngrozitor de greu, parcă la nesfârşit, pentru că episcopul Ödgrim era foarte bătrân şi îşi târa picioarele de parcă ar fi fost ultimii lui paşi. Părea şi puţin încurcat, pentru că prima rugăciune de după sfinţire o citise în limba populară în loc de latină:

Doamne, fără să fii văzut, Tu le aperi pe toate.

Însă îţi arăţi puterea ca să izbăveşti omenirea şi îţi aducem rugăciune Ţie să faci din lăcaşul acesta casa Ta şi să domneşti peste ea astfel încât tuturor celor care se strâng aici să se roage să le împărtăşeşti alinarea Ta şi să le dai ajutorul Tău.

Oamenii din Västra Götaland nu mai văzuseră niciodată un spectacol atât de măreţ. Episcopii purtau veşminte din mătase brodată cu aur în culori strălucitoare, nuanţe de albastru pline de strălucire şi de roşu întunecat, iar preoţii umblau peste tot învârtindu-şi cădelniţele care slobozeau o mireasmă ameţitoare. Muzica suna mai dumnezeieşte decât oricare altă muzică ajunsă vreodată la urechile oamenilor din partea locului. Atunci când oamenii şi-au ridicat ochii în sus, au simţit că se uitau la cer, nu la acoperişul boltit al catedralei. Meşterii zidari din Anglia şi Burgundia ridicaseră arcade atât de înalte, încât era de mirare cum de nu se prăbuşea tot acoperişul peste ei, şi aceasta s-ar fi putut întâmpla numai dacă Dumnezeu s-ar fi mâniat pe vanitatea lor de a încerca să ridice o catedrală atât de înaltă, încât să ajungă până la El.

Doamna Sigrid n-avea nici cea mai mică urmă de dorinţă de a porni într-o călătorie lipsită de confort până la Skara. Primăvara fusese mai timpurie în acel an, iar drumurile se înfundaseră, pline de noroi. În binecuvântata stare în care se afla, o îngrijora gândul că avea să fie zdruncinată într-o căruţă. Urma să dea naştere celui de-al doilea copil în curând şi se temea de asta mai mult decât de orice pe pământ. Sfinţirea unei catedrale era o tortură pentru o femeie însărcinată, trebuia să stea în picioare ore întregi pe duşumelele acela tari din piatră, lăsându-se în genunchi şi ridicându-se din vreme în vreme pentru rugăciuni.

Sigrid cunoştea foarte bine numeroasele reguli care guvernau viaţa bisericească, chiar ştia mai multe decât cei mai mulţi dintre oameni. Se născuse într-o familie înstărită de moşieri şi nu dobândise aceste cunoştinţe de bunăvoie, nici ca un act de credinţă. Fusese trimisă cu forţa la o mănăstire norvegiană de maici pe când avea şaisprezece ani, pentru că tatălui ei i se păruse, pe bună dreptate, că Sigrid îi acorda prea multă atenţie unei rude norvegiene îndepărtate şi de rang inferior – acel gen de atenţie care ar fi putut duce foarte bine la o legătură care să se termine cu măritişul, aşa cum pusese problema el pe un ton acru. Sigrid petrecuse cinci ani în mănăstire şi probabil că n-ar mai fi ieşit niciodată de acolo dacă n-ar fi moştenit o moşie de la un unchi fără copii din Östra Götaland, Varnhem, şi n-ar fi devenit astfel o tânără pentru care măritişul era o alegere mai potrivită decât să fie ţinută sub cheie.

Aşa că ştia când să stea în picioare şi când să îngenuncheze, putea să îngâne Pater Noster şi Ave Maria împreună cu episcopii şi să se roage în tăcere de una singură atunci când era nevoie. De fiecare dată când se ruga singură, se ruga fierbinte pentru viaţa ei.

Cu trei ani în urmă, Dumnezeu îi dăruise un fiu, Eskil. Nu mai vreau încă o dată durerea aceea, se ruga ea acum, nu mai vreau iarăşi teama aceea de moarte. Ştia că era egoistă. Omenirii îi era dat să se nască în suferinţă, iar femeile adesea mureau în chinurile facerii. Ştia că n-ar trebui să-i ceară Sfintei Fecioare să o apere de o nouă zămislire şi nici nu se cuvenea să se poarte în patul conjugal astfel încât să prevină lucrul acesta.

Sverker, regele, şi regina lui, Ulvhild, stăteau în strană la doar câţiva paşi înaintea lui Sigrid. Amândoi erau atât de suferinzi şi de apăsaţi de vârsta lor înaintată, încât era limpede că devenea din ce în ce mai greu pentru ei să îngenuncheze şi să se ridice fără să gâfâie sau fără să scape zgomote necuviincioase din dosurile lor. De fapt, de dragul lor se hotărâse Sigrid să ia parte la slujba de la catedrală. Regele Sverker nu dăduse niciodată o para chioară pe familia ei sau pe cea a soţului ei, Magnus. La bătrâneţe, Sverker devenise la fel de bănuitor în privinţa motivelor celor care erau în viaţă, pe cât era de neliniştit în privinţa sorţii care îl aştepta în viaţa de apoi. Sfinţirea unei mari biserici era făcută întru Atotputernicul, dar era evenimentul regelui, iar dacă acesta n-ar fi fost de faţă ar fi dat naştere la neînţelegeri. Bărbaţii şi femeile care călcaseră strâmb, nesocotind îndatoririle faţă de Dumnezeu, mai puteau să-L împace. Prin urmare, Sigrid considerase că ar fi fost mai rău să nu se supună regelui.

Dar în cea de-a treia oră lui Sigrid îi devenise din ce în ce mai greu să facă faţă statului în picioare şi îngenuncherilor, iar capul începuse să i se învârtă. Copilul se mişca în pântecul ei şi dădea din picioare de parcă încerca să protesteze. Dalele din calcar lustruite, de culoarea nisipului, de sub ea începuseră să se vălurească. Simţea că podeaua va începe să se despice, formând o prăpastie destul de mare încât să o înghită cu totul. Apoi făcu ceva nemaiauzit. Păşind cu hotărâre, cu fustele ei din mătase foşnind, se apropie de o băncuţă goală din piatră de lângă naos şi se aşeză.

Toată lumea băgase de seamă, chiar şi regele.

Călugării de la Lurö erau în mijlocul unei procesiuni prin biserică atunci când ea se lăsă pe bancă scoţând un oftat de uşurare. Sigrid îşi şterse fruntea şi obrajii cu o batistă din in. Apoi, deodată, răsunară vocile clare şi pătrunzătoare ale unor tineri. Unii dintre călugării de la Lurö purtau veşminte maronii, şi nu albe; aceştia erau copilandri novici, iar vocile lor se înălţau ca nişte păsări strălucitoare înspre uriaşa cupolă. Ascensiunea glasurilor lor a fost urmată de notele mai adânci ale călugărilor adulţi. Sigrid mai ascultase cântări pe două, poate trei voci, dar aceasta era cel puţin pe opt. Pentru urechile ei, era un miracol.

Deşi Sigrid era sleită de puteri, urmărea atentă şi asculta cu întreaga ei fiinţă – atât de copleşită, încât începu să tremure de atâta încordare şi îi fu teamă să nu-şi piardă cunoştinţa. Nu putea să vadă, dar auzea, ca şi când urechile ei ar fi trebuit să-şi tragă forţa din ochi ca să poată auzi. Simţea că se topeşte în muzică, transformându-se în note şi devenind o parte din întreaga şi nepământeana frumuseţe.

Apoi văzu clar în mintea ei o herghelie de cai, nişte cai foarte frumoşi în toate nuanţele perlei cenuşii. Galopau către ea peste o pajişte plină de flori, alergând la fel de jucăuş şi de elegant ca nişte pisici, cu coamele curate şi albe, cu cozile ridicate, mândre. Toate mişcările lor erau graţioase. Dansau în voie, vioi şi neînşeuaţi, dar îi aparţineau ei. La o oarecare distanţă în urma lor, un tânăr venea călărind un cal sur cu coamă albă şi o coadă ridicată cu mândrie, ca şi ceilalţi. I se părea că îl cunoştea şi, totodată, parcă nu l-ar fi cunoscut pe tânăr. Era îmbrăcat cu veşminte albe, culoarea Ordinului Cistercienilor, şi purta un scut, dar n-avea coif. Scut ca al lui nu mai văzuse până atunci şi era sigură că nu aparţinea nici unuia dintre neamurile ei sau ale bărbatului ei. Avea o formă de inimă şi era foarte simplu: o cruce de culoarea sângelui pe un fond alb.

Tânărul îşi opri calul trăgându-l de frâu în dreptul ei. Îi vorbi, iar ea auzi şi ghici înţelesul vorbelor pe care i le spunea, dar nu le pricepu întru totul. Într-un fel sau altul, ea ştia că ceea ce spusese tânărul însemna că ar trebui să îi aducă o ofrandă Domnului.

Îi simţea pe călugări cum păşeau greoi prin naos după îndelunga lor lucrare. Nu păreau câtuşi de puţin înălţaţi de miracolul pe care cântările lor îl născuseră în sufletul lui Sigrid, ci arătau mai degrabă ca nişte zidari care ieşeau din schimb şi se duceau la masă. Şuşoteau între ei şi îşi scărpinau petecele rozalii de pe creştetele lor rase grosolan. Pe mulţi atârna pielea în cute slobode pe feţe şi în spatele gâturilor. Era limpede de văzut că la Lurö cămara fusese deseori goală şi că iernile însemnaseră vremuri grele pentru ei toţi. Şi voinţa Domnului era destul de limpede. Dacă prin cântările lor puteau face minuni, atunci trebuia să li se dea un loc mai bun să trăiască şi să muncească. Varnhem ar fi un astfel de loc bun. Ar fi un dar de la Dumnezeu. Ar fi fost un loc ales de ea.

După o vreme îşi dădu seama că o prinsese de mână cineva şi îşi dădu seama că era însuşi regele Sverker. Îi mângâie mâna cu grijă şi cu o ironie prietenoasă îi mulţumi: pentru că era un om bătrân, avea nevoie de o femeie însărcinată pentru a-şi lua inima în dinţi să se aşeze. Fără îndoială că, dacă o femeie binecuvântată cu un copil putea să ia loc, atunci ar fi putut să o urmeze şi regele. Invers, totuşi, lucrul acesta n-ar mai fi apărut într-o lumină atât de bună.

Sigrid îşi stăpâni cu tărie impulsul de a-i povesti şi lui viziunea pe care o avusese, aceea că Duhul Sfânt îi vorbise. Bănui că povestea ar fi sunat doar a linguşire. Regii probabil că se săturaseră să tot audă aşa ceva până în clipa când li se tăiau capetele. În schimb, ea îi spuse în şoapte repezi despre hotărârea pe care tocmai o luase.

Regele ştia deja, era sigură de asta, despre gâlceava legată de moştenirea ei din Varnhem. O rudă, Kristina, care tocmai se măritase cu parvenitul acela de Erik Jedvardsson, cerea jumătate din proprietate. Călugării din Lurö aveau nevoie să stea într-un loc cu o vreme mai puţin aspră pe timp de iarnă, asta era chiar adevărat. Fără îndoială, regele Sverker fusese mai mult decât generos să le ofere călugărilor proprietatea Lurö, dar toată lumea ştia că încercarea lor de a-şi cultiva cele trebuincioase pentru traiul de toate zilele acolo fusese zadarnică. Dacă ea ar fi dat moşia Varnhem călugărilor şi dacă regele şi-ar fi dat încuviinţarea şi ar fi declarat lucrul acesta legal, atunci toată încurcătura ar fi fost înlăturată şi toată lumea ar fi avut de câştigat.

Regele păru puţin supărat la început, pentru că nu era obişnuit să i se adreseze cineva atât de direct.

– Draga mea Sigrid, eşti într-o stare de două ori binecuvântată, zise el încet în cele din urmă, şi îi luă din nou mâna. Mâine, după ce o să ne bucurăm de un somn bun peste noapte, ca să ne adunăm puterile după petrecerea din seara asta, o să pun să fie chemat părintele Henri. Putem să dăm de capătul socotelii acesteia împreună cu el. Mâine, nu acum. Nu se cuvine să mai stăm aici prea multă vreme şuşotind.

Într-o clipă, Sigrid îşi dăduse toată moştenirea. Nu mai putea fi desfăcut ceea ce făcuse, pentru că nici un bărbat şi nici o femeie n-ar fi putut să-şi ia înapoi cuvântul dat regelui, la fel cum nici el nu putea să nu-şi respecte făgăduiala faţă de orice supus.

Varnhem şi Arnäs erau la două zile de mers călare distanţă între ele. Varnhem era lângă Skara, la poalele dealului Billingen şi nu departe de palatul episcopului. Arnäs era mai departe către nord, pe malul dinspre răsărit al lacului Vänern, acolo unde ţinutul împădurit al Sunnanskogului se termina şi unde începea marea pădure a Tivedenului. Clădirile fermelor din Varnhem erau mai noi şi mai sănătoase decât cele din Arnäs, iar Sigrid, la început, plănuise să-şi petreacă lunile de iarnă şi toamnă târzie acolo. Magnus, soţul ei, întotdeauna voise să facă din Arnäs, care era moştenirea lui, o casă pentru ei doi, dar nu reuşiseră să ajungă la nici o înţelegere. De fapt, într-un timp nici nu reuşeau să vorbească despre lucrul acesta fără să se certe.

Arnäs avea mare nevoie de reparaţii şi extinderi. Era aşezată într-un loc nepotrivit, în teritoriul fără stăpân de la graniţă. Dar cumpărarea sau măcar negocierea drepturilor de folosinţă încă erau cu putinţă. Se puteau face multe ca să o îmbunătăţească şi totul ar fi fost mult mai uşor dacă ea şi-ar fi adus robii şi vitele de la Varnhem.

După ceremonie, Sigrid se aşeză pe treptele catedralei să ia o gură de aer rece şi proaspăt şi îşi văzu soţul păşind către ea cu mantiile lor peste braţ. Îl urmărea cu privirea, încercând să surâdă şi simţindu-se destul de calmă. Era un soţ blând şi un tată iubitor, dar nu era un bărbat pe care ea l-ar fi putut respecta sau admira. Nu era uşor de înghiţit faptul că el era nepotul puternicului duce Folke cel Gras, opusul lui în toate privinţele. Magnus era subţire la trup şi nu l-ai fi recunoscut dintr-o mulţime dacă n-ar fi purtat veşminte cu croială străină.

El îi făcu o plecăciune şi o rugă să-şi ţină mantia ei cât să se înfăşoare el în mantia lui albastră şi strălucitoare, cu dungi din blană de jder şi prinsă cu o cingătoare mare din argint adusă din Norvegia. Apoi o ajută şi pe Sigrid să o îmbrace pe a ei şi îi mângâie tandru fruntea cu mâinile lui moi, atât de diferite de cele ale unui războinic, şi o întrebă cum reuşise, în starea în care se afla, să facă faţă unei atât de lungi slujbe de laudă a Domnului. Ea îi răspunse că nu-i fusese deloc greu, în parte pentru că Duhul Sfânt o binecuvântase cu o revelaţie. Îi spuse acestea cu glas domol, iar el zâmbi gândind că era una dintre glumele ei. Magnus se uită de jur împrejur după scutierul lui care trebuia să-i aducă spada de la intrarea în catedrală. Când îşi ridică în sus cotul în timp ce-şi înălţa spada ca să-i dea drumul să lunece în teacă, mantia i se ridică, făcându-l pentru o clipă să pară mai mare şi mai puternic decât arăta el de obicei.

Apoi îi oferi lui Sigrid braţul ca să o însoţească până în piaţa din faţa lor şi o întrebă dacă voia să stea să se uite la spectacolele de bâlci sau dacă mai degrabă dorea să meargă undeva să se întindă şi să se odihnească.

Ea hotărî că ar înveseli-o vederea comedianţilor pe care îi invitase regele. Erau nişte acrobaţi franci în mijlocul pieţei şi un om care înghiţea flăcări şi apoi le scuipa afară. Cântăreţii suflau în cimpoaie, iar dintr-unul dintre corturile cu bere veneau nişte sunete de darabane.

Îşi făcură loc cuviincios prin mulţime. Între timp, şi alţi nobili care fuseseră la slujba de la catedrală începuseră să se amestece cu norodul şi cu robii. După o vreme, Sigrid trase aer adânc în piept şi lepădă ce avea pe suflet.

– Magnus, dragul meu soţ, sper că o să izbuteşti să rămâi calm după ce ai să auzi ce am făcut adineauri, începu ea. Mai trase încă o dată aer în piept şi continuă să vorbească înainte ca el să aibă vreme să-i răspundă. I-am promis regelui Sverker că o să donez moşia Varnhem cistercienilor de la Lurö. E cu neputinţă să mai dau înapoi – nu-mi pot lua înapoi cuvântul pe care i l-am dat regelui. Mâine o să ne întâlnim cu regele la reşedinţa regală să punem în scris şi să pecetluim învoiala.

El rămase pe loc şi se uită cercetător către chipul ei, căutând zâmbetul acela cu care ea îşi însoţea de obicei sarcasmele. Pricepu însă repede că ea vorbea cât se poate de serios şi mânia care îl cuprinse era atât de mare încât ar fi putut s-o plesnească, pentru prima dată de când erau împreună, dacă nu s-ar fi aflat în mijlocul unei mulţimi de oameni şi dacă n-ar fi fost înconjuraţi de rubedenii şi duşmani deopotrivă, precum şi de puzderie de norod.

– Ţi-ai pierdut minţile, femeie? Dacă n-ai fi moştenit Varnhem, ai mai fi încă o fată bătrână veştejită într-o mănăstire. Noi ne-am căsătorit datorită moşiei Varnhem.

Reuşise să se stăpânească în ultima clipă şi şuiera încet printre dinţii încleştaţi.

– Adevărat, adevărat, dragul meu soţ, răspunse Sigrid, plecându-şi ochii cu sfiiciune. Dacă eu n-aş fi primit moştenire pământurile din Varnhem, părinţii tăi ar fi ales o altă nevastă pentru tine. Dar la fel de adevărat este şi că, dacă moşia Varnhem n-ar fi devenit a mea şi dacă în schimb aş fi fost măicuţă, Eskil n-ar fi existat şi nici vieţişoara asta măruntă pe care o port lângă inima mea.

El nu-i răspunse şi părea că se străduieşte să se gândească la ce-ar trebui să mai spună.

În acel moment Sot, roaba lui Sigrid, se apropie de ei aducându-l pe micul Eskil. Acesta alergă către mama lui şi o apucă de mână. Magnus îşi ridică fiul în braţe şi îi mângâie părul cu drag, uitându-se din când în când la soţia lui legiuită cu o privire plină de asprime. Apoi îl lăsă pe Eskil jos şi, cu un glas aproape sever, îi porunci lui Sot să-l ducă pe băieţel să vadă actorii. Uimită, roaba luă copilul de mână şi îl trase după ea.

– Dar, aşa cum fără îndoială îţi aminteşti cum e cu moşia Varnhem, dragă Magnus, continuă ea cât de repede putea pentru a rămâne stăpână pe situaţie, am cerut-o ca pe un dar de nuntă, deşi era moştenirea mea. Mi-a fost dăruită, cu un document făcut aşa cum se cuvine purtând pecetea ta, şi în rest mi s-a mai dat puţin, doar mantia de pe mine şi câteva giuvaeruri din aur.

– Nu pot tăgădui toate acestea, zise Magnus pe un ton acru. Dar nu uita că moşia Varnhem e aproape a treia parte din tot ce avem noi laolaltă şi acum i-ai răpit lui Eskil treimea asta. Ce nu pot eu pricepe e ce te-o fi apucat, chiar dacă aveai dreptul să faci ce-ai făcut.

– Hai să mergem să vedem măscăricii, în loc să stăm aici să ne uităm cu mânie unul la altul, şi o să-ţi lămuresc totul, zise Sigrid şi îşi puse mâna pe braţul lui.

Magnus privi stingherit în jur şi, cu un zâmbet forţat, se întoarse şi o luă de braţ. După o vreme ea zise încet:

– Ar fi mai bine să începem cu lucrurile practice, de vreme ce lucrurile astea sunt cele mai importante în mintea ta acum. Mai întâi, desigur, o să-mi aduc vitele şi robii la Arnäs. Varnhem are cele mai bune acareturi dintre cele două moşii, dar la Arnäs pot fi mai uşor reparate, acum că avem mai multe mâini care să ajute. Asta o să ne îmbunătăţească traiul, mai ales pe timpul iernii. Mai multe animale înseamnă mai multe butoaie cu carne sărată şi mai multe piei. Pieile putem să le trimitem la Lödöse. La urma urmei, erai tare nerăbdător să faci negustorie cu Lödöse, lucru lesne de făcut de la Arnäs, atât iarna cât şi vara, dar mai greu de făcut de la Varnhem.

El păşea pe lângă ea tăcut. Avea capul plecat, iar ea simţi că se liniştise şi începuse să asculte cu interes. Ea ştia că bătălia cu vorbe dintre ei luase sfârşit şi simţea că vorbea atât de limpede, de parcă îşi plănuise totul în cap de multă vreme, deşi ideea, de fapt, îi venise cu mai puţin de un ceas înainte.

Mai multe piei şi, poate, mai multe butoaie cu carne sărată duse la Lödöse însemnau mai multe monede din argint, iar mai mult argint însemna mai multe grâne de semănat. Mai multe grâne însemnau că mai mulţi robi puteau să-şi câştige libertatea arând şi semănând pământuri şi plătind cu de două ori mai multă secară, care apoi putea fi trimisă la Lödöse şi schimbată pe mai mulţi arginţi. Cu argintul ar putea plăti pentru fortificaţiile pe care Magnus plănuia de atâta vreme să le ridice. Conacul Arnäs era anevoie de apărat, mai ales iarna, atunci când gheaţa putea ţine soldaţii mărşăluind pe ea. Concentrându-şi eforturile asupra conacului Arnäs în loc să-şi împartă atenţia între două locuri, curând vor aduna ceva avere. La fel şi fermele vor creşte o dată cu pământul cultivat, casa va fi mai călduroasă şi mai sigură, iar moştenirea lui Eskil va fi cu atât mai mare.

Magnus stătea în tăcere, adâncit în gânduri. În cele din urmă, cu un zâmbet, se aplecă şi o sărută pe obraz.

– Chiar eşti o femeie deosebită, Sigrid, şopti el pe un glas în care nu se mai simţea nici urmă de mânie. Ai dreptate. O să devenim mai înstăriţi dacă ne concentrăm toate eforturile asupra proprietăţii Arnäs. Ar putea un negustor să aibă o nevastă mai bună şi mai frumoasă decât tine?

Ea răspunse, cu ochii plecaţi, că nici o altă femeie n-ar putea vreodată să găsească un bărbat care să-i semene ca bunătate şi care să o sprijine la fel. Apoi îşi ridică privirea în ochii lui şi adăugă cu multă seriozitate că a avut o revelaţie în biserică şi că Duhul Sfânt îi călăuzise gândurile, chiar dacă multe dintre ele erau chibzuite şi legate de afaceri.

Magnus o privi puţin dezamăgit când auzi una ca asta: nu prea putea s-o creadă şi o bănuia că lua în deşert cele sfinte. Amândoi ştiau că, dintre ei, el era de departe cel mai plin de frica lui Dumnezeu. Anii de mănăstire n-o înmuiaseră în nici un fel pe Sigrid.

Regele Sverker avea o mahmureală cumplită şi era şi furios atunci când Sigrid şi Magnus pătrunseră în sala cea mare din castelul regelui a doua zi. Îl aştepta o zi întreagă plină de hotărâri pe care trebuia să le ia, de la executarea unor hoţi prinşi la târg cu o zi înainte – trebuia să fie spânzuraţi fără să fie şi torturaţi mai înainte? sau trebuia să îndure şi suferinţele torturii? – până la dispute legate de pământ şi moşteniri pe care Thing-ul, sau curtea, nu reuşise să le rezolve. Proasta lui dispoziţie nu se datora doar mahmurelii, ci şi unei chestiuni mult mai grave: începutul zilei îi adusese vestea că Johan, mezinul lui, care era un ticălos, îşi dezamăgise tatăl în cel mai rău chip cu putinţă. Johan plecase către Halland, o provincie sub stăpânire daneză, pentru a jefui locurile – ceea ce nu era o greşeală chiar atât de gravă. Tinerii făceau astfel de lucruri atunci când le venea cheful să se joace cu viaţa lor în loc să joace zaruri. Dar Johan minţise în privinţa celor două femei răpite din Halland, pe care voia să le ţină pentru sine. Spusese că femeile pe care le adusese cu el erau doar nişte străine oarecare. Apoi venise un mesaj de la regele danilor, Sven Grate, în care lucrurile erau povestite într-o cu totul altă lumină. Se pare că una dintre cele două femei era soţia unui duce de-al lui Sven Grate din Halland, iar cealaltă era sora doamnei. Altfel spus, toată povestea era atât de insultătoare, încât orice alt om care nu era fiu de rege ar fi plătit cu capul pentru una ca asta. Bineînţeles că Johan le siluise pe amândouă femeile, aşa că nu mai puteau fi înapoiate ca bunuri neîntinate. Mulţi arginţi trebuiau să îşi schimbe punga – nu mai era altă scăpare –, iar dacă se întâmpla cu adevărat ce era mai rău, războiul ar fi fost de neocolit.

Regele Sverker şi cei mai apropiaţi sfetnici ai săi discutau despre situaţia apărută cu glasurile atât de ridicate, încât toţi cei care se găseau în sala de la intrare aflaseră curând fiecare amănunt. Singurul rezultat limpede era că femeile trebuiau trimise înapoi. Nu puteau să cadă de acord asupra nici unei acţiuni, în afară de aceasta. Unii spuneau că dacă ar face plata în arginţi ar fi fost un semn de slăbiciune care ar putea să-i dea o idee greşită lui Sven Grate. Acesta ar chema oastea şi ar trece hotarele să le cotropească pământul. Alţii susţineau că o sumă de arginţi chiar şi mai mare ar fi fost o variantă mai bună şi mai ieftină decât urmările jafurilor şi ale cheltuielilor de război, indiferent cine ar fi câştigat până la urmă.

După un alt tain de limbuţie şi de schimburi mânioase, regele părea ostenit. Oftă şi deodată se întoarse către părintele Henri din Clairvaux, care stătea înfipt în faţa sălii de la intrare aşteptând să intre în discuţie şi chestiunea călugărilor din Lurö. Avea capul plecat, ca şi când s-ar ruga, dar avea gluga trasă în jos, aşa că era cu neputinţă să vezi dacă într-adevăr se ruga sau aţipise. Se putea să fi aţipit, pentru că nu părea să fi luat seama la sfada aceea aprinsă. Îi răspunse regelui într-o limbă pe care nimeni nu prea putea s-o priceapă, care suna mai mult a latină decât orice altă vorbă firească. De vreme ce majoritatea cazurilor discutate în ziua aceea erau legate de lucruri lumeşti, nu mai erau şi alţi clerici în sală. Regele se făcu roşu la faţă, se uită împrejur furios şi răcni nişte vorbe din care reieşea că ar trebui să fie vreun ameţit de scrib acolo care pricepea limba aceea de beţiv, iar dacă nu era, să fie adus unul de îndată.

Sigrid îşi dădu seama că se ivise un prilej pentru ea. Se ridică şi păşi grav, cu privirea plecată, către rege. Făcu o plecăciune respectuoasă, mai întâi în faţa lui şi apoi înaintea părintelui Henri.

– Aş fi fericită să vă servesc în această privinţă, sire, zise ea, şi rămase să aştepte decizia lui.

– Cum să nu, de vreme ce nu-i vreun bărbat prin preajmă – vreunul care să ştie limba, oricum, mormăi regele. Şi apoi, draga mea Sigrid, zise el cu ceva mai multă blândeţe, cum se face că tu o poţi vorbi?

– Cu ruşine pot spune că latina a fost singurul lucru pe care l-am deprins temeinic în timpul surghiunului meu la mănăstire, răspunse Sigrid cu modestie. Magnus era singurul din sala aceea care putea ghici zâmbetul ironic dindărătul vorbelor ei. Ea vorbea deseori aşa, zicând un lucru şi vrând să spună altceva.

Regele cu siguranţă nu pricepuse nici un fel de ironie adusă celor sfinte şi o rugă imediat pe Sigrid să se aşeze alături de părintele Henri, să îi explice situaţia şi să îl întrebe ce crede despre toate acestea. Ea făcu ceea ce îi poruncise regele, dar în vreme ce ea şi părintele Henri îşi continuau conversaţia în limba aceea pe care doar ei o ştiau, toţi cei de faţă se simţiră lăsaţi pe dinafară. Prin sală se răspândi o adiere de nelinişte. Bărbaţii începură să se uite chiorâş. O femeie era de faţă şi era preferată înaintea tuturor bărbaţilor de vază şi a sfetnicilor regelui.

După o vreme Sigrid se ridică şi, cu voce tare, ca să stăvilească zgomotul din sală, spuse că părintele Henri se gândise la toate aspectele dilemei şi credea că lucrul cel mai bun de făcut era ca tânărul Johan să se însoare cu sora soţiei contelui. Soţia contelui trebuia trimisă înapoi, însoţită de o escortă bună cu steaguri şi cu muzici şi încărcată de daruri şi de valuri de ţesături. Regele Sverker şi nelegiuitul lui fiu vor trebui să se mulţumească ca fata să nu primească nici un fel de dotă ca să evite plătirea vreunei despăgubiri în arginţi. Părerile nelegiuitului fiu vor trebui să treacă neluate în seamă, pentru că alianţa prin căsătorie cu familia ducelui danez de Halland ar putea să prevină un război.

Atunci când Sigrid se opri din vorbit şi se aşeză, sala amuţise, în vreme ce toţi cei de faţă chibzuiau la implicaţiile lucrurilor pe care le rostise călugărul. Încetişor, un murmur de aprobare începu să se răspândească. Apoi cineva îşi trase spada din teacă şi o trânti pe o parte pe una dintre mesele grele din lemn aşezate pe lângă pereţii lungi ai sălii. Ceilalţi îl urmară şi în curând sala răsuna de atâta larmă. Cazul era închis. Pentru că Sigrid era cea mai apropiată de partea din faţă a sălii şi, de asemenea, pentru că s-ar fi putut crede că luase parte la propunerea înţeleaptă a părintelui Henri, regele Sverker hotărî că era de cuviinţă să rezolve problema domeniului Varnhem de îndată. Făcu semn din mână unui copist, care începu să citească dintr-un text legal pregătit la porunca regelui. În timp ce copistul citea, devenea clar că domeniul Varnhem era dăruit călugărilor doar din partea regelui.

Sigrid ceru încuviinţarea să traducă textul pentru părintele Henri şi întrebă cu glas moale dacă nu s-ar fi cuvenit ca soţul ei, seniorul Magnus, să ia parte şi el la lămurirea acestei chestiuni. Regele o privi ciudat, tulburat, şi zise că treaba asta se înţelegea de la sine. Apoi îi făcu semn lui Magnus să traverseze sala şi să se aşeze lângă femeia lui.

Sigrid traduse repede documentul pentru părintele Henri, care îşi trase pe spate gluga şi încercă să urmărească degetul lui Sigrid pe rânduri. Atunci când ea ajunse la capăt, adăugă fără pauză, ca şi când încă ar mai fi tradus, că domeniul Varnhem era un dar din partea ei, nu din partea regelui, dar aşa spunea legea să ceară permisiunea de a face o donaţie. Părintele Henri se uită o clipă în sus către ea cu un zâmbet care semăna cu al ei. Dădu din cap gânditor.

– Să auzim, zise regele nerăbdător, de parcă abia aştepta să scape de problema asta, ce are de spus şi de sugerat venerabilul părinte Henri. Privind drept în ochii călugărului, Sigrid tălmăci întrebarea. Reuşi să-l facă să priceapă grijile ei.

– Ei bine, e mulţumit Domnul să vadă daruri aduse celor mai devotaţi servitori ai Lui, începu el cu precauţie. Dar e nevoie, de asemenea, ca atât legea, cât şi bunul Dumnezeu să vadă un dar ca acceptabil numai dacă este bine ştiut cine e cu adevărat donatorul şi cine e cel care primeşte. Aşa că această donaţie este, într-adevăr, proprietatea dumneavoastră regală?

El făcu un mic gest, o mişcare circulară din mână, ca să îi arate lui Sigrid că trebuia să tălmăcească tot ceea ce spusese el. Ea făcu întocmai, cu un glas monoton. Regele era în mod evident stânjenit şi se uită supărat la părintele Henri, care îl privi şi el cu un chip care nu exprima nimic altceva decât speranţa că totul va fi în ordine. Sigrid era tăcută şi urmărea încordată.

– Ei, zise regele părând stingherit, se cuvine, fireşte, după lege să zicem că darul vine din partea regelui. Nimic de zis despre asta. Darul, însă, a fost făcut de asemenea şi de doamna Sigrid, cea care stă alături de noi aici.

Regele şovăi, iar Sigrid folosi prilejul pentru a tălmăci pe acelaşi ton monoton ca mai înainte. Atunci când i se spuse ceea ce deja ştia, chipul părintelui Henri se lumină, plăcut surprins. El clătină din cap şi explică în cuvinte simple, dar cu toată curtenia complicată pe care o cere eticheta atunci când îi spui unui rege că greşeşte, că ar fi mai bine să se respecte adevărul în documentele oficiale, mai ales în cazurile în care era implicat numele bunului nostru Dumnezeu. Aşa că, dacă ar fi posibil să se rescrie textul însemnându-se atât numele donatorului real, cât şi aprobarea regală şi confirmarea faptului că se face o donaţie, el ar fi încântat să accepte. Rugăciunile ar fi oferite aşa cum se cade, atât pentru rege, cât şi pentru donatoare.

Regele Sverker putea să urmeze doar o singură cale, şi anume să declare că documentul donaţiei va fi întocmit ca atare. Adăugă că ar trebui consemnat atât în limba poporului, cât şi în latină şi ar trebui să fie gata în aceeaşi zi, astfel încât să-şi poată pune pecetea pe el deîndată. Rezolvată fiind chestiunea aceea ciudată, hotărî să se înveselească dezbătând cum şi când aveau să fie executaţi hoţii.

Soarta domeniului Varnhem fusese astfel pecetluită deocamdată.

Venise vremea sfinţilor Filip şi Iacov, primele zile din mai, atunci când iarba din Varnhem creştea verde şi destul de grasă pentru ca vitele să fie slobozite pe pajişti. Sigrid ieşise afară la plimbare cu Eskil. Fuseseră până la pârâu, unde călugării şi fraţii laici încercau să aducă o roată uriaşă de moară la locul ei folosind frânghii şi unelte şi mai multe vite de povară. Acolo unde trebuia să intre roata săpaseră în pârâu, îl îngustaseră şi îi bătătoriseră albia cu pietre ca să sporească viteza apei. Roata fusese ingenios construită din vreo mie de bucăţi de lemn de stejar şi era destul de zdravănă încât să ducă puterea apei atât la moara de făină, cât şi la ciocanul cel mare din fierăria pe care aproape o terminaseră de ridicat.

O altă născocire asemănătoare se găsea mai jos pe râu. Acolo roata de apă arăta altfel. Era făcută din câteva scocuri care ridicau apa şi o turnau într-un jgheab făcut din trunchiuri scobite de stejari. Jgheabul se întindea până la bucata de pământ pe care aveau să se ridice construcţiile bisericii şi ale mănăstirii. Cursul apei urma să fie abătut prin câteva astfel de jgheaburi şi apoi să se întoarcă în pârâu. Conducta urma să fie acoperită să nu îngheţe iarna. Astfel ar fi fost întotdeauna apă pentru cuhnii şi ca să poarte cu ea resturile de toate felurile.

Sigrid petrecuse foarte multă vreme la locul de construcţie. Părintele Henri arătă o mare răbdare şi o ţinu informată despre ce făceau şi ce planuri aveau. Ea era întotdeauna însoţită de doi dintre cei mai buni robi ai ei. Svarte rămăsese cu Sot, iar Gur îşi ţinea lelea şi plodul la Arnäs. Pe limba lor, ea le explicase cu grijă tot ce îi spusese ei părintele Henri.

Magnus o tot sâcâise că nu era nevoie să îşi ţină cei mai buni robi la Varnhem, mai ales pe cei de parte bărbătească. Că, în schimb, lui i-ar fi făcut mare trebuinţă la Arnäs, unde începuseră construcţiile. Dar Sigrid stăruise, pentru că, aşa cum explicase ea, în afară de fraţii laici din Burgundia, părintele Henri angajase şi zidari din Anglia şi erau lucruri multe de învăţat de la toţi străinii aceştia. Şi, ca de obicei, ieşise după voia ei, deşi îi fusese greu să convingă un bărbat din Västra Götaland că străinii aveau idei mai bune decât ai lui.

În scurt timp Varnhemul s-a transformat într-un mare şantier de construcţii, unde se auzeau ecourile loviturilor de ciocan, fierăstraiele scheunau şi scrâşneau, iar roţile mari ale pietrelor de ascuţit unelte râcâiau şi zăngăneau într-una. Muncitorii erau pretutindeni, ocupaţi şi plini de griji, iar la început un oaspete ar fi avut impresia că e o activitate confuză şi neorânduită, ca un furnicar primăvara. De fapt, totul era rânduit de un plan făcut cu grijă, care punea la punct orice mişcare. Meşterul era un călugăr cu o statură formidabilă pe care îl chema Guilbert din Beaune. El era singurul călugăr care de fapt lucra acolo, pentru că de regulă fraţii laici îmbrăcaţi în veşminte maronii puneau mâna la treabă. Fratele Lucien din Clairvaux era o altă excepţie de la regulă: el era grădinarul mănăstirii şi nu avea încredere decât în propriile lui mâini în delicata muncă a răsăditului. Ceilalţi călugări foloseau casa cea mare de la Varnhem nu numai ca loc de şedere, ci şi pentru evlavie şi pentru scris şi celelalte lucrări ale spiritului.

Era o vreme tihnită. Sigrid avea mai puţine de făcut decât dacă ar fi fost încă stăpâna Varnhemului sau dacă ar fi avut în grijă ţarinele de la Arnäs. Pentru că acareturile de la Varnhem nu fuseseră încă binecuvântate ca mănăstire, ea putea să ia parte la oricare dintre cele cinci slujbe din fiecare zi după bunul ei plac şi timp. Deveni din ce în ce mai aprigă cu trecerea timpului şi se ruga din ce în ce mai des, de fiecare dată pentru aceleaşi lucruri – ca ea şi copilul ei să trăiască, Sfânta Fecioară să îi dea curaj şi tărie şi durerea să fie mai puţină decât prima dată.

Cu sudoare rece pe frunte, Sigrid se îndepărtă de şantierul zgomotos, luând-o către casă. Umbla încet şi cu grijă de parcă nişte paşi mai apăsaţi i-ar fi stârnit durerea. Apoi o chemă pe roaba ei Sot, căreia nu trebuia să-i spună ce şi cum, iar aceasta dădu din cap şi mormăi ceva pe limba ei. Laolaltă cu celelalte femei cocea pâine şi fierbea cărnurile prin bucătărie, mătura şi spăla podelile şi căra saltelele cu paie şi blănurile din cămăruţa în care îşi ţinea Sigrid lucrurile. Când pregătirile erau gata, iar Sigrid începu să se aranjeze pentru somn, o a doua contracţie o prinse ca într-un cleşte. Durerea era atât de mare încât se prăbuşi pe jos, iar sângele i se scurse din obraji. Trebuiră s-o ajute să se ridice de pe jos şi să se bage în pat. Câteva roabe curăţară căldările şi le umplură cu apă, gata să le pună pe plitele încinse din bucătărie.

Durerea mai dăduse înapoi, iar Sigrid îi porunci lui Sot să se ducă după părintele Henri şi, în drum, să aibă grijă ca Eskil şi ceilalţi copii să se joace ceva mai departe, astfel încât băiatului să-i stea mintea numai la jocurile lui şi să nu-şi audă mama ţipând – dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva.

Sigrid rămase singură o vreme, întinsă, uitându-se către cer prin gaura pentru fum din tavan şi prin fereastra largă şi rotundă din peretele lung. Afară păsările cântau, mai mult vrăbii care se ciorovăiau, înainte să înceapă mierlele să le facă de ruşine şi să le închidă pliscurile. Fruntea îi era acoperită de sudoare, dar trupul îi tremura de frig. Una dintre femeile ei se apropie şi îi şterse îngrijorată faţa cu o pânză de in udă, dar fără a îndrăzni s-o privească în ochi pe Sigrid.

Cu ceva vreme în urmă, Magnus o implorase pe Sigrid să îşi ia femei bune din Skara ca să o ajute când o să-i vină sorocul, să nu fie moşită de roabe. Dar ea se purtase de parcă inevitabilul n-avea să se întâmple, de parcă ar fi sperat în ascunzişul sufletului că n-ar mai fi trebuit să dea naştere unui copil. Fusese în zadar, desigur, şi foarte nătâng din partea ei. Acum avea să nască şi să trăiască sau să nască şi să moară, sau să moară împreună cu copilul ei înconjurată de sclave. Nu era greu pentru ea să-şi închipuie cum se simţea Magnus când se gândea la una ca asta. Totuşi, era bărbat şi bărbaţilor nu le venea uşor să priceapă cum se face că femeile astea care toate năşteau de când lumea vedeau mai limpede decât mai toţi ceilalţi ce era de trebuinţă. Chiar dacă n-aveau pielea albă, iar vorba lor suna urât şi purtarea le era grosolană, roabele ştiau destul, dacă nu şi mai mult. Femeile pe care Magnus le-ar fi vrut acolo şi-ar fi făcut de lucru fără rost, înţesând aerul cu pălăvrăgeala lor.

Părintele Henri socotea că robii au şi ei suflete ca toată lumea. În rai, zicea el, nu sunt nici robi, nici stăpâni, numai suflete care au fost atât de bune încât au meritat să ajungă acolo. Sigrid se gândea că ar putea să fie aşa.

Când părintele Henri pătrunse în încăpere, ea văzu că îşi adusese cu el şi rozariul. El înţelesese ce fel de ajutor voia de la el acum. Dar la început să făcu a nu şti şi nu băgă în seamă sclavele care se zoreau făcând curăţenie şi cărând vedrele cu apă, aşternuturile curate şi scutecele pentru copil.

– Bun găsit, draga mea stăpână, în ziua aceasta când cred că aici, la Varnhem, ne apropiem de o clipă de mare bucurie, zise părintele Henri, dar expresia blândă, calmă a chipului său îi trăda politeţea.

– Sau de plângere, de vreme ce nu ştim ce are să se întâmple, suspină Sigrid şi îl ţintui cu ochii ei înspăimântaţi, simţind că mai vine o contracţie.

Părintele Henri trase un scăunel cu trei picioare, se aşeză lângă patul ei şi se întinse să îi prindă mâna. O mângâia întruna şi zise:

– Eşti o femeie foarte înzestrată, ştii asta. Din cele cunoscute de mine, eşti singura femeie mireană care are destulă agerime să vorbească latineşte şi, pe deasupra, faci multe lucruri înţelepte. Trebuie să-mi spui ce e atât de deosebit la evenimentul ăsta în cazul tău – la urma urmei, mii şi mii de alte femei de toate neamurile au trecut prin asta, femei de viţă aleasă ca şi tine, servitoare simple şi cele mai umile roabe. Ia gândeşte-te. Nu eşti singura de pe pământ care ajunge într-o astfel de clipă de încercare, ci zeci de mii de femei din toate colţurile lumii împart acest necaz cu tine. Aşa că spune-mi, de ce ai te teme, încât te deosebeşte de toate celelalte?

Vorbise cu un glas măsurat, aproape ca la predică. Sigrid se gândi că poate el cugetase multe zile la primele cuvinte pe care să i le spună spre a o pregăti când avea să vină clipa asta rea de cumpănă. Pesemne că zâmbise când îşi ridicase ochii către el, iar el pricepu din acest zâmbet că ea îl ghicise.

– Vorbeşti atât de bine, părinte Henri, zise ea cu glas scăzut, temându-se din nou că durerea o să se întoarcă. Dar din zece mii de femei, poate că jumătate or să fie moarte mâine, iar eu aş putea fi una dintre ele.

– Atunci mi-ar veni greu să înţeleg căile Domnului, răspunse părintele Henri calm, zâmbind mai departe şi privind-o în ochi.

– Să înţeleg că Domnul chiar face lucruri pe care dumneata nu le poţi înţelege, părinte? şopti ea încordându-se în aşteptarea unei noi înţepături de durere.

Părintele Henri încuviinţă din cap.

– Sunt lucruri pe care nu le înţelege nici măcar părintele nostru întemeietor, Sfântul Bernard din Clairvaux. De pildă, sunt înfrângeri groaznice pe care le îndură oştile noastre creştine chiar acum în Ţara Sfântă. El, mai mult decât oricine altcineva, a vrut să fie trimişi acolo mai mulţi oameni şi şi-a dorit victoria cauzei noastre drepte împotriva necredincioşilor mai mult decât orice pe lume. Şi, cu toate acestea, am fost bătuţi, în ciuda credinţei noastre arzătoare şi a intenţiilor noastre bune de a lupta împotriva răului. Omenirea nu-şi înţelege întotdeauna Mântuitorul.

– Vreau să am timp pentru confesiune, şopti Sigrid.

Părintele Henri porunci roabelor să iasă din cameră, îşi scoase rozariul, o binecuvântă şi spuse că era gata să îi asculte confesiunea.

– Părinte, iartă-mă, pentru că am păcătuit, gâfâi ea. Trebui să tragă aer adânc în piept o vreme ca să se adune, înainte să poată continua. Am avut gânduri necreştineşti şi lumeşti. V-am dăruit Varnhemul dumitale şi fraţilor dumitale nu numai pentru că Duhul Sfânt mi-a luminat calea cea dreaptă pe care s-o urmez, ci pentru că am sperat să găsesc alinare la Sfânta Fecioară. Vezi dumneata, în sminteala mea egoistă m-am rugat ei să nu mă facă să îndur durerile facerii din nou, chiar dacă ştiu că e datoria noastră să aducem vieţi pe pământ.

Zise toate acestea repede şi cu glas scăzut, anticipând durerea care îşi înfipse ghearele în ea atunci când isprăvi de vorbit. Chipul i se încordă şi îşi muşcă buzele să nu scape vreun ţipăt de durere.

La început părintele Henri nu era sigur ce are de făcut, dar apoi se ridică şi se duse să-i aducă o bucată de pânză de in, pe care o înmuie în vadra cu apă rece de lângă uşă. Se întoarse lângă ea, îi ridică capul, îi şterse fruntea, sângele şi saliva care i se scurgeau de la colţurile gurii.

– Copila mea, zise el aplecându-se aproape de obrazul ei, e adevărat că mila Domnului nu poate fi cumpărată şi că e un păcat mare să faci neguţătorie cu astfel de lucruri care îşi au sălaş doar în darul Domnului. E adevărat că în slăbiciunea ta omenească ai lăsat loc fricii şi te-ai rugat Maicii Domnului să te întărească şi pentru tihnă. Dar lucrul acesta nu-i un păcat nicidecum. Iar faptul că ai dăruit Varnhemul a fost, la urma urmei, în urma revelaţiei cu care te-a binecuvântat Duhul Sfânt, care s-a pogorât asupra ta şi te-a pregătit să primeşti şi să pricepi. Nimic din voinţa ta nu se va opune voinţei Lui, aşa că tu doar ai dus la bun sfârşit numai ce a vrut El. Îţi iert păcatele în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Acum eşti fără de păcat şi eu am să mă duc să mă rog pentru tine.

El îi puse cu blândeţe capul pe pernă şi văzu că, deşi avea chipul închis de durere, se mai liniştise. Apoi plecă deîndată, strigând o poruncă scurtă către femeile care aşteptau, care zburară în bucătărie ca un stol de păsări întunecate.

Doar Sot rămase din urmă. Ea îl trase sfioasă de robă şi îi zise ceva ce nu putu înţelege la început pentru că amândoi erau şovăielnici în folosirea limbii obişnuite. Dar ea mai făcu un efort vorbind încet şi însoţindu-şi mesajul cu semne, până când el înţelese că ea îi făcuse o poţiune secretă din plante interzise, care să-i aline durerea şi care li se dădea de obicei robilor ca ea atunci când cineva avea să fie jupuit, schilodit sau jugănit.

Privi gânditor către chipul întunecat al femeii. Ştia că fusese botezată şi că trebuia să o trateze ca pe oricare alt membru al congregaţiei lui. Mai ştia şi că exista adevăr în ce spunea ea; Lucien de Clairvaux, cel care se îngrijea de grădinile lor, avea multe reţete pentru care pretindea aceleaşi efecte. Totuşi exista întotdeauna riscul ca preparatul despre care vorbea această femeie să fie rodul vrăjitoriei şi al spiritelor rele.

– Ascultă, femeie, zise el încet şi cât de clar putea în limba aceea cu care nu era obişnuit. Mă duc să întreb un om ştiutor. Dacă mă întorc la tine, fă băutura. Dacă nu mă întorc, nu fă băutura. Jură pe numele lui Dumnezeu că ai să-mi dai ascultare!

Sot făgădui în numele noului ei zeu, iar părintele Henri zori să îl consulte mai întâi pe fratele Lucien, înainte să adune toţi fraţii să se roage pentru binefăcătoarea lor. Îl găsi pe fratele Lucien, care păru speriat şi refuză să asculte una ca asta. Fierturile analgezice de felul acesta erau prea puternice şi potrivite numai pentru cei care aveau răni într-adevăr mortale sau în cazuri de tratamente pentru însănătoşire care presupuneau amputări, să zicem de braţe sau de picioare. În nici un caz şi sub nici o formă nu trebuiau date femeilor la facere, pentru că asta însemna că pruncul s-ar fi putut naşte intoxicat şi poate sortit să paralizeze sau să n-aibă o minte limpede. Desigur, lucrurile se schimbau după ce copilul ar fi ieşit, dar atunci rareori mai era nevoie de aşa ceva. Altfel spus, argumentele lui se bazau nu numai pe faptul că Dumnezeu orânduise că toţi trebuie să ne naştem din durere, ci şi pe socoteala plină de miez cum că, vrând să slăbim durerea, am putea plăti preţul unui copil mai puţin întreg. Dar era foarte interesat să afle compoziţia poţiunii, pentru că nu se ştie niciodată – ar putea să-i vină vreo idee nouă.

Părintele Henri dădu din cap şi se simţi încurcat. Trebuia să ştie lucrurile acestea chiar dacă specialităţile lui erau scrisul, teologia şi muzica. Adună fraţii cât de repede putu pentru o slujbă lungă de rugăciune.

Între timp, Sot se hotărî că deocamdată e bine să-l asculte pe călugăr, chiar dacă ea credea că e păcat să nu-i aline suferinţa stăpânei. În schimb, preluă comanda femeilor din încăpere şi împreună o ridicară pe doamna Sigrid din pat, o spălară şi-i făcură frecţii, în timp ce ea tremura de frig, şi o schimbară într-o cămaşă de noapte nouă de in. Îi lăsară părul să-i cadă peste umeri, lung şi strălucitor şi aproape la fel de negru ca al lui Sot. Apoi Sigrid fu silită să umble prin cameră, lucru care, fusese asigurată, îi va grăbi naşterea.

Se clătină pe picioare sprijinită de două dintre femei. Îi era ruşine – se simţea ca o vită dusă de robi la piaţă din partea proprietarului şi a stăpânului lor. Auzi sunet de clopoţei din casă, dar se gândi că e doar în mintea ei.

Apoi durerile facerii o năvăliră şi păreau să înceapă de undeva din străfundurile trupului. În timp ce se cufunda înapoi în pat, una dintre roabe o apucă de sub braţe şi îi ţinu trupul, iar toate strigau la Sigrid că acum trebuie să ajute şi ea, că trebuie să împingă. Dar ea nu îndrăznea să împingă. Apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Când apusul se prefăcea în înserare, iar mierlele amuţiseră, Sigrid parcă se potolise. Contracţiile, care mai devreme veniseră destul de regulat, păreau să fi încetat. Sot ştia că acesta era un semn rău. Trebuia să facă ceva.

Sot ceru uneia dintre femei să o urmeze. Păşiră tiptil prin întunericul care se lăsa şi se strecurară pe lângă casa lungă, de unde murmurul cântărilor şi rugăciunilor călugăreşti răzbătea prin pereţii groşi. Intrară în ţarcul oilor, prinseră un berbec tânăr cu o funie în jurul gâtului şi-l traseră după ele prin întuneric până în pădure. Apoi îi legară funia în jurul pântecului şi azvârliră capătul liber peste o creangă zdravănă de stejar. Sot trase de frânghie, încât berbecul rămase atârnat de unul dintre picioarele dinapoi, iar cealaltă femeie sări pe el, se încleştă de şalele lui şi îl ţinu jos cu greutatea trupului ei în timp ce scoase un cuţit şi îi reteză gâtul. Apoi amândouă traseră de funie şi ridicară berbecul mai sus. Berbecul se zbătea şi behăia în chinurile morţii. Sângele ţâşnise peste tot. După ce legară frânghia de rădăcina stejarului, îşi smulseră veşmintele negre şi se aşezară sub şuvoiul de sânge, mânjindu-şi cu el părul, sânii şi părţile femeieşti, în vreme ce se rugau la Freya, zeiţa dragostei şi a fecundităţii.

A doua zi dimineaţă Sigrid se trezi când înspăimântătoarea durere începu iar şi se rugă la Sfânta noastră binecuvântată Fecioară să o scape de toate acestea, să o ia acum, dacă asta avea să urmeze, numai să n-o mai facă să îndure atâta.

Roabele, care aţipiseră pe jos pe lângă ea, se treziră şi ele şi începură să-i atingă trupul peste tot, pălăvrăgind în limba lor fără noimă. Începură să râdă împreună şi-i zâmbiră pline de râvnă. Sot, al cărei păr ud picura apă rece atunci când se aplecă deasupra ei, îi spuse lui Sigrid că avea să se întâmple acum, că fiul ei era gata să iasă, dar că ea trebuie să ajute, să împingă. Femeile o ridicară în şezut, iar Sigrid urlă şi scoase din piept rugăciuni amestecate până când îşi dădu seama că ar putea să-l trezească pe micuţul Eskil şi să-l sperie. Îşi muşcă buzele sfâşiate care începură să sângereze din nou. Dar încet, în toiul durerii, se ivi speranţa, de parcă Sfânta Maică a Domnului stătea lângă ea, vorbind mângâietor şi îndemnând-o să facă după cum îi spuseseră bunele şi credincioasele ei servitoare. Iar ea împinse şi ţipă, şi muşcă din nou ca să-şi stăpânească ţipetele, iar cântarea călugărilor străbătu zorii până la ea.

Apoi, deodată, totul luă sfârşit. Printre lacrimi şi sudoare, ea privi în jos şi văzu cârpele pline de sânge. Femeile mişunau primprejur repede, aducând apă curată şi haine de in. Sigrid auzi zgomotele făcute de cele care spălau şi pe femei vorbind între ele, apoi o pereche de palme şi un ţipăt, un sunet slab şi tremurător care nu putea însemna decât un lucru.

– E un băiat bine legat, zise Sot strălucind de bucurie. Stăpână, aţi născut un băiat frumos, cu toate degetele de la mâini şi de la picioare. Şi s-a născut cu o căiţă pe cap să-i poarte noroc!

Spălat şi înfăşat, i-l puseră la pieptul sfâşiat de durere, cu sânii umflaţi, iar ea se uita la feţişoara aceea măruntă şi plină de încreţituri şi se mira cât de mic era. Îl mângâie puţin, iar el izbuti cumva să-şi elibereze un braţ pe care îl flutură prin aer până când ea îi întinse un deget. El îl prinse îndată şi se ţinu de el.

Chipul lui Sot era roşu de bucurie.

– Cum îl cheamă pe băiat? întrebă ea.

– Numele lui este Arn, după Arnäs, şopti Sigrid, simţindu-se tare obosită. Casa lui va fi la Arnäs, şi nu la Varnhem, dar va fi încreştinat aici de către părintele Henri la timpul potrivit.

Johan, fiul regelui Sverker, muri într-un chip pe care îl meritase cu prisosinţă.

Se întâmplă aşa cu toate că regele Sverker încercase să urmeze sfatul dat de părintele Henri. Soţia ducelui danez fusese trimisă înapoi deîndată, dar atât ducele cât şi regele său, Sven Grate, respinseseră cu dispreţ restul planului părintelui Henri, care presupunea o căsătorie între cealaltă femeie daneză siluită şi nemernicul tânăr de spiţă regească, astfel încât noua legătură să prevină războiul.

Planul părintelui Henri ar fi mers aproape cu siguranţă dacă lui Sven Grate nu i-ar fi surâs ideea unui război. Cu cât se străduia regele Sverker să facă propuneri pentru o împăcare, cu atât mai mult Sven Grate îşi dorea războiul. Ajunsese la concluzia, oarecum îndreptăţită, ce-i drept, că regele goţilor arătase slăbiciune oferind concesii după concesii ca să evite războiul.

Sven Grate era atât de sigur de victorie încât începu să făgăduiască apropiaţilor săi părţi din teritoriul Götalandului. Şi, pe deasupra, auzise zvonuri despre o femeie foarte frumoasă din ţara goţilor pe nume Sigrid şi o promisese drept răsplată pentru războinicul care ar fi dat dovadă de cea mai mare vitejie în timpul viitoarei cuceriri.

Ultima încercare a regelui Sverker de a evita conflictul fusese să-l convingă pe cardinalul Nicholas Breakspear să îşi întrerupă călătoria către Sfântul Părinte de la Roma şi să îl viziteze pe Sven Grate pentru a negocia o soluţie chibzuită şi paşnică. Cardinalul eşuase în misiunea sa.

Regele Sverker avea mult prea multe pe cap ca să mai pregătească şi apărarea ţării, pe de o parte, pentru că îşi jelea bătrâna regină, Ulvhild, care murise, şi, pe de altă parte, pentru că punea la cale o nouă căsnicie cu o doamnă de două ori rămasă văduvă, pe nume Rikissa. Poate socotea că rugăciunile rostite pentru el în mănăstirile sale aveau să-l salveze şi pe el, şi ţara.

Johan, ticălosul său fiu, nu îşi pusese nici cea mai mică umbră de încredere în puterea rugăciunii şi ştia foarte bine că propria lui soartă ar fi fost pecetluită dacă danezii ar fi câştigat războiul. Şi Johan, nu Sverker, a fost acela care a adunat Consiliul de Război în casa regală de la Vreta, spre a hotărî cum aveau să lupte împotriva danezilor.

Dar nu-şi dăduse seama cât de mult era urât. Toată lumea ştia că, dacă tatăl său n-ar fi fost atât de bătrân şi de laş, şi-ar fi condamnat fiul la moarte drept pedeapsă pentru acel dublu act de nemernicie şi pentru minciunile care urmaseră. Nici un bărbat de onoare n-ar fi vrut să plece la război şi să-şi pună viaţa la bătaie pentru un siluitor josnic.

Dar mulţi dintre ei merseră la Consiliul din Vreta, cu gânduri ce aveau motive destul de diferite faţă de ce credea Johan. El înţelesese cu totul greşit intenţiile mulţimii, care venise să-l ucidă.

Oamenii lui Johan n-au ridicat nici un deget să-l apere şi nimeni nu i-a atacat şi pe ei. Au ciopârţit leşul lui Johan în bucăţi destul de mici să hrănească porcii de la Skara cu ele, aşa că nici nu putea fi vorba de vreo înmormântare regală.

În anul Domnului 1154, iarna a venit mai devreme. De îndată ce gheaţa a fost destul de groasă, regele Sven Grate şi-a mânat armata peste hotar la Skåne, un ţinut danez, şi apoi în ţinutul Finnveden din Småland. Soldaţii lui au ars şi au tâlhărit totul în cale, înaintând încet din cauza zăpezii multe care căzuse devreme în acel an. Caii şi boii simţeau toată greutatea.

Pe deasupra, şi fermierii din jurul Värendului puseseră mâna pe arme. Oamenii din Värend, care ştiau puţine lucruri şi nu dădeau doi bani pe femeile siluite sau pe orice alt motiv proclamat de regi pentru tâlhării şi pârjoluri, au hotărât că, dacă tot le era dat să moară, cel mai bine era să moară în bătălie ca oameni liberi. După credinţele strămoşeşti, să întâmpini moartea fără luptă era dezonorant, potrivit numai oamenilor de rând şi robilor. Un singur lucru era sigur în război: să nu te împotriveşti unei armate era la fel de fără rost ca a te pune singur în calea ei. Într-un fel sau altul, de moarte nu te puteai feri când venea. Restul era în mâinile zeilor.

Şi s-au pus să-i facă viaţa grea lui Sven Grate. Au luptat cu el, milă după milă, dindărătul baricadelor din lemne îngrămădite pe drumurile din păduri. Le-a trebuit multă vreme danezilor să treacă de oprelişti şi nu păreau să fi dobândit vreo victorie întreagă. Dacă lucrurile păreau promiţătoare pe timpul nopţii, atunci când luptele încetau pentru masa de seară, rugăciuni şi alte cele, apărătorii mormanelor de lemne dispăreau dimineaţa. Până atunci se regrupau deja mai departe, împreună cu alţi noi localnici hotărâţi să-şi apere casele, şi totul o lua de la capăt.

Grupuri întregi de soldaţi danezi se desprindeau pe timpul nopţii şi o luau înapoi către casă. Mercenarii, care luptaseră în războaie toată viaţa, ştiau destul de bine ce-i aştepta acum că aproape toată iarna trecuse. Chiar dacă îi învingeau pe blestemaţii aceştia de ţărani şi ajungeau în Västra Götaland până la primăvară, urmau să se împotmolească în câmpurile mlăştinoase. Şi apoi, armata trebuia să mai dea piept cu un altfel de război afurisit în Värend; schilodirile şi uciderea a cât mai multe dobitoace. Câte un grup mic de oameni atacau gărzile şi apoi, înainte să ajungă întăririle, înjunghiau burţile cailor şi bivolilor. Iar apoi atacatorii dispăreau înapoi în pădurea întunecată.

Caii înjunghiaţi îşi dădeau duhul repede. La bivoli dura mai mult, dar mureau şi ei dacă vreo furcă sau vreo suliţă pătrunsese până în maţe. E adevărat că armata daneză s-a trezit cu o grămadă de carne pentru fript, dar nu le pica prea bine să-şi prăjească şi să mănânce speranţele lor de cucerire.

Atunci când, la începutul lui 1155, Sven Grate a acceptat în cele din urmă că războiul nu putea fi purtat, cel puţin nu în anul acela, a hotărât să-şi împartă forţele pentru retragere. O parte din oameni urmau să mărşăluiască prin Skane şi apoi către insulele daneze. Ducele său avea să preia comanda restului de trupe şi să se întoarcă în Halland cu ele. Sven Grate a trimis apoi mesageri să răspândească vorba că războiul a luat sfârşit, iar el, ducele şi oamenii lui se întorceau cu toţii acasă.

Regele Sverker până la urmă a câştigat războiul fără să fi riscat viaţa vreunui om şi fără să fi ridicat el însuşi vreun deget.

Dar, de fapt, zilele lui erau numărate.

Nici o fortăreaţă nu poate rezista unui asediu la nesfârşit. Dacă forţele de la ziduri erau destul de puternice, casa nimănui nu era ferită de distrugere şi foc. Dar încă mai erau semne de întrebare. Merita? Câţi dintre cei care au asediat au fost răniţi de ucişi de săgeţi? Câţi au fost zdrobiţi de pietrele aruncate de pe metereze? Câţi şi-au sleit puterile şi sănătatea în timpul asediului?

Magnus ştia toate aceste întrebări şi cugeta serios la răspunsuri în timp ce construcţiile de la Arnäs erau pe terminate. Ştia destul de bine că, într-un fel sau altul, bătrânul rege Sverker avea în curând să moară, dar nici Magnus, nici altcineva nu putea prevesti ce avea să se întâmple după moartea regelui. Cine îi va urma? Karl, fiul cel mai mare al lui Sverker, putea să moştenească tronul. Dacă aşa avea să fie, multe urmau să se schimbe.

Dar nici Dumnezeu nu ştia ce se întâmpla acolo, în Sviarland. Unii sviari – poate chiar mulţi dintre ei – ar fi putut să se înarmeze chiar acum pentru luptele de succesiune. La fel şi goţii, şi poate chiar oameni dintre rudele apropiate. Aşteptând un eveniment decisiv, tot ce putea să facă Magnus era să construiască.

Arnäs era aşezată la capătul unui promontoriu de la malul marelui lac Vänern şi astfel era protejată de apă din trei părţi. Lângă vechea casă fusese ridicat un turn înalt cât şapte oameni. Zidurile care se uneau cu turnul nu erau încă terminate, aşa că locul era apărat de palisade din buşteni de stejar ascuţiţi la capăt, aşezate una lângă alta.

Magnus a petrecut multă vreme aşezat pe platforma de sus a turnului său, încercând să vadă dacă poate să ajungă cu o săgeată trasă cu arcul până la o şiră de paie de pe partea cealaltă a şanţului dublu de apărare. Îi plăcea să urmărească efectul săgeţilor sale care zburau în jos. După o serie scurtă de săgeţi trase de încercare era posibil să nimerească chiar unghiul potrivit ca următoarele săgeţi să lovească ţinta cu o precizie de aproape o lungime de braţ. Magnus ştia că, chiar şi aşa cum se găsea, ar fi fost greu să fie Arnäsul jefuit, cel puţin pentru soldaţii care treceau pe acolo încercând să mai prade ce puteau în drumul de întoarcere de la război. Avea să o fortifice şi mai mult cu timpul.

Sigrid, totuşi, voia să o facă altfel, iar Magnus ştia că se putea ca, după vreo ceartă, să se facă aşa cum voia ea. Îşi dăduse seama cum reuşea ea să facă să pară că el luase hotărârea, deşi, în fapt, ea era aceea care îl împinsese să facă aşa.

Îşi aminti, de pildă, cum fusese când se discutase despre jilţul strămoşilor săi norvegieni. În vechea casă, jilţul şi zidul care îl mărginea la capătul îndepărtat al casei fuseseră decorate cu lambriuri din stejar cioplit. Veniseră din Norvegia şi erau împodobite cu nave lungi cu pânze trecând peste valuri învolburate. Pe margini imaginea era înconjurată cu inscripţii şi un dragon mare al cărui nume fusese uitat de toţi. Textul era în rune străvechi şi era greu de înţeles.

Prima sugestie a lui Sigrid a fost pur şi simplu să fie puse pe foc aceste imagini vechi şi blasfematoare, mai ales că ei construiau acum ceva pentru viitor. În schimb, peretele ar fi trebuit să fie acoperit cu tapiserii din cele noi, înfăţişând bărbaţi creştini ce apărau Sfânta Cetate a Ierusalimului, construcţii de biserici şi botezuri de păgâni.

Lui Magnus nu-i plăcea gândul că trebuie să ardă nişte lambriuri făcute de oameni din spiţa lui. Dar, fiind un creştin devotat, găsi greu să nu fie de acord cu ea când auzi vorbindu-se de imagini păgâne şi de blasfemie. În privinţa asta, cel puţin, avea dreptate. În vechime strămoşii lui nu ştiuseră ce alte imagini mai bune să cioplească în lemn, iar rodul meşteşugului lor era tot ce mai avea de pe urma lor. Nu i se părea că aceste imagini ar duce neapărat la gânduri fără Dumnezeu. Un apus de soare strălucitor, de pildă, ar fi putut însemna orice, şi într-adevăr însemna ceva diferit în vremurile runelor sculptate, ale dragonilor încolăciţi în comparaţie cu zilele de azi ale Mântuitorului nostru. Dar găsi greu să exprime toate acestea cu elocinţa cuvenită, să se opună vorbelor ei despre lipsă de Dumnezeu şi despre purificare prin foc. Suna oarecum ca şi cum el ar fi greşit, iar ea ar fi avut dreptate.

În timp ce Magnus şi Sigrid se certau de la lemnărie, a fost ridicată o altă problemă despre lucrările de construcţie. Ar fi trebuit ca meşterii să continue să lucreze la fortificaţii sau era cazul să înceapă cu frontonul din piatră pentru casa nouă?

În vechea casă, şemineul din mijloc se întindea cât era camera de lungă, să poată împrăştia căldura în mod egal. Robii şi animalele erau ţinuţi la un capăt, iar la celălalt era scaunul stăpânului casei, Magnus, şi masa pentru familia şi oaspeţii lui. Acesta părea cel mai bun aranjament pentru păstrarea căldurii pe timpul iernii.

Dar nu mai era, totuşi, ceea ce îşi dorea Sigrid acum – nu şi după ce învăţase de la călugării din Varnhem. Magnus îşi amintea bine cât de încurcat şi plin de îndoială fusese când ea îi desenase noile planuri în nisip.

Casa lungă pe care o voia ea putea să se cheme sală. Spaţiul era împărţit pe jumătate, cu o uşă principală mare care să dea în vestibul, de unde erau uşi către partea stăpânului casei sau către partea pentru robi şi animale. Ultima ar fi trebuit să fie construită pe două caturi, cu grajd şi ocol la catul de jos şi magazii pentru nutreţ deasupra. Nu trebuia să fie nici un şemineu. Dimpotrivă, aprinsul focului avea să fie interzis sub pedeapsă cruntă.

În partea stăpânului casei, masa lor urma să fie aşezată ca mai înainte, dar zidul frontonului trebuia făcut din piatră, iar pardoseala bătută cu lespezi netede. Acesta ar fi fost singurul şemineu, fumul urmând să fie scos printr-o boltă cu legătură la un coş cuprins în zidărie.

Magnus adusese multe împotriviri, dar Sigrid avea tot atâtea răspunsuri.

– N-o să fie foarte frig în încăpere în miezul iernii dacă nu se face foc pe toată întinderea pardoselii?

– Nu, dragul meu soţ. Peretele din piatră va fi încălzit cu foc în timpul zilei şi va rămâne cald peste noapte. Pentru că nu vor fi găuri pentru fum în tavan, căldura va rămâne înăuntru şi, pe deasupra, nici frigul nu va putea intra de sus.

– Dar fără găuri pentru fum n-o să tuşim şi n-o să avem ochii roşii din pricina fumului?

– Nu, dragul meu soţ. Fumul se va ridica prin coş şi nu va intra nici un fir în sală.

– Dar fără vreun pic de foc pentru animale şi robi cum or să îndure iarna? N-au cum, or să degere de frig şi or să moară, iar noi o să ne pierdem bunurile până în primăvară.

– Nu, dragul meu soţ. Împărţind casa în două, toată căldura de la animale va rămâne în jumătatea lor, cu fânăria de deasupra, ar trebui să fie destul fân acolo pentru toţi robii să reuşească să se descurce chiar bine.

– Altceva. Dacă o să construim aşa cum ai spus tu, cu ziduri din buşteni întregi puşi unul peste celălalt pe lungime, o să rămână găuri lungi între ei şi o să intre vântul. O să ne şuiere vântul pe la urechi. Nu crezi că ar trebui să facem asta în felul vechi şi să folosim scânduri în loc de buşteni despicaţi?

– Nu, dragul meu soţ. Vom porunci dulgherilor să netezească muchiile buştenilor cu topoarele până când se vor lipi cât mai strâns. Toate crăpăturile vor fi înfundate cu in înmuiat în catran, iar apoi vor fi îmbrăcaţi pereţii pe dinăuntru cu catran gros şi întărit, aşa cum se face în bisericile acelea din lemn din Norvegia.

Şi Sigrid o putea ţine aşa la nesfârşit! Dar când pomenise de bisericile din lemn din Norvegia, care numai fără podoabe cu dragoni nu erau, îşi dăduse seama – când totul fusese spus şi făcut – şi înţelesese ce voia să spună el despre jilţul străbunilor, cu ciopliturile lui deloc creştineşti.

Astfel că el spusese îndată, cu mare uşurare, că nu vedea nici o problemă dacă ar lăsa meşterii să înceapă zidul frontonului de la noua casă. Aşa era cinstit, de vreme ce i se făcuse lui pe plac în privinţa jilţului.

Dădu drumul arcului şi strigă către robi să adune săgeţile şi să le pună înapoi în cămara cu arme. Stând sus în turn, uitându-se la fortificaţii şi la clădiri, simţi că tot ce vedea nu era numai un lucru bun, ci şi liniştitor.

Dedesubtul lui în curte, între palisade, era noua casă, cu zidurile ei spoite cu catran strălucitor şi cu iarba care creştea verde şi bogată pe turba abia pusă pe acoperiş. Căzuseră de acord să refacă toate clădirile cu turbă în loc de stuf, chiar dacă erau atât de multe stufărişuri în apropiere de lac. Motivul era nu numai că păstra căldura, ci şi că o singură săgeată cu foc putea preface un acoperiş din stuf într-o pălălaie de flăcări.

Staulul cel lung era la capătul celălalt al curţii interioare, la adăpost după zidul din piatră neterminat. În turn, sub el, fuseseră strânse arme şi grâne. Ar fi putut să pregătească Arnäsul să se apere în mai puţin de o zi dacă ar fi fost vreun asediu.

Uitându-se în depărtare, se vedea un întreg sat ridicându-se lângă latura îndepărtată a şanţului de apărare exterior. Departe, în spatele caselor, era tăbăcăria duhnitoare, unde pregăteau pieile de bivol şi pe cele de nurcă şi de jder, care le aduceau atât de mulţi arginţi de la Lödöse. Restul caselor erau îngrămădite pe două rânduri lângă fortăreaţă – staulele, colibele robilor, atelierele zidarilor, fierăriile, cămările pentru bucate şi cuhnia, dogăria şi magazia pentru pânzeturi.

Numărul de robi şi de animale de toate felurile se dublase în ultimii câţiva ani. Acesta era un adevărat miracol şi era destul de greu de priceput. Învăţase de la tatăl său, care învăţase şi el de la al său şi aşa mai departe de când se ştiau, că un pământ de o anumită întindere putea hrăni un anumit număr de robi şi de animale fără ca stăpânul să-şi dea şi casa şi tot avutul. Acum erau de două ori mai multe capete de oameni şi de animale decât şi-ar fi dorit el, şi totuşi Arnäsul se mărea şi se îmbogăţea cu fiecare lună care trecea. Mai demult marginea pădurii se apropia de şanţul dinspre miazănoapte, dar acum era la zece săgeţi distanţă, prea departe să poată fi văzută cu ochiul liber. Pădurea fusese doborâtă, iar lemnul fusese prefăcut în casele noi din sat. În locul copacilor erau acum câmpuri şi pajişti.

Şi nici nu rămăsese fără argint, chiar dacă cheltuia mult pe lucruri care nu puteau fi făcute la Arnäs şi trebuiau cumpărate, cum era sarea sau lucrurile unui meşter fierar din Bjälbo, care făcea feronerie ornamentală pentru toate uşile. Parcă monedele lui din argint cloceau altele, înmulţindu-se ca animalele sau ca robii de îndată ce erau strânse în cuferele din lemn de stejar.

Atunci când regele Sverker începuse să bată monedă la Lödöse cu două ierni în urmă, fusese singurul rege căruia îi plăcuse ideea din câte îşi aminteau cu toţii. Negustorii fuseseră bănuitori văzând noutatea şi preferaseră vechiul sistem de schimb pentru sare şi fier, pentru piei netăbăcite şi blănuri, socotind totul în coşuri de grâu.

Dar lui Sigrid îi plăceau foarte mult monedele. De la început stăruise pe lângă Magnus să folosească noile monede şi să le primească la schimb cu orice. Aşa cum privea ea treaba, ar fi fost văzut ca omul care îl susţinuse pe regele Sverker când venise vremea să se împământenească noul şi dificilul sistem în vremuri când nimeni nu îşi pusese credinţa în el. Drept rezultat, regele privi cu prietenie către Arnäs. La început primea de zece ori mai multe monede la schimb pentru bunurile vândute decât putea primi acum, când toată lumea îi urma exemplul. Doar pentru că fusese primul îşi dublase averea în primii câţiva ani. Tot timpul Sigrid îl liniştise spunându-i că folosirea monedelor pentru plată era un lucru de viitor şi că se apropiau vremuri noi. Era înţelept acela care îşi veghea interesele în privinţa asta.

Avusese dreptate, ca de obicei. Nu mai înţelegea acum supărarea care îl apucase atunci când îşi dăduse seama pentru prima dată ce putere adunase grămadă în cuferele pentru bani. Apoi voise s-o pedepsească aspru, s-o facă să guste puţin din nuia şi să-i arate care era locul cuvenit pentru o nevastă! Dar supărarea îi trecuse destul de repede. În schimb, începuse să simtă din ce în ce mai mult ce simţea acum, când îşi cuprindea cu ochii tot avutul, înţesat de viaţă, care fusese făcut aici la Arnäs. Se întoarse către Dumnezeu cu o rugăciune de mulţumire pentru că îl dăruise cu cea mai isteaţă soţie din tot Götalandul.

Sigrid era cu adevărat un dar de la Dumnezeu. Când era singur şi numai Dumnezeu îi putea auzi gândurile, Magnus recunoştea lucrul acesta fără amărăciune. Numai el şi Dumnezeu şi, da, Sigrid ştiau asta. Toată lumea credea că totul fusese făcut numai după capul lui, înflorirea pământurilor din jurul Arnäsului şi a celor două sate dinspre Forshem care aparţineau Arnäsului. Îl admirau ca pe un mare bărbat şi ca pe unul care ştia să facă avere.

Gândea oare şi Sigrid că şi el credea în închipuirea asta lăudăroasă? Nu era prea sigur. Recunoştea că era mai bine să n-o lase niciodată să înţeleagă că el pricepea că ea era forţa care îl mâna în viaţă.

Îşi găsea alinare la gândul că era legat de Sigrid şi ea era legată de el, căci ce unise Domnul nici un om nu putea despărţi. Tot ceea ce creştea şi înflorea în jurul Arnäsului îi avea pe amândoi drept rădăcini, aşa cum Eskil şi Arn aveau pe jumătate şi sângele lui şi pe al lui Sigrid.

Dacă avea dreptate – şi cu siguranţă trebuia să aibă, căci asta era rânduiala creştinească –, atunci chiar era un mare bărbat, pentru că Dumnezeu, în mare mila sa, îl făcuse aşa. Şi cum putea să fie altfel, decât prin mila Domnului?

În Västra Götaland, iarna era timpul sărbătorilor. Iarna asta, anume, fuseseră un număr neobişnuit de prilejuri festive. Săniile împânziseră ţinutul şi asta nu numai pentru că oaspeţilor le era poftă de carne friptă şi de bere. Pentru unii acestea erau zile reci, pline de nesiguranţă; pentru alţii erau zile de făurit planuri în cuptorul intrigilor. Erik Jedvardsson anunţase că are de gând să viziteze Arnäsul înainte de miezul iernii şi dădu drept motiv faptul că erau multe de discutat, afară de acela că soţia lui Kristina era înrudită cu Sigrid.

Magnus se întreba ce-o fi vrut să spună zicând că „aveau multe de discutat“. Era un lucru ameninţător pentru că toată lumea ştia că Erik Jedvardsson era un om plin de planuri ambiţioase ca să se înalţe pe sine. În cel mai rău caz, urmărea puterea regală. Dacă era aşa, trebuia să vadă care i-ar fi duşmanii şi care i-ar fi prietenii în această luptă.

Magnus ştia ce îşi dorea el pentru viaţa lui: să ridice un Arnäs puternic şi bogat şi o bună moştenire pentru Eskil, şi să îi pună ceva deoparte şi lui Arn. Cine îşi îngăduia să se lase momit în manevrele pentru coroana regală putea să aibă mult de câştigat, dar putea să şi piardă totul. El voia să continue să construiască, să facă negoţ şi să strângă pământuri mai multe. Acesta era drumul lui sigur către belşug şi către o viaţă mai bună.

Pe de altă parte, dacă ar fi susţinut pretendentul greşit la tronul regelui ar fi avut, inevitabil, consecinţe periculoase. Următoarea dată când cel care ar fi reuşit i-ar fi fost oaspete, probabil ar fi vrut să ştie de ce a fost lăsat de izbelişte când avea nevoie de sprijin. Magnus nu ştia prea multe despre Erik Jedvardsson, dar destul cât să înţeleagă că omul nu numai că era sigur că va intra în luptă, dar avea şi renumele unuia care nu-şi iartă uşor duşmanii. Magnus risca să iasă în pierdere indiferent de alegerea pe care ar fi făcut-o.

În taină, Magnus acceptase că nu era un războinic. Desigur, ştia ce să facă cu un scut şi o sabie – la urma urmei, despre ce altceva fusese vorba atunci când se pregătise în tinereţe? Numără vreo duzină de oameni în jurul lui, toţi rude îndepărtate şi majoritatea genul de oameni care aveau speranţe slabe la vreo moştenire şi nu aveau altă îndemânare decât să ţină arma în mână. Stârpituri leneşe, majoritatea dintre ei, gândi Magnus. Avu nenumărate necazuri să-i facă să-şi petreacă doar jumătate din orele de lucru făcând tâmplărie sau bărci, singurele feluri de muncă pe care aceştia le găseau acceptabile, şi nu demne de „truditorii robi“. Pretindeau că jumătatea cealaltă de timp o foloseau să exerseze mânuirea armelor ca să-l poată servi cum se cuvine atunci când li se cerea. Din ce vedea Magnus, exersatul le lua mai puţin timp decât aveau nevoie să-şi astâmpere setea cu bere.

Totuşi, asta era. Avea la îndemână doisprezece ostaşi. Şi, în plus, mai putea echipa încă vreo opt duzini de ţărani din cele două sate Forshem.

Acesta nu era un număr care să încline balanţa de o parte sau de cealaltă în vreo bătălie pentru tron. Dar forţa reală conta mai puţin decât alte considerente – era crucial pentru prosperitate pe viitor şi pentru bunăstare să fie cunoscut ca un susţinător al pretendentului câştigător. De fapt, hotărârea de a se da de partea sau împotriva lui Erik Jedvardsson depindea mai puţin de ceea ce făceau jumătate dintre neamurile lui din Västra Götaland, ci mult mai mult de sfaturile celeilalte jumătăţi de familie care trăia în Bjälbo sau în apropiere în Östra Götaland.

Magnus trimisese un om cu un mesaj pentru Birger, fratele său mai tânăr, care vorbea în numele clanului din Bjälbo în multe chestiuni încâlcite, chiar dacă nu era nici cel mai în vârstă şi nici cel mai potrivit ca rang. Birger era văzut de toţi ca fiind atât deştept cât şi cu principii în probleme de politică şi ca un om căruia i se hărăzise să ocupe o poziţie înaltă în ţinut, în ciuda pufului din barbă. Nu conta cine avea să devină conducătorul, căci clanul din Bjälbo era puternic atât ca pământuri cât şi ca ostaşi.

Birger, ca întotdeauna cu zâmbetul pe buze, sosi năvalnic pe deasupra zăpezii ca un vârtej în seara dinaintea venirii lui Erik Jedvardsson. Îşi mână sania în curte şi opri în faţa sălii mari cu o întoarcere iute, împroşcând zăpada cu tălpile săniei. Sări sprinten din sanie lăsând-o să fie luată în grijă de robii de la grajduri, care se grăbeau acum spre el. Din mers aruncă un lup mort în curte. Acesta fu dus la tăbăcărie ca să fie jupuit imediat, pentru că mulţi dintre robi credeau că aducea veşti rele să ai un lup mort aproape de casele oamenilor.

Aruncându-şi desaga cu hainele bune pe spate, Birger deja pornise atunci când Magnus veni grăbit afară să-l întâmpine. Până să intre în sală şi să-i dea bineţe lui Sigrid, era gata să aducă laude noii lor construcţii. Condus de Sigrid şi cu Magnus tropăind din urmă, Birger fu dus să vadă acareturile. Simţi cum radiază către el căldură dinspre zidul frontonului, înăuntrul căruia ardea cu flăcări învăpăiate un foc uriaş. Îşi frecă mâinile cu plăcere şi îşi alese de îndată un loc pentru culcuş. Îşi îngrămădi lucrurile în firidă şi veni imediat să se aşeze pe scaunul alungit de lângă foc. De îndată ce se aşeză, îşi începu istorisirea despre felul cum trecuse peste gheaţa Vänernului. Urmărise o haită de lupi şi, pe zăpada subţire care acoperea gheaţa, caii reuşiseră să-i ajungă repede din urmă. Săgetase un lup, dar apoi fiara moartă se prinsese printre tălpile săniei, iar ceilalţi scăpaseră, mare ghinion.

Apoi întinse mâna în semn clar că aştepta să primească o ulcică de bere în ea, fără să arunce măcar o privire către robul care i-o întinse. Închină pentru stăpânii casei, oftă satisfăcut şi păru foarte mulţumit de sine.

Magnus se simţea aproape lovit de tâmpenie în prezenţa acestui frate mai tânăr şi plin de viaţă pentru care nimic nu părea greu, care călătorise cu sania singur pe vreme rea peste gheaţa înşelătoare a lacului tocmai de la Bjälbo până la Arnäs într-o singură zi şi ajunsese de-a dreptul netulburat. Îl făcea pe Magnus să se întrebe cât de mult însemna să aibă acelaşi tată, căci cei doi fraţi aveau mame diferite.

Le luă ceva vreme să-şi împărtăşească ce mai făceau rudele din cele două ţinuturi. De îndată ce lămuriră şi chestiunea familiei, Magnus, aproape cu sfiiciune, ridică problema situaţiei dificile pe care ar fi putut s-o aibă de înfruntat în ziua următoare. Birger nu găsea nici asta a fi o problemă prea mare. Îşi înregimentă argumentele în câteva vorbe.

– E adevărat, zise el întinzând mâna pentru o altă ulcică de bere, că omul nostru, Erik Jedvardsson, o să ajungă fie rege, fie cu un cap mai scurt, fie amândouă. Ştim cu toţii asta. Nu poate să pună nici un fel de presiune pe noi ca să ne determine să luptăm de partea lui. Nu poate câştiga Östra Götaland fără Västra Götaland sau viceversa. Sunt de acord că ar putea să obţină sprijinul sviarilor. Dacă aşa va fi, atunci va trebui să gândim lucrurile din nou pentru că regulile jocului se vor fi schimbat. Destul despre asta. Când mâncăm?

A doua zi, sosirea lui Erik Jedvardsson la Arnäs confirmă zvonurile. Veni cu patru sănii şi cu doisprezece oşteni, de parcă ar fi fost deja rege sau cel puţin vreun duce. Mai rău era că ajunsese cu patru ore mai devreme decât era aşteptat, pentru că nu pornise în aceeaşi zi de la ferma lui, Ladås, pe râul Lidan, ci se oprise peste noapte cu vechilul regelui Sverker la conacul regal din Husaby.

Fuseseră toţi luaţi ca din oală. Carnea de pe frigări era doar pe jumătate friptă, napii abia erau trimişi către cuhnie, iar Sigrid abia reuşise să termine de aranjat camera şi de pus înapoi la loc tapiseria. Era hotărât, după o gustare scurtă, urmau să se împartă în grupuri. Magnus îi porunci celui mai mare dintre oştenii săi să îi ia în grijă pe războinicii din Ladas şi să se asigure că li s-a oferit un loc bun pentru odihnă şi că nu rămân însetaţi. Sigrid o invită pe Kristina să îi arate casa şi celelalte clădiri noi, iar Magnus îl însoţi pe Erik Jedvardsson să-i arate fortificaţiile.

Erik Jedvardsson refuză să se lase impresionat de tot ceea ce vedea. Pentru început spuse că zidurile erau prea joase şi prea uşor de spart.

În plus, deşi era o socoteală isteaţă să construieşti două şanţuri cu apă pentru apărare, nu mai făceau mare lucru ca apărare atunci când îngheţa apa. Continuă aşa, făcând tot timpul comparaţie cu ce clădiri avea el, mai ales cu biserica pe care o ridica la Eriksberg. Tocmise meşteri englezi, aduşi cu ajutorul rudelor tatălui său din Anglia. De fapt, îi sugeră lui Magnus că ar fi bine dacă ar angaja şi el englezi, pentru că ei nu trebuiau să se întoarcă acasă în primăvară.

Magnus îşi păstră cumpătul, dar se simţea foarte stânjenit în compania lui Jedvardsson. Omul era mai înalt şi mai greu decât el şi se purta de parcă el era gazda, nu oaspetele. Dar Magnus avu o surpriză plăcută când ajunseră la inspecţia grajdurilor şi a sălii mari.

Când îi povesti despre metodele de construcţie, Erik Jedvardsson recunoscu că toate acestea erau lucruri noi pentru el. De unde venea el încă se mai construia cu buşteni despicaţi aşezaţi în picioare, închişi cu lut şi paie.

Magnus se simţea mai bucuros acum, deşi, în adâncul inimii, ştia că Sigrid fusese cea care îl convinsese să accepte aceste înnoiri. Era sigur că ea nu s-ar fi supărat dacă el ar fi descris totul ca şi cum ar fi fost ideea lui.

Când Jedvardsson fu poftit în sală, îl izbi căldura care radia din zidul de piatră din spatele mesei pentru oaspeţi şi aduse laude cu glas destul de ridicat. Păşi pe lângă zidul cel lung şi îşi purtă mâna de-a lungul peretelui să vadă dacă nu cumva era vreun firicel de frig. În timp ce primejdiosul lor oaspete aştepta să fie adusă berea, Magnus îi spuse că aici, la ei, în nord, unde pădurile din sud se întâlnesc cu cele din nord, erau păduri foarte bune ca înălţime, pini drepţi şi mulţi pomi buni de tăiat. Berea îi încălzise, iar Magnus începu să se simtă mai în largul lui.

Sigrid avu şi ea parte de probleme atunci când îi arătă casa rudei sale, Kristina. Atmosfera dintre ele era în cel mai bun caz politicoasă şi distantă, deoarece Kristina începuse gâlceava atât cu preoţii cât şi cu regele Sverker din pricina drepturilor ei asupra Varnhemului. Lăsase să se înţeleagă limpede că cel puţin o parte din moşie trebuia să fi fost a ei şi că ea n-avea nici o intenţie să dea proprietatea ei vreunor călugări bătrâni. Dar, pentru că bărbaţii nu erau de faţă, nu era de aşteptat că o să pomenească ceva despre asta.

Kristina nu întârzie să se lase impresionată de diferitele îndeletniciri care prosperau în jurul fortăreţei. Au ocolit tăbăcăria din cauza mirosului, dar au vizitat cuhnia, atelierul meşterilor pietrari şi fierăria, dogăria şi locul unde pregăteau şi păstrau inul şi trăgeau firul pentru pânză. Apoi au umblat pe la magazii şi pe la colibele robilor. Într-una dintre colibe au dat peste un cuplu împreunându-se, dar n-au fost luate prin surprindere şi doar au strigat câteva vorbe vesele din mers către perechea stânjenită. Kristina zise în glumă că acasă castrase unul din doi bărbaţi pentru că slugile astea se înmulţeau la nesfârşit şi dădeau prea multe guri flămânde de hrănit. Sigrid spuse că ea oprise lucrul acesta, deşi nu de dragul bărbaţilor – ceea ce nu însemna că nu le făcuse plăcere cu asta. Motivul ei era că la Arnäs puteau să se descurce cu orice număr de robi. Kristina nu putu pricepe argumentul ei. Mai mulţi robi însemnau mai multe burţi de umplut, iar asta însemna că trebuiau căsăpite mai multe animale şi că trebuiau trimise la moară mai multe grâne – nu era clar ca bună-ziua?

Sigrid încercă să explice că mutau oameni afară din fortăreaţă şi îi puneau să despădurească mai mult pământ, iar apoi îi eliberau, şi că astfel puteau să ţină pasul cu modul lor de înmulţire. Următorul pas însemna să profite în fiecare an de măsurile de grâne care veneau în plus de pe noile ogoare. În plus, robii tindeau să mănânce mult mai puţin atunci când trebuiau să îşi plătească singuri mâncarea. Atât de mult îşi preţuiau libertatea.

Kristina se mulţumea doar să chicotească auzind modul acesta ciudat de a gândi, zicând că era ca şi cum ar fi dat drumul libere unor vaci şi apoi ar fi aşteptat să se mulgă, să se căsăpească şi să se frigă singure! Sigrid pricepu repede că n-avea rost să încerce să explice totul şi, în schimb, o luă pe Kristina până la locul de îmbăiere, acolo unde câţiva robi se spălau, pregătindu-se să îi servească la masă în sala mare către seară.

Aburii năvăliră afară într-un nor uriaş când deschiseră ele uşa, iar aerul fierbinte şi umed dinăuntru întâlni frigul din miez de iarnă de afară. Când închiseră uşa în urma lor şi aerul deveni mai limpede, Kristina, pentru prima dată, era prea plină de uimire să îşi arate mirarea. Încăperea era înţesată cu bărbaţi şi femei, toţi goi, cărând vedre cu apă fierbinte pe care le goleau într-un hârdău din lemn de stejar. Alţii stăteau în putini pline cu apă aburindă. Sigrid se apropie de una dintre roabe şi o rugă pe Kristina să-i atingă pielea. Nu i se părea şi eu că femeia arăta bine, fiind sănătoasă şi bine hrănită?

Da, cu siguranţă, arată foarte bine – toţi arătau aşa. Dar ce era-n mintea lui Sigrid, să-i lase să folosească atâta lemn pentru foc şi să se îmbăieze, de parcă ar fi fost oameni cumsecade?

Sigrid o lămuri că robii lucrau în casa mare, cei care răsuceau frigările şi serveau carnea şi berea şi făceau curăţenie noaptea. Sigur Kristina era de acord că e mai bine să fii servit de oameni care nu duhnesc, nu-i aşa? Grupul acesta va primi de fapt şi schimburi curate din pânză după ce se vor îmbăia – Arnäsul producea mai multă pânză decât putea să vândă.

Kristina continua să clatine din cap. Ea nu-şi putea ascunde mirarea la vederea acestui mod trăsnit de a îngriji robii. Păi ar putea să le vină tot felul de idei. Deja au tot felul de idei, zise Sigrid zâmbind.

Dar avură o privelişte plăcută atunci când începu seara banchetul: o procesiune de servitori curăţaţi cu peria, în schimburi din pânză albă, aducând primul fel de mâncare. Aduseră carne, napi, pâine albă şi supă făcută din ceapă, fasole şi ceva pe care Sigrid le numise sfecle roşii, ceva nou pentru oaspeţi.

Magnus se aşezase în jilţul lui norvegian încrustat cu dragoni, iar Erik Jedvardsson stătea alături de el. Birger era la stânga şi după el fiii lui Magnus, Eskil şi micul Arn, împreună cu Knut, fiul lui Erik Jedvardsson, care era cam de aceeaşi vârstă. În dreapta jilţului stăteau Kristina şi Sigrid. Torţele unse cu catran ardeau în soclurile lor din fier rânduite de-a lungul zidurilor. Cei douăzeci şi patru de oşteni, aranjaţi strict după rang, stăteau la masa cea lungă care era luminată cu lumânări scumpe din ceară, ca o biserică. Peretele din piatră dindărătul mesei din capăt îşi împrăştia căldura, deşi aceasta descreştea încet pe lungime către capătul sălii. Cei mai tineri dintre oşteni se înfăşurară curând în mantiile lor groase, pentru că erau aşezaţi cel mai departe.

Bărbaţii care grijeau de frigări începură a servi carnea cea mai fragedă, care durase cel mai puţin să se frigă, carnea purceluşilor de lapte – doar ca un aperitiv. Frigările puse deasupra vetrelor dintre cele două jumătăţi de sală erau deja pline cu feluri mai bogate de carne care urmau să fie servite – viţel, berbec şi carne de porci tineri. Acestea urmau să fie servite cu pâine neagră mai puţin bună ca să-i mulţumească pe cei cărora nu le păsa de pâinea albă, un moft nou descoperit. Berea curgea în valuri, fie din aceea tare, simplă, fie condimentată, din aceea pe care ar fi băut-o cu plăcere femeile şi copiii, aromată cu miere şi cu boabe de ienupăr.

La început, banchetul părea a fi un succes. Toţi vorbeau cu uşurinţă despre nimicuri lipsite de importanţă, iar Birger, ca întotdeauna cu zâmbetul pe buze, mai povesti o dată aventura pe care o avusese cu o zi mai înainte. Erik Jedvardsson şi oştenii lui închinară în cinstea gazdelor. Magnus şi oamenii lui băură şi ei în cinstea oaspeţilor. Toată lumea părea fericită.

Erik Jedvardsson reuşi să mai laude sala mare o dată, vorbind despre proporţiile potrivite ale acesteia şi despre modul nou şi iscusit de a ridica zidurile. Continuă să vorbească despre dragonii ciopliţi pe jilţ şi, mai presus de toate, despre paturile care fuseseră înşiruite pe una din laturile încăperii. Erau puse unul peste celălalt şi înzestrate cu o mulţime de pături şi de blănuri, astfel că era posibil să primească un număr destul de mare de oameni în fiecare pat fără să le fie prea cald sau să stea prea îngrămădiţi. Spuse că era ceva de reţinut pentru atunci când plănuia să-şi înlocuiască şi el casa lungă. Magnus explică modest că aranjamentul paturilor aşa cum le aveau ei puse era destul de comun în Norvegia. Aşa cum ştia orice norvegian, ridicarea patului de pe pardoseală însemna şi o îndepărtare faţă de frig. Dar cu cât Erik Jedvardsson continua să toarne mai multă bere pe gât, cu atât vorbele lui deveneau mai puţin plăcute. La început abia se observa un ton ceva mai aspru. Făcea glume despre regele Sverker, singurul rege nordic care câştigase un război prin laşitate, şi despre călugări şi necazurile pe care aceştia le puteau pricinui. Apoi reveni la regele Sverker şi zise că e un bătrân neputincios, a cărui căsnicie cu o femeie încă şi mai în vârstă decât el nu era nimic altceva decât o glumă. Păi, femeia asta, Rikissa, mai fusese nevasta unui străin, vreun rus sau cam aşa ceva – oricum, unul care trăise pe malul celălalt al mărilor de răsărit.

– Dar, dragul meu oaspete, zise Sigrid, părând foarte veselă de parcă i s-ar fi urcat şi ei berea la cap, făcând-o să se simtă mai puţin răspunzătoare pentru limba ei decât de obicei, făcând ceea ce a făcut, Sverker şi-a salvat regatul de la război şi de jafuri. Cu siguranţă că v-aţi gândit şi la asta, nu? Magnus o privi aspru, dar ea se făcu că nu-l observă.

– Ei, na! Va trebui să aşteptăm şi să vedem ce fapte măreţe o să facă bătrânul şubrezit cu cocoşelul lui pentru de două ori văduvita lui tovarăşă de pat, zise Erik Jedvardsson cu glas răsunător, mai degrabă către oştenii lui decât către Sigrid. Oamenii se părea că-i găsesc amuzante spusele.

Sigrid răspunse fără să clipească.

– Fiul Rikissei din prima căsătorie este Knut Magnusson, noul rege al Danemarcei. Ar fi foarte puţin probabil să atace ţara în care mama sa e regină. Atunci când oaspetele deveni mohorât şi taciturn, ea zâmbi veselă şi continuă să vorbească deschis în tăcerea aceea dureroasă, zicând că chiar şi un bătrân care nu mai izbutea fapte de bărbăţie în pat încă mai putea folosi politica de budoar să se păzească de războaie. Aşa că mădularul lui nevolnic ar fi putut încă să rezolve totul, iar acesta nu era un lucru care se întâmplă în fiecare zi. Gluma ei despre mădularul nevolnic al regelui îi făcuse pe oşteni să râdă şi mai tare decât la glumele lui Erik Jedvardsson. În momentul acela, Sigrid privi în pământ cu sfială, părând să roşească la ceea ce tocmai ea spusese. Magnus însă ştia mai bine şi se gândi că situaţia devenise din rea şi mai rea. Nimeni nu ştia mai bine decât el că limba soţiei lui putea fi şi dulce, şi muşcătoare în acelaşi timp. Dacă adunarea aceasta avea să se transforme într-o luptă a iscusimii minţilor, iar vorbele aveau să zboare ca nişte săgeţi ascuţite, atunci Sigrid avea să-i bată pe toţi, poate în afară de Birger. Asta nu trebuia să se întâmple.

Încercă să abată discuţia punând la bătaie un discurs lung şi mai degrabă încâlcit despre cât de importanţi erau călugării în treburile ţării. Aceştia aduseseră atât de multe cunoştinţe noi. Era limpede, chiar şi numai aruncând o privire prin Arnäs. De pildă, noile metode de construcţie, felul lor iscusit de a atârna roţile de moară, mai mari decât au fost vreodată, şi culturile fuseseră îmbunătăţite prin seceratul grâului în toamnă şi lăsând seminţele să fie puse bine pentru iarnă ca să crească puternice în primăvară şi să dea rod bun în vară. Şi, altceva, folosirea monedelor de argint în locul schimbului de bunuri, asta chiar că era un lucru pentru viitor. Vorbi despre multe alte idei, majoritatea aflate de la Sigrid, dar numai el şi Sigrid ştiau de unde.

Într-adevăr, era greu pentru un oaspete să îşi întrerupă gazda, dar atunci când Magnus începu să se repete şi ajunse a treia oară la monedele de argint şi la negustorie, Erik Jedvardsson se ridică cu gesturi largi şi anunţă că el iese să se pişe. Magnus tăcu şi îi aruncă o privire îngrijorată lui Birger. Dar Birger continua să zâmbească şi nu părea îngrijorat câtuşi de puţin. Se aplecă şi îi şopti lui Magnus că acesta era un moment bun pentru toată lumea să iasă afară să se pişe, pentru că în curând oaspeţii aveau să le spună pentru ce veniseră. Jumătate dintre oşteni urmară exemplul nobilului oaspete şi în curând bărbaţii erau aliniaţi afară, vorbind prieteneşte în timp ce se deşertau peste crengile de pin împrăştiate pe jos tocmai pentru lucrul acesta. Pe timpul iernii îndeosebi, curtea din faţa casei ar fi putut să înceapă să arate destul de rău după o masă îmbelşugată dacă nu erau puse pe deasupra crengi de pin, pe care robii le schimbau la intervale regulate.

Când Erik Jedvardsson se întoarse pe scaunul de lângă Magnus şi i se înmână o ulcică nouă cu bere, îşi ridică braţul încet în semn că voia să vorbească fără să fie întrerupt. Birger se uită şi el către Magnus şi dădu din cap în semn de sprijin.

– Înainte ca această ospitalitate minunată să ni se urce la cap şi să ne credem nişte uriaşi... începu el şi apoi zâmbi aşteptând ca râsetele de aprobare ale oamenilor săi să se mistuie, e vremea să discutăm o problemă serioasă. Zilele regelui Sverker sunt numărate. Nu spun lucrurile altfel decât sunt. Nu i-a mai rămas multă vreme pe pământ. Fiul lui cel mai mare, Karl, s-a înfundat acolo în Linköping, crezând că tronul regal o să-i cadă pur şi simplu în braţe. Suntem mulţi în Västra Götaland care credem că e de neîngăduit să lăsăm să se întâmple una ca asta. De vreme ce sunt unul dintre aceşti oameni, o să vă pun vouă, prietenilor şi neamurilor mele, aceeaşi întrebare. O să am parte de sprijinul vostru sau va trebui să părăsesc casa aceasta a voastră ca duşman?

Sala amuţise cu totul. Chiar şi cei trei băieţi care stăteau lângă Birger păreau uimiţi şi se uitau cu ochi mari către Erik Jedvardsson. Jedvardsson îi speriase. Magnus aruncă spre Birger o privire disperată. Birger zâmbi puţin şi dădu din cap în semn că va prelua el responsabilitatea pentru răspunsul care era aşteptat.

– Mărite Erik, vorbiţi cu atâta ardoare şi hotărâre încât nu mă îndoiesc nici o clipă că dumneavoastră trebuie să fiţi viitorul nostru rege, zise Birger. Vorbise cu glas tare, ca să ştie toată lumea că nu vorbea Magnus, ci el, fratele mai tânăr, dintr-un scaun mai puţin înalt. Lăsaţi-mă să vă răspund eu cel dintâi. Vorbesc în numele rudelor din Bjälbo, aşa cum mi s-a cerut. Fratele meu Magnus va răspunde mai târziu, dar sunt sigur că ştiţi că familiile noastre sunt strâns unite cu legături de sânge şi e foarte puţin probabil să se întoarcă una împotriva celeilalte. Puteţi să vă încredeţi în noi. Nu vă suntem duşmani, dar nici nu vă suntem prieteni în această privinţă. Dacă aspiraţi să deveniţi rege, aţi face bine să începeţi într-o altă parte a ţării. Trebuie să-i determinaţi pe sviari să vă aleagă rege la Pietrele din Mora. Dacă vă învredniciţi să îi convingeţi să facă asta, cauza dumneavoastră este deja pe mai mult de jumătate câştigată. Dar dacă încercaţi să deveniţi rege peste Västra Götaland împotriva voinţei celor din Östra Götaland, sunteţi condamnat la război şi nimeni nu poate şti cine va ieşi învingător dintr-un astfel de conflict dureros. Orice aţi avea de gând să faceţi, va trebui să-i câştigaţi de partea dumneavoastră mai întâi pe sviari. Atunci când veţi fi făcut asta, de bună seamă că veţi putea să vă bizuiţi pe sprijinul nostru, al tuturor. Nu eşti de acord şi tu, frate Magnus?

Magnus înţelese că toţi cei din încăpere se uitau cu interes la el. Liniştea era ca acel moment când coarda arcului era întinsă până la capăt, chiar înainte ca săgeata să îşi înceapă zborul către ţintă. Să dea din cap încet şi gânditor părea tot ceea ce ar fi putut să facă, de parcă ar fi fost un bătrân înţelept. Un murmur de nemulţumire porni dinspre oştenii lui Jedvardsson din capătul celălalt al sălii.

Erik Jedvardsson se făcuse foarte roşu la faţă.

– Birger, nu eşti decât un bădăran necioplit, răcni el. Te-aş lovi să te las mort pe loc pentru obrăznicia ta, aici şi acum. Cine te crezi, de să-l înveţi pe un războinic în toată firea cum să-şi facă treburile?

Făcu un gest în direcţia cingătorii de parcă ar fi uitat că nu se mai cădea să vii cu arma la un ospăţ. Toate armele trebuiau puse în rastelul din hol de lângă frigări. Pe Birger nu-l sperie faptul că Jedvardsson întinsese mâna către teaca lui goală, pentru că văzuse în ce postură se găsea. Zâmbetul lui nu mai şovăi.

– Poate că mă socoteşti doar un bădăran necuviincios, Erik Jedvardsson, începu el să vorbească chiar şi mai tare decât mai înainte, astfel încât toţi cei din sală să nu piardă nici o vorbă, dar ăsta e un lucru mărunt pe lângă marea nenorocire pe care ai atrage-o asupră-ţi dacă te-ai hotărî să ridici spada împotriva mea.

– Îţi închipui că ai rezista mai mult de o clipă într-o luptă cu sabia împotriva mea, ticălosule? zbieră Erik Jedvardsson, încă şi mai roşu la chip decât era.

Tuturor celor din sală li se făcu teamă pentru ceea ce ar fi putut urma, iar una dintre roabe se strecură şi îi conduse pe cei trei copii mai departe de locurile lor de lângă Birger.

Birger se ridică încet, cu zâmbetul încă neşters, şi zise:

– Trebuie să îţi cer, Erik Jedvardsson, să iei aminte că eşti oaspetele nostru şi că trebuie să te stăpâneşti. Dacă tu şi cu mine am ajunge unul în faţa celuilalt cu sabia în mână, rezultatul ar fi rău pentru tine indiferent ce s-ar întâmpla. Dacă mori acum, n-ai să mai ajungi niciodată rege. Dacă mă ucizi, restul vieţii tale ar deveni o călătorie nesfârşită din judecată în judecată pentru că rubedeniile mele din Bjälbo te-ar vâna – iar dacă n-ar reuşi să te facă să plăteşti aşa, pur şi simplu te-ar ucide, mai devreme sau mai târziu. Linişteşte-te şi gândeşte-te! Ai un regat întreg la îndemână, despre asta n-am nici o îndoială. Nu-l pierde numai pentru că ţi se pare că vorbitorul pentru cei din Bjälbo e prea tânăr şi prea necopt la minte pentru această lucrare. Câştigă sprijinul sviarilor mai întâi şi apoi întoarce-te către noi. A doua oară îţi spun, acesta este sfatul meu pentru tine.

Birger se aşeză, părând a fi lipsit şi de cea mai mică grijă din lume, şi făcu semn cu mâna către robii înspăimântaţi să mai aducă bere. Chipul lui Erik Jedvardsson era întunecat de furie, dar aşteptă puţin înainte să dea răspunsul. Înţelesese cât se poate de bine adevărul lucrurilor rostite de Birger. Tânărul vorbise bine şi la fel de limpede ca apa. Dar se trezise el însuşi criticat în faţa oamenilor săi şi înfăţişat într-o lumină proastă de către un tinerel cu gura iute şi asta încă îi apăsa pe cuget. Ceea ce se spusese fusese auzit de toată lumea şi nu mai putea fi luat înapoi.

– Fie cum o fi, zise el în cele din urmă. E adevărat că deja aveam în gând să mă duc la Pietrele din Mora să-i înduplec pe sviari, aşa că suntem de acord amândoi cu asta. Cât despre trăncăneala ta, atunci când îţi voi fi rege am să-mi amintesc că avem o socoteală unul cu altul.

– Despre asta nu am nici fir de îndoială, viitorul meu stăpân şi rege, zise Birger, al cărui zâmbet se întinsese până ajunse un rânjet larg. Făcu o pauză şi zise cu viclenie: Dar, de vreme ce pari a fi de acord cu sfatul meu, de ce nu mă faci ducele tău în loc să te apuci de socoteli cu mine?

Pesemne că felul cum vorbise, glasul vesel, zeflemitor aruncat direct în faţa adversarului, aduse schimbarea aceea uimitoare. La început, Erik Jedvardsson rămase tăcut, păstrând încă înfăţişarea întunecată, în timp ce Birger continua să-i zâmbească. Apoi chipul i se încreţi brusc într-un rânjet şi izbucni în hohote de râs. În curând începură să râdă şi ai lui, iar Magnus li se alătură şi el. Râsul se răspândi şi printre femei, apoi şi la robi şi în cele din urmă începură să râdă şi copiii, care între timp primiseră încuviinţare să revină la locurile lor de la masă. Întreaga încăpere se umpluse de un hohot general, iar norii întunecaţi de furtună se împrăştiaseră cu totul. Erik Jedvardsson crezu de cuviinţă să amâne continuarea discuţiei despre coroană pe altă dată şi că acum cea mai bună idee era să arate ce om jovial şi plăcut era el. Bătu din palme şi puse să fie chemat bardul norvegian pe care îl adusese cu sine. Omul urma să le istorisească despre zilele când bărbaţii nordici aveau încă simţul aventurii şi nişte inimi atât de îndrăzneţe cum rareori mai puteai găsi în zilele noastre.

Sigrid dădu de ştire roabelor că venise vremea pentru cei trei copii să meargă la culcare. Pusese să se pregătească paturi pentru copii într-una dintre cuhnii, pentru că găsea nepotrivit pentru nişte copii să îşi petreacă o noapte întreagă cu oamenii mari care trăgeau la măsea de parcă intraseră zilele în sac.

Eskil le urmă pe roabe ascultător, căscând şi convins pe deplin că patul lui cald era un loc mult mai bun decât să stea acolo şi să asculte nu ştiu ce ins spunând poveşti pe care toată lumea le mai auzise în limba lui veche şi prostească. Arn şi Knut mai voiau să rămână, dar tropăitul şi scâncetele nu le-au fost de nici un folos.

În curând au fost toţi înfăşuraţi sub straturi groase din piei de oaie în cuhnie, unde trei dintre cele mai mari cazane fuseseră umplute cu cărbuni încinşi. Eskil în curând se întoarse cu spatele către cei mici şi adormi adânc. Dar Arn şi Knut rămaseră treji de-a binelea.

Şoptindu-şi unul celuilalt, în curând puseră la punct un plan. Mergând de-a buşilea sub strălucirea jarului din vatră, îşi puseră înapoi pe ei hainele şi păşiră tiptil afară în întuneric, ca nişte elfi, pe lângă doi oşteni care vomau după uşă, şi se strecurară înapoi în sala mare. Acolo, într-un colţ întunecat de după uşă, se ghemuiră sub o pătură pe care o găsise Arn. O trase cu grijă peste amândoi, încât de dincolo de margine se mai vedeau doar căpşoarele lor blonde şi ochii lor mari. Tăceau şi stăteau nemişcaţi ca nişte şoricei.

Bardul era în miezul poveştii şi primi urale furtunoase la sfârşit. I se ceru să continue, însă el pretinse că ar fi prea ostenit. Cei care se ţinuseră până la sfârşitul poveştii ieşiră să se uşureze şi se întoarseră mai apoi în sala mare.

Deşi vreo duzină de oameni se împleticiseră pe lângă Arn şi Knut, nimeni nu-i băgase de seamă pe copiii care se ascundeau ca nişte pui de găinuşă sălbatică pe timpul nopţii prin pădure.

Apoi Erik Jedvardsson se ridică ţinând în mână cornul cu băutură care îi fusese pus dinainte. Se lăudă că o să-l golească pe tot până la ultima picătură. Apoi îl sorbi până la capăt, acolo unde un bărbat îşi găsea curajul, fără să îl desprindă nici măcar o dată de la gură. Când termină, le spuse că tocmai avusese o viziune, o revelaţie despre felul cum avea să arate noua uniformă a trupelor din regatul său. Va avea pe ea trei coroane regale aurite, una pentru Sviarland, una pentru Östra Götaland şi una pentru Västra Götaland. În spatele celor trei coroane urma să fie albastrul cerului. Făcu un legământ că aşa avea să arate straiul lui şi al oştenilor lui într-un viitor nu prea îndepărtat.

Sala cea mare fierbea de însufleţire şi de susţinere pentru Erik Jedvardsson. Simţea că ar mai fi avut multe de spus, dar în acelaşi timp îi venise şi foarte tare să se pişe. De vreme ce îndemnul să le facă pe amândouă era la fel de puternic, continuă să îşi ţină discursul zgomotos de beţiv în timp ce se îndrepta către uşă. Stărui că toţi cei care l-ar fi urmat şi-ar asigura pe viitor multă glorie în vreo cruciadă. Poate că prima dată ar avea de luptat numai cu finlandezii de pe malul celălalt al Balticei. De îndată ce finlandezii aveau să fie aduşi sub puterea Cărţii şi destul de încreştinaţi, Pământul Sfânt avea să le fie următoarea ţintă.

Cum ajunse la uşă, simţi că nu merita să meargă mai departe şi, ţinându-se de canaturi, se uşură chiar acolo. Nu-şi dădu seama că se pişa peste Arn şi fiul lui Knut, iar băieţii nu puteau să facă nimic decât să sufere în tăcere.

Nici unul dintre ei n-avea să uite vreodată experienţa acesta. Cu asupra de măsură cu cât se pişase pe ei un om care avea să devină nu numai rege, ci şi sfânt.

Arnäsul era încleştat în pumnul de fier al iernii. Toate drumurile către miazăzi fuseseră de neumblat încă de la slujba de Crăciun şi, cu toate că gheaţa de pe lacul Vänern ar fi putut să ţină cel puţin sănii cu tălpi late, nu părea să fie nici un motiv destul de întemeiat pentru cineva ca să se ostenească într-o călătorie. Ce ţinea Magnus în magazii pentru vânzare în Lödöse avea să valoreze de două ori mai mult la sfârşitul iernii, când cămările ar fi început să se golească.

Lucrul la Arnäs continua în acelaşi ritm – carnea era măcelărită şi afumată, butoaiele erau meşterite, lâna şi inul erau ţesute în atelierele femeilor şi transformate în pânzeturi groase şi tapiserii colorate în cinstea Domnului şi pentru plăcerea bărbaţilor şi femeilor.

Sigrid băgă de seamă o femeie pe nume Suom, o roabă foarte iscusită la ţesut şi deosebită de celelalte roabe. Avea părul auriu şi drept, nu întunecat şi cârlionţat şi era bine alcătuită şi plăcută la vedere. Încă nu avea copii şi lăsa impresia că este foarte retrasă. Părea să nu audă vorbele urâte sau să vadă rânjetele care le însoţeau atunci când trecea pe lângă atelierele de fierărie şi de dogărie cu capul ridicat semeţ. Sigrid o alese pe ea şi amândouă puteau fi văzute deseori lucrând împreună la gherghefuri.

Când Sigrid o întrebă pe Suom dacă voia să fie botezată în numele lui Hristos, Suom răspunse că nu, deşi cu sfială şi cu nelinişte. Sigrid n-o mai întrebă niciodată după aceea, dar continuă să mire cum de putea Suom, o păgână, să facă nişte imagini creştine atât de frumoase cu flăcările iadului, cu templele minunate construite în numele Domnului şi cu felurile în care războinicii luptau pentru templele Domnului şi câştigau bătălii împotriva puterilor întunericului.

Pe Magnus începu să îl intereseze ţesătoria. Inactivitatea silită din lunile de iarnă îl iritase şi îl plictisise. Nu era demn de el să îşi găsească ocupaţie prin ateliere, iar zăpada era prea adâncă pentru a-i îngădui îndeletniciri domneşti precum vânătoarea. De câteva ori Sigrid îi auzi paşii în zăpada de lângă atelierele de ţesătorie. Mai observase, de asemenea, şi că Suom tresărea cu ceva care semăna cu frica la auzul unor astfel de zgomote.

În cele din urmă Sigrid o întrebă cum stăteau lucrurile, cu severitate, dar fără să o ia pe ocolite. La început Suom tăgădui totul, puţin cam prea însufleţită. Apoi îşi ascunse chipul în palme şi izbucni în lacrimi.

Sigrid încercă să o liniştească, mângâind-o cu blândeţe pe spate în timp ce se întreba ce mai avea de făcut. Dacă Suom ar fi fost o femeie liberă, Magnus ar fi fost vinovat de preacurvie. Dar aşa nimic nu putea să-l împiedice pe stăpân să îşi facă plăcerile cu una dintre roabele lui, iar Sigrid înţelegea că Suom era o ispită pentru orice bărbat. De altfel, Sigrid era conştientă că, într-o oarecare măsură cel puţin, purta şi ea o parte din vină. Îşi găsea deseori scuze atunci când Magnus voia să se bucure de drepturile lui. Motivul îi era cunoscut doar ei, pentru că era un lucru pe care credea că nu l-ar înţelege: ea nu-şi mai dorea alţi copii, nu voia să îşi mai joace la zaruri alegerea între moarte şi durere.

Acum plătea preţul. Avea să îl urmărească mai îndeaproape pe Magnus. Dacă ar fi continuat aşa multă vreme, era cazul să-i sugereze să-şi mai domolească pornirile pentru plăcerile trupeşti. Deocamdată ea îi arătase lui Suom destulă bunăvoinţă ca să o facă să priceapă că Sigrid nu era o stăpână geloasă, un lucru pe care multe dintre roabe trebuiseră să-l îndure în trecut. Sigrid îşi aminti cu înfrigurare povestea despre o rubedenie, nu mai ţinea minte care dintre ele, care a pus la frigare o roabă mai jucăuşă şi i-a servit-o bărbatului la cină. Potrivit istorisirii, bărbatul fusese lecuit de mâncărimea lui pentru totdeauna.

Pentru copii, Eskil şi Arn, o iarnă grea însemna o distracţie minunată. Dascălul lor, Erlend, un frate laic de la Varnhem, plecase la mănăstire chiar înainte de Crăciun şi nu mai reuşise să se întoarcă prin troiene la Arnäs. Drept urmare, băieţii aveau zile libere când de fapt ar fi trebuit să buchisească textele latineşti despre sfântul filozof Bernard. Îşi petreceau libertatea fericiţi cu jocurile lor de iarnă şi cu poznele lor. Cel mai mult le plăcea să prindă şoareci vii pe lângă magaziile cu grâne şi să le dea drumul în cuhnie, unde erau o mulţime de roabe. După aceea fugeau chiţăind şi râzând înfundat în timp ce ţipetele ascuţite urmate de izbituri le dădeau clar de înţeles ce păţea şoarecele.

Odată se strecurară în magazia cu arme şi luară două scuturi rotunde vechi, pe care le duseră până la capătul drumului dinspre hambarul de după casa mare, acolo unde erau puse carele pentru fân de la sfârşitul verii. Aşezaţi pe scuturi, puteau apoi să-şi dea drumul până jos la vale ca nişte mici vidre. Râseră cu atâta inimă încât tatăl lor veni să vadă ce se întâmplă. Când văzu la ce erau folosite uneltele unor bărbaţi în toată firea se înfurie destul de tare încât să le tragă băieţilor câteva palme bune la fund, iar ei fugiră în atelierul de ţesătorie, scâncind pe lângă mama lor.

Dar astfel de supărări mărunte erau repede uitate. Svarte, unul dintre robi, văzu născocirea băieţilor şi se hotărî să-i ajute. Reuşi să găsească nişte scânduri potrivite în atelierul tâmplarilor, pe care le prinse una de cealaltă ca să facă o placă dreaptă. Apoi puse sub abur fierbinte unul dintre capete pentru destul timp încât să îl poată îndoi încet, ca să arate ca partea din faţă a unei tălpi de sanie. Cu o fâşie de piele de care să se ţină ca de un frâu, sania era gata şi începură iarăşi să se audă ţipete şi râsete de pe pârtie.

Când copiii lui Svarte văzură ce făcuse pentru fiii stăpânului, îl bătură la cap să le facă şi lor aceeaşi treabă. Atunci când el îi refuză, zicând că odraslele robilor erau de altă spiţă faţă de copiii stăpânului, nevastă-sa începu să îl împungă şi ea. În curând se văzu închis o zi întreagă în atelierul de tâmplărie, dar micile sănii pe care le făcu pentru fiii lui nu erau la fel de frumoase ca prima.

La început Magnus nu fu prea mulţumit să vadă că fiii lui se rostogoleau prin zăpadă şi se jucau cu copiii robilor. Eskil şi Arn urmau să crească şi să devină stăpâni de robi, nu să le fie prieteni.

Sigrid credea că trebuia să li se îngăduie copiilor să fie copii – după câţiva ani, cerinţele maturităţii aveau să îi marcheze oricum, şi pe tinerii robi, şi pe fiii stăpânilor deopotrivă. Şi apoi nici nu aveau lecţii de latină de făcut.

Ea zâmbi atunci când pomeni de latină, unul dintre zâmbetele ei zeflemitoare. Ideea că băieţii lui trebuiau să înveţe latina nu avea nici o noimă pentru Magnus, din ce putea ea să vadă. Era sigură că limba asta era cheia pentru viitorul lor, aşa cum era el convins că acest fel de cunoştinţe erau ceva pentru călugări şi preoţi. La Lödöse puteai foarte bine să faci negustorie chiar şi cu oameni din depărtări folosind limba obişnuită, chiar dacă uneori trebuia să încerci de mai multe ori şi să repeţi spusele mai rar şi mai tare. Totuşi, de îndată ce fratele laic reuşea să îşi croiască drum până aici de la Varnhem să înceapă lecţiile din nou cu băieţii, prieteşugul cu robii avea să ia sfârşit.

Dar vremea rece nu-şi descleşta nicidecum strânsoarea în care prinsese Arnäsul. Eskil şi Arn nu avuseseră niciodată parte de o iarnă mai bună şi se jucau din ce în ce mai mult cu robii. Au ridicat o fortăreaţă din zăpadă în care Eskil şi Arn făceau cu rândul care să fie asediatorul şi asediatul cu un număr egal de copii de robi sub comandă de fiecare parte. Eskil şi Arn îşi mânuiau micile lor săbii din lemn, iar ceilalţi trebuiau să se mulţumească doar cu bulgării de zăpadă. Din când în când mai căpăta câte unul vreo zgârietură şi se vărsau şi ceva lacrimi.

Îl ajutau pe Kol, fiul lui Svarte, care era cam de aceeaşi vârstă cu ei, să prindă şoareci vii pentru capcanele în care prindea hermine. Pieile erau foarte preţioase. Păi, trebuia să plăteşti patru piei să cumperi un rob.

Când lupii începeau să se apropie prea mult de Arnäs, Svarte ducea resturile de la măcelărie într-un loc în apropiere de fânăriile mai îndepărtate de case. În nopţile de iarnă liniştite, cu lună, când sunetele erau purtate pe distanţe mari, îi urmărea pe lupi dinăuntru.

Eskil şi Arn tânjeau să meargă cu el. Eskil stăruia, iar Arn dădea viguros din cap aprobându-l, că tatăl lor le dăduse voie să se ducă la pândă de lupi dacă nu făceau gălăgie. Svarte avea îndoielile lui, dar nu îndrăznea să-l întrebe pe Magnus sau să sugereze că erau copii mincinoşi.

Când era vremea potrivită, Eskil şi Arn se strecurau afară noaptea ducând cu ei pături groase din piei de oaie să pândească lupii cu Svarte, care ţinea două arcuri la îndemână. Svarte scăpă mai mult decât ar fi trebuit acasă, aşa că apăru şi Kol. Acum Svarte avea pe lângă el în fiecare noapte trei băieţi, cu ochii strălucitori şi cu inimile zvâcnind de plăcere şi de nerăbdare. Aşteptau şi tot aşteptau, scormonind cu ochii întinderea de zăpadă şi încercând să nu foşnească fânul pe care stăteau. În fiecare noapte veneau şi vulpile să mişune pe lângă resturile de la măcelărie.

În cele din urmă, într-o noapte foarte rece, când discul lunii deja se înjumătăţise, au apărut lupii. Foşnetul paşilor pe zăpada îngheţată putea fi auzit cu mult timp înainte ca ei să-i vadă. Svarte gesticulă agitat către băieţi să stea absolut nemişcaţi, fără nici un sunet. În râvna lui trase cu degetul repede de-a lungul gâtului să le transmită ce pedeapsă cumplită îi aştepta dacă nu se supuneau. Observă ochii lui Eskil şi pe ai lui Arn deschizându-se larg de mirare.

Niciodată până atunci nu-i ameninţase vreun rob, nici măcar în glumă. Dar acum au dat şi ei din cap încuviinţând şi şi-au ridicat degetul arătător şi pe următorul strânse între ele cum că jurau să fie neclintiţi ca un mormânt.

Mişcându-se foarte încet, Svarte întinse arbaletele fără nici cel mai mic foşnet, fără clinchet ori scârţâit. Puse una la îndemână şi o ridică pe cealaltă gata să tragă.

Dar lupii erau prevăzători. Acum erau la vedere ca nişte umbre întunecate mişcându-se de colo până colo prin zăpadă. Le trebui ceva timp înainte să se apropie, iar Svarte trebui să-şi lase în jos arbaleta şi să-şi cruţe braţele încordate. Primul lup s-a apropiat, a rupt o bucată de carne şi a dispărut iute în afara razei de tragere a arbaletei. Ceilalţi lupi l-au urmat imediat şi, fără să poată vedea ceva, băieţii puteau auzi animalele mârâind şi certându-se pe mâncare. Apoi s-au liniştit şi, unul câte unul, s-au apropiat de mâncare. În curând au ajuns toţi acolo, mâncând şi sfâşiind bucăţi mari. Băieţilor li se părea că tensiunea era aproape de nesuportat şi nu puteau să priceapă de ce întârzia momentul Svarte.

Încă o dată, el le făcu semn băieţilor să rămână complet nemişcaţi, cu gesturi mai politicoase de data asta, apoi ridică arbaleta şi ochi. Apucă repede cealaltă arbaletă în aceeaşi clipă în care prima săgeată era eliberată, puse arcul în poziţie, ochi repede şi trase pentru a doua oară. Un chelălăit jalnic venea de afară, din zăpadă.

Când Svarte începuse să se mişte pe acolo zgomotos, băieţii îndrăzniră să strige de emoţie şi se împinseră unul pe celălalt să vadă mai bine prin deschizătura din zid. Un lup era întins afară, cu picioarele zbătându-i-se prin zăpadă. Privind peste umerii lor, Svarte făcu în tăcere o recunoaştere. Apoi zise că treaba asta nu era pentru copii mici, căci unul dintre lupi reuşise să scape rănit. Că era mai bine dacă se întorceau acasă sau dacă rămâneau în urmă în siguranţa relativă a hambarului, în timp ce el ieşi să vadă ce se întâmplase. Ei promiseră să rămână pe loc, acolo unde erau.

Svarte se îndreptă spre locul unde săgeţile îşi atinseseră ţinta. Se aplecă în faţă pe suliţa pe care o adusese cu el şi cercetă zăpada la o distanţă scurtă departe de lupul căzut. Nu luă seama la trupul care încetase să se mai zbată. Când descoperi o dâră de sânge, începu să o urmeze, păşind cu greu prin zăpada adâncă.

Băieţii rămaseră multă vreme acolo, ascultând în tăcerea nopţii. Începu să li se facă îngrozitor de frig. În cele din urmă, tăcerea fu întreruptă printr-un urlet care le îngheţă carnea de pe oase. Auziră mai multe mârâieli, un sunet asemănător cu cel făcut de lupi de obicei, când se hrăneau. Eskil, Arn şi Kol erau palizi, subjugaţi şi foarte, foarte speriaţi. Ascultau cu urechile ciulite şi-l auziră, mai întâi slab şi apoi mai clar pe Svarte apropiindu-se prin zăpadă cu paşi trudiţi şi răsuflare grea.

– Tata aduce în spate celălalt lup, de aia calcă atât de greu, zise Kol străduindu-se fără să reuşească prea bine să îşi facă curaj.

Eskil şi Arn încuviinţară din cap cu toată convingerea. Nu reacţionaseră în nici un fel la felul ciudat în care Kol îi spuse lui Svarte „tata“. Oamenii aveau taţi cărora le spuneau „tata“, dar oare şi robii?

Biata Suom era condamnată. Urd, o roabă bătrână, iscusită într-ale tăbăcăriei cu toate că era femeie, făcuse un băiat pe care îl chema Skule. Nu prea era zdravăn la cap şi era cam nătâng, însă era puternic ca un taur. Îşi pusese ochii pe Suom de ceva vreme. Băgase de seamă frământările celorlalţi bărbaţi atunci când era ea prin preajmă şi ascultase vorbele fără perdea fără să le priceapă întru totul. Într-o amiază din timpul săptămânii înainte de sărbătoarea de Sfântul Pavel, Skule se năpusti în atelierul de ţesătorie cu scula ţeapănă. Îşi ridicase hainele de parcă nu le mai putea îndura pe piele. Câţiva oameni observaseră şi se duseseră să caute ajutor.

Cu toate că se dăduse alarma, Suom fusese frământată foarte urât, probabil şi siluită, deşi nimeni nu ştia cu siguranţă ce se petrecuse. Atunci când Sigrid ajunse la faţa locului, robii deja îl legaseră pe Skule cu chingi din piele şi-l zvârliseră în zăpadă. Sigrid sări peste el şi se grăbi să vadă ce e cu Suom. Tânăra femeie părea să fi leşinat, dar încă mai sufla. Sigrid puse să o ducă la căldură în cuhnie. Se rugă de bătrâna Sot să-şi folosească meşteşugul şi să nu-i spună lui Sigrid ce făcuse. Trebuia să aibă grijă de Suom până avea să îşi revină. Apoi Sigrid porunci ca Skule să fie târât într-o magazie goală pentru grâne şi să se ferece uşa de două ori.

Când se adunară toţi în casă seara, era neobişnuit de multă linişte după rostirea rugăciunii. Robii de casă se mişcau de colo până colo încet şi temături, fără să îndrăznească să vorbească între ei decât în şoaptă. Era ceva cu totul deosebit de veselia lor obişnuită, care uneori devenea destul de îndrăzneaţă.

Atmosfera de la capătul celălalt al sălii mari, unde Magnus, Sigrid şi fiii lor mâncau, era sumbră şi rareori tulburată de vreo conversaţie. Lui Magnus i se spusese ce se petrecuse, dar până atunci se rostiseră doar în treacăt câteva vorbe despre ceea ce îi tulburase pe toţi. El mormăi câteva cuvinte zicând că lui nu-i plăcuse niciodată moda cu executatul robilor.

Sigrid, pe de altă parte, era hotărâtă că blestematul de Skule trebuia să-şi piardă viaţa; mai rămânea de hotărât cine o va face. Grija ei cea mai mare era ca Magnus să nu se simtă împins de la spate de ea să ia o hotărâre. În mintea ei, faptul că Magnus îşi ostoise poftele cu Suom n-avea în nici un chip legătură cu rezolvarea situaţiei. El nu trebuia sub nici o formă să bănuiască faptul că ea ştia totul, nici măcar să-i treacă prin cap că era geloasă. Se răzgândi şi nu mai scoase o vorbă, lăsându-l pe Magnus să hotărască singur ce va fi.

Ăstimp, Magnus stătea şi aştepta ca şireata lui soţie să-l îndrume către ce era de făcut şi să-i dea pe tavă o soluţie care să-l cruţe de şi mai multe chinuri.

Şi, drept urmare, soţul şi soţia abia îşi spuseră câte o vorbă unul altuia cât stară la masă. Eskil şi Arn simţeau că se petrece ceva şi mâncau în linişte, gândindu-se la datul cu sania şi la lupi.

În cele din urmă Magnus îşi dădu seama că trebuie să rezolve cumva situaţia. Curăţindu-şi gâtul, împinse vasul cu carne friptă într-o parte în semn că a terminat de mâncat şi că aşteaptă să-i fie umplută ulcica de bere. Unul dintre robi făcu întocmai deîndată, dar îşi păstră tăcerea de strigoi.

– Ei, începu Magnus, a trecut multă vreme de când a mai fost omorât vreun rob la noi în Arnäs. Păi noi nici măcar nu-i mai castrăm. Începuse cu hotărâre, dar îşi mai pierdu din avânt când văzu că nevasta nu-i dă nici un semn de răspuns.

– Tată, o să-l ucizi chiar tu? întrebă Arn politicos.

– Aşa e, fiule, astea sunt greutăţile atunci când eşti stăpânul casei, răspunse Magnus aruncând o privire lungă către Sigrid, care refuza să-l privească în ochi.

Aşa că el continuă să-i vorbească fiului său în vreme ce de fapt îi spunea ceva soţiei.

– Vezi, fiule, şi tu, Eskil – lucrurile sunt bine puse la punct aici la Arnäs. Robii noştri ştiu cât se poate de bine că ar trebui să le mulţumească zeilor lor păgâni că sunt aici, şi nu în altă parte. Dar din asta altă ieşire nu este: sunt stăpânul lor şi prin asta le sunt şi legiuitor. Legea trebuie să fie la fel de tare ca o stâncă, de neclintit şi fără abatere. Iar lucrul acesta e valabil şi pentru stăpân. Un om care a siluit o femeie trebuie să moară.

Tăcu pentru că simţi că îi vorbea fiului său folosind un ton şi nişte vorbe care nu se cuveneau a fi auzite de un copil. Deja se împotmolise. Băieţii erau speriaţi, dar şi curioşi.

– Şi o să-i tai capul chiar cu mâna ta, tată? întrebă Arn din nou.

– Da, cred că da, oftă Magnus. E răspunderea mea, dar găsesc că e greu de îndeplinit. Altă cale nu este, trebuie să ucizi când e de ucis. Tu, Eskil, va trebui să te gândeşti la lucrurile acestea de mai multe ori pe viitor.

Conversaţia se stinse la fel de repede cum se aprinsese.

A doua zi, dimineaţă, Magnus le porunci celor doisprezece oşteni ai săi să se alinieze în curte. În spatele lor robii se adunaseră în grija supraveghetorilor. Mulţimea se apropia de vreo sută de oameni, dacă i-ar fi pus la socoteală şi pe cei mici. Au fost adunaţi toţi grămadă în locul cel mai înalt din curtea fortăreţei, aşa încât să vadă bine în vale unde Magnus stătea cu spada în mână.

Dormise rău în noaptea aceea, dar nu schimbase nici o vorbă cu Sigrid. De unul singur trebuise să ia toate hotărârile grele. N-avea de gând să tortureze robul, nici să-i rupă încheieturile sau să-i mutileze trupul tăindu-i partea cu care păcătuise, nici să-l lege cumva ca să-i amuze pe ceilalţi şi să-l umilească. Viaţa omului avea să fie luată şi atâta tot. Magnus avea să facă asta, cu o sabie. Aşa avea să se dovedească a fi un stăpân bun, mai ales că tăierea capului cu sabia era un dar arareori oferit robilor.

Atunci când fu scos din magazia de grâne, Skule tremura ca varga, iar buzele îi erau învineţite de ger. Fusese o noapte grea acolo, fără nici un fel de pături sau piei să-i ţină de cald. Chiar şi aşa, el încă nu părea să priceapă ce soartă îl aştepta. Dar când îşi văzu stăpânul stând înaintea lui în zăpadă, cu sabia în mână şi cu crengi de pin împrăştiate pe la picioare, Skule începu să se împotrivească, zbătându-se de zbura zăpada în jurul picioarelor lui încălţate sărăcăcios. Unul dintre papuci îi căzu. Piciorul lui murdar, învineţit de ger, lăsa urme prin zăpadă în timp ce era târât înainte.

Eskil şi Arn stăteau amândoi cu mama lor în faţa oştenilor, care, la rândul lor, stăteau dinaintea robilor. Sigrid era neclintită, trăsăturile ei îngheţaseră într-o mască demnă de nevasta stăpânului casei. Dar Eskil şi Arn şuşoteau între ei şi arătau cu degetul însufleţiţi. Ca să-i stăpânească, Sigrid trebui să-i apuce de după cap când nu era nimeni atent şi să-i ciupească tare pentru a le aduce aminte să stea liniştiţi. Magnus insistase să fie şi băieţii acolo, ca să înveţe că viaţa de stăpân nu era întotdeauna uşoară.

Era greu să-i ţină capul lui Skule nemişcat. Condamnatul continua să geamă şi să se smulgă în toate părţile. De două ori cei doi robi care îl ţineau ajunseră în poziţii primejdioase sub sabia ridicată, dar în cele din urmă Magnus tăie cu o mişcare iute şi precisă.

Capul lui Skule căzu peste un morman de crengi de pin cu faţa în sus şi toată lumea îl văzu cum clipea din ochi. Buzele i se mişcau ca şi când ar fi vrut să spună ceva, iar genele se zbăteau de parcă ochii dindărătul lor încă mai voiau să vadă. Trupul lui Skule se zbătea în spasme, iar sângele îi ţâşni din gât în două şuvoaie, ultimul dintre ele mult mai slab decât primul.

Arn se holba la piciorul gol şi murdar, care la început să zbătuse tare şi mai apoi rămăsese neclintit. Strângând din ochi, se rugă la Dumnezeu să nu mai vadă niciodată aşa ceva. Dar Dumnezeu n-a vrut să-i asculte rugăciunea. Dimpotrivă, nici un om din ţinuturile sviarilor sau ale goţilor n-avea să vadă atâtea grozăvii ca micul Arn.

O vreme după aceea, băieţii n-au mai avut voie să se joace cu copii robilor. Erau ţinuţi singuri în casa mare şi învăţaţi latină chiar de către Sigrid, ca să-şi facă de lucru până când zăpada se va fi topit destul cât să poată fratele Erlend să pornească la drum.

Pe la slujba de Sfântul Pavel, când iarna era dusă pe jumătate, Magnus puse să fie curăţat drumul până la biserica din Forshem. Trecuse prea mult timp de când el şi familia sa nu mai fuseseră la liturghie.

Vremea era bună, însorită, cu o adiere de vânt, destul de moale încât să lase zăpada de pe acoperişuri să înceapă să se topească şi să se scurgă pe la streşini. Călătoria cu sania a fost o plăcere pentru că zburdau pe un drum curăţat. Magnus îi auzea pe băieţi, amândoi înfăşuraţi într-o mantie din piele de lup care fusese a bunicului lor, râzând şi strigând când sania se răsucea şi se întorcea la cotituri. Îi mână pe cei doi cai să tragă mai tare, pentru că îi plăcea să audă trăncăneala însufleţită şi plină de bucurie a copiilor. Îşi îngădui această mică plăcere pentru că avea o presimţire care îl neliniştea în ziua aceea. Porunci la jumătate dintre gărzile sale să rămână acasă la Arnäs, cu toate că oamenii strâmbaseră din nas.

Când săniile cu cei de la Arnäs se opriră în faţa bisericii, neliniştea lui Magnus se adânci. Oamenii stăteau răzleţiţi în grupuri mici, vorbind în şoaptă. În loc să se amestece, fiecare stătea cu neamurile sale. Mulţi dintre bărbaţi purtau zale pe sub mantii, semn de netăgăduit pentru vremuri tulburi. Vecinii veniseră de la mare depărtare, din miazăzi şi din apus, iar biserica era plină ochi. Când Sigrid şi băieţii se dădură jos din sanie, Magnus lăsă caii în grija robilor săi şi îşi însoţi nevasta şi copiii către locul unde se adunaseră prietenii lor. Erau toţi din spiţa lui Pål din Husaby, iar Magnus nu pierdu nici o clipă şi îi întrebă ce se întâmplase.

Se părea că regele Sverker fusese omorât când se ducea la slujbă la biserica din Tollstad. Îl îngropaseră deja alături de soţia lui Ulvhild la Alvastra şi se descoperise că ucigaşul era chiar unul dintre robii eliberaţi de rege, cel care răspundea de grajdurile de la Husaby. Omul acela fugise, se pare, în Danemarca.

Cine era cel care mânuise spada nu era, fireşte, lucrul cel mai important. Dar cine o trăsese din teacă şi i-o încredinţase? Mulţi credeau că în spatele socotelii fusese Erik Jedvardsson. Era plecat în Östra Aros, la sviari, şi umbla vorba că deja fusese ales rege al sviarilor la Pietrele din Mora. Alţii credeau că instigatorul trebuia căutat în Danemarca şi ziceau că mai era un pretendent la coroană – Magnus Henriksen pretindea dreptul acesta ca stră-stră-nepot, din partea mamei, al regelui Inge cel Bătrân.

Între timp, la Linköping, fiul răposatului rege Sverker, Karl Sverkersson, se proclamase rege şi adunase un sfat să îşi confirme succesiunea de drept. Cu alte cuvinte, oamenii din Västra Götaland aveau de ales cine să fie rege – Karl Sverkersson ori Erik Jedvardsson? Nu era o treabă care se putea rezolva pe cale paşnică.

Mai târziu, în biserică, numai cu gândurile lui, Magnus se întreba câţi dintre cei de viţă aleasă, dintre purtătorii de scut îi împărtăşeau presimţirea că aceasta ar putea fi ultima dată când se aflau împreună într-o adunare prietenească sub acelaşi acoperiş. Doar Dumnezeu ştia ce mai avea viitorul să le aducă şi care familii aveau să se întoarcă una împotriva celeilalte. Goţii nu fuseseră în război între ei de când regele Sverker se luptase pentru tron, pe când Magnus era doar un copilaş.

După ce se sfârşi liturghia, Magnus era atât de adâncit în gânduri încât Sigrid trebui să-i dea un ghiont încet pentru a-i da de înţeles că venise vremea să plece. Până atunci se străduise să-şi dea seama ce trebuia şi ce nu trebuia să spună.

Magnus îşi alese vorbele cu grijă şi cu atenţie, în timp ce femeile şi copiii aşteptau în sănii, tot mai înfriguraţi şi plictisiţi. Recunoscu că Erik Jedvardsson fusese oaspete la Arnäs chiar înainte de uciderea regelui Sverker, dar puse înainte faptul că nevasta lui Jedvardsson, Kristina, deranjase cât se poate de mult pe toată lumea cu nemulţumirile ei legate de Varnhem – din această cauză familia lui era şi pentru, şi împotriva lui Erik Jedvardsson.

Recunoscu că Sigrid era apropiată de regele Sverker, dar, pe de altă parte, regele avusese prea puţin timp pentru neamurile norvegiene ale lui Magnus – motive pentru care familia lui era şi pentru, şi împotriva vreunei rubedenii de-ale lui Sverker.

Unii dintre ascultători luară poziţii mai răspicat şi mulţi dintre ei păreau a fi de partea rudelor lui Sverker. Totuşi Magnus n-avea nici o intenţie să se lege în vreun fel şi în curând deveni ţinta ostilităţii unora dintre vecini. Orice s-ar fi întâmplat, n-ar fi fost înţelept din partea lui să-şi facă duşmani. Dacă un om ar fi ajuns să-şi facă astfel de duşmani, mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să-i înfrunte cu sabia în mână, dar asta nu trebuia să se întâmple din pricina unor vorbe pripite spuse după slujbă într-o duminică.

Pe drumul către casă Magnus rămase tăcut şi îndârjit. Când se apropiau de Arnäs începu să se uite neliniştit de parcă s-ar fi aşteptat ca moşia să fie sub asediu, chiar dacă zăpada încă o apăra de orice fel de hoarde de soldaţi care s-ar fi abătut dinspre miazănoapte sau miazăzi.

Când ajunseră înapoi la adăpost, porunci să fie aduse mai multe lemne pentru cuptoare. Îşi puse toţi robii fierari să lucreze la foale şi la nicovale, pentru a face cât de multe vârfuri de săgeţi şi suliţe puteau. Fierul prost de la Arnäs nu era destul de bun pentru săbii. Încă de dimineaţă devreme, a doua zi, Magnus încărcă două sănii grele şi le trimise la Lödöse să aducă toate cele care erau de trebuinţă pentru vreun viitor război.

Dar iarna încă nu-şi descleşta pumnul de fier în care strânsese Arnäsul şi nu aveau veşti despre oşti care s-ar fi strâns în Östra Götaland sau în Sviarland. Dispoziţia lui Magnus se îmbunătăţise destul pentru a-l face să înceapă să rânduiască iar lucrul în fierării şi în atelierele tâmplarilor pentru trebuinţele vremurilor paşnice. Sigrid îl ajută să se liniştească spunându-i că, atunci când va veni războiul, nu va ajunge din prima şi la Arnäs. Pe deasupra, era adevărat că Erik Jedvardsson fusese chemat să le fie rege sviarilor, iar Karl Sverkersson să fie conducător peste cei din Östra Götaland, aşadar era cel mai probabil ca ei doi să găsească vreo înţelegere care să le convină amândurora. Iar apoi, tot ceea ce oamenii din Västra Götaland vor putea să facă va fi să îl sărbătorească pe cel care ieşea învingător.

Magnus era de acord cu ea, dar numai în parte. El bănuia că oricare dintre ei s-ar fi întors primul către Västra Götaland, ar face-o să se asigure că va pune mâna pe cele trei coroane pe care Erik Jedvardsson spusese că le voia pentru sine. Dar dacă Erik Jedvardsson va fi primul care va ajunge la ei cu cererile lui? Ori poate va fi Karl Sverkersson? Amândouă opţiunile meritau să li se acorde timp de gândire.

Totuşi, lui Sigrid i se părea că a sta toată noaptea la Arnäs, sorbind bere şi făcând presupuneri cu privire la viitor, nu era nici pe departe un mod de influenţare a evenimentelor. Mai devreme sau mai târziu va putea fi clar cine va avea mai mulţi sorţi de izbândă, iar atunci va fi timpul pentru hotărâri.

Dar când apa topită se scurgea de pe acoperişuri de vreo săptămână, iar gheaţa de pe lac începuse să se îmbibe cu apă, lovi Arnäsul o nenorocire mult mai mare decât dacă unul sau altul dintre cei doi regi ar fi apărut să pretindă un jurământ de supunere.

Eskil şi Arn erau acum struniţi bine şi învăţau din greu pentru că Erlend, fratele laic, se întorsese la Arnäs. Din zori şi până noaptea, la vecernie, fratele Erlend băga pe îndesatele învăţături în căpşoarele lor mici, îndărătnice, toţi trei îngrămădiţi într-un colţ al casei lungi. Dar băieţii găseau treaba asta a fi curată robie. Fratele Erlend reuşise să aducă doar câteva cărţi de la Varnhem, încât trebuiau să lucreze pe subiecte care nu-i interesau câtuşi de puţin pe nişte băieţi din Västra Götaland. Aşa că oftau pe tăcute şi îşi plecau capetele ascultători la treabă.

Nu că s-ar fi plâns fratele Erlend, dar erau slujbe şi mai demne de vocaţia lui sfântă – sau cel puţin mai plăcute – decât să convingă nişte băieţandri să facă linişte şi să-şi înveţe lecţiile. Dar, fireşte, nu era de el nici măcar să se gândească să cârtească împotriva unei dorinţe de-a părintelui Henri.

Însă ziua de odihnă era deosebită, chiar şi pentru nişte copii a căror singură treabă era să înveţe latina. Îndată ce-şi spuneau rugăciunile duminica dimineaţa, fraţii dispăreau cu totul. Magnus şi Sigrid consimţiră că băieţii trebuiau lăsaţi de capul lor în zilele de duminică, când n-aveau chef să ştie altceva despre purtare decât ceea ce stătea scris în cele Zece Porunci. Kol, fiul lui Svarte, avea un corb îmblânzit care stătea tot timpul pe umărul lui. Le făgăduise lui Eskil şi lui Arn să-i ia cu el la începutul verii şi să le arate cum să prindă corbi care învăţau să zboare de îndată ce ieşeau din ou şi creşteau destul de mari. Băieţii stăteau cu ochii pe cuiburile din turn şi se tot strecurau sus pe scări să numere cât de multe cuiburi erau şi să vadă dacă era vreun ou în ele. Încă nu erau, dar corbii începuseră să-şi dreagă cuiburile şi să le pregătească, ceea ce era un lucru promiţător.

Eskil îi ceru lui Kol să-l lase şi pe el să ţină corbul îmblânzit pe umăr o vreme. Kol nu se supără, dar îi spuse că păsării s-ar putea să nu-i facă plăcere să fie mânuită de un străin.

Aşa cum se temea Kol, corbul zbură deodată de pe umărul lui Eskil şi se aşeză pe marginea crestei de la zid. Se uită împrejur, contemplând parcă spaţiile larg deschise şi vrând să nu mai fie o biată pasăre iobăgită. Lui Eskil, căruia îi era frică de înălţimi, nici nu-i trecea prin cap să se ducă după corb. Kol se trase şi el înapoi, gândindu-se ca nu cumva să se sperie şi să-i zboare corbul pentru totdeauna. Dar Arn se strecură pe vârfurile degetelor până sus pe parapet şi întinse mâna să apuce capătul funiei cu care era corbul legat de picior. De îndată ce agăţă sfoara, corbul îşi ridică aripile şi reuşi să-l tragă pe micul flăcău în sus şi dincolo de marginea zidului. Ceilalţi doi băieţi rămaseră uitându-se – li se păru o veşnicie până auziră o bufnitură zdravănă, când Arn se izbi de pământul de dedesubt.

În curând tot Arnäsul plângea şi se tânguia în timp ce Arn, părând a fi fără suflare, era dus pe o targă într-una dintre cuhnii. Îl aşezară pe un soi de pat improvizat şi îşi dădură repede seama că nu mai era nici un fel de speranţă pentru el. Stătea întins acolo fără suflare, palid şi nemişcat.

Când Sigrid veni în fuga mare din casă, la început îşi pierdu firea, aşa cum şi-ar fi pierdut-o orice mamă dacă ar fi fost în locul ei. Totuşi, când îl văzu pe Arn, starea sufletească începu să i se schimbe. Nu-i venea să creadă că era adevărat ce vedea.

Arn nu putea să moară atât de mic. Îşi aminti că îl născuse cu o căiţă pe cap. Dar viaţa îl părăsise, cu siguranţă; era palid şi nu sufla.

Când, câteva clipe mai târziu, Magnus îngenunche lângă ea, ştia deja în inima lui că nu mai era nici o nădejde. Făcu un gest trist să plece toţi în afară de fratele Erlend – nu voia ca robii să-i vadă lacrimile. Magnus simţi că nu mai avea nici un rost să se roage pentru viaţa lui Arn. În schimb, se sili să ceară iertare Domnului pentru păcatele lor, de vreme ce moartea copilului fusese menită ca o pedeapsă.

Erlend nu cuteză să aibă altă părere decât cea a lui Magnus. Dar Sigrid, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, îi imploră pe amândoi să nu-şi piardă speranţa şi să continue să se roage pentru o minune. Minunile puteau să se întâmple.

Magnus fu de părere că ar trebui să se roage Maicii Domnului, pentru că avea multe de a face cu venirea lui Arn pe lume. Dar Sigrid simţi că poate Maica Domnului, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, îşi pierduse răbdarea cu ea. Se gândi bine pentru o clipă înainte să rostească un răspuns: trebuia să fie Sfântul Bernard, cistercianul. El ar trebui să fie sfântul cel mai apropiat de Arn. Fratele Erlend fu de îndată de acord şi îi îndrumă pe cei doi părinţi îngenuncheaţi să spună rugăciuni fără contenire.

Începuse să se răspândească lumina amurgului în jurul lor, iar Arn nu dădea nici un semn de viaţă. Încă nu se dăduseră bătuţi, deşi Magnus la un moment dat mormăi că era limpede că nu mai exista nici o speranţă şi că acum nu mai trebuiau să facă altceva decât să primească demni pedeapsa lui Dumnezeu.

Dar acum Sigrid se hotărâse să jure, pe Sfântul Bernard şi chiar pe Dumnezeu, că, dacă Arn avea să fie salvat, va fi dat să împlinească sfânta lucrare a Domnului. Îşi repetă legământul şi îl făcu şi pe Magnus să-l spună împreună cu ea pentru a treia oară. Apoi, când chiar şi Sigrid simţea că ultima scânteie de speranţă din ea se stingea, se întâmplă o minune.

Arn se ridică, sprijinindu-se într-un cot, şi se uită împrejur, buimac, de parcă s-ar fi trezit după o noapte de somn, nu s-ar fi întors din morţi. Scânci puţin, pentru că celălalt braţ îl durea şi nu se putea sprijini în el. Dar cei trei oameni mari nu-l auzeau pentru că erau cufundaţi în mulţumirile pe care le trimiteau Domnului. Acestea au fost cele mai curate, cele mai altruiste şi mai cinstite rugăciuni pe care ei le trimiseseră vreodată către Dumnezeu.

În curând Arn era gata să meargă, cu ajutorul mamei care îl ţinea de braţ, către casă, unde i se pusese un pat lângă vatră. Pentru că braţul drept încă îl durea, lui Sot i se porunci să-l îngrijească, dar să folosească numai leacuri potrivite. N-avea voie să pângărească minunile Domnului cu vrăjitorie sau cu meşteşuguri necurate. Sot se uită la mâna lui Arn şi apăsă în diferite locuri să vadă unde îl durea mai tare. Arn îi făcu treaba anevoioasă pentru că era hotărât să arate că era un băieţel curajos atunci când toată lumea, mai ales tatăl lui, se uitau la el.

Dar n-o putea păcăli pe Sot de fiecare dată şi în curând ea îşi termină cercetarea. Aduse câteva urzici uscate şi fierse o cataplasmă pe care să i-o pună pe braţ, înfăşurată în bucăţi de in, apoi se duse să schimbe câteva vorbe cu Svarte, tâmplarul. Acesta făcu două bucăţi scobite din pin în atelierul lui şi veni să le potrivească, dar dispăru din nou să le mai şlefuiască aşa cum îl învăţase Sot. Când Svarte isprăvi treaba, Sot legă cele două stinghii la locul lor cu mai multe fâşii de pânză şi îi spuse băiatului şi lui Sigrid că braţul fusese scrântit destul de rău şi trebuia să fie ţinut nemişcat. Apoi îi dădu lui Arn să bea dintr-o zeamă de nuiele uscate de mesteacăn şi de rădăcini de creţuşcă, ca să poată dormi şi să-i mai potolească fierbinţeala.

În curând Arn adormi tun, respirând încetişor şi părând liniştit, de parcă nu s-ar fi abătut nici o nenorocire groaznică şi de parcă n-ar fi fost o parte dintr-un miracol. Sigrid şi Magnus stătură multă vreme şi se uitară la el cum doarme, nevenindu-le să creadă nici unuia că Dumnezeu îngăduise ca una dintre minunile lui să li se întâmple chiar lor.

Iar Arn fusese reînviat din morţi, despre asta n-aveau nici o îndoială nici Sigrid, nici Magnus sau altcineva dintre ai casei. Oare Dumnezeu voise să-şi arate bunătatea Sa atunci când se rugaseră Lui cu lacrimile pe care toţi părinţii le varsă atunci când jelesc pentru copii lor? Sau, aşa cum spusese Sigrid că simţise întotdeauna în inima ei, Domnul avea o misiune care îl aştepta pe Arn când avea să crească mare?

Fratele Erlend simţi nevoia să pună în scris în detaliu miracolul care avusese loc la Arnäs. Sfântul Bernard nu murise de mulţi ani, aşa că se putea să fie prima lui minune din Västra Götaland. Erlend era absorbit în această lucrare sfântă de ceva vreme. Mai spera, de asemenea, că povestea avea să fie pe placul fratelui Henri şi că rodul strădaniei lui, de îndată ce va fi terminată cu grijă, va asigura primirea fratelui Erlend pentru totdeauna în ordinul cistercian. Oricum, nu strica să fie cel care aduce astfel de veşti minunate, nu?

Nu făceau pergamente la Arnäs, dar, cum Magnus făcea comerţ cu stofe, făceau şi piei subţiri lustruite bine pe o parte. Lui Erlend i se îngăduise să folosească marginile tăiate pentru lecţiile de scriere cu băieţii.

Acum terminaseră cu cititul într-un colţ de casă şi începuseră să înveţe scrierea cu litere frumoase şi subţiri. Băieţilor nu le venea rău schimbarea: amândoi deprinseră uşor mânuirea penelor şi a cernelurilor colorate. Cel mai adesea îşi petreceau vremea copiind părţi din texte pe care Erlend le compunea în latină şi pe care apoi le tălmăcea în rune pe rândul de dedesubt. Magnus dăduse poruncă strictă că, dacă vor lucra la scrierea acestei limbi bisericeşti, atunci să înveţe şi scrierea străbunilor. Pentru nişte negustori în devenire, aceasta avea să fie o deprindere foarte bună.

Erlend observă că micul Arn, a cărui mână dreaptă era încă în bandaje atunci când începură scrierea, putea la fel de uşor să-şi folosească mâna stângă la scris şi la desenat. Câtă vreme rana încă îl necăjea pe Arn, Erlend nu-şi făcea griji, deşi ştia că era un semn rău să dai folos mâinii necurate. Dar de îndată ce mâna lui Arn îşi reveni, se dovedi că nu conta pentru el cu ce mână ar fi ridicat condeiul.

Atunci când Erlend, după ce reciti de multe ori şi după multe rugăciuni, hotărî că istorisirea lui era gata, îşi căută nerăbdător motive să viziteze Varnhemul. Le zise că în zilele anumitor sfinţi li se cerea fraţilor laici să fie prezenţi. I se dădu dezlegare să se întoarcă la mănăstire pentru sărbătoarea de Bunavestire. Plecă plin de însufleţire, în ziua în care se întorceau cocorii în Västra Götaland.

Băieţilor nu le păru rău când îl văzură plecând. Primăvara, când curţile interioare de la Arnäs nu mai aveau pic de zăpadă, vremea pentru joacă începea cu adevărat. Un joc anume începea cu cercuri de butoi şterpelite din atelierele de dogărie. Toată treaba era să rostogoleşti cercurile cu un băţ. Trebuia să alergi întruna după ele foarte repede, iar jocul deveni un soi de socoteală zilnică. Chichirezul era să îi iei celuilalt cercul, dar folosind numai băţul. Apoi cercul trebuia mânat între cele două ziduri ale fortificaţiilor şi cine reuşea să îşi izbească primul cercul de zidul turnului era câştigător. Arn nu era nicidecum printre cei mai mari băieţi, dar, deşi mic, se dovedi cel mai bun la joc. Nu numai că era iute ca o nevăstuică, dar putea face o scamatorie pe care n-o mai putea face nimeni – putea să schimbe deodată băţul între mâna dreaptă şi cea stângă. Asta însemna că cercul începea să se învârtă în direcţia cealaltă, iar băieţii care îl urmăreau alergau mai departe în direcţie greşită. Singura cale era să îl apuce de cămaşă sau să îi pună piedică, dar, când cei mai mari se hotărau să pună mâna pe el, Arn iuţea alergarea. În cele din urmă, Eskil, singurul care îndrăznea, îl oprea pe Arn printr-o metodă simplă – îi trăgea o palmă peste faţă.

Arn se sătura şi se ducea în vreun colţ să stea îmbufnat.

Magnus se gândi la o cale să îmbunătăţească lucrurile. Puse să fie făcute două arcuri mai mici cu săgeţi pe măsura lor. Apoi îl luă pe Arn cu sine şi începu să-l înveţe să tragă cu arcul. Destul de curând află şi Eskil şi voia să li se alăture. Spre marele lui necaz, fratele mai mic îl întrecea şi la asta, de fiecare dată, şi în curând cei doi ajunseră să se ia la harţă din nou. Magnus interveni iar şi zise că, dacă se mai purtau aşa, vor avea voie să tragă numai atunci când era şi el acolo. Dintr-o dată trasul cu arcul deveni din joacă un exerciţiu, cam la fel cum era statul în colţ la învăţat. Distracţia era stricată, mai ales pentru Eskil, pe care Arn continua să îl bată de fiecare dată.

Magnus simţi că a învăţat ceva nou despre fiii lui.

Văzându-i cum se mişcau, pricepuse că, chiar dacă Eskil îşi mişca trupul bine la exerciţiile de tras cu arcul – cam la fel cum fusese şi Magnus în tinereţe –, Arn avea ceva deosebit. Avea o îndemânare înnăscută, un dar de la Dumnezeu. Magnus spuse lucrul acesta unuia dintre oşteni. Veniră toţi să-l vadă pe Arn cum îşi foloseşte arcul şi săgeţile şi clătinară din cap, puşi pe gânduri. Ce avea să se aleagă de el nimeni nu putea prooroci, dar toţi ziseră într-un gând că băiatul avea un mare har.

În serile frumoase de primăvară, Magnus vorbi despre asta cu Sigrid. Eskil avea să moştenească Arnäsul, de vreme ce el era întâiul lor fiu. De aceea Eskil avea să ţină socotelile pământurilor şi ale negoţului. Dar care era planul Domnului pentru Arn?

Sigrid încuviinţă că se părea că Dumnezeu îl alesese pe Arn să fie un războinic, dar era destul de puţin bucuroasă de felul cum stăteau lucrurile. Şi apoi, avea pe conştiinţă faptul că făgăduise Domnului că Arn va fi pus să urmeze lucrarea Lui printre oameni. Nu era de nici un folos că făgăduiala fusese făcută atunci când inima ei era zdrobită de disperare.

Magnus se purta de parcă făgăduiala lui Sigrid era uitată întru totul, deşi ea ştia că şi el ţinea minte la fel de bine şi că era un om care nu-şi călca niciodată cuvântul. Dar deja Magnus şi-l închipuia pe fiul său în viitor ca pe un mare războinic în fruntea ostaşilor familiei, iar asta îi plăcea mai mult decât să-l vadă pe Arn în veşminte de episcop în Skara sau purtând rasă călugărească în vreo mănăstire.

Dar în curând Dumnezeu le vesti cu asprime care-i era voinţa. Lui Sigrid îi apăru o rană mică, dar chinuitoare pe mână. Nu-şi mai amintea bine cum se întâmplase, dar se gândea că trebuie să-i fi pătruns vreo aşchie de lemn când una dintre junci începuse să azvârle din picioare, iar Sigrid trebuise să se ţină de un perete din lemn de la grajd ca să nu cadă. Dar, în loc să se vindece, rana se făcea tot mai mare şi mai urâtă la vedere.

Într-o dimineaţă Magnus îi spuse că nu arăta bine la faţă. Când se duse la butoiul cu apă să-şi vadă chipul, văzu o altă bubă, cam la fel cu aceea de pe mână. Când o atinse văzu că e plină de puroi.

Apoi starea ei se înrăutăţi tot mai mult. Mai multe bube îi apărură pe faţă şi în curând nu mai putea să vadă cu un ochi. Începu să-şi acopere faţa şi să se roage cu deznădejde de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi la amurg. Nimic nu părea să-i poată opri boala. Bărbatul şi copiii ei începură să se teamă pentru viaţa ei.

Apoi fratele Erlend se întoarse călare de la Varnhem. Aducea veşti şi bune şi rele. Începu cu cele bune: istoria miracolului de la Arnäs fusese atât de bine primită la Varnhem încât se hotărâse să se întocmească o versiune mai potrivită pentru cronica mănăstirii, scrisă cu ornament pe pergament adevărat.

Vestea rea era că Kristina, soţia lui Erik Jedvardsson, pricinuise necazuri. Venise să stea la o moşie de-a familiei lor de pe lângă mănăstire. Soţul ei, care acum era regele sviarilor, îi dăduse o escortă de oameni bine înarmaţi.

Au fost cu toţii de acord că Kristina îşi învăţase meşteşugurile de la diavol în persoană. Îşi asmuţise ţărănimea împotriva fraţilor şi reuşise chiar să convingă şi câţiva dintre clericii de pe acolo să li se alăture. Ea spunea că mănăstirea stătea pe un pământ luat fără lege şi care, de fapt, îi aparţinea ei. Rostise răspicat că, dacă voinţa ei nu era respectată, atunci vor avea necazuri mari când regele Erik va sosi în Västra Götaland.

Într-o zi, când fraţii erau adunaţi la liturghie, o gloată de femei îmbrăcate numai în cămăşi de noapte năvăliseră înăuntru cântând cântece deocheate şi umblând în veşmintele lor necuviincioase. Apoi se aşezaseră pe vine în curte şi o pângăriseră. Fusese o treabă cruntă pentru fraţi să cureţe şi să îşi resfinţească lăcaşul.

Acum Sigrid pricepuse asprimea cu care Dumnezeu îi amintea făgăduiala. Îi luă deoparte pe Erlend şi pe bărbatul ei, porunci robilor să iasă din casă şi îi arătă lui Erlend chipul desfigurat. Când îl văzu, acesta se făcu palid de spaimă. Apoi ea le spuse ce era de făcut.

– Magnus, scumpul meu soţ şi stăpân, cu siguranţă îţi aminteşti la fel de bine ca mine ce am făgăduit Sfântului Bernard şi Domnului înainte să-i dea înapoi viaţa lui Arn, nu-i aşa? Făgăduiala noastră a fost că Arn va fi închinat slujbei Domnului dacă va scăpa cu viaţă. Într-un fel sau altul, am evitat să mai vorbim despre asta de atunci, aşa că Domnul ne arată că a înţeles trădarea noastră. Nu trebuie să facem altceva decât să arătăm căinţă şi să ne îndeplinim făgăduiala.

Magnus îşi flutură mâinile şi recunoscu că îşi amintea chiar prea bine făgăduiala, dar va înţelege Domnul oare că se aflau iarăşi într-o clipă de cumpănă?

Sigrid se întoarse către Erlend, care cunoştea mult mai bine căile Domnului decât ea şi Magnus. Erlend trebui să încuviinţeze. Sigrid arăta de parcă ar fi avut lepră, trebuia să recunoască asta. De vreme ce acea boală nu mai apăruse niciodată la Arnäs, şi chiar nicăieri în Västra Götaland, trebuie că venise de la Dumnezeu. Acum Domnul cerea să se împlinească vrerea Lui. Ca un semn, El o pedepsise pe Sigrid pentru nestatornicia ei. Nu se putea tălmăci altfel ceea ce se petrecuse.

În curând Arnäsul fu împovărat de durere. Curţile nu mai răsunau de râsetele şi gâlceava copiilor. Robii din casă se strecurau în tăcere şi multora li se părea greu să-şi ţină lacrimile.

Magnus se simţea neputincios când se gândea că trebuie să-i spună fiului său cel mai mic despre hotărârea grea pe care o luaseră. În vreme ce Sigrid îşi făcea de lucru strângând lucrurile pentru călătorie, Magnus îl luă pe Arn sus pe turn, unde puteau fi singuri. Arn, care încă nu pricepuse despre ce era vorba, părea gânditor, dar mai degrabă curios decât speriat.

Ca să poată vorbi faţă în faţă cu el, Magnus îl ridică pe băiat în braţe şi îl aşeză într-un crenel. Se întinse cu grijă şi îl ţinu bine pe Arn. Apoi făcu un semn către pământul pe care, cât puteai vedea cu ochii, se făceau lucrările de primăvară. Toate acestea, zise el, vor fi ale lui Eskil în ziua când el, Magnus, nu va mai fi printre cei vii. Dar pentru Arn lucrurile aveau să fie altfel, pentru că moştenirea lui va fi mai minunată, împărăţia Domnului pe pământ.

Arn nu pricepea mare lucru din toate acestea. Îi suna mai mult ca un fel de vorbe de la biserică pe care le spunea cineva cu mare solemnitate înainte să spună limpede ceea ce credea. Magnus trebui s-o ia de la capăt.

Îi povesti lui Arn ceasurile cumplite care trecuseră atunci când crezuseră că el murise şi cum el şi Sigrid, în deznădejdea lor, îi făgăduiseră Domnului că fiul lor va urma lucrarea Lui pe pământ dacă s-ar fi întors la viaţă. Din cauza asta, când întârziaseră să-şi îndeplinească făgăduiala, îşi dăduseră seama că lucrul nu mai îngăduie amânare.

Arn începu să se îmbufneze. Pricepea că urma ceva rău. Tatăl lui îi confirmă cele mai negre bănuieli. Arn va trebui să plece să stea la Varnhem. Erlend şi mama lui aveau să îl ducă până acolo. Urma să li se alăture călugărilor ca învăţăcel, nume dat copiilor care intrau în slujba Domnului. Dumnezeu şi Sfântul Bernard aveau să aibă grijă de el. Cu siguranţă că Domnul avea planuri mari pentru Arn în viitor.

Arn deja începuse să înţeleagă totul. Mama şi tatăl lui îl vor jertfi Domnului. Nu chiar ca în pildele vechi din vremurile păgâne ale străbunilor, dar aveau să-l dea ca ofrandă. Nu putea să facă nimic în privinţa asta, pentru că fiii trebuiau să se supună părinţilor. Îi apărură lacrimi în ochi, cu toate că-i era ruşine să plângă în faţa tatălui său, nu le putea opri să i se prăvălească peste obraji.

Magnus îl strânse tare în braţe şi încercă să-l liniştească vorbindu-i despre bunătatea Domnului şi despre faptul că Sfântul Bernard şi Dumnezeu o să-i poarte de grijă. Dar simţea trupuşorul copilului tremurând în timp ce scâncea în braţele tatălui, iar lui Magnus îi era teamă că, Doamne fereşte, o să înceapă să-şi arate şi el durerea.

Apoi au intrat căruţele în curte, iar oştenii au încălecat, ţinându-şi caii în dârlogi în aşteptare. Sigrid, acoperită de tot cu văluri, ieşi din casă şi se sui în prima căruţă. Erlend ieşi după ea şi se duse către cea de-a doua.

În cele din urmă ieşi Magnus cu cei doi băieţi înlăcrimaţi, care se ţineau cu toată puterea braţelor lor firave de copii unul de celălalt, încercând parcă să preîntâmpine ceea ce trebuia să se petreacă. Magnus îi despărţi cu blândeţe, îl ridică pe Arn şi îl duse până la prima căruţă, unde urma să stea cu mama lui. Apoi trase aer în piept şi arse o palmă unuia dintre cai să-i pornească. Cu o smucitură scurtă, căruţa începu să se mişte. Apoi se întoarse să-l ia de mână pe Eskil şi să se întoarcă amândoi în casă. Nu reuşi, iar băiatul fugi. Magnus intră în casă fără să întoarcă nici măcar o dată capul şi închise uşa după el, dar Eskil fugi în urma căruţelor cu lacrimile şiroindu-i pe faţă până căzu şi se lovi la un genunchi. Pentru o vreme rămase uitându-se cum căpşorul fratelui lui dispărea în norul de praf ridicat de la roţi.

Arn plângea cu amărăciune şi îngenunche în spatele căruţei, uitându-se înapoi către Arnäs, care rămânea din ce în ce mai mică. Era convins că n-avea să-şi mai vadă casa niciodată şi nimic din ceea ce Sigrid ar fi spus sau ar fi făcut nu-l mai putea linişti.

Părintele Henri n-o întâmpină pe Sigrid la sosire. Avea un vechi prieten şi tovarăş de la Clairvaux în vizită, fratele Stéphan, care acum era abate la Alvastra. Plănuiseră să discute despre ceea ce se putea face pentru a rezolva situaţia apărută din cauza unei regine puse pe harţă, care întorsese oamenii împotriva fraţilor de la Varnhem. Atunci când venea vorba de rezolvat probleme, părintele Henri gândea că nu era nimeni mai potrivit decât Stéphan. Îşi petrecuseră tinereţile împreună şi împărtăşiseră o soartă cumplită când Sfântul Bernard îi îndemnase să călătorească în Nordul barbar şi să întemeieze o mănăstire. Fusese o călătorie fără de sfârşit, cât se poate de rece şi de întunecată.

Părintele Stéphan deja studiase miracolul de la Arnäs şi înţelegea destul de bine ce o mânase pe Sigrid să facă ceea ce făcuse. Învăţăceii nu mai erau acceptaţi, nici la mănăstirea mamă din Burgundia, nici la Alvastra şi Varnhem. Motivul din spatele acestei schimbări era unul logic: dacă ar fi luat copii în sihăstrie le-ar fi negat libera voinţă. Libera voinţă însemna că fiecare bărbat sau femeie puteau să-şi aleagă singuri drumul către mântuire sau către pierzanie. Dacă creşterea copiilor întru cele sfinte le poprea dreptul de a hotărî liberi pentru ei înşişi, ca oameni în toată firea, atunci nu era drept şi înţelept decât să nu primească învăţăcei.

Pe de altă parte, nu puteau să nu ţină seama de miracolul de la Arnäs. Părinţii făgăduiseră copilul Domnului într-un moment de cumpănă. Drept urmare, Dumnezeu îi binecuvântase cu un miracol. În asemenea împrejurări, făgăduinţa părinţilor era sfinţită şi, astfel, devenea de neîncălcat.

Dar dacă înşişi robii Domnului făceau cu neputinţă împlinirea făgăduielii acum că se luase hotărârea de a nu mai primi învăţăcei?

Asta părea să dezlege părinţii de a-şi ţină făgăduiala. Pe de altă parte, ar fi însemnat să facă ceva împotriva voinţei clare a Domnului, ceea ce era cu neputinţă. Prin urmare, trebuiau să primească băiatul.

Şi apoi, cum ar fi afectat toate acestea problema lor şi mai mare?

N-ar fi fost preferabil să lase Varnhemul, să meargă la Clairvaux şi de acolo să se asigure că se dădea o proscriere papală, prin care să fie excomunicată regina Kristina şi, poate, chiar şi soţul ei? Apoi problema ar fi fost înlăturată, iar ei ar fi putut să ia totul de la capăt.

Cei doi bărbaţi stăteau la umbră sub o arcadă care lega capela de chiliile călugărilor. Câteva dintre isprăvile grădinăreşti ale fratelui Lucien înfloreau dinaintea lor în curte. Părintele Henri îl trimisese pe fratele Lucien, botanist iscusit, pe lângă micuţa casă de oaspeţi unde fuseseră găzduiţi Sigrid şi băiatul. Când se întoarse, îi apăruseră încreţituri adânci pe frunte.

– Ce pot să spun? Oftă şi se prăbuşi pe banca din piatră de lângă ei. Chiar nu ştiu ce să mai cred. Nu e lepră. Rănile arată prea apoase şi acoperite de crustă. Nu, boala asta îmi aminteşte de ciuma porcească. Orice ar fi, totuşi arată îngrozitor.

– Şi ce poţi face, dragă frate Lucien, dacă e numai ciumă porcească? întrebă fratele Henri.

– Tocmai... chiar crezi că ar trebui să încerc să fac ceva, părinte? zise Lucien nesigur.

– Ce vrei să spui?

– Din ceea ce văd eu... ei bine, ar trebui să încerc să vindec o boală care a fost adusă de către voinţa Domnului.

– Ei, ei, frate Lucien, nu fi caraghios, pufni părintele Henri scurt. Eşti unealta Domnului şi nu poţi decât să faci tot ce-ţi stă în puteri. Dacă El încuviinţează ceea ce faci, va merge. Dacă nu, atunci nimic nu va mai fi de ajutor şi orice ai încerca o să dea greş. Aşa că spune, la ce te gândeşti?

Călugărul spuse că mai întâi trebuia să cureţe şi să usuce rănile cu apă fiartă şi cu apă sfinţită pentru purificare, iar apoi cu soare şi aer curat pentru uscare. Lucrul acesta ar dura cam o săptămână, cel puţin pentru pustulele de pe faţa lui Sigrid. Mâna arăta mai rău şi era posibil să fie atinsă de ceva mai grav decât ciuma porcească. Părintele Henri încuviinţă din cap.

Când fratele Lucien plecă să îngrijească de Sigrid, fratele Stéphan reluă conversaţia de mai înainte. Bunul Dumnezeu avea fără îndoială vreun plan deosebit pentru băiat. Şi era cu siguranţă altul decât să mai adune încă un călugăr, altminteri de ce să fi folosit măsuri atât de drastice cum ar fi miracolele şi lepra? Dumnezeu ştie bine, oamenii aleg ordinele călugăreşti pentru motive mai mărunte decât acestea.

Părintele Henri izbucni în râs ascultând logica iscusită a prietenului său şi continuă spunând că, atunci când totul fusese spus şi făcut, nu se mai putea desface. Băiatul trebuia primit, dar trebuia tratat cu atenţie, ca o plantă firavă din grija fratelui Lucien, astfel încât libera voinţă a copilului să nu fie încălcată în nici un fel. La un moment dat în viitor, li se vor dezvălui mai multe despre planurile Domnului legate de băiat.

Păreau să fi căzut de acord amândoi în această privinţă. Băiatul de şase ani avea să devină învăţăcel. Dacă ar fi fost nevoie să părăsească Varnhemul, atunci el urma să plece cu ei. Dar astfel de hotărâri rămâneau pentru mai târziu.

Mai rămânea doar Sigrid. Cel mai simplu ar fi fost să-i asculte confesiunea şi, prin urmare, să asculte felul cum înţelegea ea că ar trebui să se facă lucrurile. Părintele Stéphan se îndreptă din nou spre scriptorium să mai citească o dată despre evenimentele miraculoase de la Arnäs, încercând să fie mai cu luare aminte decât prima dată. Între timp, părintele Henri se îndreptă către casa de oaspeţi, să o găsească pe Sigrid şi să-i asculte confesiunea.

Îi găsi atât pe mamă cât şi pe copil în stare jalnică. Acolo era doar un singur loc de dormit, iar Sigrid stătea întinsă cu ochii închişi, gâfâind şi tremurând din pricina febrei. Arn, care plânsese până i se înroşiseră ochii, stătea pe marginea patului şi ţinea mâna cea bună a mamei. Casa era rece şi murdară. Făcuse parte din vechea fermă şi rămăsese nefolosită mulţi ani.

Părintele Henri îşi trase stola peste umeri, se apropie de copil şi îl mângâie cu blândeţe pe cap. Arn părea să nu fi observat, sau cel puţin se prefăcea. Părintele Henri îl rugă să iasă pe afară o vreme, pentru că mama urma să-şi spună confesiunea. Fără să-şi ridice privirea, băiatul scutură din cap şi îi apucă mai strâns mâna lui Sigrid.

Sigrid între timp se ridicase şi în curând Arn îi dădu drumul la mână şi îi lăsă singuri plecând încruntat şi trântind uşa în urmă.

Arn stătea aşezat pe o piatră lângă uşă şi nici nu se întoarse atunci când părintele Henri ieşi puţin mai târziu. Acesta rămase o vreme să se uite la Arn, până când băiatul nu mai putu să reziste şi aruncă o privire pe furiş peste umăr. Părintele Henri încercă un zâmbet blând, dar singurul răspuns fu un sughiţ furios de plâns. Băiatul se uită din nou în altă parte.

– Hai, mon fils, fii băiat cuminte şi vino cu mine, zise părintele Henri cât de convingător putu. Trase încetişor de mâna băiatului ca să-l facă să se ridice în picioare.

Arn se zbătea şi dădea din picioare în timp ce părintele Henri, un bărbat destul de mare şi de greu, îl trăgea după el către mănăstire fără prea multă greutate, de parcă ar fi dus un coş mic cu ierburi de pe straturile fratelui Lucien. Când intrară în mănăstire, părintele Henri îl găsi pe părintele Stéphan aşezat în acelaşi loc unde avuseseră cu câtva timp mai înainte conversaţia. Chipul părintelui Stéphan se lumină când îl zări pe micul Arn, încă foarte bătăios şi greu de stăpânit.

– Eh bien! exclamă el. Ce avem aici... aha, tânărul nostru învăţăcel. Enfin... încă nu-i plin de recunoştinţă faţă de Dieu, nu-i aşa?

Părintele Henri încuviinţă din cap şi zâmbi. Apoi, dintr-o dată, îl ridică pe Arn şi îl puse pe braţele prietenului său, care se feri cu uşurinţă de un pumn mic, dar tărişor care pornise în direcţia lui.

– Ţine-l cu tine cât de mult poţi, dragul meu prieten. Trebuie să vorbesc nişte lucruri grabnice cu fratele Lucien, zise părintele Henri şi plecă spre grădini în căutarea fratelui său călugăr.

– Gata, gata – nu te mai vârcoli, îl mustră părintele Stéphan amuzat.

– Zvârcoli! Nu vârcoli! i-o întoarse Arn şi încercă să se smucească şi să scape, dar se trezi apucat prea strâns ca să se mai poată elibera. Renunţă.

– Aşa, dacă crezi că vorba mea nordică e prea stâlcită pentru urechile tale gingaşe, poate ar trebui să folosim o limbă care mi s-ar potrivi mai bine, mormăi părintele Stéphan pe jumătate pentru sine în latină.

– Ţi s-ar potrivi mai bine, călugăr bătrân, fiindcă nu poţi vorbi ca noi, replică Arn furios în aceeaşi limbă.

Părintele Stéphan arăta surprins şi foarte mulţumit.

– Eu cred că tu şi părintele Henri o să vă înţelegeţi foarte bine mai devreme decât crezi tu, dragă tinere, şopti el la urechea lui Arn, de parcă i-ar fi spus un mare secret.

– Nu vreau să fiu silit să muncesc ca un rob toată ziua cu toate cărţile acelea vechi şi plicticoase, zise Arn, încă revoltat, dar mai puţin supărat decât mai înainte.

– Şi atunci ce-ai vrea să faci? întrebă părintele Stéphan.

– Vreau să mă duc acasă. Nu vreau să fiu prinsul şi robul vostru, răspunse Arn. Dar nu mai reuşi să-şi păstreze curajul şi îl năpădiră din nou lacrimile. Se lăsă spre părintele Stéphan, totuşi, şi îşi îngădui să fie mângâiat şi bătut prieteneşte pe spate.

Fratele Lucien avusese dreptate cu primul său diagnostic. Rănile de pe faţa lui Sigrid nu erau din cauza leprei şi răspunseră destul de bine la tratamentul lui. Primul lucru pe care-l făcuse fusese să poruncească unor fraţi laici să facă ordine şi să cureţe casa de oaspeţi, să lipească şi să văruiască pereţii. Se făcuseră toate acestea în ciuda faptului că Sigrid insistase spunând că era atât de jalnică starea ei încât nu merita altceva decât să trăiască în mizerie.

Faţa lui Sigrid îşi revenise cu apa aceea curată şi binecuvântată, cu soare şi cu aer proaspăt. Totuşi, fratele Lucien n-a avut nici un fel de succes cu rănile ce se răspândiseră de la mână pe tot braţul, care începuse să se învineţească şi să se umfle rău. Încercă nişte leacuri foarte puternice, primejdioase chiar, dar nici acestea nu păreau să aibă vreun efect. În cele din urmă ajunse la concluzia că era doar un leac pentru această otrăvire a sângelui. Nu voia să-i spună lui Sigrid chiar el, aşa că îi explică părintelui Henri ce era de făcut. Carnea bolnavă trebuia să fie tăiată – Sigrid trebuia să-şi piardă braţul. Dacă nu făceau asta, boala avea să se răspândească de la braţ la inimă. Dacă ar fi fost vorba de unul dintre fraţi, ar fi fost simplu să îl cheme pe fratele Guilbert cu toporul, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce puteau face când era vorba despre stăpâna lor, Sigrid, binefăcătoarea lor, a tuturor.

Părintele Henri fu de acord cu tot ceea ce spusese fratele Lucien. Avea să încerce să-i spună care era concluzia la care ajunseseră cât de bine putea el, dar acum chiar avea multe pe cap şi prefera s-o mai lase. Atunci fratele Lucien îl contrazise, cu grijă pentru că nu se mai întâmplase până atunci. Aceasta era o chestiune de viaţă şi de moarte. Chiar şi aşa, părintele Henri amână această grea sarcină. Motivul era acela că regina Kristina se îndrepta către mănăstire urmată fiind de un număr mare de oameni înarmaţi.

Atunci când Kristina ajunse la porţile Varnhemului, era călare în fruntea gărzilor ei de parcă ar fi fost bărbat. Era ceremonios îmbrăcată, iar rangul îi era arătat de coroana de regină de pe cap. Fu întâmpinată de către părintele Henri şi de cinci dintre fraţii cei mai apropiaţi lui. Porţile mănăstirii erau bine ferecate în urma lor.

Kristina nu descălecă, pentru că putea să le vorbească de sus, din şaua calului. Li se adresă batjocoritoare ca să-i anunţe că una dintre clădiri trebuia dărâmată pe loc – scriptoriumul părintelui Henri. Ea socotea că fusese ridicat fără pic de ruşine, pe pământul care îi aparţinea ei de drept.

Kristina voia să-l împingă pe părintele Henri să-şi piardă răbdarea şi chiar cumpătul, şi cu siguranţă reuşise cu primul lucru pe care şi-l propusese. Părintele Henri petrecea cât de mult timp putea printre cărţile din scriptorium. Aici simţea el că era lumina care putea împrăştia întunericul şi barbaria nordului. Era acea parte din mănăstire care, mai mult decât oricare alta, era a lui. Printre fălcile sale încleştate declară că se împotriveşte dărâmării scriptoriumului.

La care Kristina răspunse că, dacă într-o săptămână clădirea nu era dărâmată, se va întoarce, însoţită de gărzile şi de robii ei care vor grăbi lucrul cu bicele oştenilor ei pe şale. Fraţii ar putea găsi că treaba asta se va face mai urât decât dacă s-ar hotărî s-o facă chiar ei. Alegerea era a lor.

Părintele Henri era atât de mânios încât abia se mai putea stăpâni. Se pregătea să părăsească Varnhemul, îi spuse el, şi să plece într-o călătorie care urma să se oprească la tronul Sfântului Părinte de la Roma. Şi că va pleda pentru excomunicarea imediată a ei şi a soţului ei. Îndrăznise să atace servitorii Domnului şi Sfânta Sa Biserică Romană. Ea nu înţelegea că aducea asupra ei şi a lui Erik Jedvardsson osânda veşnică?

Ameninţările părintelui Henri erau destul de reale, dar Kristina părea incapabilă să le înţeleagă. Şi nici nu pricepea în ce măsură purtarea ei primejduia planurile ambiţioase ale bărbatului ei. Un rege excomunicat ar fi avut speranţe mici să poată stăpâni un regat creştin.

Kristina îşi trase înapoi sfidătoare capul şi îşi întoarse calul într-un cerc larg, încât călugării fură nevoiţi să sară într-o parte ca să nu fie trântiţi şi călcaţi de copitele calului. Privind peste umăr, anunţă că se va întoarce peste o săptămână şi îşi va aduce robii să facă ceea ce li se ceruse.

Acum era inevitabilă oprirea lucrărilor la mănăstirea din Varnhem până când Biserica îşi va fi arătat puterea şi îşi va fi repus călugării în drepturi. Sfânta Biserică Romană nu putea îndura o astfel de insultă şi n-ar fi îngăduit niciodată să fie pierdută o bătălie ca aceea care avea să urmeze. Îl uimise şi pe părintele Henri că această aşa-zisă regină era atât de neştiutoare în privinţa aceasta.

Aveau grijă de Arn cu o disciplină blândă şi-i impuneau numai patru ore de Grammaticus pe zi. Ţelul pe care şi-l hotărâseră era, mai întâi, să desăvârşească latina băiatului. După aceea aveau să înceapă cu o altă limbă, dar mai întâi aveau nevoie de o unealtă ca să poată strânge cunoştinţele. Era important, de asemenea, să îmbunătăţească şi starea sufletească a băiatului. Pentru aceasta părintele Henri îl trimise pe Arn să petreacă la fel de mult timp cu uriaşul Guilbert din Beaune cât petrecea cu lecţiile lui. El îl putea învăţa pe Arn alte îndeletniciri, mult diferite faţă de latină şi de cântări.

Cea mai importantă treabă a fratelui Guilbert era să supravegheze fierarii, mai ales pe cei care făceau arme. Fierăria pentru arme era cea mai mare şi avea cele mai bune unelte. Negustoria cu arme prospera, căci săbiile făcut sub ochii fratelui Guilbert erau mult mai bune decât orice altceva se putea găsi în colţul acesta primitiv de lume. Vestea despre săbiile făcute la Varnhem de către călugări se răspândise, iar negustoria le aducea sume bune de arginţi. Aşa cum chibzuise părintele Henri, Arn a fost complet ademenit când i se îngăduise să-l urmărească şi chiar să-l ajute pe fratele Guilbert din când în când. Călugărul îngrijea de băiat de parcă ar fi fost chiar un ucenic de fierar, şi se puse să-l înveţe totul, de la îndemânările de bază ale meşteşugului până la artă. Când Arn încetă să mai scâncească şi se mai deschise puţin, deveni mai îndrăzneţ şi începu să pună întrebări despre lucruri care nu erau legate numai de meşteşug. Trăsese vreodată fratele Guilbert cu arcul şi, dacă da, ar îndrăzni să facă o întrecere cu el?

Îl supăra pe Arn faptul că fratele Guilbert găsea întrebarea asta foarte amuzantă şi râdea atât de tare încât trebuia să se oprească şi din lucru. Omul acela uriaş aruncă bucata înroşită de metal într-o găleată cu apă şi se aşeză să-şi şteargă lacrimile de râs de la ochi. Când reuşi să-şi mai tragă sufletul, zise vesel că în câteva ocazii mânuise şi el arcuri şi săgeţi şi că va veni de bună seamă şi clipa când ei doi vor avea vreme şi pentru aşa ceva. Adăugă că era, bineînţeles, înspăimântat să trebuiască să dea piept cu un tânăr atât de viteaz precum Arn Magnusson din Arnäs. Apoi izbucni iar în râs.

Când avu de ales între a-şi pierde braţul şi o moarte sigură, Sigrid alese moartea. Socotea că doar aşa putea fi interpretată voinţa Domnului. Cu inima plină de amărăciune, părintele Henri îi ascultă ultima confesiune, o iertă de păcate, îi dădu cuminecătură şi îi îndeplini ultimele rituri.

În vremea liturghiei de Sfântul Petru, când vara ajunsese în plinătatea puterilor şi se pregătea începerea recoltatului, Sigrid muri în pace pe patul ei din camera de oaspeţi de la Varnhem.

Au îngropat-o în capela mănăstirii, sub pardoseala din faţa altarului. Doi dintre fraţi au fost trimişi la Arnäs să ducă vestea morţii ei şi o invitaţie către familia şi rubedeniile ei să vină să-i viziteze mormântul oricând.

În timpul slujbei de patru ore pentru înmormântare Arn a rămas drept şi nemişcat, un băieţel singuratic în mijlocul tuturor călugărilor. Cântările lor, care uneori erau de-a dreptul îngereşti, l-au mişcat atât de mult încât nu-şi mai putea ţine lacrimile. Dar nu-i era ruşine, pentru că vedea că nu era singurul care plânge.

A doua zi, părintele Henri, şapte dintre fraţi şi Arn au pornit în lunga lor călătorie către miazăzi, prima lor ţintă fiind Danemarca. Încă de pe acum Arn era convins că viaţa lui aparţinea lui Dumnezeu şi că nici o fiinţă omenească – bună sau rea, tare sau slabă – n-ar mai fi putut face nimic ca să schimbe asta.

Nu se întoarse nici măcar o dată să se uite în urmă.

Când părintele Henri, însoţit de cei şapte tovarăşi şi de un băieţel, au ajuns în oraşul danez Roskilde, era hotărât să continue călătoria şi să ajungă la Cîteaux, locul de căpătâi al ordinului cistercian, ca să-şi înfăţişeze cazul privind excomunicarea lui Erik Jedvardsson şi a soţiei lui, Kristina. Problema implica un principiu dintre cele mai înalte, de vreme ce era pentru prima dată când o toană a vreunei spiţe regale lipsite de importanţă închisese o mănăstire. Era o chestiune crucială pentru întreaga lume creştină. Cine lua hotărârile pentru Biserică – puterea regală sau Biserica însăşi?

Varnhemul trebuia înapoiat Bisericii, cu orice preţ.

Dacă părintele Henri şi însoţitorii săi ar fi ajuns cu câţiva ani mai devreme sau mai târziu, totul ar fi mers aşa cum era plănuit. Dar au ajuns la Roskilde chiar atunci când zece ani de război civil sângeros se terminaseră prin urcarea pe tronul Danemarcei a unei familii noi şi puternice. Numele regelui era Valdemar şi cu timpul avea să devină cunoscut sub numele de Valdemar cel Mare.

În cele din urmă îşi ucisese principalii rivali şi, înainte de bătălia care îi dăduse ultima victorie, cea definitivă, făgăduise să construiască o mănăstire cisterciană dacă Dumnezeu îl ajuta să iasă învingător. Arhiepiscopul său, Eskil din Lund, ştia de făgăduiala lui pentru că fusese silit să vină şi să binecuvânteze oastea înainte de bătălie. Eskil fusese un scump prieten chiar Sfântului Bernard din Clairvaux însuşi, iar el şi părintele Henri deveniseră, de asemenea, prieteni.

Atunci când arhiepiscopul Eskil şi părintele Henri s-au întâlnit la Roskilde, acolo unde Biserica Daneză se întrunise pentru un sinod, au fost nespus de bucuroşi să se revadă. Erau copleşiţi de felul cum Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, conducea fiecare pas al omului. Amănuntele se potriveau cu o precizie care nu era altceva decât un miracol. Era acolo un abate cistercian la îndemână exact la timpul potrivit, atunci când regele ar fi putut fie să-şi amintească, fie să uite făgăduiala faţă de Dumnezeu, de a construi pentru ordin o nouă mănăstire. Şi, pentru că atât un arhiepiscop cât şi un abate erau de faţă, nu mai era nevoie să înceapă un lung schimb de scrisori cu cei din Cîteaux. Regele Valdemar însuşi părea să simtă puterea Domnului atunci când arhiepiscopul său îi aminti că făgăduiala lui sfântă putea fi îndeplinită pe loc, pentru că aşa era planul divin.

Regele Valdemar pusese deoparte ceva din moştenirea de la tatăl său pentru întemeierea noii mănăstiri. Era o limbă de pământ care pătrundea în estuarul Lim din Iutlanda, care se chema Vitskøl. Cum sinodul era deja adunat în Roskilde, binecuvântară înţelegerea şi în curând părintele Henri porni din nou în călătoriile sale.

Totuşi, acum destinaţia sa nu mai erau mănăstirile gemene de la Clairvaux şi Cîteaux. În ceea ce privea excomunicarea Kristinei şi a lui Erik Jedvardsson, cele întâmplate nu aduceau nici o schimbare în principiu. În practică, însă, treaba aceasta trebuia rezolvată prin corespondenţă şi, de aceea, avea să dureze mai mult până să fie isprăvită. Părintele Henri scrise mai întâi la Varnhem şi îi îndrumă pe cei douăzeci şi doi de călugări să ia cât de multe vite se putea, dar mai presus de toate să împacheteze cărţile şi să pornească spre noua mănăstire care se ridica la Vitskøl. Cinci dintre ei trebuiau să rămână la Varnhem şi aveau neplăcuta sarcină de a respinge atacurile şi jefuitorii şi a încerca să păstreze clădirile în picioare. Trebuiau totodată să împrăştie zvonul despre excomunicarea Kristinei şi a lui Erik Jedvardsson.

Apoi mai întocmi două scrisori, una către adunarea de canonici cistercieni şi una către Sfântul Părinte Hadrian al IV-lea de la Roma. În amândouă descria cu vigoare lipsa de morală şi patima excesivă pentru băutură care îl caracterizau pe Erik Jedvardsson, care voia să se mai numească rege după ce îi îngăduia soţiei sale să comită sacrilegiul de a ataca o mănăstire.

Acum era pregătit să pornească spre Vitskøl, locul înspre care îi îndrumase Domnul paşii.

Şi unde Domnul îl mâna pe părintele Henri, acolo îl purta şi pe Arn.

Erik Jedvardsson ajunse în curând să vadă pe pielea lui care era întreaga putere a Bisericii. Reuşind să pună mâna pe prima dintre cele coroane pe care le voise, ca rege al sviarilor, trimise oameni să ducă tratative cu legiuitorii din Västra Götaland şi din Östra Götaland. Răspunsurile care se întorceau către el erau dezamăgitoare. Jos, în cele două Götalanduri, Varnhemul fusese un rug pentru zvonurile al căror fum apăsa greu peste amândouă ţinuturile. Erik Jedvardsson şi soţia lui Kristina urmau să fie excomunicaţi şi nimeni nu îşi dorea un rege condamnat de Biserică. Dar, printr-un noroc, sviarii păreau să nu fi aflat nimic despre ceea ce se vorbea la miazăzi sau poate că nu înţelegeau ce însemna excomunicarea.

Potrivit lui Erik, erau două lucruri urgente care trebuiau puse la punct, unul uşor şi unul greu. Era oarecum simplu de trimis mijlocitori la călugărul acela francez, părintele Henri, care plecase să câştige teren în Danemarca, ducând mesaje scrise cu umilinţă în care să-l roage să-şi lase călugării să se întoarcă la Varnhem, asigurându-l de sprijinul personal al regelui. Şi mai mult, capela din Varnhem avea să devină locul de înmormântare pentru familia regală, iar mănăstirii avea să i se dea mai mult pământ şi altele asemenea.

Henrik, episcopul lui Erik Jedvardsson, îl încredinţă pe rege că un alt fel de a îndrepta trecutele păcate ar fi fost mult mai greu decât acesta. Însemna să facă un pelerinaj, pe jos, tocmai până la Roma, cu haine din pânză de sac şi cenuşă şi chiar fără încălţări pentru ultima parte a drumului, şi să se arunce la picioarele Sfântului Părinte la sosire.

Ar fi fost mult mai lesne să aline orgoliile rănite ale călugărilor, lucru care putea fi făcut scriind câteva scrisori pline de cuvinte frumoase şi de promisiuni şi scăpând de câteva petece de pământ care erau numai nişte pişcături de purice din toată averea regelui.

Dar cea mai grea sarcină dintre toate ar fi fost aceea de stăvili pentru totdeauna zvonurile despre regele lipsit de frica lui Dumnezeu. Vechea idee a lui Erik Jedvardsson de a porni într-o cruciadă spre Finlanda a fost amintită. Henrik s-a gândit că ar fi o idee bună. Un rege care era şi un războinic al Domnului în numele singurei Credinţe Adevărate ar fi fost cinstit aşa cum se cuvine dincolo de hotare. Calea către cele două coroane care îi lipseau trecea prin Finlanda.

Sviarii, care ca neam îndrăgeau războaiele, s-au alăturat cu bucurie oştilor noului rege. Oamenii abia aşteptau să jefuiască Finlanda, pentru că aveau multe socoteli vechi de încheiat. În afară de orice altceva, finlandezii şi estonienii jefuiseră şi trecuseră prin foc destul de-a lungul ţărmului Sviarlandului, cea mai memorabilă fiind prădarea Sigtunei de pe malul de miazănoapte al lacului Mälaren.

Timp de doi ani, războiul a mers bine pentru Erik Jedvardsson, iar sviarii s-au întors cu o pradă bogată.

Apoi, la începutul celui de-al treilea an de război, un grup de soldaţi de-ai lui Erik s-a îndepărtat de la direcţia de mărşăluire a armatei ca să hăituiască nişte ţărani şi să le jefuiască avutul şi au dat peste o vrăjitoare bătrână. Vorbea cam aceeaşi limbă cu a sviarilor şi nu părea deloc înspăimântată atunci când a fost luată prizonieră. În schimb, a cerut să fie dusă la conducătorul armatei pentru că avea pentru el o propunere pe care ar găsi-o greu de refuzat. Dacă soldaţii n-ar fi vrut să facă aşa cum le cerea, atunci avea să-şi folosească magia şi să le facă viaţa cumplită până la sfârşitul zilelor.

Oştenii i s-au supus, nu neapărat pentru că erau înspăimântaţi de vrăjitoriile ei, ci pentru că erau curioşi să afle ce ar fi putut ea să-i ofere lui Erik Jedvardsson.

Când Erik Jedvardsson le auzi povestea, recunoscu că ar fi destul de amuzant după masa de seară şi porunci să fie adusă şi ţinută până terminau de pus tabăra.

Apoi îi spuse călăului să ţină aproape şi să-şi aducă securea şi buturuga. Oamenii cei mai apropiaţi de rege s-au adunat împrejur aşteptând o distracţie pe cinste. Vrăjitoarea fu târâtă şi azvârlită în genunchi dinaintea regelui.

– Ei bine, roabă bătrână! Mi s-a spus că ai ceva să-mi oferi care nu poate fi refuzat. Să auzim! răcni regele Erik către bătrâna murdară şi înlănţuită care stătea îngenuncheată dinaintea lui. Se uită triumfător către oamenii săi, printre care se dezlănţui un val de veselie.

– Lasă-mă să mă ridic în picioare şi spune-le ostaşilor tăi să-mi dea drumul, să pot vorbi. Dacă spui nu la ceea ce ţi-am cerut, mă duc îndată la călău, răspunse iute femeia.

Erik făcu semn către oamenii lui să-i dea drumul şi îi arătă printr-un zâmbet că era gata să o asculte.

Cu un gest plin de demnitate, femeia îşi netezi părul şi apoi îşi drese glasul.

– Aceasta, rege Erik, este propunerea mea pentru tine. Lasă-mă să-ţi citesc liniile din palmă şi să văd cum eşti şi să-ţi prezic viitorul. Dacă crezi că greşesc în ceea ce spun despre tine sau dacă nu crezi ceea ce-ţi spun, poţi să mă trimiţi când vrei la călău. Dar, dacă crezi ceea ce-ţi voi spune, să îmi dai un cal şi o căruţă să mă întorc acolo unde am fost prinsă.

Auzind acestea, Erik păru dintr-o dată mai îngândurat, iar râsetele oamenilor săi se prefăcură în murmur. Dacă această femeie credea cu atât de multă tărie în puterile ei de prezicătoare şi era gata să-şi rişte capul, era destul de probabil să poată să vadă bine viitorul.

Dar nu tuturor oamenilor le plăcea să-şi ştie soarta. Putea fi o săgeată trasă de la o margine de pădure şi să nu vadă nimeni cine a tras-o, sau o suliţă aruncată la sfârşitul unei bătălii, când nu se mai aştepta nimeni la aşa ceva. Familia îţi putea fi stricată de către o năpastă şi cine şi-ar fi dorit să ştie aşa ceva? Îţi trebuie curaj să îţi vezi viitorul.

Erik nu era sigur dacă voia să-şi ştie soarta, totuşi ar fi părut o dovadă de laşitate să o dea pe mâna călăului acum pe bătrâna vrăjitoare. Mai bine – mult mai bine – era să asculte mai întâi ce avea de spus şi după aceea să-i taie capul.

– Aşadar, asta e povestea ta, zise Erik Jedvardsson. Am să te ascult. Dacă are să-mi fie pe plac ce-mi spui, am să te las să te-ntorci acasă într-o căruţă. Ai cuvântul meu de rege pentru asta. Dar, dacă am să cred că vrei să mă amăgeşti, ai să fii dată pe mâna călăului deîndată. Acum vorbeşte!

– Nu aşa, zise ea. Trebuie să mergem în cortul tău, să auzi numai tu ce am să-ţi spun.

La vorbele acestea atmosfera se schimbă dintr-o dată, iar oamenii începură să murmure. Să rămâi singur cu o vrăjitoare era considerat lucrul cel mai lipsit de înţelepciune. Erik simţi teama oamenilor săi şi o detestă la fel de mult cât îi displăcea şi îndrăzneala femeii.

– Şi dacă spun nu? strigă către ea cu vocea lui cea mai viguroasă, de căpetenie.

– Atunci n-ai să ştii niciodată ce fel de om eşti şi nici unde te va purta linia vieţii. Viitorul tău îţi aparţine numai ţie. Nu e înţelept, trebuie să recunoşti, să ştie toată lumea care va fi. Poţi să le spui tu însuţi alor tăi după aceea, dacă asta doreşti. Femeia răspunse cu atât de multă încredere încât părea că ştie deja că Erik avea să accepte.

Şi aşa a fost. Ca să fie sigur că nu poartă asupra ei lucruri tăioase, oştenii o scotociră peste tot cu mâinile lor sălbatice. Erik se răsuci pe călcâie şi intră în cortul său. Femeia fu împinsă cu forţa din urma lui.

Înăuntru ea îngenunche deîndată în faţa regelui şi-l rugă să-i dea voie să-i cerceteze palma. O cercetă în tăcere.

– Văd Anglia..., începu ea, vorbind şovăitor. Cineva din familia ta... da, uite, e tatăl tău, e englez. Văd Roma şi un om căruia i se spune Papă... Nu, linia se întrerupe aici. Aveai de gând să te duci Roma... desculţ... Oare de ce? Oricum, nu s-a mai întâmplat aşa. Bine, iată acum viitorul. Arată foarte interesant, într-adevăr.

Erik Jedvardsson se făcu rece ca gheaţa pe dinăuntru când auzi adevărul despre originile lui englezeşti şi despre pelerinajul, contramandat, până la Roma. Era pe deplin convins că femeia îşi ştia meşteşugul.

– Îmi ştiu trecutul destul de bine. Spune-mi despre viitor şi nu mă mai lua pe ocolite, zise el ţâfnos, sperând că vocea nu îi tremură prea mult.

– Văd... Da, sunt trei coroane regale. O nouă ţară, cu trei coroane pe scuturile ostaşilor săi. Semnul celor trei coroane va dăinui timp de o mie de ani şi va fi cinstit pretutindeni în ţara unde vei domni. Din tată în fiu, din rege în rege pentru nenumăraţi ani de aici încolo, veşmintele cu însemnele ţării tale or să tot fie purtate. Cele trei coroane înseamnă că trei ţinuturi puternice au fost unite laolaltă într-o ţară mare şi, peste o mie de ani, cele trei coroane ale tale vor fi încă folosite pe sigilii şi pe toate documentele.

– Şi Papa? Ce se întâmplă cu călătoria la Papă? întrebă Erik Jedvardsson. Tremura, iar glasul său coborâse în şoaptă.

– Îţi văd chipul peste tot, continuă bătrâna, vorbind şi ea în şoaptă. Peste tot. Imaginea capului tău... ca a unui sfânt, capul tău încrustat în aur având în spate cerul albastru. Ai început o lucrare care n-a fost pe placul Dumnezeului tău... de acolo a început linia ruptă care ducea spre Roma... apoi ţi-ai răscumpărat greşeala şi prin asta numele tău va fi amintit pe vecie.

– Ce poţi să-mi spui despre moartea mea? întrebă Erik Jedvardsson. Acum începu să fie curtenitor cu femeia.

– Despre moartea ta, să vedem... moartea ta. Eşti sigur că vrei să ştii? Puţini bărbaţi vor.

– Da, zi-mi ceva despre asta!

– Nu văd chiar limpede..., murmură femeia.

Pentru prima dată părea să-i fie teamă. Apoi se adună şi vocea ei sună din nou încrezătoare:

– Numele tău va fi amintit pe veşnicie şi nici un om născut din femeie din ţara sviarilor sau a goţilor nu va putea să te ucidă sau să te schilodească, zise ea repede şi se ridică din genunchi.

Erik Jedvardsson, încredinţat că toate visele lui aveau să se adeverească şi că nimeni dintre cei mai cunoscuţi duşmani ai săi n-avea cum să-l rănească sau să-l omoare, ieşi din cort şi porunci să se aducă un cal şi o căruţă. Femeia urma să fie trimisă acasă şi nimănui nu-i era îngăduit să o atingă sau să-i vorbească necuviincios.

După aceea, Erik se întoarse la Östra Aros cu inima uşoară, plin de gânduri despre viitorul minunat în privinţa căruia era sigur acum.

Şi îndoit mai mult, pentru că acum ştia că n-avea de ce să se teamă din partea nimănui dintre cei de acasă, nici din Sviarland şi nici din Östra şi Västra Götaland.

Dar nu-l pusese la socoteală pe Magnus Henriksen, care nu era născut din femeie din Sviarland sau din Östra ori Västra Götaland. Era danez, unul dintre mulţii nobili danezi care fuseseră împrăştiaţi în întreaga lume de furtunile războaielor, după ce Valdemar pusese mâna pe coroana daneză. Scăpând din Danemarca, Magnus Henriksen navigase către miazănoapte pe Marea Baltică şi se oprise pentru scurt timp la Linköping, unde se sfătui în taină cu regele Karl Sverkersson din Västra Götaland. Apoi îşi continuase drumul pe lângă coasta lacului Mälaren şi în sus pe râul Fyris.

Magnus Henriksen îl luă complet prin surprindere pe Erik Jedvardsson la Östra Aros. Îi tăie capul, ceea ce, potrivit vrăjitoarei finlandeze, avea să devină simbolul veşnic al unui nou stat unit. Magnus Henriksen se proclamă apoi rege al Sviarlandului. Era lucru de înţeles, de vreme ce îl ucisese pe vechiul rege, modul obişnuit de a câştiga o coroană nordică. Şi apoi, familia mamei sale se trăgea din cea a regelui Inge cel Bătrân.

Imaginea lui Erik Jedvardsson avea, într-adevăr, să dăinuie pentru totdeauna.

Cititul este temelia întregii cunoaşteri. Era o convingere fermă a părintelui Henri că până şi cei ca el, pentru care cea mai importantă treabă era să scrie şi să copieze texte, trebuie să citească în fiecare zi. Îşi pusese deoparte două ore pe zi pentru citit deoarece îi îmbogăţea sufletul. Era o plăcere pe care şi-o putea îngădui.

La Vitskøl regulile în privinţa cititului erau foarte stricte. Aceia dintre fraţi care îndeplineau majoritatea sarcinilor manuale citeau în fiecare zi despre lucruri care n-aveau legătură cu celelalte treburi de zi cu zi ale lor. Această regulă îi includea şi pe bucătarii din Provenţa, pe fraţii laici care făceau lucruri care ţineau de zidărie – amestecau mortarul sau şlefuiau piatra –, pe fratele Guilbert împreună cu fierarii şi cu ucenicii lor şi pe fratele Lucien, împreună cu cei care lucrau în grădini.

În privinţa lui Arn, obligaţia de a citi i se aplica oarecum altfel. În primii patru sau cinci ani, cititul pentru el era considerat un soi de practică pentru îmbunătăţirea limbii. I se cerea să vorbească în latină cu părintele Henri, în franceză cu fratele Guilbert şi în limbile nordice cu fraţii laici de-ai locului. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului citind şi învăţând pe de rost imnuri, pentru că oricum trebuia să înveţe lucrurile acestea. Întâmplarea făcea că avea o voce bună şi clară de sopran.

După cinci ani de muncă grea, mănăstirea din Vitskøl era gata în sfârşit să fie sfinţită de către arhiepiscopul Eskil, care era în drumul său dinspre Lund. Ca tuturor celorlalte mănăstiri cisterciene, urma să i se dea un nume o dată cu binecuvântarea. Părintele Henri se hotărâse cu mult timp înainte că numele avea să fie Vitæ Schola – Şcoala Vieţii.

Arn avea mare legătură cu alegerea acestui nume. Acum că învăţăceii nu mai erau acceptaţi, Arn era singurul copil pe care călugării ajunseseră să-l cunoască bine. Deşi planul Domnului, care pusese acest copil în grija ordinului cistercian, rămânea un mister, nu era greu de înţeles că numele Vitæ Schola se potrivea cu prezenţa lui acolo. Se părea că în acea mănăstire avea să înveţe tot ceea ce îi era de trebuinţă pentru viaţa lui.

Acum că băiatul avea cele necesare să se descurce cu câteva limbi străine, părintele Henri îl lăsă să citească slobod din marea literatură a lumii. Ca şi ceilalţi, Arn lucra zilnic la textele recomandate.

Părintele Henri era convins că pentru mintea unui tânăr lecturile lumeşti erau la fel de importante – sau măcar aproape la fel de importante – ca tomurile bisericeşti. Trebuia totuşi să fie atent, pentru că Arn fugea deseori din scriptorium după bunul său plac şi punea mâna pe cărţi nepotrivite pentru vârsta lui. De pildă, intenţia atunci când i se recomandaseră scrierile lui Ovidiu era să-l facă să se concentreze pe Metamorfoze, o colecţie de vreo două sute de fabule despre transformările magice. Poveştile erau pline de învăţăminte cu privire la legendele şi cultele din vremea Imperiului Roman. Dar băiatul reuşi să şterpelească şi Ars amatoria – Arta iubirii. Din întâmplare, părintele Henri dădu peste Arn, care citea cartea într-un colţ din bucătărie. Mai rău decât atât, băiatul de unsprezece ani fusese impresionat într-un fel care era dincolo de puterile firii să fie ascuns.

Cum era şi firesc, părintele Henri prescrise o pedeapsă potrivită – o combinaţie de băi reci şi de rugăciuni alese –, dar nu socotea incidentul atât de grav pe cât lăsa să pară. Dimpotrivă, când i l-a povestit fratelui Guilbert s-a transformat într-o anecdotă amuzantă şi au râs amândoi cu poftă de păcatul fără intenţie al băiatului. Totuşi, părintele Henri scoase toate scrierile neîngăduite ale lui Ovidiu şi le aduse în chilia lui. De acum încolo cărţile pentru Arn aveau să fie alese cu ceva mai mulgă grijă.

Părintelui Henri i se păru că ar fi o idee excelentă să citească Germania de Tacitus, mai ales pentru un băiat care se trăgea din aceeaşi seminţie barbară. Şi Horaţiu se potrivea bine, Epistolele lui, de pildă, sau, şi mai bine, Ars poetica, erau exemple bune despre ceea ce putea oferi o bună educaţie prin textele clasice unui învăţăcel. Poate că un astfel de lucru părea uneori prea teoretic, dar atunci era uşor să treacă la Vergiliu, în special la Eneida, în care copilul era acum cufundat. Arn, cu obrajii îmbujoraţi de plăcere, venise la el să-i povestească despre episoadele pe care tocmai le terminase de citit, care povesteau despre regina Dido a Cartaginei şi despre coborârea lui Vergiliu în lumea umbrelor pentru a vedea viitorul Romei.

Citirea unui număr mare de cărţi nu era doar baza întregii cunoaşteri, ci şi o cale către o gândire curată şi cumpănită. Pe de altă parte, nu era bine dacă s-ar fi calicit cu şcolirea lui Arn în învăţăturile divine. Până acum, Vitæ Schola lui acumulase doar două copii ale celor mai frecvent studiate texte din vremea aceea – un îndrumar pentru citirea Bibliei care se chema Glossa Ordinaria. Fraţii deseori consultau aceste texte, dar părintele se îngriji ca Arn să aibă acces în mod regulat la unul dintre ele.

Pentru a se asigura că nu vor mai apărea şi alte accidente precum acela cu Ovidiu, Arn trebuia acum să primească ceea ce avea pentru citit chiar din mâna părintelui Henri. De asemenea, în fiecare zi trebuia să lucreze cel puţin un ceas asupra aspectelor problematice ale interpretării Sfintei Scripturi.

În taină, părintele Henri era încântat să vadă setea cu care venea Arn să primească noi instrucţiuni despre ceea ce trebuia să citească sau să fie ascultat la lecţia despre textele biblice pe care o învăţase cu o zi înainte. Totuşi, principiul de lucru a rămas acela că băiatul trebuia să primească în mod egal pregătire şi în chestiunile practice şi în cele care ţineau de spirit, îndeosebi datorită faptului că planul Domnului în privinţa lui Arn nu le fusese încă dezvăluit.

Nu era greu de ghicit ce ar fi preferat Arn. Era clar că îi era mai mult pe plac să îşi petreacă timpul cu fratele Guilbert decât în scriptorium, era mai interesant să îi ajute pe fraţii zidari decât să facă treburi prin bucătării. Sau i se părea mai frumos să umble prin port şi să iasă în larg cu bărcile pescarilor decât să exerseze vreo cântare complicată pentru următoarea mesă. Cât despre părintele Henri, ar fi preţuit aceste ocupaţii în cu totul alt fel. Nu şi Arn, care părea că se apuca de tot ceea ce îi oferea Vitæ Schola din mănăstire cu acelaşi entuziasm.

Din ceea ce vedea părintele Henri, băiatul era în stare să ajungă orice fel de om atunci când va fi mare. Putea deveni stareţ sau abate, dar putea să aleagă şi o cale opusă, pomenită odată de fratele Guilbert în cea mai mare taină. Totul depindea de planul pe care îl avea Dumnezeu pentru Arn.

Părintele Henri stătea sub una dintre arcadele din apropierea grădinii, adâncit în gânduri, când Arn veni alergând cu paşi mari, grăbindu-se atât de tare încât avea încă picioarele ude cum se spălase. Era împotriva regulilor să treacă de la lucrul manual la lucrările spiritului fără să se spele în lavatorium, iar el lucrase cu zidarii în ultimele două ore, făcând ultimele finisaje la vârful turnului capelei, care trebuia terminat la timp pentru sfinţire.

Pentru că Arn era uşor şi neînfricat, era singurul care putea lucra la înălţime fără sprijin. Pericolul că ar putea să cadă nu-l speria – era convins că Dumnezeu n-ar lăsa să i se întâmple nimic cuiva care era încă un copil şi care lucra să termine ceva întru preamărirea Domnului. Cel puţin asta fusese explicaţia lui Arn atunci când unul dintre fraţi îl întrebase dacă se teme de înălţime.

Răspunsul lui nu era întru totul adevărat. Nu că ar fi minţit, bineînţeles. Minciuna era o nelegiuire mare împotriva legulilor care orânduiau mănăstirea. Dar încrederea lui Arn era hrănită de ceea ce i se spusese încă de când era mai mic – că Dumnezeu avea un plan anume pentru viaţa lui. Oare chiar n-avea de ce să se teamă?

În trecut căzuse de pe un turn foarte înalt. Nu-şi mai amintea multe despre asta, dar i se îngăduise să citească o copie a istorisirii din cronica de la Varnhem. Părintele Henri îi vorbise despre felul cum trebuia interpretat ceea ce se întâmplase. Se pare că Dumnezeu îl cruţase pentru vreo misiune viitoare. Aceasta era partea cea mai importantă a poveştii.

Părintele Henri nu-l dojeni pe Arn pentru că întârziase şi pentru că alergase de să-şi dea sufletul. Dimpotrivă, părea să fie într-o dispoziţie foarte bună, stând acolo pierdut în gânduri, cu un zâmbet plăcut pe buze şi mângâind cu blândeţe capul ras al băiatului.

– Ei bine, zise părintele Henri aproape refuzând să-şi părăsească lumea lui interioară de speculaţii. Hai să începem cu vorbele imnului pe care ai să-l cânţi singur la sfârşitul slujbei de sfinţire... cum se interpretează... oricum, începe să cânţi pentru mine primele versuri!

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă.

Îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său.

Arn cânta ascultător cu vocea lui clară de sopran. Fraţii care lucrau în grădini îşi îndreptară spatele, se sprijiniră în unelte şi ascultară cu zâmbete mulţumite. Tuturor le plăcea să-l audă pe băiat cum cântă.

– Minunat. Foarte bine. Să ne oprim aici, zise părintele Henri. Acum gândeşte-te la înţelesul lor. Trebuie să înţelegem aceste vorbe în sensul lor moral sau în litera lor? Sigur că nu – dar dacă nu, atunci cum?

– Trebuie înţelese ca o alegorie, zise Arn, răsuflând adânc şi încă destul de greu din pricina alergăturii.

– Ceea ce spui tu, fiul meu, este că noi nu suntem oi. Destul de adevărat, dar de ce se foloseşte metafora?

– E uşor de priceput, zise Arn încreţindu-şi fruntea. Toată lumea ştie cum e cu păstorii şi oile şi nu e greu de înţeles că oile au nevoie de păstori să le îngrijească, aşa cum noi toţi avem nevoie de Dumnezeu, chiar dacă noi suntem oameni, şi nu oi. Domnul e ca un păstor pentru noi.

– Până aici e bine, zise părintele Henri. Dar să ne gândim la „îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte“. Oile au suflet?

Arn se gândi o clipă.

– Nu, zise el.

Simţi că trebuie să rămână la nivel alegoric, chiar dacă îi venise o idee care ar fi dus la una dintre acele capcane logice pe care părintele Henri i le punea cu plăcere în cale.

– Alegoria e clară încă de la început... aşa că lucrul acesta despre oi ni se pare a fi... aşa că putem folosi o interpretare literală pentru restul. Pentru că Dumnezeu chiar ne înviorează sufletele.

– Într-adevăr, aşa e, zise părintele Henri şi pe chip i se răspândi un zâmbet şiret. Dar hai să continuăm: „mă povăţuieşte pe cărări drepte“. Cum trebuie să înţelegem „cărările“? Literal sau alegoric?

– Nu sunt sigur, zise Arn. N-ar putea fi amândouă?

– Amândouă? Aşadar am găsit un text care poate fi citit şi alegoric, şi ca o descriere precisă? Acum chiar va trebui să-mi dai nişte explicaţii, fiule.

– În versul dinainte, în care se spune că Domnul ne înviorează sufletele, înţelesul e literal, dar pentru noi, nu pentru oi, începu Arn încet, ca să câştige timp de gândire. Literal este adevărat, fără îndoială, că Dumnezeu ne poate povăţui pe cărările drepte de pe pământ, acelea reale ca drumurile pentru cai şi căruţe şi pe care merg oamenii. De pildă, dacă El vrea, ne poate arăta drumul cel bun către Roma, nu?

– Ei, zise părintele Henri părând mai degrabă serios, sunt sigur că nu ţi-a scăpat faptul că drumurile şi cărările în sens metaforic apar adesea în Sfânta Scriptură, nu? Dacă sunt ascunse căile domnului, nu prea cred că vorbim despre drumuri pentru vite prin ceaţă, nu eşti de acord?

– Ştiu, cărările cele drepte trimit de fapt la drumurile care depărtează de păcat şi drumurile către mântuire şi alte lucruri asemenea. În sens alegoric.

– Foarte bine. Unde am ajuns? Spune-mi următorul vers, dar nu-l cânta. Altfel fraţii din grădină vor găsi iar prilej să se oprească din lucru. Aşadar...

– Da, „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine“, recită Arn repede. Cred că înţelesul este unul generic. Dacă sunt în necazuri serioase, aproape de moarte – ca atunci când pun mortar sus în turn –, atunci nu mi-e frică pentru viaţa mea, pentru că Dumnezeu este cu mine. „Umbra morţii“ trebuie înţeleasă alegoric, pentru că nu există în realitate nici o umbră a morţii şi nici o vale anume unde pot să merg prin umbra aceea. Şi, chiar dacă ar exista, n-ar fi singurul loc unde mi-aş pune nădejdea în Dumnezeu. Pentru că n-aş deznădăjdui nicăieri, nici măcar în cea mai întunecată vale, în cele mai întunecate clipe de durere sau de primejdie. Aşa trebuie?

Arn nu ajunsese încă la adolescenţă, dar crescuse deja prea mare pentru săgeţile şi arcul lui cele vechi, aşa încât această mică plăcere, socotită tot o muncă, fu pierdută pentru o vreme. I se îngădui să meargă într-un loc unde se făceau exerciţii de tras cu arcul în apropiere de fierărie şi, în timpul multelor pauze în care era lăsat fierul înroşit să se răcească sau să se aşeze fierul turnat, el dădea o fugă până acolo să mai tragă cu arcul. Într-o zi fratele Guilbert ieşi să se uite cum trăsese băiatul douăsprezece săgeţi, una după alta, într-o ţintă în mişcare făcută dintr-un ghemotoc de resturi de pânză legate laolaltă cu sfori şi lăsate să se clatine la capătul unui fir subţire de sfoară. Arn îşi duse la bun sfârşit sarcina fără nici un efort.

Fratele Guilbert gândi că venise vremea să înceapă din nou. Dacă sarcina era prea uşoară, efectul exerciţiului nu mai era cel mai bun şi putea deveni mai puţin rodnic. Fratelui Guilbert îi venea greu să explice treaba asta şi unui om mare şi n-avea nici măcar urmă de intenţie să încerce să discute cu Arn. Oricum nici nu era nevoie, de vreme ce ascultarea de cei care aveau autoritate era una dintre cele mai importante reguli ale mănăstirii.

Au plecat să caute materiale pentru un nou arc, care urma să fie făcut din tisă, iar săgeţile din frasin. Era lucru ştiut că arcurile şi săgeţile trebuiau să se potrivească, aşa că un nou arc cerea noi săgeţi, toate părţile setului trebuind să fie proporţionate pentru a lucra împreună. Aidoma, mişcarea mâinilor şi puterea gândurilor trebuiau şi ele echilibrate.

A durat destul de multă vreme până au fost gata săgeţile şi noul arc. Începând din zilele reci de primăvară, când numai fulgii de zăpadă îndrăzneau să-şi ridice capetele de jos, până la începutul verii, când straturile de flori de pe lângă mănăstire străluceau colorate, Arn a urmărit fiecare pas care era urmat pentru a se face arcul. A învăţat cum să usuce lemnul într-un loc uscat şi întunecat şi cum să-l cresteze ca să-l tragă în foi subţiri care să încorporeze diferite feluri de lemn prinse cu clei de peşte, să-l şlefuiască frecându-l cu nisip şi să-l apese pentru a lua forma cuvenită. Când arcul a ieşit de sub presă, a fost şlefuit din nou. Acelaşi procedeu s-a folosit şi pentru săgeţi, dar din bucăţi mai scurte de lemn, ceea ce le făcea munca mai uşoară. Să facă vârfuri de săgeţi era una dintre cele mai simple treburi de fierărie, pe care Arn putea s-o facă singur.

Când în cele din urmă veni vremea să încerce noul set, fratele Guilbert schimbă distanţa ţintei de la optsprezece la douăzeci şi cinci de paşi mari. În primele zile Arn chiar simţi că o luase de la început. Era greu şi istovitor de întins noul arc, iar efortul abătea traiectoria celor mai multe săgeţi. Când nu mai avea tragere de inimă să meargă mai departe, fratele Guilbert sărea la el imediat, ocărându-l că e leneş şi slab de înger, amândouă fiind păcate la fel de mari. Atunci Arn trebuia să îngenuncheze lângă arcul şi săgeţile sale şi să spună un şir întreg de Tatăl nostru înainte să i se îngăduie să înceapă exerciţiile din nou.

În astfel de momente, fratele Guilbert era foarte ispitit să-i spună lui Arn cât de bine trăgea de fapt – deja era la fel de bun sau chiar mai bun decât majoritatea arcaşilor învăţaţi. Arn, desigur, nu se putea compara pe sine cu altcineva decât cu fratele Guilbert. Pentru el, era de parcă n-ar fi existat decât doi arcaşi pe lume. Fratele Guilbert nu-i vorbise niciodată despre viaţa pe care o dusese înainte şi despre motivele pentru care trebuise să-şi trăiască restul zilelor într-o mănăstire cisterciană, în pocăinţă. Părintele Henri îi interzisese să-i spună lui Arn povestea sa.

Într-o zi, un grup de oşteni treceau pe acolo în drumul lor de întoarcere dinspre Fyn şi se opriră în locul unde exersa Arn. Erau toţi veseli. Se terminase un război mic şi în curând aveau să-şi vadă din nou ţiitoarele. Zăriră un tânăr frate laic în veşmântul lui maroniu, cu creştetul ras şi cu şuviţe lungi fluturându-i pe lângă urechi. La început li se păru comic să vadă o astfel de arătare care se prostea cu un arc şi cu săgeţi: era ceva de-a dreptul caraghios.

Oştenii strigară în treacăt nişte măscări. Fratele Guilbert, care stătea lângă Arn să-l înveţe, se prefăcu că nu înţelege limba nordică sau, cel puţin, că nu se osteneşte să le asculte lor vorbele.

Strigătele se opriră curând. Ochii soldaţilor le întăriră adevărul celor văzute, chiar dacă n-avea nici o noimă. Băiatul stătea la optsprezece paşi, trimiţând una după alta săgeţi într-o ţintă cât jumătate de mână. Dacă rata cu mai mult de două degete părea necăjit, se scuza către instructorul lui şi se concentra şi mai mult la următoarea săgeată. Soldaţii plecară mai departe lăsaţi fără glas.

Fratele Guilbert înţelegea mai bine decât oricine uimirea soldaţilor. Ca şi el, nu mai văzuseră niciodată un copil cu asemenea iscusinţă. Arn, nici atunci şi nici mai târziu, n-a priceput ce se petrecea, pentru că, în ceea ce-l privea, numai fratele Guilbert conta, iar comparaţia aceasta îl făcea pe Arn cel mai slab arcaş din lume.

De mai multe ori, părintele Henri evitase să discute despre felul cum trăgea Arn cu arcul. Din punctul lui de vedere, Arn era la fel de bun la lecţiile lui pe cât era de aşteptat de la un băiat al cărui glas încă nu se copsese şi mai multe nu erau de zis. Lucrul important era entuziasmul pentru învăţătură pe care îl arăta Arn. Ceea ce conta era cât e de ascuţit la minte era, cât de mult muncea şi câtă putere avea, pentru că Dumnezeu le dăduse cam aceeaşi putere de a înţelege oamenilor şi ţinea de fiecare dintre ei să facă ce putea mai bine.

Fratele Guilbert avea doar o singură obiecţie la logica aceasta. Dumnezeu s-ar fi putut să dea aceeaşi iscusinţă de a mânui un arc sau o sabie tuturor, dar era cât se poate de limpede că unii erau mai egali decât ceilalţi. Tânărului Arn i se dăduseră daruri mult mai mari decât oricărui om pe care fratele Guilbert îl întâlnise până atunci, atât dintre bărbaţi cât şi dintre băieţi.

Părintele Henri era tulburat de o astfel de afirmaţie. La urma urmei, foarte puţini oameni în viaţă mai văzuseră atâtea în folosirea armelor ca fratele Guilbert. De asemenea, fratele Guilbert nu şi-ar fi minţit în nici un chip propriul abate.

Toată treaba asta îl făcea pe părintele Henri să se simtă stânjenit şi ajunse la o înţelegere cu fratele Guilbert să nu-l lase pe Arn să-i intre în cap noţiuni atât de lipsite de noimă cum ar fi excelenţa. Rezultatul a fost acela că Arn nu avea niciodată vreo bănuială când mânuia arcul sau sabia bine, dar era întotdeauna înştiinţat, cu asprime, când făcea o greşeală. Lui Arn încă nu i se îngăduise să exerseze cu o sabie adevărată, deşi îi era clar fratelui Guilbert că băiatul în curând avea să fie capabil s-o facă, când braţele îi vor fi crescut destul de tari ca să poată trece de la lemn la oţel.

Lupta cu sabia depindea infinit mai mult de viteza ochiului şi a minţii, de un simţ al echilibrului, de agilitate şi de precizie decât de forţa muşchilor. Din ceea ce văzuse fratele Guilbert în privinţa mânuirii săbiei printre bărbaţii nordici, se convinsese că barbarii aceştia se bizuiau aproape în întregime pe putere. Săbiile lor erau scurte pentru că nu foloseau caii în război şi se ţineau cu dinţii de convingerea ciudată că un cal n-ar fi de nici un folos în bătălie. Pe câmpul de luptă se aliniau pe rânduri faţă în faţă, mai degrabă cum făceau grecii şi romanii cu o mie de ani în urmă, deşi ei îşi numeau formaţia fylking, nu phalanx. Ca urmare, singura tehnică pe care o puteau folosi era să ridice sabia şi să taie în jos, dinspre stânga sau dreapta. Cum orice bărbat care purta un scut şi avea cât de cât un simţ al supravieţuirii ar fi blocat fiecare lovitură aproape fără să fie nevoie să se mişte ori să gândească, rezultatul depindea pur şi simplu de cine ostenea mai repede şi-i dădea adversarului ocazia să taie în carne. Aşa stând lucrurile, nu era de mirare că învingeau cei mai puternici.

Până acum Arn fusese pregătit să mânuiască doar beţe din lemn. Fratele Guilbert încrustase în mintea băiatului ritmul cu trei paşi: lovitură înaltă din stânga, tăietură lungă din dreapta şi apoi o împungere direct din faţă sau o nouă lovitură dintr-o parte. Acestea erau repetate şi tot repetate, de o mie de ori şi apoi de încă o mie de ori.

În prima etapă a pregătirii, au insistat pe agilitate şi pe viteza loviturii, dar mai târziu Arn a trebuit să înveţe să-şi controleze şi furia. Lucrul acesta nu era tocmai uşor, pentru că în primii doi ani fratele Guilbert reuşea să străpungă la o a treia lovitură. Abia în cel de-al treilea an reuşi Arn să priceapă ce are de făcut cu picioarele, mişcările lor în funcţie de cele ale adversarului, ca în muzică, astfel încât din când în când izbutea să evite străpungerea dureroasă.

La începutul celui de-al patrulea an, fratele Guilbert făcu prima dintre seriile de săbii din lemn potrivite pentru Arn, cu greutatea potrivită cu grijă folosind o bandă din fier introdusă în ele. Era important ca sabia din lemn a lui Arn să fie grea în aceeaşi proporţie cu puterea braţelor sale necoapte aşa cum ar fi fost o sabie adevărată în mâinile unui bărbat în toată firea. În acelaşi fel, fratele Guilbert trebui, prin încercări şi greşeli repetate, să facă în egală măsură arcul mai greu de întins.

Atât la exerciţiile cu sabia cât şi în fierărie, fratele Guilbert observase că Arn era capabil să mânuiască uneltele la fel de uşor şi cu mâna dreaptă, şi cu cea stângă. În alte împrejurări, învăţătorii călugări ai lui Arn ar fi încercat să-l oprească să-şi folosească mâna necurată. Fratele Guilbert vedea lucrurile altfel. Îşi scrută conştiinţa şi ceru sfatul Domnului în ceea ce avea de făcut.

Ajunse în curând la concluzia că în acest caz nu era o problemă obişnuită de folosire a mâinii stângi. Nu o dată, în viaţa lui dinainte, fratele Guilbert întâlnise stângaci în lupte cu sabia. Erau adversari de temut, aşa cum văzuse el pe socoteala lui. Nimic din ce învăţase în pregătirea obişnuită nu putea fi aplicat la fel.

De aceea, chiar de la început, îl învăţase pe Arn să schimbe mâna de atac, fie de la o zi la alta, fie de la o săptămână la alta. Nu văzuse niciodată vreo schimbare în tehnica lui Arn, cu excepţia faptului că mâna lui stângă părea puţin mai puternică. Aceasta însemna că, încă de la început, reuşise să cuprindă un secret în tactica de luptă cu sabia a băiatului: prin schimbarea bruscă dintr-o mână în cealaltă a săbiei, putea începe să-şi încercuiască oponentul din direcţia opusă. Dacă celălalt ar fi purtat o armură grea sau dacă terenul ar fi fost anevoios, schimbarea abruptă de abordare ar fi putut deveni distrugătoare.

Fratele Guilbert ştia prea bine că astfel de gânduri ar fi fost socotite păcătoase. Îi spuse părintelui Henri în confesional, dar adăugă explicaţia că, atâta vreme cât era însărcinat să ducă la capăt acest aspect din educaţia băiatului, era obligat să dea ce avea mai bun. De vreme ce Dumnezeu încă nu lămurise ce planuri avea pentru băiat, cu siguranţă că nu era mai rău să folosească sabia cu mâna stângă decât ar fi fost să citească Ovidiu în secret, nu-i aşa?

Când părintele Henri a îndreptat această întrebare către Dumnezeu, răspunsul care i-a sosit a fost liniştitor. Atâta vreme cât băiatul arăta aceeaşi dorinţă de a studia şi de a exersa jocurile de război cu fratele Guilbert, totul era bine. Ar fi fost un semn rău dacă Arn ar fi preferat săgeţile şi săbiile în locul cititului din Glossa Ordinaria, dar până acum nu apăruse nici o dovadă în această privinţă.

Sârguinţă şi disciplină. Curăţenie şi rugăciune. Agilitate şi mişcare. Agilitate şi sârguinţă. Arn urma aceste instrucţiuni cu aceeaşi uşurinţă cu care asculta cerinţele de a-şi iubi şi respecta toţi fraţii, cele mai importante două reguli din mănăstire, şi a spune întotdeauna adevărul, a treia dintre cele mai importante reguli. Le urma şi pe celelalte, deşi erau mai puţin importante şi uneori chiar greu de înţeles, precum acelea despre orele de culcare şi comportamentul la masă.

Dar nu-i venea greu să urmeze toate aceste porunci divine. Dimpotrivă, era o plăcere. Uneori se întreba cum ar fi fost să fii copil dincolo, în lumea lipsită de sfinţenie. Mai avea încă nişte amintiri şterse prin câte un colţ de minte despre datul pe derdeluş cu sania pe timpul iernii, despre jocul cu cercurile şi alte asemenea jocuri copilăreşti. Poate că-i lipseau acele lucruri uneori, la fel ca atunci când se ruga pentru sufletul mamei lui în fiecare seară şi îi lipseau răsuflarea ei pe obraz, glasul şi mâinile ei. Se ruga şi pentru fratele său Eskil şi apoi îşi amintea cum plânseseră când fuseseră despărţiţi. Dar el înţelegea sau, cel puţin, credea că înţelege faptul că fericirea cea mai mare pentru un băiat era să fie lăsat să-şi împartă timpul între toate acele lucruri minunate din cărţi şi munca grea, cu sudoare şi, uneori, cu lacrimi, pe care fratele Guilbert îl punea s-o facă.

Magnus Folkesson îi făgăduise Domnului că avea s-o jelească pe Sigrid timp de cinci ani înainte să-şi ia altă soţie. Familia lui se mirase auzind o asemenea hotărâre. Nu era lucru obişnuit pentru un bărbat sănătos să se abţină atât de mult de la a face alţi fii şi a-şi întări familia cu noi rude, mai ales dacă era la mijloc doar un fiu. Magnus voia să-şi uite celălalt fiu, pe care Dumnezeu i-l luase de lângă el, dar care încă era în viaţă. Însă, pentru că ştia că Arn fusese copilul cel mai apropiat de inima lui Sigrid, nu putea nici el să uite aşa cum i-ar fi făcut bine pentru liniştea lui sufletească. Recunoştea în taină că, dintre toţi cei pe care îi cunoscuse, Sigrid era omul pe care-l preţuise cel mai mult – mai mult decât pe toţi bărbaţii, chiar decât pe un om ca fratele său, Birger. Astfel de lucruri putea să-şi spună doar lui însuşi. Dacă ar fi rostit aşa ceva cu glas tare, fie ar fi căzut cumplit în ochii tuturor, fie s-ar fi crezut că şi-a pierdut minţile. Nu-i putea spune nici lui Eskil cât de mult o respectase pe femeia care îi fusese mamă.

Magnus găsi puţină alinare cu Suom, care îi făcu un bastard. Totuşi, majoritatea timpului, Arnäsul era un loc posomorât în acele zile, unde nimic nu se întâmpla şi nici nu se schimba. De când murise Sigrid, Magnus se simţise trist şi cu sufletul gol. N-avea nici un fel de idei noi pentru negoţul lui sau pentru alte lucruri şi totul continua pe acelaşi făgaş. Terminase unele construcţii, inclusiv fortificaţiile şi două leghe de drum către pădurea Tiveden. Bunului Dumnezeu îi era pe plac construirea de drumuri, iar Magnus făgăduise că avea să-şi pună în faptă planul până la prima vizită la mormântul lui Sigrid. Se dusese la Varnhem să se roage pentru ea şi să cumpere indulgenţe în numele ei de la călugări.

Găsea că e mulţumitor să facă lucruri pe placul Domnului şi în acelaşi timp bune pentru viitorul negustoriei sale. Când drumul către nord avea să străbată întreaga pădure Tiveden, negustorii aveau să capete acces bun către Sviarland. Localnicii de acolo erau suflete simple cu puţină pricepere la negustorie, dar ceea ce meşteşugeau ei în fier era de bună calitate, iar blănurile şi pieile lor erau excelente. Transport bun pe un drum ar fi putut însemna mult argint.

Tristeţea de la Arnäs era adâncită de prezenţa mamei lui Magnus, Tora Guttormsdotter, care-şi părăsise fortăreaţa norvegiană pentru a sta cu fiul ei şi a face treburile de femeie atâta vreme cât el rămânea neînsurat. S-a dovedit că voia să se facă totul ca la norvegieni şi era foarte aspră când venea vorba de robi. Ca mulţi dintre bărbaţi, lui Magnus îi venea greu să o pună pe mama lui la punct. Nevoia de a redeveni stăpânul casei sale era un alt motiv pentru care, cât mai curând, trebuia să-şi găsească o nouă soţie.

Eskil era şi un izvor de bucurie, şi de durere tainică pentru Magnus. El şi fiul lui cel mai mare semănau unul cu altul în multe privinţe, dar Eskil avea multe şi de la Sigrid, mai ales părea să-i fi moştenit bunul simţ. Cel mai mult îi plăcea lui Eskil să călătorească cu treburi, să întâlnească negustori din locuri străine şi să înveţe lucruri despre bunurile lor şi despre cum se hotărăsc preţurile, de pildă despre socoteala încâlcită a butoaiele cu carne de porc pentru cumpărarea de grâne sau piei ori a fierului neprelucrat în schimbul argintului. La acestea, Eskil era fiul tatălui său.

Un lucru trist era acela că iscusinţa lui în aruncarea suliţei sau în mânuirea săbiei nu era la nivelul aşteptat de la un tânăr pe blazonul familiei căruia exista un însemn de luptă. Dar Magnus trebuia să recunoască faptul că, în privinţa aceasta, el şi Eskil erau mai degrabă la fel.

Ca stăpân al Arnäsului, Magnus trebuise să meargă la război doar o singură dată. Era pe vremea când danezul, Magnus Henriksen, se încoronase rege al sviarilor după decapitarea josnică a lui Erik Jedvardsson la Östra Aros. Fuseseră versiuni diferite ale evenimentului. Unii spuneau că Erik Jedvardsson murise curajos, ţinând piept unei hoarde de oameni înarmaţi chiar după slujba de la amiază din biserica Sfintei Treimi şi că se ivise un izvor din locul unde-i căzuse capul. Dar duşmanii lui Jedvardsson, printre care şi regele Karl Sverkersson, răspândiseră zvonul că Erik Jedvardsson murise pentru că era prea plin cu bere ca să se mai poată apăra.

Nu că ar fi contat prea mult felul în care murise regele Erik, pentru că războiul, într-un fel sau în celălalt, era tot inevitabil. Era uşor de înţeles durerea pe care o simţiseră sviarii când un danez, care se întâmplase să apară pe acolo, le ucisese regele. Mesajul de război se răspândise până în depărtări, tocmai până în Helsingland şi în adâncimea pădurilor sviarilor. În curând o armată mare mărşăluia către Östra Aros. Acest lucru ridica o întrebare atât pentru oamenii din Västra cât şi din Östra Götaland. Ar fi trebuit să-i lase pe sviari singuri să se descurce cu ucigaşul danez al regelui lor, sau era un moment bun să plece la război în ajutorul lor?

Din partea regelui Karl Sverkersson şi a oamenilor săi din Linköping, nu exista decât o singură alegere. Regele Karl avea să-şi cheme toate forţele de sub comanda sa să lupte cu ucigaşul danez şi, cu puţin noroc, să ia coroana sviarilor pentru sine.

Când cei din neamul Folkunga s-au adunat pentru un sfat de familie la Bjälbo, în Östra Götaland, s-a hotărât destul de repede că şi pentru ei exista o singură alegere. Birger, fratele lui Magnus, acum cunoscut ca Brosa, pentru că zâmbea întotdeauna, îşi convinse în curând rubedeniile. Un război – dus împotriva danezului care îl omorâse pe regele sviarilor – era cu neputinţă de evitat pentru toţi cei din Östra Götaland. Nu urma să mai poarte şi alte războaie. Pentru oamenii din Östra Götaland, să îl susţină pe regele Karl în această faptă era cursul potrivit al lucrurilor.

Clanul Folkunga nu trebuia să se împartă şi să ajungă să se înfrunte. Dacă Karl câştiga tronul sviarilor, fără îndoială că s-ar fi întors către Västra Götaland să capete confirmarea puterilor regale. Dacă ar fi existat împotrivire şi s-ar fi ajuns la scoaterea săbiilor împotriva unor oşteni înarmaţi, atunci clanul Folkunga ar fi trebuit să se împartă în două, iar părţile din apus şi cele din răsărit s-ar fi întors una împotriva celeilalte.

Ar fi mult mai bine dacă toate aceste probleme ar fi fost puse grămadă şi rezolvate printr-un singur război – altfel spus, ca goţii din apus cât şi din răsărit să se adune şi să-l sprijine pe regele Karl în acest război. Cele trei ţări s-ar fi unit după aceea, dar acest lucru s-ar fi întâmplat oricum mai târziu cu un preţ mai mare de sânge vărsat şi, cel mai rău dintre toate, cu lupte între fraţi.

Nimeni nu era pregătit să-l contrazică pe Birger Brosa. De aici încolo deveni aproape o regulă că Birger Brosa făcea lucrurile aşa cum voia el.

Magnus şi ceata sa au intrat în război aşa cum le plăcea cel mai mult, adică s-au alăturat luptei decisive în momentul când ai lui deja câştigaseră şi nu mai era altceva de făcut decât să ucidă toţi danezii care mai rămăseseră. Unii dintre aceia care păreau mai avuţi au fost luaţi prizonieri şi mai târziu schimbaţi pe sume bune de bani. Se întorsese la Arnäs victorios, fără să fi pierdut nici măcar un om şi mai bogat cu cincizeci de măsuri de argint. Femeile îl plăceau pentru treaba asta, deşi bărbaţii nu-l priveau cu acelaşi respect.

Când gheaţa încă mai era aşezată pe lacuri, a venit o nouă chemare de la Bjälbo pentru o adunare a clanului Folkunga. Magnus şi câţiva dintre oamenii săi au călătorit într-acolo să se alăture, iar Eskil a venit şi el. Era pentru prima dată când i se îngăduia să ia parte la sfatul ţinut de bărbaţii din familie. I se spusese fără înconjur că trebuia să-şi ţină gura, să nu bea mult, să asculte cu băgare de seamă şi să înveţe ce se putea.

Turnurile înalte ale moşiei din Bjälbo aveau multe încăperi pentru întruniri destul de mari ca să încapă mulţimi mari de oameni şi dintre toate casele din Östra Götaland aceasta era cu siguranţă aceea în care oamenii cu cea mai mare influenţă se adunau cel mai adesea. Chiar şi robii de casă arătau importanţa locului prin felul în care întâmpinau oaspeţii.

Însuşi Birger Brosa i-a întâmpinat pe fratele şi nepotul său cu căldură şi de la început le-a arătat o ospitalitate mai generoasă decât celorlalte rude. Magnus nu era sigur dacă lucrul acesta se datora doar afecţiunii frăţeşti sau avea cumva legătură cu planurile lui Birger Brosa de rezolvare a posibilelor conflicte sau înţelegeri din timpul consiliului. Oricum ar fi fost, lui Magnus îi făcea plăcere să fie tratat ca un om important şi cu demnitate, chiar dacă nu puţini dintre cei prezenţi erau mari războinici purtând cicatrici din multe bătălii din trecut. Acest lucru le conferea distincţie, pe atunci mai preţuită decât cuferele pline cu argint. Până şi cel mai gras episcop putea strânge grămezi de monede de argint fără să facă ceva care să merite a se numi faptă măreaţă.

Rubedeniile îşi petrecură primele câteva zile concentrându-se pe plăcerile mesei şi restul timpului bârfind despre cei care încă nu apăruseră, contingentul norvegian, care erau plecaţi să lupte în vreun alt război de-al lor. Câţiva dintre oamenii care lipseau fuseseră întârziaţi de drumurile încă blocate de zăpezi sau de gheaţa de pe lac care devenise prea ameninţător de întunecată să te mai poţi încrede în ea. Aşteptând câteva zile înainte să se treacă la treburi mai serioase, le-ar fi oferit răgazul necesar să poată ajunge acolo. În felul acesta, nu trebuiau să se teamă că nu vor ajunge la un sfat unde se luau hotărâri în timp ce ei blestemau şi îşi dădeau duhul pe lângă sania lor stricată.

Când majoritatea rubedeniilor au reuşit în cele din urmă să se adune, sfatul începu în cea mai mare dintre încăperile turnului. Un lucru îi surprinse pe mulţi, inclusiv pe Magnus şi pe Eskil, şi anume că întrunirea fusese organizată de Birger Brosa imediat după rugăciunile de la prânz din capela de jos din turn. Nu li se oferise nici un fel de mâncare şi, de vreme ce răsucirea frigărilor abia începuse, carnea n-avea să fie gata timp de câteva ceasuri. Sfatul începuse în sala mare, pereţii din piatră ai acesteia răspândeau atât de mult frig încât cele câteva talgere în care se aprinseseră focuri nu erau de folos nimănui şi toţi rămaseră înfăşuraţi în mantii.

Înainte de toate, aveau înaintea lor o întrebare crucială: va rămâne familia credincioasă lui Karl Sverkersson? Toţi ştiau că nu era un rege puternic şi nimeni nu-l credea în stare să-şi apere regatul împotriva atacurilor danezilor sau ale piraţilor de pe malul celălalt al Balticei, cu atât mai puţin împotriva norvegienilor. Se putea doar spera ca războaiele dintre ei să-i ţină ocupaţi astfel încât să nu-şi îndrepte paşii către răsărit. Dar se copsese rodul timpului pentru clanul celor din Folkunga să intre în bătălia pentru coroană?

Birger Brosa zise că el unul era sigur că un astfel de timp avea să vie, dar că încă nu sosise. Clanul era mai tare în Östra Götaland decât în Västra, dar tot în Östra Götaland era regele Karl cel mai puternic şi putea să se bizuiască pe multe dintre rudele sale, mai ales în zona din jurul Linköpingului. Pentru a câştiga în răsărit, goţii din apus trebuiau să vină în forţă şi să lupte pentru o coroană care, de fapt, însemna puţin pentru ei. N-aveau să facă asta.

De aceea cel mai înţelept ar fi fost să joace totul la sigur, să îl susţină pe regele Karl fără să dea vreo bănuială cu vorba sau cu fapta că sprijinul avea să dispară atunci când condiţiile aveau să fie potrivite.

În schimb, prima lor sarcină era să-şi întărească neamul într-un chip onorabil, prin căsătorii făcute bine. Şi exista o bună posibilitate chiar atunci, pentru că Birger Brosa însuşi nu mai putea să dea înapoi de la datoria de a se căsători, oricât de plăcut ar fi găsit traiul de fiu mai tânăr de pe moşie, fără nici una dintre acele responsabilităţi pe care Dumnezeu le dădea mai devreme sau mai târziu tuturor bărbaţilor.

Exista, bineînţeles, posibilitatea de a intra prin căsătorie în neamul lui Karl Sverkersson. Putea fi de bun augur, dar putea să însemne totodată înfrângerea şi umilinţa de a vedea într-o bună zi cum i se pune coroana pe cap fiului lui Karl – dacă ar fi fost să aibă vreodată unul. Întărirea legăturilor cu Norvegia, pe de altă parte, ar fi putut însemna mai multă precauţie, dar, în timp, s-ar fi putut dovedi o mişcare mai înţeleaptă. Hotărârea fusese luată.

A doua problemă era alegerea unei soţii pentru Magnus. Perioada lui de doliu pentru Sigrid se sfârşise şi el era o partidă bună – bogat şi mare proprietar de pământuri. Căsătoria ar fi trebuit să fie destul de uşor de aranjat, dar mai rămânea întrebarea – pe cine să aleagă?

Lui Magnus însuşi i se dădu primul dreptul de a vorbi. Neştiind sigur cum să-şi aleagă vorbele sau dacă e stăpân pe glasul său, Magnus începu să spună ce gândea despre cât de potrivit ar fi fost neamul Pål din Husaby. Intrând prin căsătorie în acea familie, o altă familie puternică din Västra Götaland şi-ar întări legăturile cu Bjälbo. De altfel, se întâmpla ca pământurile lui să se învecineze cu ale celor din neamul Pål. O căsătorie ar fi adus sub aceeaşi lege o fâşie mare de pe malul lacului Vänern. Acest lucru le-ar fi oferit proprietarilor mai multă putere asupra negoţului din întregul Västra Götaland, pentru că lacul Vänern era, în cea mai mare parte a anului, principala rută comercială către miazăzi şi apus, nu numai spre Lödöse, ci şi spre Norvegia şi Danemarca. Avea de ales între două fiice la Husaby, amândouă frumoase şi ceva mai tinere – Katarina şi Cecilia.

Când Magnus se aşeză, înţelese ascultând murmurele şi comentariile şoptite ale rubedeniilor sale că, deşi considerau că vorbise bine, nu suna destul de convingător ceea ce spusese. El bănui că cineva avea alt plan în minte pentru el. Dacă era aşa, nu era mare scofală să-şi dea seama cine avea să se ridice şi să-l explice.

Cum era de aşteptat, Birger Brosa ceru îngăduinţa de a vorbi şi începu lăudându-l pe Magnus, amintind multe dintre lucrurile bune pe care le avea fratele său, cât era de bun ca negustor şi dorinţa lui sinceră de a se căsători bine pentru a-şi întări familia şi a-şi ajute rudele.

Dar nu-i trebui mult să-şi schimbe tonul. Continuă spunând scurt şi răspicat că existau alte opţiuni de căsătorie, ambele mai curajoase şi mai de folos pentru tot neamul lor. Iscodiri atente confirmaseră faptul că familia lui Erik Jedvardsson nu renunţase nicidecum la lupta pentru coroana unită. Văduva lui Erik Jedvardsson, Kristina, se înfundase în Norvegia, îmbufnată şi urzind răzbunarea, în timp ce îşi creştea copiii ca să ajungă pretendenţi la tronul regal. Neamul lui Erik era puternic la miazăzi de Skara şi avea câteva rude şi în ţinutul sviarilor. Nu era deloc o familie de neglijat.

Fratele lui Erik Jedvardsson stăpânea una dintre moşiile din apropiere de Eriksberg şi avea o fată, cea mai mare, care nu era o frumuseţe despre care să se fi dus vestea, dar pentru care nu încăpea îndoială că el era încântat să rânduiască o nuntă aşa cum trebuie.

Magnus putea doar să geamă pe dinăuntru în timp ce asculta argumentele fratelui său mai tânăr. Deja era clar ce avea să se întâmple în continuare... Sângele lui avea să fie folosit pentru a crea o legătură între neamul lui şi un altul care acum stătea în cumpănă între a-i fi un duşman puternic şi un aliat de nădejde. Era greu de spus altceva decât că este o hotărâre înţeleaptă.

Eskil îşi privi tatăl cu tristeţe. Nu vedea rostul de a-ţi alege rude noi printre cei care ucid, mai degrabă decât printre cei care fac bani. Dar Eskil înţelegea totodată că sugestia aceasta însemna o soluţie de neocolit. Avea să capete în curând o nouă mamă despre care nu ştia decât că nu era prea arătoasă.

Arn nu-l văzuse niciodată pe fratele Guilbert atât de fericit ca în ziua în care au ajuns noii cai. Au fost mânaţi imediat pe o păşune pusă deoparte pentru ei, spre a nu se corci cu caii nordici. Erau patru – un armăsar, două iepe şi un mânz –, toţi sănătoşi şi voinici. În acea perioadă a anului, călătoria lor n-avea să-i încerce prea tare, cu păşuni bune de-a lungul drumului şi apă din belşug pentru adăpat. Veniseră cu părintele Henri, care se întorcea dintr-o călătorie făcută la adunarea de canonici de la Cîteaux. De vreme ce el şi fraţii care veneau cu el cel mai adesea mergeau pe jos, iar cele două căruţe grele cu bagaje erau trase de catâri, caii erau bine odihniţi.

De fiecare dată când părintele Henri se întorcea la mănăstire de la adunarea de canonici era un mare eveniment, nu numai pentru că fraţii călugări erau conştiincioşi cu privire la regula iubirii reciproce şi de cele mai multe ori reuşeau s-o ducă la împlinire cu simţire adevărată, ci şi din cauza lucrurilor pe care le aducea din sud. Erau scrisori, noi cărţi de citit, noi poveşti despre ceea ce se petrecea în lumea seculară, cât şi în lumea bisericească. Apoi mai erau şi seminţele, sâmburii şi lăstarii pentru altoaie, la care fratele Lucien se repezea cu nerăbdarea unui copil. În sfârşit, erau brânzeturile şi butoaiele cu vin fără de care fraţii burgunzi găseau mai grea existenţa, după cum şi bucătarii provensali găseau greu să-şi desfăşoare meşteşugul fără ierburile din sud pe care fratele Lucien nu reuşise încă să le cultive în clima aceea aspră.

De îndată ce mesa lua sfârşit, fraţii se revărsau afară din biserică, flecărind bucuroşi de parcă ar fi fost copii mici fericiţi datorită bunătăţilor care îi aşteptau. Festivităţile începeau când părintele Henri desfăcea primele cutii din mormanul lui mare de bagaje. Citea cu glas tare ce era fiecare obiect, tăindu-le de pe lista lui lungă şi apoi înmânând celorlalţi darurile minunate. Unii fraţi o întindeau repede şoptind şi râzând de plăcere pentru că primiseră vreun tom pe care îl aşteptau de multă vreme, în timp ce alţii îl lăudau pe Dumnezeu cu ceva mai multă cumpătare.

Dar în curând fratele Guilbert se strecură afară, luându-l pe Arn sub umbra unuia dintre braţele lui puternice, să se desfete cu cel mai frumos dintre toate darurile – noii cai. Nici unul dintre ceilalţi fraţi nu cunoştea adevărata valoare a acestor animale.

Când ajunseră pe partea de păşune care fusese de curând închisă cu garduri pentru cai, Arn încercă să-şi dea seama ce aveau aşa deosebit de-l încântau pe fratele Guilbert atâta. Era adevărat că aceşti cai arătau altfel decât caii normali. Erau mai subţiri la stat, păreau mai vioi şi se tot mişcau de colo până colo fără contenire, de parcă se simţeau rău când erau îngrădiţi. Când alergau, mişcările le erau la fel de graţioase ca ale pisicilor şi îşi ţineau cozile ridicate. Aveau ochii foarte mari şi pârând plini de înţelepciune. Feţele păreau triunghiulare, puţin mai late în dreptul frunţii decât la caii nordici, şi aveau şi culori diferite. Una dintre iepe era de un brun roşcat, ca mulţi dintre caii normali, dar avea o pată mare cenuşie pe partea stângă, iar mânzul era aproape alb cu o nuanţă cenuşiu-perlată.

Cam atât adunase Arn din observaţiile lui, chiar dacă petrecuse multă vreme lucrând într-una dintre fierăriile fratelui Guilbert, unde se potcoveau caii. Acum Arn putea să pună singur potcoave unui cal, fără ca fratele Guilbert sau vreun frate laic să fie nevoiţi să le pună din nou după aceea.

Fratele Guilbert stătea în tăcere, sprijinit de unul dintre stâlpii de la poartă şi uitându-se la cai cu ochii plini de lacrimi. Uimirea lui Arn crescu atunci când fratele Guilbert îi vorbi deodată armăsarului într-o limbă de neînţeles pe care Arn era sigur că n-o mai auzise niciodată. Armăsarul îşi ridică dintr-o dată urechile, se opri, se întoarse către fratele Guilbert şi, după o clipă de şovăire, veni la trap încet până la el. Când ajunse lângă el, fratele Guilbert îşi atinse faţa de cea a calului într-un fel destul de necuviincios şi îi vorbi în aceeaşi limbă dulce şi ciudată.

– Hai, flăcăule, să mergem să călărim împreună, zise fratele Guilbert. Tu ia-l pe cel tânăr. Îşi răsuci trupul greoi pe sub stinghia de la gard şi îl trase pe Arn după el.

– Dar mânzul acela... sunt sigur că n-o să stea. Vreau să spun că nu poate fi învăţat încă, zise Arn, cu îndoială vădită în glas.

– Hai, hai, nu-i nevoie să-ţi faci griji. Îţi arăt eu, răspunse fratele Guilbert.

Chemă micul armăsar care veni imediat la trap. Lui Arn, tot ceea ce se întâmplă după aceea i se păru miraculos. Când tânărul armăsar ajunse aproape, fratele Guilbert îi mângâie botul, fălcile şi grumazul şi-i vorbi în limba aceea străină. Cailor părea să le placă mai mult decât franceza sau latina. După o vreme, pur şi simplu îl ridică pe Arn cu o mână, apucându-l uşor ca pe o mănuşă, şi îl urcă pe calul cel tânăr. Arn se apucă instinctiv de coamă ca să se ţină de ceva. Avea ceva experienţă cu caii mai puţin învăţaţi, dar nu avusese voie până atunci să călărească unul neîmblânzit deloc.

Imediat după aceea, fratele Guilbert se aruncă pe spatele armăsarului cu o mişcare agilă. Ziceai că ar fi zburat până sus, iar calul răspunse punându-se pe un galop iute în jurul pajiştii. Iată-l pe fratele Guilbert, călărind pe spatele gol, ţinându-se doar uşor de coama calului cu o mână, aplecându-se cu îndrăzneală la cotiturile cele mai strânse şi strigând unul după altul câte un îndemn fără noimă.

În curând tânărul cal al lui Arn fu prins de bucuria galopului şi o luă la goană şi el în jurul pajiştii, deşi mişcările lui erau mai smucite şi mai necontrolate decât ale armăsarului matur. Amândoi alergau din ce în ce mai repede, iar Arn, prins în vâltoare, încercă să imite limba ciudată a fratelui Guilbert. Viteza îl trecea ca un fior, vântul îi răcorea ţeasta rasă şi îi răsucea şuviţele lungi pe după urechi.

Arn trebui să recunoască faptul că goana aceea îl umpluse cu bucurie curată, adevărată. Asta îl făcu să i se facă puţin ruşine şi hotărî să se confeseze părintelui Henri data viitoare la împărtăşanie. Era de parcă vigoarea şi tăria calului se scurseseră prin el, deşi încă nu era pregătit pentru călărie aşa cum trebuie. Dar dacă nu era bine învăţat, ceea ce era sigur dată fiind tinereţea lui – se putea să nu mai fi avut o fiinţă omenească pe spate niciodată –, atunci toate acestea erau cu adevărat un miracol.

– Trebuie să înţelegi, tânărul meu cavaler, zise fratele Guilbert mult mai târziu în ziua aceea, când privighetorile îşi începuseră deja cântecul de înserare şi venea în curând vremea pentru vecernie, calul este de fapt cel mai bun prieten al omului.

Stăteau amândoi în iarba de pe păşune, absorbiţi de plăcerea de a urmări noii cai.

– Dar aceştia nu-s ca alţii, după cum deja ţi-ai dat seama, continuă el. Aceştia sunt cei mai nobili, cei mai iuţi şi mai rezistenţi dintre toţi caii care există. Trebuie să aduci slavă Domnului pentru acest dar, pentru că aceste creaturi ale Sale au venit din Ţara Sfântă, din Outremer.

Arn deja începuse să înţeleagă ce îi făcea diferiţi pe aceşti cai faţă de ceilalţi – nu numai înfăţişarea lor şi felul lor de a fi şi a se mişca, ci folosul ce li se dădea. Chiar şi aşa, întrebă şi primi răspunsul pe care îl aştepta.

Aceşti cai erau prăsiţi pentru război. Ceea ce era adevărat pentru lupta cu sabia era valabil şi pentru caii de război. Trebuiau să fie agili, echilibraţi şi mobili. Dar aici, sus, în nordul barbar, bărbaţii încă nu înţeleseseră arta luptei de pe cal, explică fratele Guilbert. În schimb, războinicii nordici aveau nevoie de cai puternici, înceţi, capabili să care poverile grele pe câmpul de bătaie. De îndată ce ajungeau acolo, războinicul cobora din şa, îşi priponea calul şi pleca să lupte pe jos. Dacă creştinii ar fi încercat să-i înfrunte pe sarazini după obiceiul nordicilor, Ierusalimul n-ar fi fost eliberat niciodată. Acolo, jos, la miazăzi, toată lumea folosea cai în război.

Fratele Guilbert avea un plan clar şi fără ocolişuri: plănuia să introducă noua sămânţă de cai în Danemarca şi să-i înveţe pe localnici să-i strunească. Avea să le ceară destul cât să aducă mulţi arginţi în cuferele mănăstirii. Creşterea cailor urma să devină la fel de profitabilă ca şi făurirea săbiilor îmbunătăţite.

Arn, simţind vântul pe la urechi şi emoţiile vitezei, întrebă dornic dacă nu i se îngăduia şi lui să înveţe să lupte de pe spatele calului aşa cum făceau toţi creştinii din sud.

Fratele Guilbert râse puţin, mângâie tunsoarea preoţească şi spuse că pregătirea lui deja începuse. Tot ceea ce fusese Arn pus să înveţe despre cai de la primul cuvânt fusese menit pentru asta.

De altfel, călărirea acestor cai ţinea de echilibru şi iar echilibru, aşa cum Arn exersase echilibrul cu săbiile din lemn. Uneori i se spusese să ţină câte o sabie în fiecare mână şi să lupte ţinându-şi echilibrul pe o bârnă, în timp ce câţiva saci umpluţi cu nisip îi atârnau deasupra capului şi să mişcau dintr-o parte în cealaltă ameninţând să-l dea jos oricând. Uneori i se îngăduise să călărească armăsari care abia începuseră să fie învăţaţi şi întotdeauna fără şa sau chingi. Toate acestea fuseseră menite să-l înveţe să-şi ţină echilibrul şi să stea pe spatele calului, indiferent de ce mişcări făcea acesta.

Arn avea să înveţe de unul singur tânărul cal, la început fără să folosească o şa. Urma să cunoască animalul, să-i vorbească, să-l mângâie şi întotdeauna să fie cel care avea grijă de el. Numele lui va rămâne secret, nu faţă de Dumnezeu, bineînţeles, dar altminteri va fi ştiut doar de ei doi. Numele lui va fi Chamsiin, numele unui vânt din deşert care putea să sufle cincizeci de zile fără contenire. Cele două iepe aveau să fie numite Aisha şi Khadija, iar armăsarul, Nasir. Fratele nu mai spuse nimic altceva, zicând doar că erau nume bune în limba secretă a cailor. Ceilalţi oameni din mănăstire nu trebuiau să le ştie pentru că nu erau cavaleri ca Guilbert şi Arn.

Şaua urma să-i fie pusă atunci când Chamsiin va creşte, dar până atunci se vor ţine doar de lucrurile de bază în privinţa călăriei, încrederea, dragostea şi echilibrul.

Clopotele capelei au răsunat chemând la vecernie, iar ei au trebuit să se grăbească către lavatorium. În timp ce fugeau, Arn întrebă dacă are voie şi el să înveţe limba secretă a cailor. Deja vorbea trei limbi, de ce nu şi a patra? Fratele Guilbert zâmbi în sinea lui şi murmură ceva despre faptul că ziua aceea avea să vină cu siguranţă.

Arn fusese întotdeauna ascultător. Îşi iubea fraţii la fel de mult cum îşi iubea cărţile. Îi plăceau la fel de mult şi munca grea, şi cea uşoară şi punea mortar sus în turn cu la fel de mult drag ca atunci când prindea peşte în estuar. Îi plăcea să exerseze cu sabia şi cu arcul la fel de mult cum îi plăcea şi când, cu ajutorul cărţii aceleia, Glossa Ordinaria, urma calea credinţei verset după verset din Sfânta Scriptură. Era poate adevărat că îi plăcea Aristotel ceva mai puţin, iar Ovidiu îi plăcea puţin mai mult, pentru că din când în când îşi repeta pentru sine poemele nepotrivite pe care le citise înainte ca tomurile să fie luate şi ferecate. Fireşte că de fiecare dată se confesa după aceea şi îşi îndeplinea cu osârdie pedeapsa, dar merita. De ce să nu spui de câteva ori în plus Pater Noster dacă însemna să scapi curat după ce te-ai gândit la Ovidiu pentru câteva clipe şi ai simţit cum ţi se urcă sângele în obraji şi cum o furnicătură fierbinte ţi se împrăştie prin tot trupul?

Părintele Henri era, în general, îngăduitor atunci când era vorba despre interesul oarecum îndoielnic al lui Arn pentru filosofie şi despre fascinaţia prea înflăcărată faţă de nişte texte nepotrivite pentru băieţi. Nu era un motiv pentru prea multă tevatură. Astfel de lucruri ţineau de schimbările normale ale vieţii, iar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, se îngrijise ca ciclul vieţii să fie mereu schimbător. Dacă flăcăul găsea filosofia mai puţin interesantă, ei bine, acesta era un păcat pe care îl împărtăşea şi cu fratele Lucien. Pentru că, pe cât de devotat era fratele Lucien artei grădinăritului – dacă, în numele Domnului, însemna să aducă fructe pe masă sau să-şi folosească ştiinţa ca să prepare leacuri pentru suferinţele omului sau să aducă plăceri simple clătind ochii privitorilor –, pe atât de puţin interes avea pentru filosofie. Părintele Henri nici o clipă nu-l văzuse mai prejos pe fratele Lucien pentru aceasta şi nu-l iubise mai puţin decât pe ceilalţi fraţi.

Lucrul în grădină era ceva mai puţin măreţ şi mai migălos, dar foarte important pentru mănăstire pentru că arăta frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, sporită de eforturile umile ale fraţilor. Mai întâi s-au ivit ghioceii albi, parcă spintecând armura încă rigidă şi searbădă a iernii; apoi narcisele galbene şi celelalte narcise au înflorit pe măsură ce căldura primăverii sporea – plante noi în nord şi revelaţii pentru toţi cei care vizitau mănăstirea. Mai târziu în timpul anului, vizitatorii erau încântaţi de florile albe ale pomilor din livadă, toate soiurile necunoscute pentru barbari – meri, peri şi cireşi. Vânzările din roadele grădinii fuseseră foarte mulţumitoare în ultimii ani şi deseori Arn îl ajutase pe fratele Lucien aducându-i bunuri şi tălmăcind limba nordică.

Învăţătura lui Arn fusese bine echilibrată şi nu era nici un motiv de îngrijorare în această privinţă. Dacă nu cumva, aşa cum simţeau fraţii cu convingeri mai stricte, folosirea săbiilor şi a lăncilor nu avea nimic de a face cu lucrarea Domnului pe pământ. Însă fraţii care îşi exprimau astfel de îngrijorări era clar că nu petrecuseră suficient timp studiind învăţăturile Sfântului Bernard, părintele lor, al tuturor. El, nu Papa sau orice alt om al Bisericii, crease Ordinul Cavalerilor Templieri.

Totuşi, era o problemă în privinţa băiatului. Părea să-şi fi pierdut întrucâtva bunul simţ de îndată ce apăruseră noii cai. Nu părea întru totul neîndreptăţit să se spună că acum avea un viciu sau, cel puţin, o pornire care să pună în umbră celelalte interese. Oare Domnul îngăduia entuziasmul lui sau ar fi vrut să-şi vadă alesul strunit şi îndemnat să-şi dreagă purtarea? Dintr-o perspectivă mult mai practică, părintele Henri se întrebă cum ar fi trebuit un tată înţelept să-i spună unui fiu să se domolească.

Părintele Henri îl chemă pe fratele Guilbert să discute problema de mai multe ori. Totuşi, se părea că Guilbert se hotărâse să nu facă mare caz de toată tărăşenia. Tot folosea vorbe de genul „băieţii tot băieţi“ şi „atracţia noutăţii“. Termina discuţia zicând despre cai că sunt doar o parte din pregătirea generală pe care i-o acorda lui Arn.

Toate acestea puteau fi destul de adevărate. Totuşi, băiatul era prins de un sentiment atât de puternic, încât se părea, cel puţin temporar, că-i umbreşte chiar şi dragostea pentru cărţi. Fiind confesorul lui Arn, părintele Henri, bineînţeles, ştia mult mai multe despre lucrul acesta decât fratele Guilbert. Arn nu putea minţi în confesiunile către abatele lui.

Chiar şi Arn înţelesese că exista o problemă, pentru că trebuia să se confeseze, îşi recunoştea pornirile păcătoase şi îşi îndeplinea pedeapsa care i se cuvenea. Totuşi, nu-şi dădea seama că lucrul acesta era ceva care într-adevăr îl îngrijora pe părintele Henri. Dacă ar fi ştiut s-ar fi întristat şi ruşinat. Dar el reţinea numai că primise pedeapsa obişnuită, adică rugăciuni în plus şi din când în când câte o zi doar cu pâine şi apă, cam ca atunci când fusese prins citind din poemele lui Ovidiu şi, mai rău, încercând să scrie versuri singur, imitându-le pe cele ale lui Ovidiu.

Dar, pe măsură ce Chamsiin creştea din mânz în cal adevărat, aşa creştea şi dragostea dintre Arn şi tânărul armăsar. În miezul verii, când privighetorile cântau pe toată durata nopţilor calde şi luminoase ale Iutlandei, Arn se trezea după ce dormea doar vreun ceas după slujba de la miezul nopţii. Se strecura afară până la grajduri, căuta şaua şi frâul, iar apoi şoptea câteva vorbe în întunericul nopţii. De îndată Chamsiin venea la el, îşi lăsa capul şi primea pe botul lui moale sărutările şi mângâierile fierbinţi ale băiatului.

Apoi Arn încăleca şi se duceau împreună până la gardul pe care Chamsiin îl sărea cu o mişcare uşoară, aproape felină. Mai mergeau o bucată la trap, în linişte, dar apoi creşteau viteza până când ajungeau cei mai iuţi cal şi călăreţ care existaseră vreodată. Chamsiin fusese crescut pentru viteză prin spaţiile mari şi deschise ale deşertului – destul de deosebit faţă de caii nordici, care trăgeau cu putere căruţe pe distanţe scurte.

Ca unul dintre Călăreţii Apocalipsei, se abăteau ca furtuna peste dealurile joase şi vâlcelele din preajmă, prin pădurile de la malul mării, iar în unele nopţi tocmai până la mare. Era riscant, pentru că trebuiau să păstreze aceeaşi viteză tot drumul pentru a ajunge înapoi la timp pentru prima slujbă de dimineaţă de la capelă. În curând zvonurile unui semn – o piază rea – începură să se răspândească printre săteni şi fermieri. Vorbeau despre un călăreţ ca o arătare care gonea prin noapte, un spirit călărind aşa cum nu ar fi putut vreun om, nici măcar în vise, un pitic diavolesc cu dinţi ascuţiţi şi cu o sabie strălucitoare de foc.

Sabia lui Arn, făcută din lemn cu o bucată de fier pe mijloc să îi echilibreze greutatea, putea să fi fost din foc aşa cum îşi închipuia el atunci când călărea tăind prin aer cu mâna stângă, apoi schimbând frâul şi sabia în mijlocul galopului şi fluturând-o din nou cu mâna dreaptă. Dar exerciţiile cu sabia nu erau cel mai important lucru. Era mai mult ca să-i aline conştiinţa că făcea şi ceva treabă atunci când călărea de plăcere în loc să doarmă somnul celor drept-credincioşi, aşa cum era lăsat de la Dumnezeu.

Viteza era cea care-l înrobea. Chamsiin era tânăr, dar mişcările lui aveau o putere cum Arn nu mai întâlnise la nici un cal pe care avusese voie să-l călărească vreodată. Arn îşi închipuia că Chamsiin era cumva purtat de vreo forţă supranaturală pe care doar Dumnezeu ar fi putut-o crea şi că, atunci când îl călărea pe Chamsiin, Arn însuşi ajungea mai aproape de Dumnezeu.

Acestea erau vise păcătoase, desigur. Arn înţelegea acest lucru şi se ruga şi îndura privaţiunile la care trebuia să fie supus pentru a-şi căpăta iertarea.

Dar, ah, viteza aceea! Nu putea să oprească astfel de gânduri, nici măcar – şi trebuia să recunoască asta – în mijlocul rugăciunilor sale de căinţă.

Cu două decenii mai înainte, de Crăciun, în 1144, creştinii din Regatul Ierusalimului suferiseră cea mai usturătoare înfrângere de la ocuparea Ţării Sfinte. Pentru mulţi dintre observatorii din Europa creştină, căderea oraşului Edessa nu însemna altceva decât o catastrofă. Dar nimeni nu era pregătit să se gândească la posibilitatea ca acest lucru să vestească începutul sfârşitului pentru ocupaţia creştină. Să aibă astfel de gânduri îngrozitoare, chiar şi pentru o clipă, ar fi însemnat erezie.

În acele vremuri, trecuse aproape jumătate de secol de la ocupaţie, care costase creştinătatea cu mult peste o sută de mii de vieţi. Pe atunci, Regatul Ierusalimului însemna o fâşie continuă de pământ de pe ţărmul mării, întinzându-se din Gaza, în sudul Palestinei, pe lângă oraşele Ierusalim şi Haifa, până la coasta libaneză şi Antiohia. Acolo, Asia Mică pătrundea deasupra Siriei ca o grindă grea, dar la nord de aceasta exista o mare enclavă creştină în jurul oraşului Edessa. Edessa, împreună cu Antiohia pe coastă, controla toate drumurile dintre Bagdad, Ierusalim şi Damasc şi ţinuturile romane creştine cu centrul la Constantinopol. După Ierusalim, Edessa fusese cel mai important oraş creştin fortificat.

Dar acum oraşul fusese cotropit, jefuit şi lăsat pradă uitării de un general de care aproape nimeni nu auzise în Europa. Numele lui era Unadeddin Zangi. Capturarea Edessei pusese capăt băii de sânge, iar cinci mii de franci, şase mii de armeni şi alţi creştini localnici fuseseră ucişi. După aceea, Zangi a îngăduit unui număr de trei sute de evrei să se mute în oraş, se presupune că în speranţa de a-l readuce la viaţă. Evreii erau, bineînţeles, apropiaţi mai degrabă de musulmani decât de creştini, dat fiind faptul că aceştia din urmă avuseră obiceiul de a-i măcelări pe evrei în masă ori de câte ori se ivea prilejul.

Zangi era un general hotărât, lăudăros şi nemaipomenit de crud. Marea lui victorie a făcut să jubileze întreaga lume musulmană, şi totuşi încă era privit cu groază, chiar şi musulmanii preferau să-l ţină la distanţă.

Cruzimea s-ar putea să fi fost defectul lui fatal. Uriaşa armată creştină care urma să fie în curând trimisă într-o a doua Cruciadă să răzbune Edessa şi să salveze Ţara Sfântă ar fi putut să-l învingă pe Zangi în ciuda marii sale experienţe acumulate în războaiele cu cavalerii franci. Dar, în aroganţa lui, n-a făcut nici un secret din intenţia de a cuceri Damascul, acum al doilea oraş ca importanţă după Ierusalim, pentru a strânge cercul mai mult în jurul creştinilor.

De fapt, populaţia musulmană din Damasc nu simţea nici cea mai mică dorinţă să-l primească între zidurile cetăţii pe acest conducător imprevizibil şi crud. Mai rău decât atât, în drumul său către Damasc, Zangi a fost silit să se oprească şi să asedieze oraşul Baalbek. Această întârziere, care însemna o pierdere de vreme, îl înfuria, iar când Baalbekul în cele din urmă a capitulat după ce garnizoanei sale i s-au dat asigurări că va primi iertare, a ordonat ca apărătorilor oraşului să li se taie capetele. A făcut o excepţie în privinţa ofiţerului comandant şi l-a lăsat să scape cu viaţă. Poate că se gândea că aceste măsuri îi vor înspăimânta pe cetăţenii Damascului şi-i vor face să lase garda jos. I-a judecat greşit. Damascul a încheiat imediat un tratat cu regele creştin al Ierusalimului pe baza faptului că ambele oraşe, indiferent de religie, aveau la fel de mult de suferit din urma unei ocupaţii a lui Zangi. Dacă Zangi n-ar fi fost atât de crud, un astfel de pact între Ierusalim şi Damasc ar fi fost imposibil. Iar dacă pactul n-ar fi existat, creştinii ar fi fost victorioşi în cea de-a doua Cruciadă a lor. Astfel s-a întâmplat ca, în cele din urmă, cruzimea lui Zangi să servească mai mult cauzei lui Allah decât celeia a Dumnezeului creştin.

Când oştenii lui Zangi au înţeles că pentru moment războiul luase sfârşit şi că ar fi fost imposibil să înfrângă şi să prade Damascul, au plecat de capul lor spre casă încărcaţi de pradă. Satisfăcuţi pentru moment, cei din armata lui Zangi s-au topit. Aşa mergeau lucrurile în această parte de lume, iar armatele creştinele nu se deosebeau prea mult. Chiar dacă luptau pentru Dumnezeu sau pentru Allah, oştenii aveau scopuri precise şi luau o pradă sănătoasă cu care să se întoarcă acasă.

Zangi era din ce în ce mai furios şi nu deveni deloc mai fericit atunci când descoperi că unul dintre eunucii lui creştini îi consuma pe furiş vinul din pocal. Dar, în loc să pună să îi fie tăiat capul eunucului pe loc pentru o astfel de insultă, zise că se va gândi peste noapte la acest lucru. Eunucul, care avea motiv întemeiat să creadă că stăpânul său va născoci o sumedenie de pedepse, una mai înfiorătoare decât cealaltă, simţi că n-are încotro decât să-şi împlânte pumnalul în trupul stăpânului său fără întârziere.

Această faptă părea să fie în folosul creştinilor, pentru că împărţirea avutului lui Zangi între fiii lui ar fi fost o treabă care cerea mult timp şi care ar fi putut duce şi la câteva mici războaie civile. Văzând una ca asta, conducătorii noii Cruciade nici nu sperau la un moment mai bun să înceapă lupta.

Însă Allah a vrut ca lucrurile să se desfăşoare altfel. Unul dintre fiii lui Zangi a fost ales să scoată inelul de pe degetul tatălui său, drept semn de moştenire a puterii. Numele tânărului era Mahmud, dar în curând avea să fie cunoscut sub un alt nume, Nur ed-Din, sau Lumina Religiei.

Nur ed-Din moştenise ce avea mai bun tatăl său. Ca general urma să îşi conducă armatele la victorie asupra creştinilor. Dar felul lui de a gândi era diferit. Spre deosebire de majoritatea celor care luptaseră împotriva invaziei europene, el lua principiile Dreptei Credinţe în serios. Adună toţi învăţaţii, povestitorii şi pe toţi cei care aveau dreptul de a vorbi în moschei sau care puteau să scrie poezii sau să împrăştie înscrisuri şi îi convinse, cu bani dacă era nevoie, să răspândească legenda lui Nur ed-Din. Toţi trebuiau să ştie că Nur ed-Din era un om care nu luptase niciodată de dragul luptei, care întotdeauna urma calea Coranului, asculta porunca de a nu bea vin, nu executa niciodată soldaţii învinşi care se predau şi niciodată nu îşi punea interesele înaintea celor ale Islamului. Nu-i trebui mult până reuşi să creeze o mişcare evanghelică. Gândind prevăzător, se hotărî să-şi facă la Alep capitala şi să lase capturarea Damascului deoparte până venea vremea.

Cu Nur ed-Din şi, mai presus de toate, cu omul care urma să-i fie urmaş, Salah ed-Din, prezenţa creştină în Ţara Sfântă era sortită eşecului. Era doar o chestiune de timp până când Ierusalimul avea să cadă.

Când vestea căderii Edessei s-a răspândit pe tot cuprinsul Europei, oamenii au fost întristaţi şi uimiţi. Lumea creştină nu părea în stare să înţeleagă că un astfel de lucru se putea petrece, pentru că, fără îndoială, pentru ei capturarea Sfântului Mormânt al Domnului fusese un lucru bun, prea bun ca să poată fi desfăcut prin înfrângeri ulterioare.

Dacă creştinii nu ripostau cât mai repede – şi crâncen –, infidelii ar fi putut căpăta ideea că puteau înainta chiar până la Ierusalim. Această concluzie pur militară era uşor de priceput de către toată lumea, chiar şi de oamenii Bisericii.

Papa Eugeniu al III-lea începu să se ocupe imediat de pornirea într-o a doua Cruciadă. Principalele sale scopuri erau să asigure accesul pentru pelerinii creştini către Mormântul Sfânt şi către celelalte locuri sfinte. Prima sa discuţie a fost cu regele franc Ludovic al VII-lea, ale cărui greutăţi matrimoniale erau atât de grave încât era probabil să ia în considerare orice scuză pentru a pleca la război. Evident că ar fi fost dornic să-şi conducă armatele într-un război care i-ar fi oferit şi iertarea păcatelor şi, astfel, o cale mai scurtă către Rai.

Dar la început regele Ludovic nu izbuti să-şi convingă vasalii să-l sprijine în organizarea unei expediţii atât de lungi şi de istovitoare. Când îi explică aceste obstacole Papei, Eugeniu îl chemă pe Bernard din Clairvaux să urmeze stindardele sfinte.

Bernard din Clairvaux era cel mai influent lider al comunităţii spirituale şi – toată lumea era de acord – un strălucit orator şi predicator. Când s-a răspândit vestea că într-o zi de martie, în 1146, Bernard avea să vorbească la catedrala din Vézelay, oamenii au venit într-un număr atât de mare încât în curând era limpede că nu puteau să încapă toţi în catedrală. În schimb a fost ridicat un podium din lemn în afara hotarelor oraşului, iar Bernard abia îşi începuse cuvântarea când mulţimea de zece mii de oameni sau chiar mai mulţi a început să ceară cruci.

Mormane mari de cruci din pânză erau deja la îndemână, iar Bernard a început să le împartă, mai întâi regelui şi vasalilor acestuia, de vreme ce nici măcar cel mai sceptic dintre ei nu putea să reziste valurilor de entuziasm şi de convingere care-i cuprinseseră pe cei de faţă. Pe măsură ce Bernard a continuat să împartă crucile prin mulţime, atât de mulţi le doreau încât a trebuit să îşi rupă propriile veşminte în fâşii astfel încât fiecare recrut să aibă o cruce din pânză pe care să o folosească drept simbol. Crucea însemna că purtătorul jurase să se alăture Războiului Sfânt şi că avea să i se acorde o iertare completă de păcate.

Bernard putea acum să îşi descrie contribuţia într-o scrisoare către Papă, nu fără mândrie:

Aţi dat o poruncă. M-am supus. Puterea care a fost în spatele poruncii s-a încredinţat ca ascultarea mea să dea roade. Mi-am deschis gura. Am vorbit şi în curând numărul cruciaţilor s-a înmulţit la nesfârşit. Acum oraşele şi satele au rămas părăsite. Abia a mai rămas câte un bărbat la fiecare şapte femei şi peste tot se pot vedea văduve ale căror bărbaţi sunt încă în viaţă.

Fervoarea evanghelică creştină creştea în Europa cu aceeaşi vigoare cu care cultul lui Nur ed-Din se răspândea în jurul oraşului Alep. Bernard din Clairvaux a continuat să ducă vestea, călătorind mai întâi în Burgundia, în Lorena şi în Flandra, repetând chemarea la arme peste tot pe unde ajungea.

Când vorbele lui au ajuns în Germania, au apărut probleme la fel cum se întâmplase şi la Prima Cruciadă. Arhiepiscopul de Köln l-a rugat pe Bernard să vină deîndată. Un intrigant dintre cistercieni numit Petru cel Venerabil călătorea prin Germania predicând mesajul lui Bernard despre Ţara Sfântă, dar cu o altă viziune în privinţa evreilor.

Ca rezultat al mesajului lui Petru, izbucniseră pogromuri în Köln, Mainz, Worms, Spies şi Strasbourg şi mii de evrei fuseseră ucişi.

Când a ajuns, Bernard i-a poruncit lui Petru cel Venerabil să facă penitenţă şi să ţină un an de tăcere. Trebuia să se căiască, să se întoarcă îndată la mănăstirea sa din Cluny şi să nu se mai amestece nicicând în astfel de socoteli.

După aceea Bernard a cutreierat Germania, repetând ceea ce reuşise şi în Franţa. În ciuda faptului că a trebuit să vorbească prin mijlocirea unui tălmaci, a stârnit acelaşi entuziasm pentru un Război Sfânt. Pe deasupra, n-a precupeţit nici un efort pentru a opri persecuţiile asupra evreilor, stăruind iar şi iar că „oricine atacă un evreu cu gândul de a-l ucide, face la fel de rău ca şi când loviturile lui ar fi îndreptate împotriva lui Isus Hristos însuşi“.

Drept urmare, masele înflăcărate au fost convinse să se concentreze asupra lucrului cel mai de seamă, iar astfel a Doua Cruciadă a devenit o realitate. Regele Germaniei, Conrad, a încheiat o alianţă cu regele Ludovic al VII-lea şi în curând o armată uriaşă a pornit jefuind în calea sa prin Europa către Războiul Sfânt. Popoarele din Ungaria şi cele din Balcani trebuie că au văzut aceste armate ca pe o molimă trimisă de Dumnezeu să le pedepsească, precum cele care loviseră Egiptul odinioară. Soldaţii mişunau pe faţa pământului nenumăraţi ca broaştele râioase şi lăcustele.

În vremea când armatele au ajuns în oraşul creştin Constantinopol, francezii şi germanii erau la cuţite din pricina prăzilor – cine ar fi trebuit să plece primii după jaf, ce să jefuiască şi pe cine? Gâlcevile au ajuns la un punct în care s-au hotărât să urmeze rute separate către Ierusalim. Conrad şi-a dus oamenii prin interiorul Asiei Mici, iar Ludovic a avansat de-a lungul coastei. S-au înţeles să se întâlnească în Antiohia.

Englezii ridicaseră şi ei o armată de cruciaţi cu intenţia de a se alătura imensei expediţii europene. Totuşi, au reuşit să se împotmolească asediind capitala Portugaliei, Lisabona, care era, după cum ştia toată lumea, musulmană.

După patru luni de asediu, apărătorii Lisabonei au primit făgăduiala că vor fi cruţaţi, iar garnizoana s-a predat aşa cum se cuvine. Acest lucru le-a dat atacatorilor englezi o grămadă de lucru – răstigniri şi decapitări, jupuiri de piele şi dezmembrări, pârjoliri, siluiri şi jafuri în numele Domnului. Apoi, cu interesul pentru Războiul Sfânt satisfăcut, englezii au navigat înapoi către casă, cu excepţia unei mâini de oameni care au rămas să organizeze mici enclave coloniale.

Regele Conrad, care alesese drumul mai periculos prin Asia Mică cu credinţa că va aduna mai multă pradă decât pe drumul mai sigur de pe coastă, a fost atacat de călăreţii turci la Dorylæum şi a pierdut nouă zecimi dintre oameni. Soldaţii săi cu echipament greu au fost repede înfrânţi de către cavaleria uşoară orientală.

Când cele două armate europene s-au întâlnit în Antiohia, francezii mult mai puţin decimaţi decât germanii, au fost întâmpinaţi regeşte de către monarhul local, contele Raymond. Regele Baldwin al Ierusalimului li s-a alăturat, iar plănuirea cu grijă a campaniei a început – după ospeţele cuvenite. O variantă era să mărşăluiască direct către Edessa şi să recucerească oraşul. La urma urmei, căderea Edessei fusese motivul pentru care porniseră în această cruciadă. În al doilea rând, această victorie ar fi afectat mult moralul de ambele părţi. Cealaltă variantă era să mărşăluiască spre Alep şi să-l înfrunte pe Nur ed-Din, o bătălie care era inevitabilă şi cu care era mai bine să se confrunte atunci când armata invadatoare era în culmea puterilor sale.

Dar nici unul dintre cei doi regi europeni, Ludovic şi Conrad, nu avea vreo idee realistă despre ceea ce însemnau condiţiile din acea parte de lume. Amândoi au considerat că mutarea cea mai bună era să atace Damascul. Dacă ar fi putut să ia cel mai important oraş după Ierusalim, au susţinut ei, atunci a Doua Cruciadă ar fi început cu o victorie remarcabilă, a cărei veste s-ar fi răspândit cu răsunet în întreaga lume. De altfel, chiar dacă au zis-o sau nu în public, Damascul ar fi fost un loc minunat de jefuit.

Francii creştini locali au încercat să le explice greşelile acestui plan, dar cei doi regi le-au închis gurile, pentru că ei nu numai că erau căpeteniile celor mai mari armate, ci şi reuşiseră pentru prima dată să se pună de acord într-o privinţă. Aşa că întreaga armată creştină a pornit în marş împotriva Damascului. Damascul era cel mai important oraş musulman din regiune. Era, de asemenea, singurul oraş musulman care încheiase vreodată o alianţă cu Ierusalimul. Pornind către Damasc, creştinii renegau acel tratat şi dovedeau că propriul lor cuvânt nu făcea doi bani. Această trădare a stârnit tulburare îndeosebi printre Cavalerii Templieri, care formau coloana vertebrală a cavaleriei apusene.

Dar cea mai rea parte a atacării Damascului a fost că îi făceau jocul lui Nur ed-Din şi i-l puneau în palmă, el fiind acela care predicase către toţi cei din acea parte a lumii despre nevoia de a se uni împotriva creştinilor, ca să se răzbune pentru înfrângerile anterioare. Nu exista un mod mai eficient de a-i uni pe musulmani decât să ameninţi Damascul. Când armata creştină a început să se mişte pe drumul către Damasc, cetăţenilor oraşului nu le-a venit a crede auzind zvonul, pentru că suna ca vorbele unui nebun. Dar în curând porumbeii călători au început să împânzească ţinutul şi toţi fraţii lui Nur ed-Din şi aliaţii săi au venit din sud, din nord şi din est, fiecare în fruntea unor mari armate.

După ce au început asediul Damascului, la doar patru zile, creştinii s-au trezit înconjuraţi de o armată care era de câteva ori mai numeroasă decât a lor. Nu fusese de nici un ajutor faptul că au ales să-şi stabilească tabăra în locul cel mai expus cu putinţă, un câmp gol în partea de sud a oraşului, unde locuitorii umpluseră puţurile cu nisip. Comandantul Cavalerilor Templieri a crezut că această gafă tactică era atât de prostească încât singura explicaţie posibilă era mita: regele Ludovic sau regele Conrad, sau amândoi laolaltă, trebuie că acceptaseră mită pentru a le asigura victoria adversarilor.

Poziţia creştinilor s-a dovedit imediat imposibil de apărat. Nici nu putea fi vorba de ridicarea vreunei maşinării de asediu. Tot ce puteau face era să fugă pentru a scăpa cu viaţă.

Când armata creştină a părăsit tabăra şi a început să se retragă spre sud, cavaleria uşoară arabă a atacat şi, chiar de la o bătaie de arc, a trimis o ploaie de săgeţi peste soldaţii care fugeau. Pierderile creştine au fost uriaşe, iar miasma cadavrelor a plutit pe deasupra Ţării Sfinte luni de zile.

Astfel a luat sfârşit a Doua Cruciadă. Patru zile de luptă şi îngrozitoare pierderi de vieţi, datorate în cea mai mare măsură prostiei. Regele Conrad, care acum revenise la starea lui obişnuită de dezacord violent cu regele Ludovic, s-a întors acasă alegând pentru siguranţă ruta care trecea pe coasta Asiei Mici.

Regele Ludovic, care rămăsese cu un număr şi mai mic de oameni, a ales să navigheze din Antiohia către Sicilia. Navele sale au fost atacate pe drum de flota bizantină şi jefuite. A Doua Cruciadă a fost un eşec deplin. Nur ed-Din a luat în curând Damascul fără să ridice nici o sabie şi fără să slobozească vreo săgeată.

Statul creştin părea condamnat. Nici una dintre marile puteri europene nu mai lua în considerare trimiterea unei noi forţe armate, nu după acest ultim eşec. Indiferent cât de des şi cât de elocvent au vorbit Bernard din Clairvaux şi alţii despre mântuire şi despre iertarea păcatelor pentru toţi cei care ar lupta în Războiul Sfânt, nu era nici urmă de recruţi. Dar avea să treacă foarte mult timp până când cei care se călăuzeau după Adevărata Credinţă aveau să elibereze Ierusalimul. Şi nu urma să cadă în mâinile armatei lui Nur ed-Din sarcina de a curăţa Oraşul Sfânt de ocupanţii săi europeni, barbari şi însetaţi de sânge.

Motivul a fost un ordin monahal. Cavalerii Templieri îşi aveau originile în ordinul cistercian, iar Bernard din Clairvaux însuşi întocmise regulile Ordinului Templierilor. La început, noua organizaţie fusese concepută ca un soi de poliţie religioasă, pregătită să protejeze pelerinii creştini de pretutindeni, dar în special pe drumurile dintre Ierusalim şi râul Iordan. Tâlharii arabi găseau pradă uşoară şi mănoasă în şirurile de pelerini care se scăldau în apele râului. Ideea de călugări în stare să lupte, care ar fi putut să pară de-a dreptul paradoxală, s-a răspândit repede dincolo de graniţele Ţării Sfinte şi mulţi dintre cei mai buni cavaleri ai Europei au simţit că aceasta era adevărata lor chemare. Însă puţini au fost aleşi. Doar cei mai buni şi mai dedicaţi convingerilor lor religioase puteau avea oarece speranţe de a fi primiţi în ordin. Cavalerii Templieri alcătuiau cea mai renumită armată de cavaleri care fusese formată vreodată pentru a pune mâna pe lănci şi săbii în Ţara Sfântă sau oriunde în altă parte, de fapt.

În mare, arabii aveau foarte puţin respect pentru războinicii apuseni. Tindeau să fie copleşiţi de greutatea armurilor, erau slabi la călărie şi sucombau din cauza căldurii şi a vinului. Dar exista un soi de cavaler european cu care n-ar fi vrut să aibă de a face, decât dacă erau în proporţie de zece la unu. Cavalerii Templieri nu se predau niciodată. Spre deosebire de alţi cavaleri, mai puţin legaţi de credinţa lor, Cavalerilor Templieri nu le era frică de moarte. Aceştia erau pe deplin convinşi că războiul lor era o îndatorire sacră şi că atunci când aveau să moară urmau să ajungă în Rai. Obiceiurile lor ascetice şi regulile monahale stricte care le guvernau vieţile însemnau că, spre deosebire de trupele obişnuite, pentru ei jafurile erau interzise, la fel cum nu aveau voie să se înfrupte din dulceaţa roadelor victoriei.

Regulile lor cereau ca restul timpului pe care nu-l petreceau în război sau în rugăciune să fie dedicat exerciţiilor şi îmbunătăţirii pregătirii lor militare, atât pentru veterani cât şi pentru noii recruţi.

Acum regatul Ierusalimului mai avea un singur izvor de speranţă: cavalerii cu cruci roşii pe mantiile lor albe şi purtând scuturi albe cu aceleaşi cruci roşii pe ele.

În ziua în care Arn înţelese că glasul său era atât de năruit încât nu mai putea să cânte deloc, se convinse pe sine că Dumnezeu îl trata aspru şi ciudat. Însemna că făcuse un foarte mare păcat dacă merita o pedeapsă atât de crudă. Dar cum ar fi putut el să păcătuiască fără măcar să-şi dea seama? Fusese supus, îşi iubise fraţii, spunea întotdeauna adevărul, îi mărturisea totul părintelui Henri, chiar şi lucruri precum acela că se atingea singur şi că avea gânduri necurate în privinţa aceasta. Fără să se plângă sau să amăgească, îşi dusese cu credinţă pedepsele la bun sfârşit până în cel mai mic amănunt, chiar dacă părintele Henri, devenind din ce în ce mai iritat, ajunsese să fie mult mai aspru în privinţa abuzului faţă de sine. Dar i se dăduse iertare pentru păcatele lui de fiecare dată, atunci de ce îi făcuse Dumnezeu lucrul acesta îngrozitor?

Apoi se rugă la Dumnezeu să îl ierte şi pentru că îndrăznise să pună această întrebare, pentru că ar fi putut să fie socotită ca un semn că îl credea pe Dumnezeu nedrept. Adăugă că chiar ar fi vrut să ştie cum păcătuise pentru a deveni un mai bun credincios. Dumnezeu nu-i răspunse.

Spre surprinderea lui Arn, profesorul de muzică de la Vitæ Schola, fratele Ludwig din Bêtecourt, nu era deloc supărat. Acesta încercă să-l liniştească pe Arn spunându-i că era o parte din planul lui Dumnezeu ca băieţii să-şi piardă vocile de soprani mai devreme sau mai târziu şi să aibă glasurile ca nişte ţipete de corbi pentru o vreme. Era parte din drumul spre a deveni bărbat. Arn nu observase că se înălţase şi devenise mai puternic? Arn nu fu prea tare înveselit de cuvintele acestea, pentru că fratele Ludwig nu era sigur dacă Arn va avea o voce frumoasă pentru cântări după această metamorfoză, iar dacă va avea, urma să fie într-un registru mai jos.

Arn credea că lucrul cel mai important şi mai plin de miez pe care îl făcea la Vitæ Schola fusese cântatul. Atunci când cânta la slujbele din biserică ştia că oferea o mare plăcere celorlalţi. Era adevărat că fusese de folos şi când se ridicase turnul bisericii, la fel ca şi cu cântatul, îndeplinise un lucru pe care nimeni altcineva nu-l putea face. Dar celelalte lucruri trebuise să le înveţe de la ceilalţi, pentru că el nu era decât un copil.

Unele dintre aceste lucruri erau doar plăceri pure pentru trup şi suflet şi aveau mai multă folosinţă pentru el decât pentru fraţi, cum era în cazul cărţilor sau al cailor sau al exerciţiilor cu fratele Guilbert. Îi iubea pe fraţi cât îi cereau regulile să o facă şi îi plăcea să creadă că le putea da ceva în schimb ca să fie mai vrednic de grija lor iubitoare. Din ceea ce putea el să înţeleagă, cel mai frumos dar al său erau cântările.

A nu mai fi capabil să cânte, chiar dacă fiecare notă care îi încolţea în minte înainte să o scoată pe gură era firească, era ca şi cum şi-ar fi pierdut echilibrul şi nu mai putea să meargă sau să alerge, ori să călărească. Când fratele Ludwig îi spusese că nu mai era nevoie de el pentru mesă, luă lucrul acesta ca pe o pedeapsă crudă.

Părintele Henri îşi pierdu răbdarea încercând să-i explice lui Arn că vocea sa nu mai era întreagă datorită faptului că creştea şi că acest lucru li se întâmplase tuturor. Orice ar fi spus părea să dea greş şi era uimit de faptul că Arn nu putea pricepe un lucru simplu şi uşor de observat ca acela că bărbaţii şi băieţii erau diferiţi. În miezul grijilor sale era îngrijorarea că suferinţa lui Arn era un simptom pentru un lucru destul de diferit, şi anume singurătatea profundă a băiatului. Dacă i s-ar fi îngăduit să crească printre alţi băieţi, în afara sau în interiorul zidurilor mănăstirii, i s-ar fi părut mai uşor să se vadă aşa cum este, doar un copil şi poate pe viitor unul dintre fraţi.

Motivul pentru care învăţăceii nu mai făceau parte din sistemul monahal era unul mai degrabă teologic decât practic sau financiar. Băieţii care creşteau în mănăstiri îşi pierdeau, aşa se susţinea, simţul libertăţii de a hotărî singuri şi, prin asta, posibilitatea de a alege să devină altceva decât călugări. Aceasta putea să fie, într-adevăr, singura alegere pentru ei, fiindcă nu erau buni pentru nimic altceva.

Părintele Henri îşi amintea că discutase această problemă cu prietenul său, fratele Stéphan, atunci când mama lui Arn venise la Varnhem „să îşi dea fiul lui Dumnezeu“, aşa cum se exprimase ea. Ea credea că astfel va îndeplini dorinţa Lui şi, poate, îşi va ispăşi propriile păcate. Prevăzuseră atunci situaţia de acum şi ajunseseră la concluzia că lui Arn trebuie să i se dea frâu liber cât de mult în timpul creşterii sale, astfel încât pe viitor să răspundă oricărei chemări divine cu o minte neîngrădită.

Incapacitatea lui Arn de a accepta un fapt ştiut ca acela că un glas de copil avea să se transforme atunci când se apropia de vârsta bărbăţiei era un semn de avertizare. Pe de o parte, Arn era excepţional de bine educat, mai bine decât mulţi dintre oamenii în toată firea de dincolo de zidurile mănăstirii. Părea probabil că şi la mânuirea armelor era mai bun decât majoritatea celorlalţi.

Pe de altă parte, era inocent în lucrurile legate de lumea de dincolo de zidurile mănăstirii. N-ar fi fost în stare să mănânce la aceeaşi masă cu oameni din ţinutul lui natal fără să fie dezgustat. Dincolo de zid avea în curând să întâlnească mincinoşi şi să descopere că majoritatea celor şapte păcate de moarte erau săvârşite de aproape toată lumea. Aceste păcate erau reale şi nu aşa cum le ştia Arn – construcţii teoretice ale eticii, menite să stârnească silă.

Arn aproape sigur nu ştia ce era Mândria, decât dacă avea vreo idee pe care şi-o făcuse citind Sfânta Scriptură. Probabil că nu ar fi fost capabil să-şi imagineze Lăcomia. Cu Zgârcenia nu se întâlnise niciodată, iar Mânia o asocia cu siguranţă doar cu urgia lui Dumnezeu. Invidia, dacă părintele Henri înţelesese bine, era complet străină de felul de a gândi al lui Arn. Părea să fie plin de admiraţie pentru fraţii săi şi de o nemărginită recunoştinţă pentru faptul că ei îl învăţaseră toate lucrurile pe care le ştiau. Cât despre Lenevie, cât de ciudat trebuie să-i fi părut aceasta unui băiat care era dornic să înceapă cât mai repede lucrul şi care era primul la rând în programul de zi cu zi.

Mai rămânea Desfrâul, deşi trebuie spus că Arn avea o noţiune exagerată a păcatului legat de abuzul de sine, cât şi o împotrivire vizibilă faţă de poveţele de a nu mai face lucrul acesta din nou. Părintele Henri îşi amintea zâmbind cum, într-unul dintre momentele lui de remuşcare, Arn legase schimbarea glasului său – „pedeapsa de la Dumnezeu“ – de păcatele lui îngrozitoare. Se întrebase dacă ar fi trebuit să se roage să i se îngăduie să-şi păstreze glasul aşa cum este dacă Dumnezeu i-ar fi luat mâncărimea care îl ducea în păcatul abuzului de sine.

Părintele Henri fusese amuzat îndărătul măştii sale severe şi-i răspunsese vorbind mai mult decât îşi îngăduia de obicei să o facă. Se surprinse şi pe sine glumind despre problemele lui Arn şi îl asigură că într-adevăr exista o cale simplă şi rapidă să îi asigure vocea subţire şi să-i îndepărteze dorinţa de a păcătui, dar că leacul nu era recomandabil.

Arn n-avea nici o idee despre ce vorbea, ceea ce îl făcu pe părintele Henri să se simtă stingherit şi încercă să-i explice că erau câteva motive pentru a nu castra băieţii care locuiau în mănăstiri, indiferent de cât de frumos cântau.

Părintele Henri îşi păstra convingerea că Dumnezeu avea un plan deosebit pentru tânărul Arn, dar până când Dumnezeu nu îşi arăta gândul, era datoria părintelui Henri să îl pregătească pe Arn pentru orice chemare avea să îi fie hărăzită. Făcuse cum ştiuse mai bine, asta putea să spună cu mâna pe inimă, dar se părea că nu reuşise întru totul până la urmă. Mai devreme sau mai târziu trebuia să înveţe cum era de fapt în lumea nu atât de frumoasă pe care Dumnezeu o crease dincolo de zidurile mănăstirii. Dacă nu, avea să rămână la fel de inocent ca un copil chiar şi după ce ar fi devenit bărbat în toată firea. Unui astfel de om deseori îi lipsea judecata şi evident că aceasta nu putea fi voia Domnului, nu?

Vremea recoltei în Iutlanda de Apus începu când furtunile de toamnă se porniră să izbească ţărmul, laolaltă cu un alt fel de cules. Oamenii din satele pescăreşti aşezate de-a lungul coastei priviseră întotdeauna ca fiind dreptul lor absolut acela de a strânge resturile epavelor. Acum regele Valdemar le curmase acest obicei, lăsând doar călugărilor de la Vitskøl dreptul de a culege bunurile de la navele zdrobite de ţărm. Această lege însemna că regele putea să omoare mai multe vrăbii cu aceeaşi săgeată. Adunarea resturilor nu era lipsită de pericol pentru că ducea la certuri care se terminau cu vărsări de sânge între pescari şi fermieri şi se pierdea bogăţia pe care marea le-o punea în faţă.

Dând drepturile acestui fel de recoltă călugărilor, în scris şi cu pecete regală, lucrurile aveau să se facă după o rânduială mult mai bună, iar pescarii, a căror recoltă trebuia să fie alcătuită din peşte, ar fi putut să se liniştească şi să se preocupe de această parte a treburilor lor.

Toată lumea avea de câştigat, pentru că fraţii călugări ştiau cum să folosească fructele recoltei lor. Dacă ei strângeau rămăşiţele, adunau tot ce era folositor în cea mai bună stare şi apoi le vindeau unor oameni cu mai puţină minte şi îndemânare, acesta era un lucru mai bun decât să le lase să cadă pe mâinile unor neştiutori şi să se irosească.

Numai că oamenii care locuiau pe ţărm nu erau de acord cu acest judicios decret regal şi găseau că e nedrept faptul că trebuiau să-şi schimbe nişte obiceiuri împământenite de secole.

Erau şi dintre aceia care susţineau că fraţii călugări acopereau epavele ca un roi de lăcuste peste Egipt, fără să lase în urmă nici cel mai mărunt lucruşor. Era ceva adevăr în astfel de acuzaţii, dar şi ceva invidie. Călugării aveau legea regelui în spate. Erau liberi să cerceteze epavele pe îndelete şi în tihnă pe lumină de zi. Ceilalţi trebuiau să scotocească la repezeală prin întuneric printre resturile navelor în căutarea unor obiecte care păreau costisitoare, dar care să fie uşoare şi lesne de transportat. Călugării duceau tot ceea ce găseau înapoi la Vitæ Schola – scândurile rupte pentru lemn de foc, catargele şi celelalte feluri de lemnărie pentru construirea propriilor lor nave, lâna pentru ţesătorii, grânele pentru ogoarele lor şi secara pentru vânzare, pieile şi blănurile pentru ateliere, frânghiile şi parâmele le foloseau pentru construcţii, giuvaerurile şi lucrurile preţioase să fie trimise la Roma. Nu le scăpa nimic. În plus, îndeplineau o sarcină de care vechii culegători de prin epave nu s-ar fi atins. Trupurile pe care le găseau primeau o înmormântare creştinească.

O astfel de călătorie de la Vitskøl până pe coastă putea să dureze şi până la zece zile. Majoritatea bunurilor erau transportate cu căruţe trase de bivoli, iar greutatea încărcăturii le încetinea de fiecare dată întoarcerea.

Fratele Guilbert venea şi el în astfel de călătorii, nu doar pentru că puterea lui grozavă era foarte utilă, ci şi pentru că el şi Arn puteau acoperi întinderi mari de plajă pe spatele cailor. Când căruţa de la Vitæ Schola ajungea la dune, toată lumea punea mâna la ridicarea taberei. Atunci Arn şi fratele Guilbert plecau în direcţii diferite în recunoaştere, ca să aducă informaţii. Fratele din Bretania, Guy le Breton, îi însoţea de obicei în astfel de expediţii pentru că nimeni altcineva de la Vitæ Schola nu ştia atât de multe lucruri despre mare, despre ceea ce se găsea în ea şi despre vremea acesteia. Ceilalţi fraţi făceau cu rândul urmând o rută întocmită de părintele Henri. Aproape toţi erau dornici să se alăture acestor călătorii până la mare. Era un fel nou de muncă şi, de altfel, era foarte interesant să vadă ce luase Dumnezeu de la oamenii mării cu o mână ca să dea cu cealaltă celor mai statornici lucrători ai viilor Sale.

Arn era de două ori mai recunoscător decât ceilalţi când îl luau şi pe el. Însemna că i se îngăduia să călărească pe Chamsiin cât de repede voia pe plajele nesfârşite, chiar pe lângă linia unde se spărgeau valurile, acolo unde nisipul era încă îmbibat cu apă şi îndesat într-o netezime vârtoasă. Chamsiin avea parte de aer curat acolo şi câmp deschis cât vedeai cu ochii. Putea să zboare pe o linie atât de dreaptă încât micuţul său călăreţ simţea că nu e o goană obişnuită, ci cutreiera parcă printr-un vis. Galopul calului era atât de întinse încât mişcările de jos în sus ale şeii aproape dispăruseră. Arn simţea de asemenea că îndeplinea şi o sarcină importantă, din care să aibă folos şi fraţii săi – la fel cum fusese şi cu cântatul.

Un eveniment extraordinar avu loc pe când Arn era cercetător de epave. În pădurea rară de pini, la aproape un sfert de leghe distanţă până la mare, căruţa care se întorcea la Vitæ Schola fu atacată de o bandă de bandiţi beţi. Nu erau tâlhari adevăraţi, ci doar nişte ţărani care ar fi vrut să fie şi ei culegători de prin epave, dintr-unul dintre satele din preajmă, şi care băuseră prea multă bere. Aveau câteva lănci şi săbii, iar unul era călare pe un cal. Călărea un cal nordic mărunt şi vânjos şi răsucea o secure de război dintr-o parte în alta.

Căruţele grele din stejar se opriră scârţâind din toate încheieturile. Călugării nu făcură nici o mişcare şi îşi plecară capetele în rugăciune. Bărbatul cu securea de luptă îşi zori calul către fratele Guilbert, care călărea în faţa tuturor cu Arn din urma sa. Arn, care urma tot ceea ce făcea fratele Guilbert, îşi coborî gluga mantiei şi îşi lăsă capul în jos ca şi când s-ar fi rugat, deşi nu ştia prea bine ce fel de rugăciune trebuia să fie. Bărbatul acela cu securea strigă la fratele Guilbert să se dea în lături să facă loc oamenilor care aveau cu adevărat dreptul de a aduna roadele naufragiilor. Fratele Guilbert nu răspunse şi părea că încă se roagă, ceea ce îl supăra şi îl stingherea pe purtătorul de secure. Continuă să strige, într-un limbaj îngrijorător de grosolan, spunând că rugăciunile n-aveau să-i ajute şi că ar face bine să descarce căruţele deîndată.

Fratele Guilbert vorbi şi răspunse calm că nu se rugase pentru ceva atât de simplu cum ar fi fost să i se îngăduie să păstreze ceea ce găsiseră la ţărm. Nu, ceruse îndurare în numele sufletelor acestor sărmani oameni, care tocmai se pregăteau să-şi abată mânia cerească peste ei pentru tot restul vieţii lor de pe faţa pământului. La început acest lucru îl năuci pe bărbatul din faţa sa, dar apoi îl înfurie şi mai mult. Îşi zori calul să înainteze din nou şi ochi o învârtitură grozavă de secure înspre fratele Guilbert.

Arn, călare pe Chamsiin, era la numai câţiva paşi în spate şi simţi instinctiv ceea ce urma să facă fratele Guilbert în continuare. Arn avu dreptate – cel puţin la început. Beţivul îşi ridicase rău-prevestitoarea secure cu amândouă mâinile şi îşi îndreptă lovitura – mortală dacă şi-ar fi atins ţinta – în jos şi oarecum dintr-o parte. În acelaşi timp, fratele Guilbert îl împunse pe nesimţite pe Nasir într-o parte, iar armăsarul se răsuci mai iute ca un şarpe, făcând un pas într-o parte şi unul în spate. Rezultatul fu acela că atacatorul despică aerul cu securea şi se trezi smuls din şa de forţa propriei sale lovituri. După o jumătate de răsucire în aer, sfârşi pe spate cu o bufnitură.

Dacă acesta ar fi fost unul dintre exerciţiile fratelui Guilbert şi ale lui Arn, iar Arn ar fi fost acela care s-ar fi târât pe jos, piciorul fratelui Guilbert i-ar fi lovit mâna în care ar fi avut săbia. Arma lui Arn ar fi dispărut, iar el ar fi primit o chelfăneală sănătoasă. Dar de astă dată fratele Guilbert rămase în şa cu mâinile strânse la piept şi cu frâiele lui Nasir prinse uşor în degetele lui mici de la mână.

Tâlharul, umilit de tot, se adună de pe jos, îşi înşfăcă securea şi atacă din nou, de astă dată de jos. Rezultatul fu acelaşi. Alergă către fratele Guilbert, ochi o lovitură devastatoare şi se prăbuşi din nou sub propria sa greutate. Însoţitorii săi nu se mai puteau opri din râs, ceea ce îl înfuria şi mai tare.

Când îşi apucă securea pentru a treia oară, fratele Guilbert ridică o mână, cu palma în afară, şi îl lămuri că nimeni nu putea opri vreo hoţie, dacă acesta ar fi fost ţelul atacului. Dar voia să-i dea un ultim avertisment.

– Poţi să alegi, zise el calm făcându-l pe Nasir să se mişte uşor pe loc pentru a-i arăta că orice alte lovituri ar fi fost la fel de nefolositoare. Hai, vino şi fură ceea ce ai venit să iei. Noi nici nu putem şi nici nu vrem să te oprim folosind forţa. Dar gândeşte-te. Dacă veţi face asta vă veţi vinde sufletele diavolului şi veţi ajunge tâlhari în faţa legii. Regele o să vă pedepsească aspru. Sau puteţi alege să arătaţi părere de rău, să plecaţi acasă, iar noi o să vă iertăm şi o să ne rugăm pentru voi.

Dar bărbatul cu securea nu voia s-audă aşa ceva. Continua să repete că epavele aparţinuseră de când lumea oamenilor care trăiau la malul mării. Oamenii din spatele său prinseră curaj şi începură să-şi fluture suliţele, furcile şi, cei care aveau, săbiile. Apoi unul dintre ei îşi aruncă suliţa spre fratele Guilbert.

Era o lance greoaie şi înceată cu un vârf lat de modă veche. Arn avu timp să-şi dea seama ce avea să se întâmple în continuare. Fratele Guilbert se lăsă într-o parte, apucă lancea din zbor şi o întoarse către banda de hoţi. Pentru o clipă păru că voia să-i atace, iar Arn avu vreme să vadă albul ochilor pe care îi holbaseră de frică tâlharii. Apoi fratele Guilbert izbi lancea de genunchi şi o rupse la fel de uşor ca şi cum ar fi fost o surcea şi aruncă bucăţile pe jos.

– Noi suntem slujitorii Domnului. Nu ne este îngăduit să luptăm. Ştiţi asta! răcni el. Dacă vreţi să furaţi, daţi-i bătaie. O să vă faceţi viaţa nenorocită, dar faceţi-o! Noi n-o să vă oprim în nesocotinţa voastră.

Oamenii se strânseră laolaltă să vadă ce era de făcut. Un schimb de vorbe zgomotos izbucni atunci când cel cu securea porni clătinându-se ca să li se alăture tovarăşilor. Fratele Guilbert îi adună pe ceilalţi călugări şi pe Arn în jurul său şi îi povăţui să fugă şi să se salveze cât de bine puteau. Altă alegere n-aveau. Îi porunci lui Arn să păstreze o distanţă sigură. Dacă hoţii ar fi început să atace, Arn trebuia să plece cu calul la mănăstire şi să povestească ce se întâmplase.

Problema cu jaful pe care îl plănuiseră era că, deşi puteau să fure după bunul plac tot ce voiau din căruţe, n-aveau nici o putere să ucidă şi toţi martorii. În trecut, marinarii lipsiţi de noroc care credeau că au scăpat când ajungeau la ţărm îşi dădeau seama prea târziu că salvatorii pe care sperau că-i întâlnesc erau de fapt jefuitorii de epave. De data aceasta era clar că localnicii n-ar fi putut să ajungă la cei doi călugări care erau călare. Hotărâră să ia câteva lucruri oricum, sperând că n-o să-i ajungă nici un soi de pedeapsă regală. La urma urmei, nimeni nu fusese ucis, iar călugării cei graşi ar fi pierdut doar foarte puţin din ceea ce cărau în căruţe.

Astfel că pescarii luară ce puteau, lucruri care păreau cât de cât preţioase şi care erau mai uşor de cărat. Între timp călugării stăteau deoparte, la mică distanţă, rugându-se pentru sufletele rătăcite dinaintea lor. După ce hoţii prădară cât putură şi se cărăbăniră, călugării strânseră la loc ce le mai rămăsese din încărcăturile căruţelor şi îşi urmară drumul înapoi până la Vitæ Schola.

Când au ajuns, părintele Henri i-a scris regelui Valdemar, plângându-se că decretul regal fusese încălcat. În curând au apărut câţiva oşteni care i-au arestat pe vinovaţi fără nici o piedică. Majoritatea bunurilor furate au fost înapoiate la Vitæ Schola de către soldaţi, iar hoţii au fost spânzuraţi.

Toată întâmplarea aceasta îi lăsase o impresie foarte puternică lui Arn şi îi dăduse multe lucruri la care să se gândească. Îi era milă de hoţi pentru că, lăsându-se pradă păcatului de moarte al lăcomiei, se îndreptaseră cu bună ştiinţă către pierzanie şi aveau acum să fie chinuiţi în Iad pe vecie. Înţelegea că se simţiseră nedreptăţiţi, căci era adevărat că strânsul de lucruri de pe epave fusese de când lumea dreptul oamenilor care locuiau la malul mării. Poate chiar le venea greu să vadă cum acest drept şi venitul pe care-l aducea erau date unor călugări străini. Pe deasupra, erau şi beţi. Arn nu ştia prea multe despre beţie, dar era sigur că un om care ar fi băut prea mult nu mai era în întregime răspunzător pentru ceea ce spunea sau făcea. Unii dintre fraţi îndrăgeau prea mult vinul şi arătaseră uneori că raţiunea îi părăsea atunci când vinul îi lua în stăpânire. De obicei li se dădea drept penitenţă să trăiască doar cu pâine şi apă luni întregi după aceea.

Totuşi, Arn nu reuşea să priceapă de ce fratele Guilbert se purtase aşa cum o făcuse. Atacatorii erau pescari care în mod clar nu ştiau să facă mare lucru cu armele pe care le ţineau în mâini. Cel puţin aşa văzuse lucrurile Arn. Fratele Guilbert i-ar fi putut dezarma cu uşurinţă şi i-ar fi pus pe fugă la fel de uşor, împiedicându-i să fure şi salvându-le astfel vieţile. Cu siguranţă că dragostea adevărată însemna că trebuia să faci tot ce-ţi stătea în putinţă ca să potoleşti rătăcirile aproapelui, nu?

Lui Arn nu i se păru cuviincios să-l întrebe lucrurile acestea pe fratele Guilbert. La urma urmei, făcuse ceea ce făcuse şi trebuia să se convingă că avusese dreptate să nu salveze sufletele acelea rătăcite din sminteala lor.

Dar Arn discută aceste lucruri cu părintele Henri, mărturisindu-i că încă se mai ruga pentru sufletele acelor hoţi care ajunseseră la spânzurătoare.

Părintele Henri nu se împotrivea la rugăciunile lui Arn pentru sufletele acelor oameni răi. Văzu în ele un semn al identificării puternice a Arn cu viaţa pământească a lui Isus Hristos, ceea ce era un lucru bun în toate privinţele.

Totuşi, era puţin îngrijorător faptul că Arn nu pricepuse înfrânarea fratelui Guilbert de a folosi violenţa. Orice membru al vreunui ordin sfânt care ar fi ucis o fiinţă omenească ar fi fost dat pierzaniei pentru totdeauna. Porunca de a nu ucide trebuia urmată fără nici o de abatere.

Arn răspunse spunând că multe dintre poruncile din Sfânta Scriptură erau de neînţeles. Se gândea la fratele Guy le Breton şi eşecul lui de a-i convinge pe danezi să mănânce midii. Culesul midiilor din estuar adusese o recoltă îmbelşugată după sosirea fratelui Guy la Vitæ Schola. Totuşi numai fraţii se ospătau cu midiile. Capturile erau atât de mari încât călugării începuseră să le prepare în cele mai ciudate feluri, totul pentru că danezii din aşezările de pe ţărmul Estuarului Lim erau convinşi că „toate câte sunt în ape, în mări, în râuri... dar n-au aripi şi solzi, spurcăciune sunt pentru voi“, potrivit Leviticului de la 11:6 până la 8.

– Leviticul de la 11:9 la 12, îl corectă părintele Henri. Aminteşte-ţi că de la 11:6 la 8 se vorbeşte despre faptul că nu este îngăduit să se mănânce carne de porc şi de iepure.

Ceea ce era mai degrabă o ilustrare potrivită a problemei sau – de fapt – un revers al problemei, de vreme ce danezii n-aveau nici mustrare de conştiinţă când mâncau carne de porc sau de iepure. Dar punctul crucial, desigur, aşa cum Arn trebuia cu siguranţă să recunoască, era diferenţa foarte mare de importanţă între îndrumările mai puţin importante şi poruncile cu adevărat serioase.

Legile importante care se găseau în Sfânta Scriptură trebuiau să fie interpretate corect, iar cel care ne îndrumase paşii fusese însuşi Domnul nostru Isus Hristos. Arătându-ne ceea ce e bun faţă de ce e rău, El ne-a învăţat să înţelegem cele scrise. A ucide era printre actele neîngăduite cu cea mai mare stricteţe.

Dar Arn nu voia să se dea bătut. Folosind logica pe care părintele Henri o aplicase pe el aproape toată viaţa lui, insistă că o scrisoare putea să ucidă aproape la fel de direct ca o sabie. Scriindu-i regelui Valdemar, părintele Henri pur şi simplu îi ucisese pe acei nefericiţi şi nefolositori hoţi.

În acelaşi fel era posibil să ucizi prin omisiune, prin nefolosirea violenţei. Dacă fratele Guilbert i-ar fi culcat la pământ, să spunem, pe doi sau trei dintre ei, atunci el cu siguranţă ar fi comis un păcat mai puţin grav, nu-i aşa?

Ajungând până aici, Arn fu surprins să vadă că părintele Henri încă nu-l întrerupsese şi nici nu-l ocărâse. În schimb, făcea o mişcare circulară cu mâna indicându-i lui Arn să-şi ducă argumentaţia logică până la capăt.

Dacă fratele Guilbert ar fi vrut să comită un păcat oarecum mic, pentru care ar fi putut să se răscumpere cu vreo lună de penitenţe – adică dacă s-ar fi luptat şi ar fi ucis câţiva, iar restul ar fi luat-o la sănătoasa –, atunci rezultatul confruntării ar fi fost mai bun. La urma urmei, hoţii nu erau tâlhari adevăraţi, doar nişte prostovani care băuseră prea mult şi erau porniţi într-o vânătoare fără noimă. Dacă n-ar fi dus până la capăt hoţia lor prostească n-ar fi fost spânzuraţi; copiii lor nu şi-ar fi pierdut taţii, iar nevestele lor n-ar fi fost văduvite. Dacă se cântăreau termenii din această socoteală, cu siguranţă că s-ar fi ajuns la concluzia că fratele Guilbert ar fi folosit violenţa fără mânie, ar fi acţionat cu bună intenţie. Şi, dacă ar fi făcut aşa ceva, sigur n-ar fi fost condamnat pentru că ar fi făcut ceva rău? Acesta, la urma urmei, era un fel de a argumenta deseori folosit şi de însuşi Sfântul Bernard.

Arn tăcu când ajunse aici, pentru că îl văzu pe părintele Henri cum stătea cufundat în gânduri, cu fruntea încreţită într-un fel care arăta cu nu voia să fie tulburat pentru că încerca să dea de capăt unei probleme încurcate.

Arn aşteptă răbdător. În cele din urmă, părintele Henri îşi ridică privirea şi zâmbi încurajându-l, îi mângâie mâna uşor şi dădu din cap de câteva ori în timp ce îşi drese glasul. Arn aşteptă, foarte atent la ceea ce avea să urmeze.

– Tinere, tu chiar mă uimeşti, începu părintele Henri. Te-ai dovedit capabil de o gândire pătrunzătoare, şi încă într-un domeniu în care n-ai excelat întotdeauna. Ai făcut trimitere la două probleme legate între ele. Arătând că, dacă fratele Guilbert ar fi comis un păcat mic, ar fi eliminat unul oarecum mai grav, ai întocmit o argumentaţie corectă formal. Şi totuşi este falsă. Dacă, în momentul în care ar fi trebuit să aleagă, fratele Guilbert ar fi ştiut care vor fi evenimentele următoare şi tot ar fi făcut ceea ce a făcut în loc să folosească violenţa, atunci şi doar atunci analiza ta ar fi corectă. Este un caz foarte edificator, deoarece arată foarte bine cât de ciudat se pot purta fiinţele omeneşti când încearcă să aleagă calea cea dreaptă potrivit conştiinţei lor şi celei mai bune înţelegeri de care se pot bucura.

– N-a fost deloc edificator pentru bieţii neghiobi care au fost spânzuraţi pentru strădaniile lor şi care acum sunt căzniţi în Iad, murmură Arn îmbufnat.

Fu oprit imediat şi i se porunci să spună de zece ori Pater Noster ca să îşi răscumpere obrăznicia.

Părintele Henri era recunoscător pentru acea pauză în care Arn îşi spunea ascultător rugăciunile. Simţindu-se mai degrabă mâhnit, folosi timpul acela să cugete, şi în curând descoperi spre exasperarea sa că nu mai era deloc sigur cu privire la adevărul lucrurilor pe care le spusese.

Dar cea mai mare problemă pe care Arn o atinsese era de fapt una mai simplă, care putea fi lămurită pe loc. Puteau oricum să revină la problema lui Guilbert în vreo săptămână, timp în care părintele Henri ar fi avut vreme să citească nişte lucruri şi să gândească pe îndelete problema.

– Hai să trecem acum la cel de-al doilea caz, zise părintele Henri cu blândeţe, de îndată ce Arn termină de spus de zece ori Pater Noster. Sfântul Bernard susţine într-adevăr că faptele săvârşite cu bună intenţie nu pot fi socotite rele. În ce împrejurare are această certitudine semnificaţia cea mai mare?

– În cruciade, răspunse Arn repede.

– Aşa este. Totuşi, cruciadele erau menite să ucidă sarazinii, nu-i aşa? Ei, ia să vedem cum rămâne cu porunca aceea care interzice uciderea? Şi, dacă nu se aplică ici, de ce?

– Că nu se aplică este dovedit prin faptul că se petrece cu binecuvântarea Sfântului Părinte de la Roma, zise Arn cu precauţie.

– Acesta este un argument circular. Întrebarea este de ce?

– Pentru că atunci când binele care se face este foarte mare, regulile sunt diferite? Apărarea Sfântului Mormânt pentru credincioşi este un bine mai mare decât răul pe care îl reprezintă uciderea sarazinilor, continuă Arn, mai degrabă şovăitor.

– Da, eşti pe calea cea bună. Părintele Henri dădu din cap gânditor. Dar nici chiar atunci când Domnul Isus a izgonit cămătarii din templu nu s-a apropiat măcar de a-i şi ucide, nu-i aşa?

– Nu cumva asta s-a întâmplat tocmai pentru că El a folosit exact cât de multă violenţă a fost necesară? El chiar i-a scos pe cămătari din templu şi nici n-a fost nevoie să-i ucidă. Păi, asta e chiar ca şi cum fratele Guilbert ar fi...

– Hai, hai! Să rămânem la problema noastră, zise părintele Henri iute, dar zâmbi îndărătul expresiei sale severe.

Pentru că Arn, deodată, printr-o simplă întâmplare, se părea, găsise un argument devastator cu care ar fi putut să-şi întărească spusele din discuţia de mai înainte. Cu alte cuvinte, fratele Guilbert ar fi trebuit să folosească o oarecare forţă, dar nu peste măsură, şi astfel s-ar fi purtat ca Isus în templu.

– Isus a vorbit vreodată cu glas tare împotriva soldaţilor? A judecat pe cineva pentru că era soldat? întrebă părintele Henri.

– Nu, nu cred..., zise Arn şi se gândi la întrebare. Sunt spusele Lui despre datorii – daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce... sau cam aşa ceva. Şi apoi mai este ceva care spune cam acelaşi lucru în Evanghelia după Luca, cred că e 3:14... „Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: «Dar noi ce sa facem?». Şi le-a zis: «Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi sa fiţi mulţumiţi cu solda voastră».“ Aşadar, dacă soldaţii se poartă ca nişte oameni cinstiţi atunci când nu fac lucruri care ţin de slujba lor... atunci însemnă că e drept să fii soldat?

– Corect! Şi soldaţii ce fac?

– Omoară oameni. Aşa cum au făcut oamenii din garda regelui care au venit răspunzând scrisorii dumneavoastră, părinte. Dar ce treabă avem noi cu ceea ce fac regii şi soldaţii acolo, în lume?

– Aceasta, fiul meu, este o întrebare foarte interesantă. Pentru că înţelesul ei adevărat este acesta – există vreo împrejurare în care tu sau eu am putea să ucidem? Văd că întrebarea te tulbură aşa că, înainte să-mi dai vreun răspuns necugetat pe care s-ar putea să-l regreţi, am să răspund eu în locul tău. Într-adevăr, iată o excepţie. În nespusa Lui bunătate, Domnul Isus ne-a zis că nu trebuie să ucidem pe nici unul dintre copiii Domnului, nici măcar pe soldaţii romani, sau danezi la urma urmei. Dar există un popor care nu este inclus în această poruncă divină şi cred că bănuieşti care este acesta, nu?

– Sarazinii! zise Arn imediat.

– Corect din nou! Pentru că este adevărat faptul că sarazinii sunt cea mai rea şi mai decăzută naţie de pe pământ. De fapt, nici oameni nu sunt cu adevărat, ci demoni cu chip de om care nu se dau înapoi să înţepe copiii creştini în lănci şi să-i prăjească deasupra flăcărilor când vor carne de mâncat. Sunt faimoşi pentru desfrânarea lor, pentru consumul lor de alcool şi pentru obiceiurile lor de a se împreuna cu fiarele şi pentru sodomie. Sunt pleava pământului, iar fiecare sarazin măcelărit este o privelişte plăcută pentru ochii Domnului. Aşadar, desigur, cei care ucid sarazini îndeplinesc o lucrare sfântă şi vor avea asigurat un loc în Rai!

Cu cât mai mult pătrundea părintele Henri în cuvântarea sa despre îngrozitorii sarazini, cu atât mai înflăcărat devenea, iar ochii lui Arn se deschideau din ce în ce mai larg pe măsură ce asculta. Ceea ce Arn auzea era pur şi simplu peste puterile lui de pricepere, chiar şi imaginaţia lui dădu greş când încercă să-şi închipuie acele creaturi groaznice îndopându-se cu carnea friptă a copiilor creştini, prăjiţi de vii deasupra focurilor de tabără. Arn nu putea nici măcar să încerce a se gândi că aceşti demoni puteau măcar să aibă înfăţişare omenească. Dar era uşor de priceput cât de plăcut lucru trebuia să fie pentru Dumnezeu dacă vedea cum aceşti haini sarazini erau ucişi, chiar dacă ar fi făcut-o fraţi care trăiau între aceste ziduri. Ajunse totodată la concluzia că e o distanţă ca de la cer la pământ între ceata aceea de nefericiţi danezi, care s-a întâmplat să ajungă la hoţie, şi sarazini. În primul caz porunca „Să nu ucizi“ se aplica fără excepţii. În ultimul caz era exact opusul. Dar, atunci, această simplă, evidentă concluzie de fapt nu avea nici un fel de importanţă practică aici, în ţinuturile nordice.

Acum, că Arn nu-şi mai putea desăvârşi cântarea, munca lui se schimbase. Orele din timpul zilei pe care le petrecea în compania fratelui Ludwig şi a fraţilor care cântau deveniseră vreme petrecută cu fratele Guy le Breton pe malul mării. În curând fratele Guy l-a învăţat pe Arn toate meşteşugurile din Bretania lui natală – cum să lege plase de pescuit, cum să prindă feluri diferite de peşte şi să stăpânească bărci mici. De dragul siguranţei, fratele Guy s-a îngrijit ca Arn să înveţe să se scufunde şi să înoate.

Cu fratele Guilbert, Arn a înaintat de la învăţăcel la lucrător în toată puterea cuvântului. Sarcinile lui în fierărie au devenit mai grele, iar braţele i s-au făcut mai puternice la fel de repede cum creştea în înălţime. Putea să îndeplinească majoritatea lucrărilor de fierărie şi să producă lucruri bine făcute, bune de scos la vânzare. Doar la făcutul de săbii rămăsese cu mult în urma îndemânării fratelui Guilbert.

Cu trecerea timpului, cele două iepe au fătat trei mânji fiecare, iar Chamsiin a devenit un armăsar la fel de puternic ca Nasir. Era treaba lui Arn să aibă grijă de toţi caii aduşi de peste hotare, să-i înveţe pe cei mici şi să se asigure că Nasir şi Chamsiin erau ţinuţi deoparte, fiecare în padocul lui bine înţărcuit, încât să nu se împerecheze cu alte iepe nordice decât cele pe care le alegea fratele Guilbert.

La început aşteptările fratelui Guilbert de a câştiga mult argint în schimba cailor lui străini au fost departe de a fi îndeplinite. Cei din nobilimea daneză care veneau la mănăstire voiau mai presus de toate noi săbii pentru ei şi ierburi pentru soţiile lor. Se uitau la caii străini cu multă neîncredere. Opinia generală era că aceste creaturi păreau subţiri ca fusul şi n-aveau putere nici să stea în picioare. La început, fratelui Guilbert i se părea greu să ia astfel de comentarii în serios şi se gândea că oamenii făceau glume pe seama lui. Deveni foarte trist atunci când îşi dădu seama că aceşti barbari inutili vorbeau serios, încât îşi aduceau monstruoasele animale acolo, să tropăie fălindu-se că aşa ar trebui să arate un cal acătării.

Într-un sfârşit reuşi să rezolve problema după o întâmplare norocoasă. Unul dintre danezi îşi scosese la paradă mârţoaga nordică prost învăţată şi nu mai contenea vorbind despre uriaşa ei putere şi dibăcie, când fratelui Guilbert îi veni o idee. Făcu o propunere. Era dispus onorabilul călăreţ danez să facă o cursă până la ţărm şi înapoi împotriva unuia dintre acei cai noi călărit de un băiat călugăr? Dacă onorabilul cavaler danez ajungea primul înapoi, nu trebuia să mai plătească pentru sabia pe care tocmai o cumpărase. Dacă Guilbert ar fi fost un om din lume, ar fi fost ispitit să facă o altă prinsoare ca, în cazul în care cavalerul danez ar fi pierdut, atunci să cumpere ceva mai mult – poate chiar un anumit cal? Danezul primi. Jocurile de noroc pentru bani erau un păcat grav, dar Guilbert îşi spuse că această aşa-zisă prinsoare nu era cu adevărat un joc de noroc, pentru că rezultatul era garantat.

Ochii lui Arn se făcură rotunzi ca nişte străchini când i se spuse că trebuie să se întreacă cu Chamsiin împotriva unui bărbat în toată firea care avea un cal pe măsură. Nu-i venea să-şi creadă urechilor, dar trebuia să se supună. Când cei doi călăreţi îşi încălecară armăsarii dincolo de zidurile mănăstirii, Arn îl întrebă pe fratele Guilbert – şi era atât de agitat încât folosi latina, deşi între ei vorbeau întotdeauna franceza – dacă era o cursă în care să dea duhul calului sau să o lase mai moale ca să se poată ţină de el şi calul acela ca un cârnat? Fratele Guilbert îi spuse să alerge cât de repede putea.

Arn era deja înapoi la mănăstire când călăreţul danez îşi întorcea calul la marginea mării.

Aşa s-a ajuns ca nişte nobili din Ringsted care se distrau întrecându-se călare şi cărora le făcea plăcere să facă prinsori pe bani să pună la bun folos acele creaturi subţiri care erau cunoscute sub numele de cai de Vitskøl. În curând vestea se răspândi dincolo de Roskilde, iar caii de la Vitæ Schola aduceau sume serioase de monede din argint, deşi acest rezultat nu era ceea ce plănuise fratele Guilbert.

Fratele Guilbert şi Arn exersau acum noi mişcări pe spatele calului, nu doar de echilibru, ci şi manevre mult mai complicate. În fiecare zi petreceau în jur de un ceas într-unul dintre padocurile armăsarilor, călărind unul în jurul celuilalt pe trasee stabilite dinainte, întorcându-se, dând cu spatele şi răsucindu-se în mijlocul săriturii sau mişcându-se într-o parte în acelaşi timp. Au învăţat caii ce semnal însemna să lovească cu copitele din faţă în timp ce săreau în spate sau să dea cu copitele din spate în timp ce se mişcau iute într-o parte. Arn nu se putea hotărî ce şi cum era cu aceste noi deprinderi. Erau însufleţitoare când totul ieşea aşa cum era plănuit, dar altminteri le găsea oarecum plictisitoare. Partea cea mai frumoasă era atunci când exersau cu armele, când se atacau unul pe celălalt cu lănci sau cu săbii din lemn.

Exerciţiile cu arma pe jos deveniseră mai greoaie şi mai dificile – lui Arn i se îngăduise să folosească săbii adevărate din oţel pentru o vreme – şi priveau mai ales felul de a da sau de a para loviturile. Fratele Guilbert îl lăuda rar pe Arn, însă îl critica deseori, aşa că Arn, care nu mai văzuse pe nimeni mânuind sabia în afară de fratele Guilbert, se considera un slab spadasin. Dar nu renunţa şi muncea conştiincios în această vie a Domnului. A nu dovedi statornicie în ţeluri ar fi fost un păcat.

Îndatoririle sale împreună cu fratele Guy în estuar erau destul de diferite. Fratele Guy trebui să lase baltă proiectul imposibil de a-i învăţa pe danezii care locuiau pe malul estuarului să mănânce midii. Redusese cantitatea de midii pe care o recolta la o fărâmă din ceea ce-şi propusese la început, aşa că acum nu mai aducea decât cantităţile cerute de către bucătarii provensali de la Vitæ Schola.

Sarcina fratelui Guy nu era să sporească veniturile de la Vitæ Schola, ci să răspândească binecuvântarea civilizaţiei dând un bun exemplu. Munca lui Guy pe mare şi cea a fraţilor care cultivau pământul era călăuzită de ţeluri asemănătoare: înainte de toate, intenţia era de a instrui mai degrabă decât de a vinde.

Munca lui Guy la construirea de bărci şi unelte de pescuit avea mai mult succes decât misiunea lui legată de creşterea midiilor. După ce observă că oamenii care trăiau pe malul estuarului Lim foloseau pentru pescuit harpoane cu vârfuri drepte, se duse la fratele Guilbert şi-l rugă să facă nişte harpoane cu vârf zimţuit, pe care le împărţi oamenilor. În acelaşi fel, când descoperi că lumea de pe malul estuarului folosea numai plase legate la ţărm, începu să facă plase mobile şi din acelea care se agaţă pe fundul apei. Principalele deosebiri dintre plasele fratelui Guy şi cele folosite de localnici erau că ale lui Guy aveau ochiurile mai mari şi erau făcute dintr-un material mai subţire, mai mlădios.

Arn deveni un împletitor de plase îndemânatic şi găsea munca aceasta foarte uşoară, dar monotonă.

Nu trecu multă vreme şi fratele Guy căpătă un public interesat. Oamenii din satele din apropiere de Vitæ Schola deveniră curioşi să afle mai multe despre plasele mobile. Priveau cu îndoială la început, dar fratele Guy se oferi să-i înveţe şi să-şi împartă cunoştinţele creştineşte, folosindu-l pe Arn drept tălmaci.

Din când în când Arn rămânea singur în hangarele pentru bărci de lângă ţărm, în timp ce fratele Guy era plecat. Cele care veneau să înveţe cum să facă plase erau toate femei, tinere sau bătrâne, fiindcă aceasta era muncă de femeie în comunităţile de pe malul estuarului Lim.

Aşa se nimeri că Arn, a cărui singură experienţă cu femeile de până atunci erau doar amintirile acelea ca un miraj care îi pătrundeau în cap atunci când se ruga seara pentru sufletul ei, s-a trezit înconjurat de femei în majoritatea zilelor săptămânii. La început ele se amuzau copios necăjindu-l pe tânărul greoi cu braţele lui musculoase şi cu obiceiul de a roşi şi de a se bâlbâi şi de a privi tot timpul în jos, de-i vedeau mai mult capul ras decât ochii albaştri.

Teoretic, Arn ştia cum ar fi trebuit să se comporte un învăţător, pentru că avea multă experienţă în a fi cel învăţat. Dar ceea ce ştia el despre a fi învăţător nu se aplica aici, pentru că învăţăceii lui nu se purtau cu respectul şi cu buna cuviinţă cuvenită. Tot glumeau şi chicoteau şi unele dintre femeile mai în vârstă erau destul de neruşinate încât să-l mângâie pe cap din când în când.

Dar el îşi aduna tot curajul şi se ţinea de sarcina pe care o avea de îndeplinit. Din când în când încerca să-şi ridice ochii. Inevitabil, părea să le vadă prima dată sânii pe sub corsajele subţiri de vară şi apoi zâmbetele vesele şi necăjitoare şi ochii lor curioşi.

Pe una dintre ele o chema Brigite şi era cam de vârsta lui. Avea un păr bogat de culoarea aramei, strâns într-o singură cosiţă la spate. Ea îl ruga deseori să îi mai arate o dată ceea ce băiatul ştia că ar putea deja să facă foarte bine şi singură. Atunci când se aşeza aproape de ea putea să-i simtă căldura coapselor, iar când ea se prefăcea că pierde firul el trebuia s-o ţină de amândouă mâinile şi să-i arate cum să lege şi să răsucească sfoara.

Nu-şi dădea seama că păcătuia şi îi trebui părintelui Henri ceva vreme să priceapă ce se petrecea. Dar deja era prea târziu.

Arn se gândea că nu mai văzuse o fiinţă atât de frumoasă în toată viaţa lui. Bine, poate cu excepţia lui Chamsiin. Începu să o viseze pe Brigite noaptea, ceea ce însemna că atunci când se trezea i se părea că se dedase la abuzul de sine chiar dacă nu era aşa. Apoi începu să viseze la ea şi în timpul zilei, când ar fi trebuit să se concentreze la treburile pe care le avea de făcut. Când fratele Guilbert îl plesni după ureche pentru că nu urmase o mişcare în timpul exerciţiului cu sabia aşa cum ar fi trebuit, Arn nici măcar nu-şi dădu seama ce făcuse greşit.

Atunci când Brigite îl rugă dulce să-i aducă şi ei câteva dintre acele ierburi de la mănăstire care miroseau ca un vis, el se gândi că ea probabil voia aromă de lămâie sau levănţică. O întrebare discretă adresată fratelui Lucien îi făcu alegerea mai uşoară. Tuturor femeilor le place levănţica, mormăi absent fratele Lucien, fără să ştie ce flăcări aprinsese.

Arn începu să şterpelească din când în când câteva rămurele. Dar, după ce ea îi aşternu o sărutare iute pe frunte când nu se uita nimeni, el îşi pierdu cu totul capul şi-i aduse un braţ întreg. Brigite o luă la fugă imediat cu crenguţele în braţe, flecărind bucuroasă cât de mulţumită era. Tot ce reuşi Arn să vadă erau picioarele ei goale alergând atât de repede încât sărea nisipul din urma lor.

Clipa când fratele Guy şi-a găsit tânărul învăţăcel stând acolo, uitându-se visător, cu gura căscată şi cu privirea pierdută, a însemnat sfârşitul idilei. Căci fratele Lucien descoperise goluri mari, misterioase în straturile de levănţică.

Pedeapsa lui Arn a fost să stea izolat timp de două săptămâni cu pâine şi apă şi rugăciuni regulate în prima săptămână, spre a-şi cumpăni din nou purtarea. De obicei stătea într-un dormitor cu câţiva fraţi laici, aşa că penitenţa lui a fost dusă la îndeplinire într-o chilie goală dintr-o parte închisă a mănăstirii. I s-a îngăduit să ia cu sine cea mai veche şi mai uzată copie din Sfânta Scriptură şi nimic altceva.

Unul dintre marile lui păcate îl putea înţelege, dar celuilalt nu-i putea da de cap, oricât de mult şi de sincer ar fi încercat şi cât de des s-ar fi rugat către Sfânta Fecioară pentru iertare şi să-i fie arătată calea.

Furase levănţică – lucrul acesta era clar şi de netăgăduit. Levănţica era mai preţioasă dincolo de zidurile mănăstirii, iar fratele Lucien putea s-o vândă la un preţ foarte bun. Aici Arn pur şi simplu încurcase lucrurile care erau date ca favoruri, precum tehnica de a face plase de pescuit, cu acelea care erau vândute pentru câştig, precum săbiile fratelui Guilbert sau plantele fratelui Lucien, deşi unele dintre ele erau oferite fără nimic în schimb, ca muşeţelul.

Părintele Henri luase şi asta în calcul. Furtul era furt şi, în orice caz, era o abatere neîndoielnică de la reguli, chiar dacă în acest caz se întâmplase ca rezultat al neştiinţei tinereţii. Părintele Henri îl chestionase îndeaproape pe fratele Guy ca să vadă ce credea el că se întâmplă. La sfârşitul discuţiei fratele Guy fusese mustrat şi el, pentru că părea să trateze prea uşor proasta purtare a lui Arn şi pentru că tot repeta cum, dacă părintele Henri ar fi văzut fata, totul i-ar fi fost foarte clar.

Celălalt păcat, şi mai mare, al lui Arn era că simţise dorinţa trupească. Dacă ar fi fost un frate deja acceptat în ordin, pedeapsa lui ar fi fost de jumătate de an numai cu pâine şi apă şi cele mai urâte feluri de muncă – să cureţe gunoiul din bucătărie şi să golească latrinele.

În izolarea lui, pe cât de uşor îi venea lui Arn să înţeleagă cât de grav păcat era acela că furase levănţica, încă nu putea să înţeleagă cum putea să fie un păcat mai mare decât furtul faptul că îi era dor de Brigite şi că visa la ea. Cămaşa lui din păr de cal nu era nici ea de mare folos, nici nopţile reci din chilie şi nici faptul că dormea pe un pat numai din scânduri de lemn, fără pături sau piei de miel nu ajutau prea mult. Stând cu ochii deschişi, o vedea pe ea în gândurile. Dacă reuşea să adoarmă, îi visa ochii căprui şi chipul plin de pistrui sau picioarele goale alergând prin nisip la fel de iuţi ca picioruşele unui copilaş. Pe deasupra, şi trupul îl trăda de îndată ce adormea. Dimineaţă, când unul dinte fraţi îi aducea în tăcere o vadră cu apă rece ca gheaţa, prima dată îşi înmuia neruşinata socoteală în apă, ca să-i răcorească atât de vădita stare păcătoasă.

Şi mai rău, când izbutea să se adune şi se aşeza să se concentreze la Sfânta Scriptură, parcă diavolul însuşi îl împingea tocmai spre părţile pe care n-ar fi trebuit să le citească. Ştia Sfânta Scriptură prea bine, aşa că întorcea paginile la întâmplare cu ochii închişi să caute textele potrivite. Chiar şi aşa găsea versuri ca acestea:

Ca pecete pe sânul tău mă poartă,

poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară!

Că iubirea ca moartea e de tare

şi ca iadul de grozavă este gelozia.

Săgeţile ei sunt săgeţi de foc

şi flacăra ei ca fulgerul din cer.

Marea nu poate stinge dragostea,

nici râurile s-o potolească;

de-ar da cineva pentru iubire

toate comorile casei sale,

cu dispreţ ar fi respins acela.

Cântarea lui Solomon, 8:6-8

Arn încercă să folosească tot ceea ce cunoştea despre felul cum trebuia să fie citit şi înţeles cuvântul Domnului, dar, oricât se străduia, tot nu putea să facă din dragoste un păcat. Această putere, despre care Dumnezeu însuşi vorbise ca despre o binecuvântare pentru omenire, care era atât de suficientă sieşi încât nici un ocean n-o putea îneca şi nici un om, oricât de bogat ar fi, n-o poate cumpăra cu arginţi; această putere era la fel de neînduplecată ca moartea însăşi – cum ar fi putut să fie un păcat?

Când Arn îşi începu a doua săptămână de penitenţă cu apă şi pâine, i se îngădui să vorbească, iar părintele Henri era hotărât să-i explice în cuvinte fără înconjur tânărului cu capul înfierbântat despre dragostea aceasta a lui. Să înţeleagă cum stăteau lucrurile cu furtul de levănţică era destul de uşor. Cât despre dragoste, nu explicase totul însuşi Sfântul Bernard, cu limpezime de cristal?

Primul impuls al omului este să se iubească pe sine, pentru sine. Următorul pas în creşterea sa este să înveţe să-l iubească pe Dumnezeu, dar tot în folosul său, nu de dragul lui Dumnezeu. Apoi omul înţelege că trebuie să-l iubească pe Dumnezeu cu adevărat, nu pentru el, ci pentru Dumnezeu. În cele din urmă, omul înţelege să-şi iubească aproapele, dar numai în numele lui Dumnezeu. În acest proces de creştere, ar trebui să fie limpede că dorinţa, sau cupiditas, care mână toate poftele oamenilor, poate fi stăpânită şi apoi transformată în caritas, ceea ce înseamnă că dorinţele de bază au fost eliminate, iar dragostea a devenit purificată. Totul era destul de elementar – era şi Arn de acord?

Arn fu de acord, dar fără entuziasm. Bineînţeles că era elementar şi, ca aproape toţi ceilalţi de la Vitæ Schola, era destul de versat în aceste texte scrise de Sfântul Bernard din Clairvaux. Dar Arn ajunse la concluzia că trebuie să existe două feluri de dragoste. În cazul lui, de pildă, îi iubea cu mare drag pe părintele Henri, pe fratele Guilbert, pe fratele Lucien, pe fratele Guy, pe fratele Ludwig şi pe toţi ceilalţi fraţi. Privirea lui albastră ţintuia ochii căprui ai părintelui Henri în timp ce stăruia că acest lucru e adevărat, şi ştia că părintele Henri putea să vadă drept în sufletul lui.

Dar acesta nu putea fi întregul adevăr. Deodată începu să citeze din Cântarea cântărilor pasaje lungi, fără să mai fie în stare să contenească.

Ce voia să spună Dumnezeu în aceste cazuri? Şi despre ce vorbise Ovidiu în poemele pe care Arn le citise din greşeală când era mic? Nu-i aşa că Ovidiu şi Dumnezeu uneori exprimau gânduri despre dragoste în feluri ciudat de asemănătoare?

Izbucnirea lui fusese cu neputinţă de oprit, dar acum Arn îşi plecase capul plin de ruşine. Nu se aruncase niciodată în polemici atât de neascultătoare împotriva părintelui Henri şi acum aştepta să primească încă două săptămâni numai cu pâine şi apă. I se părea cinstit, mai ales că nu reuşise să arate vreo remuşcare adevărată.

Dar părintele Henri reacţionă destul de diferit şi se părea că fusese înveselit de ceea ce auzise, dacă nu din altă cauză, chiar dacă nu era de acord cu argumentele aduse de Arn.

– Eşti un tânăr cu o voinţă foarte puternică, cu un spirit care este încă la fel de liber şi, uneori, la fel de sfidător ca al unora dintre aceşti cai pe care-i înveţi tu – să nu crezi că nu te-am urmărit, zise părintele Henri gânditor. Asta e cât se poate de bine, pentru că mai mult decât orice m-am temut că ţi-am clătinat liberul arbitru astfel încât într-o zi, atunci când Dumnezeu te va chema, să nu cumva să nu-i înţelegi voia. Dar destul despre asta. Acum să chibzuim la felurile în care greşeşti.

Părintele Henri îşi lansă expunerea, vorbind cu glas scăzut şi calm. Era vorba despre faptul că Dumnezeu insuflase libido omului, un sentiment care nu era deloc ruşinos şi, într-adevăr, devenise subiectul unor expresii atât de poetice precum Cântarea lui Solomon. În rânduiala divină, libido servea ţelului ca omul să aibă rod şi să se înmulţească şi să umple pământul şi astfel avea noimă faptul că activităţile necesare în contextul îndeplinirii acestui ţel trebuie să fie cât se poate de plăcute. De îndată ce s-a făurit o legătură prin taina căsătoriei şi cu binecuvântarea Domnului, a concepe copii în starea de dorinţă e un lucru plăcut Domnului fără a fi un păcat.

Arn trase o concluzie cât se poate de absurdă din treaba asta: se gândi că asta înseamnă că bărbaţii şi femeile ar trebui să aştepte până găsesc pe cineva să iubească şi care să-i iubească şi apoi să se căsătorească pentru a primi consimţământul şi binecuvântarea pentru libido. Părintelui Henri i se păru peste măsură de amuzantă această idee neobişnuită.

Încurajat de dispoziţia surprinzător de blândă a părintelui Henri, Arn continuă. Argumentul lui era că, de vreme ce dragostea în sine – felul acela de dragoste despre care se vorbea în Cântarea lui Solomon – nu era un lucru rău, ci, cel puţin în anumite împrejurări, era mulţumitoare în ochii Domnului, atunci de ce era oprită pentru cei mai devotaţi lucrători în via Domnului? Cum de putea dragostea, pe de o parte, să fie un păcat atât de mare încât dacă erai cuprins de ea meritai să fii pedepsit cu pâine, apă şi cămăşi din păr de cal şi, pe de altă parte, o binecuvântare pentru omenire?

– Ei, uite, răspunse părintele Henri aparent amuzat de întrebare. În primul rând, este, desigur, esenţial să diferenţiem între rânduielile mai înalte şi mai joase din această lume a noastră. Şi aminteşte-ţi ce spunea Platon. Punctul de plecare dat, teoretic vorbind, este acela că intra muros aparţinem unei rânduieli mai înalte. Gândeşte-te la câmpurile roditoare din jurul mănăstirii noastre, gândeşte-te la ierburile şi fructele fratelui Lucien şi la cunoştinţele pe care le poate împărtăşi vecinilor săi, gândeşte-te la îndemânarea fratelui Guilbert în fierărie şi în grajduri sau la priceperea fratelui Guy la pescuit. Bagă de seamă că nu folosesc metafore, ci iau doar exemple practice. Acum, când te gândeşti la toate acestea, ce înţeles poţi trage din ele?

– Că ne iubim semenii şi, prin faptul că ne purtăm ca nişte păstori pentru ei, îl imităm pe Dumnezeu, care este Păstorul nostru, al tuturor. Prin munca şi ştiinţa noastră oferim tuturor posibilitatea de a duce vieţi mai bune – nu asta voiaţi să spuneţi, părinte?

– Da, fiul meu, tocmai asta voiam să spun. Noi suntem culegătorii de cunoştinţe ai lui Dumnezeu în necunoscut. Şi, că tot veni vorba, cine a zis lucrul acesta?

– Sfântul Bernard, bineînţeles.

– Desigur. Noi punem la încercare necunoscutul, îmblânzim sălbăticiile, forjăm oţelul în forme noi şi găsim leacuri noi pentru vechile boli. Facem ca pâinea să reziste mai mult. Toate aceste lucruri le putem face în scopuri practice, dar mai sunt şi cunoştinţe pe care le propovăduim – pe care le împrăştiem ca pe grâne pe câmp –, despre cuvântul Domnului şi înţelesul acestuia. Mă urmăreşti?

– Da, sigur, dar cum se face că...? începu Arn, încă încercând să argumenteze. Trebui să se stăpânească, să se gândească şi să înceapă din nou. Iertaţi-mă, părinte, nu vreau să par obraznic şi chiar înţeleg ceea ce aţi spus despre lucrările cele bune, dar de ce fraţii din ordin nu trebuie să se bucure de plăcerile dragostei? Dacă dragostea e un lucru bun, de ce noi trebuie să ne abţinem?

– Sunt două feluri de a explica acest lucru, pe două niveluri diferite, răspunse părintele Henri, aparent încă destul de netulburat de pofta de speculaţii a învăţăcelului său. Avem de plătit un preţ pentru chemarea noastră înaltă şi pentru munca noastră privilegiată ca slujitorii cei mai credincioşi ai Domnului pe pământ. Preţul înseamnă că trebuie să ne punem în întregime sufletele şi trupurile în slujba Domnului. Dacă n-am fi fost noi, nici măcar una dintre sarcinile noastre n-ar fi avut rezultate care să dureze. Imaginează-ţi că fraţii ar avea soţiile şi copiii îngrămădiţi în orice colţişor al locului acesta! Cum ar fi? Cel puţin jumătatea din timp l-ar petrece făcând alte lucruri decât facem acum. Şi o astfel de stare de lucruri n-ar însemna că am începe să căutăm nerăbdători lucruri care să fie ale noastre şi să ne facem griji pentru moştenirea copiilor? Gândeşte-te numai! Legământul nostru de sărăcie are în multe feluri acelaşi rol ca şi legământul de castitate. Nu avem nimic al nostru, iar atunci când ne petrecem Biserica posedă tot ceea ce noi am folosit şi am creat.

Arn fu redus la tăcere. Rumega toate acestea în linişte. Logica celor spuse de părintele Henri era limpede şi, de altfel, îi era recunoscător părintelui Henri că alesese să-i lămurească totul cu ajutorul unor pilde comune din această lume în loc să se arunce în teoriile lui Platon sau în cele ale Sfântului Bernard cu privire la diferitele stadii ale sufletului omenesc. Dar încă era nemulţumit. Ceva părea să lipsească din această logică. În afară de toate celelalte, cineva s-ar putea întreba de ce era abuzul de sine un păcat atât de mare? Poate era ca un fel de lăcomie pentru suflet? Sau era doar o activitate care abătea gândul omului de la Dumnezeu? Recunoscu roşind că era cu neputinţă să te gândeşti la Dumnezeu când făceai lucrul acela.

Când părintele Henri îşi dădu seama că Arn înţelesese explicaţia şi că în întregul ei o acceptase, se simţi mulţumit de sine şi hotărî ca a doua săptămână de penitenţă pentru Arn să fie îndeplinită în bucătărie, lucrând cu fraţii provensali. Tot cu pâine şi apă, ceea ce avea să fie o încercare grea în bucătărie, dar cu atât mai întăritoare pentru liberul arbitru al unui suflet.

Nu era loc de muncă mai intens la Vitæ Schola decât bucătăriile. Fraţii care lucrau câmpurile puteau să se ducă în chilie şi să se odihnească la vecernie, iar fraţii care lucrau în altă parte – în fierării, în atelierul de tâmplărie, în cele de zidărie, în torcătorii, potcovarii, la cuptoarele pentru cărămizi, la hambare, în adăposturile pentru oi şi la stupii de albine ori în grădini – aveau cu toţii pauză pe timpul nopţii pentru somn şi li se dădea timp liber să citească fără să rămână în urmă cu treburile lor de zi cu zi.

Dar în bucătării erau doar două ceasuri de linişte dintre cele douăzeci şi patru, şi acestea erau după mesa de la miezul nopţii. Atunci focurile erau lăsate să se stingă, iar bucătăriile erau curate şi liniştite. Dar lucrul începea de la capăt din nou înainte de răsărit, iar prima sarcină era să coacă pâinea pentru acea zi. Mai târziu veneau mai mulţi călugări şi fraţi laici cu ei. Ceasurile cele mai pline erau înainte de masa principală de la prânz, când zece fraţi şi fraţi laici lucrau cu sârg cot la cot. În funcţie de câţi fraţi erau plecaţi în călătorii şi cât de mulţi oaspeţi rămâneau, trebuiau să fie hrănite cam cincizeci, şaizeci de guri în fiecare zi. Fratele Rugiero din Nîmes îşi conducea bucătăria cu putere de satrap. Subordonaţi îi erau cei doi fraţi ai săi, Catalan şi Luis. Ei nu fuseseră încă primiţi ca membri ai ordinului, cel mai probabil pentru că nu-şi putuseră face niciodată destul timp pentru studiu.

În după-amiaza în care Arn s-a înfăţişat pentru prima sa zi de lucru, urma să se servească miel la masa de prânz din ziua următoare. Deveni sarcina lui Arn să se îndrepte către staulele oilor, să aleagă două animale şi să le ducă la măcelar, lângă bucătării. Aceştia nu urmau să fie mieii care aveau să fie serviţi la masă, nicidecum. Aceştia aveau să-i înlocuiască pe cei doi miei tăiaţi şi jupuiţi care fuseseră atârnaţi în cămară, la rece, lângă bucătăria mare cu zece zile în urmă şi care erau acum în starea cea mai bună pentru gătit. Animalele proaspăt tăiate urmau să stea atârnate şi în timp de zece zile le va veni şi lor rândul să fie mâncate. Doar barbarii mâncau carnea direct de la măcelărie.

Lui Arn nu-i făcea plăcere să mâne cei doi miei nevinovaţi către bucătărie. Aveau fâşii din piele legate în jurul gâturilor şi trase de ele uşor atunci când se opriră să ia o gură din tufele mai apetisante de iarbă. Toate comparaţiile din Sfânta Scriptură în jurul relaţiei dintre bunul păstor şi turma sa îi reveniră în minte. Era tare departe de a fi un bun păstor acum.

Când ajunse la măcelărie cu cele două animale, mieii fură luaţi deîndată de către un frate laic mohorât care îi atârnă repede de nişte cârlige mari pe care le împunse pe la copitele din spate şi le reteză gâturile. Cât vieţile li se scurgeau din trupuri, iar ochii li se dăduseră peste cap de groază, fratele laic plecă să aducă o mătură din stuf. Apoi deschise o vană din lemn de la un jgheab pentru apă şi spălă sângele de pe jos împingându-l către o gură de scurgere. După ce termină, un alt frate laic apăru să dea o mână de ajutor şi amândoi transformară cele două trupuri în lucruri care semănau mai mult a carne de mâncat.

Lui Arn i se spuse să ia pieile calde încă şi să le ducă la tăbăcărie, iar maţele în altă parte a măcelăriei ca să fie curăţate. Următoarea sarcină era să se ducă la pivniţa pentru gheaţă şi să scoată bucăţi de gheaţă pe care să le ducă într-o roabă în cămara pentru păstrat hrana la rece, unde mieii proaspeţi erau deja atârnaţi într-un şir lung de carcase numărate de viţei, porci, vite, raţe şi gâşte. Blocurile de gheaţă trebuiau să fie aşezate lângă un şanţ care trecea prin mijlocul încăperii, astfel încât apa topită să se prelingă în canalele de scurgere. Încăperea era întunecată şi rece. Începuse să tremure pentru că folosise o perie pentru a stropi cu apă rece pereţii găunoşi din cărămidă. Era o cameră înaltă şi sus de tot, sub acoperiş, erau deschizături care lăsau să intre lumina şi să iasă aburii necuraţi de la animalele moarte.

Când se întoarse în bucătăria mare, mieii de aici fuseseră tăiaţi şi puşi într-o baie cu ulei de măsline, usturoi, mentă şi un amestec de ierburi puternic mirositoare din locul de baştină al bucătarului provensal. Cuptoarele mari pentru pâine fuseseră încinse pentru că picioarele şi spinările aveau să fie rumenite la cuptor după ce erau scoase din baia lor pişcătoare. Între timp, coastele, gâturile şi celelalte părţi erau tăiate în bucăţi mici care să poată fi gătite în oalele mari din fier. Masa de seară urma să fie o supă făcută din miel, varză şi rădăcini de legume, mai interesantă pentru că i se adăugau alune prăjite, cireşe şi miere. Mielul rumenit urma a fi servit cu pâine albă, ulei de măsline şi brânză proaspătă de capră.

Vinul nu se servea în fiecare zi la Vitæ Schola, nu pentru că ar fi existat vreo regulă restrictivă, ci pentru că erau greu de adus cantităţi suficient de mari din Burgundia până în nordul îndepărtat. De aceea era sarcina fratelui Rugiero să hotărască dacă trebuia să se bea vin sau apă cu mâncarea. El consideră că mielul rumenit cerea vin, aşadar Arn fu trimis în pivniţa pentru vinuri să aducă jumătate de butoiaş.

I se spusese cât de important era să meargă până în cel mai îndepărtat capăt al pivniţei, acolo unde vinul stătuse depozitat cel mai mult timp – aşa era felul potrivit de a asigura vin bun –, şi, de asemenea, care erau însemnele de pe butoiaş. Când Arn reuşi să vină înapoi cu un alt butoi decât acela care trebuia în roabă, fu ocărât şi trimis să mai încerce o dată. I se spuse că vinul acela era destul de bun pentru Sfânta Împărtăşanie, dar nu şi pentru o masă bună creştinească – o glumă grosolană care îl zăpăci.

Când masa de prânz fusese servită şi toţi ceilalţi îşi puseseră bucuroşi burţile la cale, Arn se întoarse la bucătărie şi îşi luă o cană cu apă de la ulucul cu apă proaspătă care curgea cu fir subţire direct în bucătărie – şi nu trebuia încurcat cu cel care ducea resturile de la lavatorium. Bău apa rece şi se bucură nespus de acest dar de la Dumnezeu. Apoi spuse o rugăciune care era anume mai lungă înainte să-şi mănânce bucata de pâine albă.

Nu simţi cine ştie ce foame şi nici nu-i invidie pe fraţii săi. Ei mâncau doar o altă mâncare obişnuită, ca toate mâncărurile de la Vitæ Schola. Când îşi isprăvi pâinea, începu să facă ordine, uitându-se tot timpul la oalele mari în care se făcea mâncarea pentru următoarea masă.

După mesa de la miezul nopţii, bucătăriile erau curăţate meticulos, totul clătit cu apă şi toate gunoaiele aruncate fie în şanţul cu apă pentru gunoi ca să fie purtate în jos către pârâu şi tot aşa până în estuar, fie în mormanul de gunoi pentru îngrăşat pământul, printre urzicile din spatele bucătăriei. Fratele Lucien era foarte ticăit în privinţa felului în care se făcea îngrăşământul, deoarece era important pentru treburile lui ca pământul să fie mai rodnic.

De îndată ce termina, Arn trebuia să se ducă la culcare pentru cele două ceasuri de somn înainte să înceapă coptul pâinii. Dar lucrase cu atâta râvnă în bucătăriile fierbinţi încât nu se mai putea domoli. Căldura şi ritmul lucrului îi rămăseseră în trup.

Afară abia se puteau simţi primele parfumuri răcoroase ale toamnei în noaptea aceea liniştită de vară. Cornul lunii şi stelele străluceau pe cer.

Se aşeză pe treptele de piatră ale bucătăriei mari pentru o vreme, uitându-se la stele fără să se gândească la nimic anume. Prin minte îi străfulgerau amintiri ale trudei de peste zi, mirosurile puternice din bucătărie şi lucrurile care fuseseră spuse în timpul discuţiei de dimineaţă cu părintele Henri. Era sigur că mai erau lucruri despre dragoste pe care încă nu le înţelegea.

Apoi se duse la padocul lui Chamsiin şi îl chemă. Marele armăsar forăi cu putere drept răspuns şi veni la trap deîndată, ridicându-şi picioarele cu mişcări uşoare, şerpuitoare şi ţinându-şi coada în sus. Chamsiin era încă un armăsar tânăr, dar crescuse cât unul în toată firea. Culoarea lui se schimbase de la albul de când era mânz într-un cenuşiu deschis strălucitor. Arăta ca argintul în bătaia lunii.

Fără să înţeleagă de ce, Arn îşi puse braţele împrejurul gâtului puternic al armăsarului, îl îmbrăţişă şi îl mângâie, iar apoi îl năpădiră lacrimile. Pieptul îi stătea să se spargă din cauza unor simţăminte zăvorâte acolo pe care nu le putea desluşi.

– Te iubesc, Chamsiin. Pe tine te iubesc cu adevărat, şopti el, iar lacrimile începură să i se scurgă pe faţă. Îşi dădu seama că, într-un fel, simţise ceva oarecum păcătos şi neîngăduit, dar era ceva inexplicabil.

Pentru prima dată în viaţa lui se hotărâse că sunt lucruri despre care nu putea vorbi la confesiune.

Monasterio Beatæ Mariæ de Varnhemio deveni în cele din urmă numele mănăstirii din Varnhem. Părintele Henri, în vechiul său scriptorium de la Vitæ Schola, simţi un fior de bucurie când scrise numele. Avea toată îndreptăţirea această mănăstire să fie dedicată Sfintei Fecioare, pentru că revelaţia Ei către Sigrid chiar în mijlocul sfinţirii catedralei din Skara fusese prima cauză a creării acestei case pentru membrii ordinului cistercian.

Părintele Henri avea multe motive de bucurie şi încercă să le descrie într-o lungă scrisoare pe care o compunea cu îngrijire şi cu vorbe foarte alese. Cistercienii câştigaseră un joc pe cât de complicat, pe atât de primejdios împotriva nimănui altuia decât Frederic Barbarossa, împăratul Germaniei. Părintele Henri însuşi avu îngăduinţa de a se alătura într-un anumit moment, iar cei doi scumpi prieteni ai săi, arhiepiscopul Eskil din Lund şi părintele Stéphan din Alvastra luaseră şi ei parte. Cine ar fi putut bănui aceste evenimente cu douăzeci de ani în urmă, când Stéphan venise rătăcind pe jos tocmai până în îndepărtatul, îngheţatul şi întunecatul nord?

Împăratul Frederic Barbarossa îi dejucase planurile lui Alexandru al III-lea, actualul Papă, şi numise un anti-Papă ceva mai îngăduitor. Lumea creştină era în faţa alegerii unui Papă din doi: aveau să rămână alături de Sfântul Părinte, Alexandru, sau de uzurpatorul său din Roma? Rezultatul acestei confruntări nu era nicidecum uşor de prezis.

Multor regi le era teamă de împăratul german şi voiau să fie văzuţi ca susţinători ai acestuia, printre care şi regele Valdemar al Danemarcei. Acest lucru era regretabil, cu atât mai mult cu cât unii dintre episcopii săi mai slabi de înger s-au speriat şi i-au urmat exemplul. Arhiepiscopul Eskil din Lund, totuşi, i se împotrivise regelui şi-l susţinea vădit pe Papa Alexandru al III-lea. Urmarea imediată a fost aceea că Eskil a trebuit să plece în exil.

Motivul real pentru conflict, totuşi, era cunoscut. Cine trebuia să aibă controlul asupra Bisericii – împăraţii şi regii sau propriii ei conducători, independent de puterile lumeşti?

Cistercienii s-au concentrat asupra Sviarlandului şi Götalandului. Regele Karl Sverkersson, care nu ştia destul despre împăratul Frederic Barbarossa ca să-i fie teamă de el, a fost convins să creeze o nouă arhidioceză, care să cuprindă tot Sviarlandul şi cele două Götalanduri. Era atât de mare graba încât nici nu mai părea să conteze în care oraş era aşezată reşedinţa episcopală, atâta vreme cât era pusă la locul ei fără întârziere. Din motive diplomatice, regele Sverker s-a abţinut să împingă în faţă propriul său oraş, Linköping, şi favoriza, în schimb, Uppsala, centrul sviar. Oricare dintre acestea ar fi fost bun, au aprobat cistercienii. Principala grijă era de a acţiona atâta timp cât lucrurile stăteau bine.

Aşa s-a potrivit că părintele Henri a călătorit către Sens în Franţa să fie la catedrală atunci când, în prezenţa Papei, Eskil l-a uns pe Stéphan ca arhiepiscop în noile dioceze ale Sviarlandului şi ale celor două Götalanduri. Deoarece arhiepiscopia Norvegiei rămăsese, de asemenea, credincioasă adevăratului Papă, balanţa politică a început să se încline – spre dezavantajul lui Frederic Barbarossa şi anti-Papei numit de el. Eskil s-a întors triumfător la Lund, iar Stéphan a fost instalat cu bine la Uppsala. Bătălia fusese câştigată – deocamdată.

Un frate cistercian pe al treilea tron arhiepiscopal nordic nu era puţin lucru. Karl Sverkersson a promis să ofere mănăstirii noi pământuri şi noi privilegii. A donat pământ chiar şi din proprietăţile sale pentru un nou lăcaş cistercian, o mănăstire de maici în comunitatea din Vreta, din Östra Götaland.

Mai mult, deocamdată părea să nu fie nici un pericol ca ordinele monahale să sfârşească intrând în conflict cu regii nordici aşa cum se întâmplase cu Varnhemul odinioară. Acest lucru fusese întărit în diferite feluri şi poate îndeosebi printr-o întâmplare recentă din Sviarland.

O femeie, pe numele ei Doter, avea actele de proprietate pentru Viby, o mare moşie din apropiere de Sigtuna. Doter voia să-şi închine viaţa Domnului şi şi-a donat moşia cistercienilor, la fel cum Sigrid dăruise Varnhemul. Ca şi în cazul Varnhemului, rudele voiau ca donaţia să fie declarată ilegală. De această dată, principala problemă era un fiu. Numele lui era Gere.

Dar Gere a fost expediat de către noul arhiepiscop Stéphan, care l-a convins de îndată pe regele Karl să susţină donaţia înscriind-o în noi acte cu pecete regală ca o garanţie în plus. Gere a moştenit restul averii mamei sale şi n-a rămas nici pe departe sărac. Totuşi, cel mai important lucru care a ieşit la iveală a fost confirmarea principiului că donaţiile către ordinul cistercian nu trebuiau contestate.

Acest lucru dăduse un semn bun pentru mănăstirea din Varnhem şi, cu asigurări ferme, toată lumea era gata să lucreze la restaurarea acesteia. Varnhemul se deteriorase în timpul în care fusese întreţinută doar de cei câţiva fraţi, a căror sarcină era să îi oprească prăbuşirea totală îndeplinind reparaţiile cele mai necesare şi lucrările de întreţinere.

Între timp, Vitæ Schola din Danemarca ajunsese să depăşească Varnhemul în toate privinţele. Părea cea mai evidentă sursă de ajutor, de îndată ce părintele Henri s-a angajat să conducă lucrările de restaurare. Când îşi termină laudele despre felul în care Dumnezeu îi susţinuse pe cei mai credincioşi lucrători din via Sa în lupta lor împotriva puterii lumeşti a lui Barbarossa şi le adusese la sfârşit o victorie meritată, continuă să dea instrucţiuni amănunţite la Vitæ Schola cu privire la felul cum trebuie să fie revigorat Varnhemul.

Fratele Guilbert şi Arn erau printre cei chemaţi înapoi la Varnhem. În cei mai bine de zece ani petrecuţi la Vitæ Schola, fratele Guilbert organizase toate lucrările de la forje şi din fierării şi pregătise câţiva fraţi laici până la un nivel foarte ridicat de iscusinţă. Situaţia jalnică de la Varnhem făcea prezenţa fratelui Guilbert acolo esenţială.

Cazul lui Arn era, fără îndoială, mai complicat. De vreme ce deprinderile practice ale lui Arn proveneau direct de la fratele Guilbert, ar fi părut mai logic ca Arn să rămână la Vitæ Schola dacă fratele Guilbert pleca la Varnhem. Dar părintele Henri avea un plan pentru Arn, pe care se gândise să nu-l dezvăluie încă, cel puţin nu într-o scrisoare care avea să fie pusă la păstrare în arhivele cisterciene.

În schimb, îşi ascunse intenţiile scriind o altă instrucţiune despre trimiterea unor cai de la Vitæ Schola la Varnhem. Se gândi la acest lucru ca la o încercare pentru ideile fratelui Guilbert, care ar putea sau nu să fie mai bine primite de către barbarii goţi de apus decât fuseseră de către barbarii danezi. Scrise că nu vrea să se implice în amănuntele unui astfel de transfer, ci preferă să lase hotărârile practice în seama fratelui Guilbert. Îi fu greu să scrie acest pasaj pentru că nu putea spune cu adevărat ceea ce gândea. Când îl termină, se întoarse către problema horticulturii. Voia ca la Varnhem să meargă cel mai bun frate laic din grija fratelui Lucien. La sosire avea să fie acceptat în ordin ca membru deplin. Fratele Lucien trebuia să-şi asume răspunderea pentru organizarea unei colecţii bune de ierburi, butaşi pentru altoire, seminţe şi altele asemenea care trebuiau să fie trimise din Danemarca.

Când părintele Henri îşi termină lunga scrisoare, îşi petrecu timpul completând şi îmbunătăţind contururile literelor pe care le considera mai puţin frumos rotunjite. Lucră mult timp încordat, iar când termină lucrul acesta îşi puse deoparte ustensilele de scris cu un oftat adânc de uşurare şi de mulţumire. Privi de jur împrejurul vechiului şi dragului său scriptorium. Întotdeauna simţise că această încăpere era casa lui spirituală, locul unde putea lucra cel mai bine făcând ceea ce era mai important pentru el. Acum erau goluri căscate, urâte în rândurile de cărţi de pe rafturi, dar acestea aveau să fie umplute la loc în curând. Aici, în această încăpere, avea să-şi găsească sfârşitul călătoriei vieţii. Când avea să-i vină vremea, urma să fie îngropat sub dalele de piatră ale capelei, acolo unde întemeietoarea Varnhemului, Sigrid, îşi aflase odihna de veci. Sprijinindu-se cu spatele de scaunul său bine căptuşit cu piele şi privind la crăpăturile din tencuiala tavanului, îşi lăsă mintea să cutreiere. Se gândi la câteva lucruri practice şi plănui ordinea în care să le abordeze, dar după o vreme fu copleşit de o amintire puternică – acel moment de triumf de la catedrala din Sens, când Stéphan fusese uns arhiepiscop.

Clădirea catedralei însăşi era un miracol de frumuseţe. Stilul era izbitor de nou, cu arcade foarte înalte şi ascuţite. Bisericile construite astfel păreau că prin înfăţişarea lor mai degrabă se ridicau să fie mai aproape de Dumnezeu decât să boltească pe deasupra întregii omeniri. Părintele Henri credea că forma pietrei avea o legătură importantă cu credinţa. Tot timpul, scopul trebuie să fie de a crea armonie între formă şi conţinut, cu deosebire în lăcaşurile sfinte. Decoraţiunile ţipătoare nu erau altceva decât nişte abateri răutăcioase, care îndepărtau mintea de la lucrurile înalte. Dar o formă care părea să tindă către Dumnezeu – o formă solidă şi pură, exprimată numai în piatră – reflecta o altă dimensiune a contactului cu divinitatea. Poate că, dacă îi ruga pe cei de acasă, i-ar fi dat câteva schiţe arhitecturale, iar zidarii ar putea fi învăţaţi aceste noi deprinderi. Dar nu era cazul, în starea în care se găsea acum, Varnhemul avea nevoie urgentă de îmbunătăţiri făcute cu mai mult simţ de răspundere. Să dea întâietate unei forme frumoase ar fi fost un păcat.

Arn n-avea nici un loc pe care să-l considere ca fiind casa lui. Varnhemul nu era acasă, cum nu era nici Vitæ Schola de la malul estuarului Lim, şi nici un alt loc. Casa lui era acolo unde erau fraţii lui şi, mai important, acolo unde erau fratele Guilbert şi părintele Henri.

Despărţirea de Chamsiin era lucrul cel mai greu în privinţa plecării de la Vitæ Schola. Fratele Guilbert hotărâse că Chamsiin trebuia să rămână acolo de sămânţă şi îşi demonstrase motivele în faţa lui Arn făcând nişte schiţe complicate pe nisip. Liniile legau caii care se trăgeau din Chamsiin şi din Nasir, iar rezultatele arătaseră într-un fel sau altul că Nasir şi un tânăr armăsar provenit din Chamsiin şi Aisha trebuiau să îi însoţească la Varnhem, în vreme ce Chamsiin trebuia să rămână acolo. Arn nu putea pune la îndoială acest lucru.

Tânărul armăsar era tot de un cenuşiu strălucitor, ca şi Chamsiin, dar avea nişte tonuri arămii. Când erau pregătiţi să pornească de la Vitæ Schola, fratele Guilbert îi spuse lui Arn că pe cel tânăr îl va chema Chimal şi că însemna nordic în limba secretă a cailor. Când fratele Guilbert observă suferinţa din ochii lui Arn, îl luă pe băiat deoparte şi îl asigură că, dacă îi era cuiva dor de calul său, nu era nici un păcat şi nici un motiv de ruşine în faţa celorlalţi. Erau unii care spuneau că un cal e o lucru fără suflet, o proprietate ca oricare alta şi, prin urmare, nu se cade să-l iubeşti, dar astfel de oameni erau pur şi simplu neştiutori. Strict vorbind, s-ar putea să aibă dreptate într-un sens formal, dar, pe de altă parte, lumea era plină de oameni buni, chiar şi unii oameni ai Domnului, care strict vorbind aveau dreptate uneori, dar n-aveau şi putere de pricepere. Dumnezeu era cu siguranţă de partea tuturor acelora care credeau că era drept să iubeşti un cal precum Chamsiin, fratele Guilbert putea să bage mâna în foc pentru asta.

Era important, totuşi, să accepţi că şi caii mor, aşa cum li se întâmplă şi vecinilor, fraţilor şi rudelor. Era foarte posibil – sau cel puţin aşa îi vedea fratele Guilbert viitorul lui Arn – ca Arn să ajungă să jelească după mai mulţi cai de-a lungul vieţii sale, pentru simplul motiv că bidiviii nu trăiau la fel de mult ca oamenii. Erau cumva ca membrii mai în vârstă ai unei familii, iar aceasta nu era o analogie păcătoasă. Era felul în care Dumnezeu a creat lumea, iar durerea făcea parte din viaţă.

Arn s-a mai liniştit auzind aceste lucruri, dar numai pentru că i se spusese că dacă îi părea rău după Chamsiin nu însemna că păcătuieşte.

Deşi adolescentul Arn era acum privit ca un bărbat şi nu ca un băiat, plânse puţin atunci când convoiul porni de la Vitæ Schola. Nimeni nu băgase de seamă, cu excepţia fratelui Guilbert, şi nimeni altcineva în afară de fratele Guilbert n-ar fi putut să priceapă de ce. Pentru călugări şi pentru fraţii laici, la fel ca pentru Arn, nu exista o casă în lumea mare a Domnului în afară de locul unde se găseau. Şi, la urma urmei, ce ştiau ceilalţi despre caii străini?

Chiar înainte de sărbătoarea Sfântului Bartolomeu de la sfârşitul lui august, în toiul perioadei de recoltat şi aproape de vremea tăierii berbecilor în Västra Götaland, Arn vedea turnul capelei de la Varnhem crescând şi prinzând contur tot mai clar în depărtare. La început arăta ca un vârf de copac, răsucit ciudat sau lovit de trăsnet, ridicându-se din mijlocul unei păduri dese de stejar. Dar în curând începu să se vadă destul de limpede. Turnul bisericii nu făcea parte din nici o amintire din copilărie, iar imaginea acestuia nu-l mişcă prea mult. Ştia, totuşi, că în capelă era mormântul unde se odihnea mama lui. Vorbea cu ea în fiecare noapte în rugăciunile lui. Simţea că parcă ar fi trebuit să fie acolo, dar în viaţă. Ascunsă undeva, într-un colţ al minţii, găsi o imagine ştearsă cu el cum stătea, copil fiind, înconjurat de nişte oameni ciudaţi, care încă nu erau fraţii lui iubiţi, în timp ce se slujea mesa de înmormântare. I se păru totul foarte solemn atunci când intră pe poarta mănăstirii şi aproape nici nu observă cât de ruinat era locul. După ce îl salută pe părintele Henri, care venise să-i întâmpine pe noii sosiţi dincolo de poartă, Arn ceru voie şi se grăbi să intre în capelă. Îngenunche şi făcu semnul crucii la intrare, înainte să se apropie de naos.

La altar, doi fraţi laici stăteau îngenuncheaţi, lucrând cu dalta şi ciocanul la dalele din piatră care acopereau mormântul mamei sale. Mai înainte fusese marcat doar cu un semn mic, aproape invizibil, dar acum părintele Henri hotărâse că piatra de mormânt trebuie să fie inscripţionată aşa cum se cuvine. La urma urmei, cistercienii ieşiseră victorioşi împotriva puterilor lumeşti, iar Monasterio Beatæ Mariæ de Varnhemio era un loc sigur, atât pentru fraţi cât şi pentru rămăşiţele morţilor. Planul era să termine lucrările înainte să ajungă transportul de la Vitæ Schola, dar vremea fusese foarte bună pe durata călătoriei.

Arn dădu bineţe fraţilor laici, mai întâi în latină, la care nu se pricepeau chiar atât de bine, apoi în franceză, pe care n-o înţelegeau deloc, şi, în cele din urmă, în limba nordică, pe care o vorbeau, deşi suna mai lălăită decât şi-o amintea el. Puţin stânjenit, îngenunche lângă mormânt şi rosti o rugăciune de mulţumire pentru sosirea lor în siguranţă.

După aceea, când citi inscripţia de pe piatră, o parte gravată, iar cealaltă parte desenată cu cretă, simţi că parcă mama lui ar fi fost încă în viaţă, nu numai sufletul ei, ci ea însăşi, în carne şi oase, şi că stătea întinsă sub acea bucată de piatră, zâmbind către el. Citi textul. Spunea că sub piatra de mormânt, Sigrid, „preacinstita noastră stăpână“, se odihnea în pace pentru veşnicie, că fusese născută în anul Domnului 1127 şi murise în 1155, „sacră în amintirea noastră“. După inscripţie era schiţa unui leu, împreună cu o altă imagine pe care n-o putu desluşi. Mintea îi era plină de imaginea mâinilor ei şi de amintirea parfumului şi vocii ei.

Mai târziu, când toţi se adunară pentru slujba de întâmpinare a călătorilor, mama lui fu pomenită şi răspomenită aducându-i-se mulţumire, iar acest lucru îl făcu să simtă ceva nou, pe care nu-l putea descrie, dar hotărî să se confeseze cât de repede se putea. Se temea că ar fi putut fi vorba de mândrie.

În săptămâna dinaintea reinstalării ca abate a părintelui Henri la Varnhem şi a unei vizite a arhiepiscopului Stéphan însuşi, fratele Guilbert şi Arn lucraseră fără încetare împreună cu câţiva fraţi laici ca să dreagă alimentarea cu apă. Iazul cel mare al morii se înfundase cu noroi şi trebuia curăţat, iar canalele pentru apă care duceau la roata mare şi la cea mică erau dărăpănate, iar cursul de apă era doar un biet firicel. Chiar şi roţile de moară şi roţile zimţate necesitau reparaţii serioase. Cursul de apă era şi ceea ce punea mănăstirea în mişcare, şi principiul său purificator, la fel de important atât în lavatorium şi în cuhnie cât şi pentru împins afară bălegarul, pentru învârtirea roţilor de moară şi pentru ciocanele de la forjă. Deoarece munca era atât de importantă, oamenii aceia puţini care se ocupau de alimentarea cu apă erau scutiţi de la toate celelalte treburi şi de la ceasurile de lectură de peste zi.

Arn se prăbuşea în pat după vecernie în fiecare seară şi dormea fără să viseze până când se anunţa liturghia de dimineaţă. Şi, cum o zi de muncă grea era urmată de o alta, sentimentul că timpul se oprise şi devenise o trudă nesfârşită deveni din ce în ce mai puternic. Dar, în ziua când arhiepiscopul şi însoţitorii săi intrară pe poarta mănăstirii, apa proaspătă curgea prin bucătării şi prin lavatorium, camerele de oaspeţi erau curate şi pereţii aveau pe ei un strat nou de var alb. Deja sunetul ciocanului pe nicovală se putea auzi dintr-una dintre fierării.

După ceremonia de instalare, arhiepiscopul le ţinu fraţilor o predică despre victoria împotriva răului, făcând trimitere la reînnoita putere a ordinului cistercian, care putea acum să înfrunte orice ameninţare la adresa sa în aceste ape tulburi ale civilizaţiei. Totuşi, ordinul încă era vulnerabil la veşnicul risc ca slăbiciunile comune tuturor fiinţelor omeneşti supuse păcatului, cum ar fi mândria sau neîngrijirea, ori indiferenţa, să-l expună pedepsei unui Dumnezeu drept şi bun. Prin urmare, nimeni nu trebuia să înceteze a mai fi vigilent şi să se culce pe-o ureche în mulţumire amorţită, ci toţi trebuiau să lucreze mai departe în via Domnului cu îndârjire neobosită.

După o masă de mulţumire, arhiepiscopul Stéphan şi părintele Henri se retraseră să stea într-un loc unde mai stătuseră de atât de multe ori în trecut, la colţul arcadelor, lângă grădină, acum foarte neîngrijită. Avură o lungă conversaţie despre griji pe care păreau că nu vor să le împărtăşească fraţilor. În cea mai mare parte a timpului vorbiră cu voci atât de coborâte încât fraţii care lucrau în grădină puteau să audă decât numai o vorbă din când în când, dacă vreunul dintre ei îşi lua avânt pentru câte o clipă, ca vreo surcea uscată. Apoi reveneau imediat la tonurile lor discrete.

Ajunseră la o înţelegere după vreun ceas şi-l chemară pe Arn. Acesta era deja adâncit într-o problemă încurcată într-una dintre fierării, unde un mecanism de la foale nu mai mergea deloc.

Se duse la lavatorium şi se spălă bine. Se gândi să-şi radă şi capul, lucru pe care nu-l mai făcuse în ultimele câteva săptămâni, cât lucrase la conductele pentru apă.

Când îşi petrecu mâna peste păr simţi periuţa care crescuse cam de un deget. Nu era cuviincios să te înfăţişezi astfel dinaintea arhiepiscopului, dar nici nu putea să întârzie dacă îl chemaseră.

Simţindu-se puţin stingherit, Arn se îndreptă spre arcadă. Îngenunche în faţa arhiepiscopului, îi sărută mâna şi îşi ceru iertare pentru înfăţişarea lui neîngrijită. Părintele Henri explică deîndată că Arn fusese într-un grup de lucru cu sarcini speciale în ultimele săptămâni, dar arhiepiscopul expedie cu un gest din mână această măruntă problemă. În schimb, îl rugă pe Arn să se aşeze, cu o bunăvoinţă uimitoare. Arn se aşeză pe o bancă de piatră dinaintea celor doi, dar nu se simţea în largul lui din cauza situaţiei în care se găsea. Nu putea pricepe de ce voiau să vorbească cu el, care nu era decât un tânăr frate laic. N-ar fi bănuit nici o clipă ce avea să se petreacă acum cu el, pentru că era convins că viaţa lui urma o direcţie prestabilită, ca aceea a unei stele mişcându-se prin spaţiul infinit.

– Îţi aminteşti dacă ne-am mai întâlnit vreodată, tinere? întrebă arhiepiscopul vorbind în franceză în loc de latină, spre uimirea lui Arn.

– Monseniore, nu-mi amintesc, răspunse Arn ruşinat. Continua să privească în jos.

– Prima dată când ne-am întâlnit ai încercat să mă loveşti şi mi-ai spus că sunt un bătrân fără minte sau cam aşa ceva. Apoi ai spus că nu vrei să stai cu nasul atârnat deasupra unor cărţi plicticoase – dar bănuiesc că ai uitat şi lucrul acesta, nu? continuă arhiepiscopul, vorbind cu o asprime prefăcută pusă în aşa fel încât Arn să fie uşor păcălit.

– Monseniore, vă rog să mă iertaţi. Singura scuză posibilă pentru mine este că eram copil şi nu m-a dus capul la altceva, zise Arn atât de ruşinat încât se înroşi până în vârful urechilor închipuindu-şi cum încearcă să lovească un arhiepiscop.

Părintele Henri şi arhiepiscopul izbucniră în râs.

– Ei, ei, tinere, am vrut doar să fac o mică glumă. Cu siguranţă nu sunt aici să-ţi cer socoteală pentru abuzul la care am fost supus. Din ce am auzit, sunt norocos că nu m-ai atacat astăzi. Nu, te rog, nu începe să îţi ceri din nou iertare! Ascultă în schimb ce avem să-ţi spunem. Scumpul şi vechiul meu prieten Henri şi cu mine am discutat viitorul tău în toate privinţele, la fel cum am mai făcut-o noi o dată, atunci când ai ajuns la Varnhem în copilăria ta. Nu mă îndoiesc că ştii că ai fost adus aici ca urmare a unui miracol, fiule, nu-i aşa?

– Am citi istorisirea, răspunse Arn liniştit, dar nu-mi amintesc anume cum s-au petrecut lucrurile, ştiu doar ce am citit de atunci.

– Dar dacă aşa a fost, că Sfântul Bernard, cu ajutorul Domnului, te-a ridicat din morţi şi ţi-a îngăduit să fii îndrumat către noi, ce concluzie se poate trage din acest fapt? Poate că te-ai gândit şi tu la acest lucru, zise arhiepiscopul într-un fel diferit de a vorbi, mai precis, de parcă acesta era de fapt începutul conversaţiei.

– Când eram doar un copil şi am căzut de pe un turn înalt, Domnul mi-a arătat îndurare şi, poate, şi mamei şi tatălui meu, pentru rugăciunile lor pornite din inimă rostite pentru mine. Măcar atât este adevărat şi nu poate fi pus la îndoială, răspunse Arn, continuând să-şi ţină ochii plecaţi.

– Fără îndoială, fără îndoială, acest fapt este de netăgăduit, zise arhiepiscopul Stéphan cu o notă de nerăbdare abia perceptibilă în glas. Dar de îndată ne trezim în faţa întrebării – de ce?

– Da, zise Arn. Ajungem la întrebarea aceasta, de ce? Dar eu n-am reuşit să-i găsesc răspunsul. Marea milă a Domnului este, desigur, mult, mult peste înţelegerea omenească. Nu sunt chiar singurul care nu reuşeşte să înţeleagă motivele Domnului pentru mila pe care ne-o arată.

– Aha! Acum încep să recunosc micuţul flăcău care a încercat să mă lovească şi mi-a spus că sunt un bătrân fără minte. Ceea ce e de bine, tinere! Continuă să mă contrazici – şi nu e o ironie, nicidecum. Mie chiar îmi place foarte mult felul în care îţi aperi poziţia. Arată că nu te-ai transformat într-o legumă bine legată din grădinile noastre. Ţi-ai păstrat voinţa şi libertatea de gândire şi amândoi socotim acest lucru minunat. Henri mi-a vorbit despre aceste calităţi ale tale. Înainte să continuăm, n-am mai vorbit franceză de ceva vreme, sper să nu te superi dacă trecem pe latină, nu?

– Deloc, monseniore.

– Bine. Ideea mea era să îţi plătim pentru că m-ai luat în râs când am încercat să vorbesc limba voastră nordică atunci când ne-am întâlnit prima dată. Dar nu mă lua în seamă, mica mea glumă a rămas de izbelişte pentru că franceza ta este impresionantă. De unde vine asta, apropo? Majoritatea lecturilor tale trebuie că sunt cu siguranţă în latină.

– Avem o înţelegere prin care citesc şi vorbesc în latină în lucrurile care ţin de spirit, iar franceza în majoritatea, să spunem că în jumătate, din lucrurile practice. Restul timpului vorbesc limba nordică – adică cu fraţii laici care nu vorbesc franceza.

Pentru prima dată Arn se uită în ochii arhiepiscopului. Reuşise să depăşească stinghereala de până atunci.

– O înţelegere splendidă şi foarte utilă pentru că ai păstrat şi ştiinţa limbii nordice, mai ales dacă lucrurile or să iasă pentru tine aşa cum cred eu că or să iasă, murmură arhiepiscopul gânditor. Acum trebuie să te întreb ceva care este crucial şi insist să îmi dai un răspuns cinstit. Ţi-a vorbit Domnul până acum? Şi-a făcut cunoscut scopul Lui pentru tine?

– Nu, monseniore, Dumnezeu nu mi-a vorbit niciodată direct şi nici nu ştiu nimic despre planul Lui pentru mine, recunoscu Arn, aflându-se din nou într-o poziţie în care se simţea slab şi neliniştit.

Într-un fel i se părea ruşinos faptul că Dumnezeu nu-i încredinţase în mod direct sarcini. La urma urmei, i se dăduse viaţa înapoi printr-un miracol. Poate că nu mai era demn de planul de la început al Domnului, oricare ar fi fost acesta. Cei doi bărbaţi mai în vârstă chibzuiră la acest lucru în tăcere. Vreme destul de multă nu spuseră nimic, dar apoi schimbară câte o privire cu înţeles şi dădură din cap în semn de încuviinţare unul către celălalt. Părintele Henri îşi drese glasul într-un fel care de obicei era semnul unui discurs destul de lung.

– Dragul meu fiu, ascultă-mă cu atenţie şi nu te nelinişti, zise părintele Henri cu emoţie vădită. Împreună cu scumpul meu prieten Stéphan am luat o hotărâre, care credem noi că este drumul drept ce trebuie urmat. Şi noi ştim la fel de puţin despre planul Domnului în legătură cu viaţa ta. Tot ceea ce ştim este că acest ţel nu poate fi unul obişnuit. Faptul că nici unul dintre noi nu ştie se poate datora multor lucruri, dar cel mai probabil este că chemarea de la Dumnezeu pentru tine este încă îndepărtată în timp. Sarcina noastră şi a ta poate fi doar să te pregăteşti cât de bine se poate pentru acea chemare, când va veni ea. Nu-i aşa?

– Da, cu siguranţă că aşa este, părinte, răspunse Arn cu glas stins. Îşi simţi dintr-o dată gâtul uscat.

– Eşti destul de bine educat, iar deprinderile tale ne-au fost de bun folos în mănăstire, continuă părintele Henri. Dar nu ştii mare lucru despre lumea de dincolo de ziduri. De aceea trebuie să pleci de acum încolo. O să te întorci la Arnäs, la moşia tatălui tău, care e la o zi de mers cu calul. Adică la o zi nordică de mers, bineînţeles... ştii ce vreau să spun, cailor noştri le-ar trebui cam jumătate de zi, mă gândesc eu. Oricum, aceasta este o poruncă pe care am pregătit-o noi pentru tine. Va trebui să te întorci în locul care a fost mai demult casa ta.

– Eu... desigur, o să mă supun poruncii, zise Arn, chiar dacă vorbele i se opreau în gât. Simţi că primise o lovitură îngrozitoare. Era cumva de parcă ar fi fost excomunicat – aruncat afară din comunitatea sacră.

– Nu pot să nu observ că nu ţi-e prea mult pe plac porunca noastră, remarcă arhiepiscopul pe un ton sec.

– Nu, monseniore, nu-mi este. M-am purtat cât de bine mi-a stat în puteri aici. Nu spun aceasta cu fală, ci cu toată cinstea, am dat tot ce am avut mai bun, zise Arn simţindu-se complet zdrobit.

– Eşti un cistercian, scumpul şi tânărul meu prieten, îi spuse arhiepiscopul Stéphan. Aminteşte-ţi că întotdeauna vei rămâne unul de-al nostru, pentru că ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface. Poate că planul cel mare pentru tine este acela că va trebui să rămâi cu noi pentru totdeauna, intra muros. Acesta este, desigur, un lucru pe care noi nu-l ştim. Poate că te vei întoarce de îndată ce ai să descoperi că lumea largă nu ţi se potriveşte şi atunci vei fi pe deplin pregătit să îţi depui jurămintele monahale. Dar mai întâi trebuie să înveţi aceste lucruri lumeşti pe care n-ai să le pricepi niciodată dacă rămâi aici, cu oricât de multă osârdie continui să-ţi citeşti cărţile. Nu îţi vrem decât binele. Trebuie să accepţi că părintele Henri şi cu mine te iubim cu adevărat şi ne vom ruga pentru tine cât timp vei fi acolo, în lume. Dar chiar trebuie să înveţi ceva despre lume, şi asta e totul.

– Când aş putea să mă întorc? Cât trebuie să stau acolo? întrebă Arn, simţind dintr-o dată nădejde că nu va fi excomunicat pentru totdeauna, ci trimis într-o încercare pentru o anumită vreme.

– Te vei întoarce atunci când va hotărî Domnul. Dacă Dumnezeu nu va voi să te întorci, El o să-ţi dea o altă însărcinare acolo. Trebuie să te rogi la Dumnezeu să te călăuzească. Noi n-avem nici un cuvânt de spus în această privinţă, pentru că e ceva între tine şi Dumnezeu.

Arhiepiscopul făcu un semn că a venit vremea să se ridice şi să pună capăt conversaţiei. Dar îşi aminti altceva şi păru puţin mai bucuros.

– Ar mai fi ceva, tinere. Când vei fi acolo trebuie să ţii minte că nu numai fraţii tăi se vor ruga pentru tine aici. Şi arhiepiscopul e prietenul tău şi poţi să vii la mine întotdeauna atunci când o să ai necazuri. Să nu uiţi asta!

Apoi arhiepiscopul Stéphan se ridică şi îşi întinse mâna către Arn, care îngenunche, plecându-şi capul în semn de supunere, şi sărută mâna întinsă.

La început Arn îşi simţi sufletul foarte greu când se urcă pe cal şi plecă de la Varnhem. În ciuda multelor explicaţii date de părintele Henri şi sfaturilor sale, încă nu-i dispăruse sentimentul că fusese pedepsit pentru că se arătase în vreun fel nedemn să aparţină comunităţii fraţilor.

Ca să se înveselească începu să cânte şi în curând se simţi mult mai bine. Când îşi dădu seama că asta-i era de ajutor, starea i se schimbă şi continuă să cânte, dar acum chiar numai de plăcere. De câteva zile reuşise să-şi strunească din nou glasul şi îi suna la fel ca glasurile celorlalţi fraţi, ceva mai puţin bun decât al unora şi mai bun decât al altora. Acum, totuşi, cântecele însemnau din nou la fel de mult ca odinioară, atunci când vocea lui fusese de sopran într-un cor de fraţi.

Pe cât de repede i se schimbase starea de la mohorâre la inimă uşoară, precum vremea de primăvară, la fel şi mintea i se umplu de frământare şi de un fel de nerăbdare. Era cât se poate de adevărat că nu ştia mare lucru despre lumea de afară. De pildă, abia îşi mai putea aminti cum arăta Arnäsul, deşi fusese casa lui cu ceva vreme în urmă. Era un turn foarte înalt din piatră şi un ciorchine de clădiri într-o curte împrejmuită cu zid, unde el şi o grămadă de alţi copii se jucaseră ceva cu nişte cercuri de butoi şi unde tatăl său îl învăţase cum să tragă cu arcul. Găsi greu să-şi amintească vreo imagine anume despre felul cum arătau dormitoarele. Avea vaga impresie că toţi împărţeau o singură încăpere mare, un loc întunecat cu un foc mare în vatră. Totuşi, încă nu avea încredere deplină în amintirile lui despre aceste amănunte pentru că îi păreau foarte străine. Acum avea să vadă totul cu ochii lui. Chiar în ziua următoare avea să fie acolo. Dacă ar fi avut un cal mai bun, ar fi ajuns până în seara aceea, dar i se încredinţase un bidiviu nordic fără vlagă. Fratele Guilbert nu-l socotea bun pentru împerechere şi, de fapt, pentru nimic altceva. Ideea era ca fratele laic Erlend, care era plecat la Arnäs să-i înveţe pe noii copii să citească aşa cum îi învăţase şi pe Arn şi pe Eskil, să aibă un cal liniştit şi ascultător când avea să se întoarcă la Varnhem. Părintele Henri se gândise că, de îndată ce ajungea Arn acolo, nu-i mai rămânea nimic de făcut lui Erlend la Arnäs în privinţa şcolirii.

Toate fiinţele omeneşti trebuie să înveţe să-şi accepte soarta, aşa cum a lăsat scris Dumnezeu. N-are rost să te plângi că ar fi fost mai bine să faci altceva, în altă parte. Cel mai important lucru este să îndeplineşti planul Domnului în cel mai bun fel cu putinţă. Fratele Rugiero era ultimul dintr-un lung şir de fraţi care-i repetă acest gând lui Arn pe când se pregătea să plece. Şi fratelui Rugiero i se poruncise să părăsească Vitæ Schola şi să vină la Varnhem, pentru că părintele Henri găsea că mâncarea nordică e îngrozitoare.

Când Arn porni, fratele Rugiero vărsă în taină o lacrimă şi îl sili pe Arn să accepte un pachet enorm plin cu mâncare pentru drum, destul cât să-i ajungă pentru vreo săptămână, două. Dar când Arn protestă, fratele Rugiero trase iute în jos acoperământul traistei şi murmură ceva despre cât de folositor era să ai nişte mâncare bună ca un fel de dar de bun venit acasă. Ca toţi ceilalţi fraţi de la Vitæ Schola, fratele Rugiero presupuse că Arn fusese trimis să li se alăture pentru că părinţii lui erau săraci şi nu mai aveau cu ce să-l ţină. Acesta era unul dintre cele mai des întâlnite motive pentru care erau trimişi copiii la aşezămintele monahale. După câteva ceasuri, Arn văzu Skara la orizont.

Turnurile gemene ale catedralei se ridicau măreţ pe deasupra neorânduielii de case din lemn. Deoarece călărea împotriva vântului, în curând ajunse până la el mirosul oraşului. Mirosea a fum şi a putregai, a baligă şi a gunoaie de toate felurile – un amestec atât de înţepător încât se gândi că n-ar fi avut cum să se rătăcească nici dacă s-ar fi lăsat beznă deplină chiar şi cu jumătate de ceas mai devreme.

Când se apropie de ziduri, un întins loc de construcţie îi stârni lui Arn curiozitatea. Făcu un mic ocol să vadă despre ce era vorba. Se dovedi a fi o fortăreaţă lucrul care tocmai se construia.

Trase calul de frâu şi urmări, devenind din ce în ce mai surprins, felul în care era aşezată. Erau o mulţime de oameni prin preajmă şi majoritatea trăgeau blocuri de piatră peste butuci din lemn. Se înainta foarte greu. Nu existau instrumente de ridicat şi nimeni nu folosea schiţe sau instrumente. Totul părea să depindă de forţa oamenilor – hoarde de oameni care păreau foarte săraci munceau sub supravegherea unui om înarmat, care îşi ocăra lucrătorii. Nici unuia dintre oameni nu părea să-i placă munca pe care o făcea.

Zidurile nu erau foarte înalte şi erau făcute în principal din vălătuci de pământ. Ar fi fost foarte uşor să te caţeri pe ele, iar unele erau atât de mici încât un cal bun le-ar fi putut depăşi dintr-un salt. Chamsiin ar fi putut s-o facă fără nici o greutate. Arn nu ştia prea multe lucruri despre război şi fortificaţii, numai ce citise în cărţi, şi acestea erau majoritatea despre strategiile şi tacticile romane. I se părea că viitoarea fortăreaţă ar fi fost greu de apărat dacă asediatorii ar fi avut turnuri acoperite din lemn şi dacă le-ar fi împins lângă ziduri – deşi metodele romane s-ar putea să fi rămas în urmă.

Unul dintre supraveghetori îl găsi pe Arn uitându-se la lucrări şi se apropie de el să-i spună să se care. Arn nu înţelese prea bine cuvintele, dar prinse ideea în mare, şi anume că nu era binevenit şi că ar face bine să-şi ia tălpăşiţa imediat. Îşi ceru repede iertare şi întoarse calul înapoi spre oraş.

Skara era înconjurat şi de un soi de zid făcut dintr-un val de pământ, cu garduri din lemn şi grămezi de crengi. O spărtură prin structura aceasta îngăduia oamenilor să intre şi să iasă. Afară era un loc unde oamenii îşi ridicaseră corturile. Muzicanţii cântau în limbi străine, iar unii şi la instrumente. Apropiindu-se, observă că într-unul dintre corturi o grămadă de oameni stăteau unii lângă alţii şi dădeau pe gât bere. Trebuie că făceau treaba asta de multă vreme, pentru că unii adormiseră pe jos. Fu surprins să vadă o femeie cu hainele în neorânduială care, clătinându-se, se îndrepta către un alt cort, iar un bărbat care părea lipsit de toate grijile de pe pământ se aşezase să-şi golească maţele.

Arn era complet zăpăcit şi nu pricepea nici o iotă din ceea ce făceau oamenii din jur şi pesemne că asta se vedea chipul lui, pentru că vreo trei băieţi mai mici, zărindu-l, începură să-l arate cu degetul şi să râdă. Nu putu să-şi dea seama de ce, dar înţelese că trebuie să treacă pe lângă ei ca să ajungă la spărtura din zid. Şuşoteau între ei şi se repeziră să-i aţină calea.

– Ca să treci, trebuie să dai vamă la săraci, călugăraşule, zise unul dintre ştrengari. Părea a fi cel mai mare şi mai curajos dintre cei trei.

– N-am ce mare lucru să vă ofer, răspunse Arn încurcat. Tot ce am e nişte pâine şi...

– Ajunge pâinea. Noi n-avem. Câtă pâine ai, călugăraşule?

– Patru bucăţi, coapte azi dimineaţă, le spuse Arn.

– E bine, le luăm. Dă-ncoa pâinea acuma, răcniră ei şi, din ce putu să înţeleagă Arn, păreau dintr-o dată foarte bucuroşi.

Mulţumit să vadă că există un fel atât de uşor să-ţi faci semenii mai mulţumiţi, Arn îşi deschise traista şi scoase pâinea. Băieţii o înşfăcară imediat şi o luară la goană, râzând cu gurile până la urechi şi fără vreo vorbă de mulţumire. Arn rămase mut de uimire o vreme şi se tot uita în urma lor. Bănui că fusese păcălit în vreun fel, dar nu-şi putea da seama de ce ar fi încercat cineva vreodată să facă aşa ceva. Apoi conştiinţa îl mustră: n-ar trebui să gândească lucruri atât de urâte despre aproapele lui.

Când încercă să intre cu calul pe poartă, apărură deodată de undeva doi oameni înarmaţi şi somnoroşi şi-l opriră. Voiau să ştie cine este şi cu ce treabă venise. Arn le răspunse că era un frate laic de la mănăstirea Varnhem şi că venise să viziteze catedrala din Skara, dar că va pleca în curând. Râseră şi-l lăsară să intre, zicând însă ceva fără prea mult înţeles, cum că ar face bine să nu se apuce de alte treburi pe acolo. Nu reuşi să prindă înţelesul, iar mirarea se pare că i se citea pe faţă, căci cei doi continuau să râdă.

După ce trecu de poartă, şovăi puţin. Direcţia către catedrală era limpede pentru că turnurile se vedeau de peste tot din oraş. Dar drumul de la casele joase şi îngrămădite din lemn era acoperit cu ceva care arăta ca un fel de îngrăşământ şi la început Arn se gândi că ar fi bine să nu încerce să treacă cu calul prin mormanele acelea de gunoi. Dar apoi văzu un om călare pe cal venind spre el pe aceeaşi stradă care părea să se îndreptă către catedrală.

La fiecare pas, copitele calului se înfundau într-un strat de noroi amestecat cu balegă şi cu putregaiuri de toate soiurile. Cu nasul umplut de duhoarea de pe stradă, Arn urmă acelaşi drum în direcţia opusă. Era încă dimineaţă sau, cel puţin, în oraş ora aceea era socotită dimineaţă. Auzea cocoşii cântând peste tot. De câteva ori, când mergea pe stradă, iar oamenii îşi goleau oalele de noapte şi străchinile din bucătărie de la ferestre, aproape că dădură peste el. Oamenii din oraş îşi împărţeau casa cu găinile şi cu alte animale – îşi dădu el seama după o vreme, auzind strigătele şi sunetele de prin case. Era mai degrabă uimit decât dezgustat.

Când, în cele din urmă, reuşi să ajungă în faţa catedralei, strada şi casele ei se dădeau la o parte şi lăsau un loc deschis în care se găseau un şir lung de corturi şi de dughene şi tot felul de negustori. Pe jos era mai curat aici.

Coborî cu grijă de pe cal. Uitându-se pe unde calcă, îşi duse calul către intrarea în catedrală şi îl legă de un ţăruş de care mai fuseseră priponiţi deja alţi doi cai. Se simţi ispitit să înceapă prin a-şi satisface curiozitatea de a vedea ce se vindea pe la tarabe şi abia după aceea să se ducă să vadă casa Domnului. Când se trezi că gândise aşa i se făcu ruşine că i-a putut trece aşa ceva prin cap şi se duse să intre direct pe uşa catedralei.

Înăuntru îngenunche şi îşi făcu semnul crucii. Nu erau decât foarte puţini oameni înăuntru şi era atât de întuneric încât trebui să se oprească şi să lase ochii să i se obişnuiască. La altar ardeau vreo douăzeci de lumânări. Văzu cum o femeie mai aprinse una şi se lăsă în genunchi să se roage.

De undeva din umbră un cor începu să cânte imnuri. Cei din cor nu cântau prea bine, iar el reuşi să distingă două glasuri care nu ţineau bine isonul. Acest lucru îl umplu de mirare. I se părea că îl luau în râs pe Dumnezeu cântând aşa în casa Lui.

Se duse într-una dintre capelele de alături şi se aşeză pe o mică lespede din piatră încercând să-şi limpezească în cap tot ceea ce văzuse şi auzise înainte să-şi întoarcă mintea către rugăciune. Nu se simţea ca acasă în această casă a lui Dumnezeu. În spatele altarului erau atârnate tapiserii mari în culori ţipătoare, iar pe altar erau două sculpturi cu sfinţi şi una cu Fecioara Maria, colorate aprins cu albastru, auriu, roşu şi verde. Lumina care venea prin fereastra cu vitraliu de pe zidul turnului din faţa lui era sfărâmată în toate culorile curcubeului. Asta îi lăsă lui Arn o impresie de împopoţonare şi trufie, de parcă ostentaţia voia să mascheze lipsa de sinceritate. Fixată pe unul dintre pereţii turnului era o imagine sculptată a lui Isus Hristos acoperită cu aur şi argint, făcându-l pe Domnul Isus să arate ca un conducător mirean. Îngenunche şi mai întâi ceru iertare pentru păcatele lui. Apoi se rugă la Dumnezeu să-i ierte pe oamenii care pângăriseră casa Sa cu o adunătură vulgară de idoli şi obiecte de prost gust.

Când se aşeză din nou pe mica băncuţă, piatra păru să-l încălzească într-un fel bizar – de parcă piatra voia să-i spună ceva. Deodată se gândi că se mai aşezase o dată acolo, dar acest lucru era, desigur, fără putinţă. Apoi i se păru că o vede pe mama sa în faţa ochilor: mergea către el şi îi zâmbea. Dar viziunea dispăru în clipa când corul de lângă altar începu un nou imn, iar sunetul îi zgârie urechile.

Acordul era făcut numai pentru două glasuri, dar nu cântau corect. Principalul motiv părea acela că primul cântăreţ pentru glasul al doilea îi tot conducea prost pe ceilalţi. Gândind că făcea un lucru bun, Arn porni şi se aşeză lângă cor, intonă al doilea glas şi îl cântă cum trebuie. Cuvintele le ştia încă de când era mic.

Capelanul catedralei, Inge, cel care conducea corul, la început crezu că Dumnezeu însuşi se săturase de tot vacarmul şi hotărâse să conducă al doilea glas ca să se amuze. Apoi descoperi că era un frate laic de la Varnhem, un tinerel, care apăruse acolo, cât se poate de liniştit, şi care îi conducea pe ceilalţi. Când terminară imnul, capelanul puse mâna pe Arn şi-l conduse deîndată în mijlocul corului. Astfel Arn fu recrutat pentru toată mesa.

După aceea mulţi dintre cei din cor erau nerăbdători să-i pună întrebări, dar capelanul îl luă cu sine în sacristie. Era luminată prin două mici ferestre, care îi îngăduiau să vadă omul cu care vorbea. Lui Arn i se oferi un scaun şi apă într-o căniţă mică din lut. Capelanul spuse cu amabilitate că aceasta era doar o mică răsplată pentru o cântare atât de bună.

Arn, care găsea majoritatea glumelor de nepătruns, protestă şi îl asigură pe capelan că nu voia nimic în schimbul faptului că deschisese gura să cânte în casa Domnului. Întrebat cum îl cheamă, răspunse simplu că e Arn din Varnhem.

Acum capelanul deveni foarte încântat pentru că socotea că dăduse peste el norocul. Iată un tânăr care se pare că nu putuse să fie primit ca frate deplin în ordinul cistercian şi care, dintr-un motiv sau altul, fusese măturat afară. Presupuse că rămăsese de izbelişte şi căuta ceva de făcut – cu alte cuvinte, era liber să devină cel mai binecuvântat stâlp al corului. Oamenii puteau să spună ce vor, dar aceşti călugări străini cântau destul de bine încât să-i încânte pe îngerii Domnului, fără îndoială.

Fiindcă Arn nu avusese de-a face cu disimularea până atunci, nu putu la început să-şi dea seama care era înţelesul întrebărilor urgente pe care i le punea capelanul.

Aşadar părăsise Varnhemul să se întoarcă acasă. Şi, la urma urmei, unde era acasă? Cu ce se ocupau tatăl şi mama lui? Mama era moartă, ei bine, Dumnezeu să o ierte şi să o pomenească, fără îndoială, dar cum e cu tatăl lui, el cu ce se ocupa? Muncea cu sudoarea pe frunte ca toată lumea, nu? Adică lucra pământul, şi e arendaş sau vreun rob eliberat?

Arn răspunse cât de precis fu în stare. Nu voia să mintă, dar îi fu greu să răspundă dacă tatăl lui era un om bogat. Negă acest lucru, pentru că pentru el cuvântul „bogat“ însemna ceva rău şi nu voia să spună lucruri insultătoare despre tatăl său. N-avea nici o idee ce însemnau „arendaş“ şi „rob eliberat“, deşi se îndoia că vreunul îl descria pe tatăl său foarte bine. După o vreme capelanul se gândi că a primit toate răspunsurile de care avea nevoie. Avea în faţa lui pe fiul unui om sărac, care lucra ceva legat de agricultură – poate era vreun ţăran dezrobit – şi avea deja prea multe guri de hrănit, aşa că încercase să-şi ducă măcar una dintre progenituri într-o mănăstire. Acum flăcăul se întorcea, în mijlocul vârstei celei mai flămânde, şi probabil la altceva nu era bun decât să rostească rugăciunea la masă. Aceasta era o şansă să facă un bine tuturor – trebuia numai să prindă momentul prielnic. Carpe diem!

Poate că tânărul ştrengar chiar sperase că avea să se întâmple aşa ceva, dar îi fusese prea ruşine să o spună cu glas tare.

– Dragul şi tânărul meu frate laic, cred că tu şi cu mine putem să ne ajutăm unul pe celălalt şi să tragem amândoi foloase bune, zise capelanul mulţumit de judecata lui.

– Dacă pot să vă ajut în vreun fel, părinte, aş face tot ce îmi stă în putere – dar despre ce ar fi vorba? Sunt doar un sărman frate laic. Nu era o minciună, pentru că Arn chiar era încredinţat că aşa este.

– Mulţi sunt săraci pe pământul lui Dumnezeu, dar uneori Domnul le dă daruri minunate unora. Iar ţie, Arn – aşa te cheamă, nu? –, ţi s-a dat un dar divin, fără îndoială.

– Da, e adevărat, zise Arn şi îşi coborî privirea cu modestie, pentru că el se gândea la darul Domnului de atunci când îi dăruise viaţa înapoi după ce căzuse de pe turn. Totuşi era ciudat că avea ştiinţă capelanul despre acest fapt.

– Aşadar, Arn, este plăcerea mea să îţi spun că poţi să-l scuteşti pe tatăl tău şi pe tine de povara ta de griji şi în acelaşi timp poţi să-l slujeşti pe Dumnezeu. Vrei să mă asculţi până la capăt? Capelanul se înclină triumfător către Arn. Gura îi era deschisă într-un zâmbet lăsând să se vadă petele de pe dinţii lui înnegriţi şi să se simtă răsuflarea urât mirositoare.

– Da, părinte, răspunse Arn, dar se dădu înapoi agitat. Deşi nu pot înţelege la ce vă referiţi, părinte.

– O să-ţi oferim casă şi masă şi putem să-ţi dăm şi câteva veşminte, dacă rămâi aici cu noi să cânţi în corul catedralei. E o mare onoare pentru un flăcău tânăr ca tine, să ştii. Dar, asta este, ai un mare dar şi ştii asta destul de bine.

Arn era atât de uimit încât nu ştia ce să spună. Abia atunci îşi dăduse seama că preotul vorbea despre felul lui mai degrabă comun de a cânta şi nu despre felul cum Dumnezeu îl adusese înapoi la viaţă. N-avea nici o idee ce fel să-i răspundă.

– Văd că te-am lăsat cu gura căscată, observă capelanul, bucuros de efectul vorbelor sale. Nu loveşti în fiecare zi atât de multe păsări cu o singură săgeată. Tatăl tău se alege cu o gură mai puţin de hrănit, iar noi putem mulţumi atât sufletele celor vii cât şi pe cele ale morţilor cântând mesa mai frumos, şi îţi dăm haine, mâncare şi un loc unde să dormi – hai, sunt destule binecuvântări pentru o singură zi, nu crezi?

– Nu... adică, da, bine, aşa ar părea, răspunse Arn încurcat. Nu-i plăcea deloc ideea de a fi ţinut captiv de către acest preot urât mirositor, cu tot cu catedrala lui, dar nu-i venea prin cap cum ar putea să iasă din situaţie. La urma urmei, n-avea nici un fel de experienţă să refuze a se supune cuiva cu autoritate.

Capelanul, care continua să înţeleagă aiurea tot ceea ce făcea sau spunea Arn, presupuse că înţelegerea a fost bătută în cuie. Îşi lovi palmele de genunchi şi se ridică, pregătit să treacă la lucrurile practice care trebuiau făcute atunci când angaja un nou membru al corului.

– Vino cu mine, zise el vesel. O să dăm bătaie către dormitorul celor din cor să îi cunoşti şi pe ceilalţi şi să vedem dacă putem să-ţi facem rost de un pat aproape numai pentru tine, păi cum!

– Asta nu e... bine... nu-i o idee bună! bâigui Arn disperat. Adică... altminteri aş fi, sunt, desigur, profund recunoscător pentru bunătatea dumneavoastră, părinte... dar nu se poate...

Atunci capelanul, plin de uimire, se uită cercetător la tânărul cu tonsura neîngrijită şi cu mâinile ca de rob, tari şi butucănoase de la atâta muncă de jos. De ce, pentru numele necuratului, acest sărman şi ciudat băiat refuza o astfel de ofertă generoasă? Chiar părea cât se poate de îndurerat de faptul că a trebuit să refuze.

– Vedeţi dumneavoastră, am calul afară şi sunt răspunzător pentru el. Trebuie să îl duc unui alt frate laic, încercă Arn să explice.

– Ai un cal – tu? murmură capelanul. Hai, n-ai cum să ai un cal. Nu cred. Vreau să văd cu ochii mei.

Arn îngădui supus să fie condus prin catedrală. Pe drum capelanul socoti valoarea calului şi ajunse imediat la concluzia că, orice fel de cal ar fi fost, era clar că valora mai mult decât oferta lui de casă şi masă.

Au ieşit afară la lumină şi, aşa cum era de aşteptat, acolo era calul de împrumut al lui Arn. Stătea cu capul atârnat, părând foarte ostenit, dar capelanului îi păru că e un bidiviu arătos. Între timp Arn descoperi spre groaza lui că traista îi dispăruse cu tot cu cârnaţii din carne de oaie şi slănina afumată a fratelui Rugeiro. Arn nu-şi putea închipui ce se întâmplase. Capelanul o ţinea înainte cu glas tare că era calul frumos. Arn protestă şi zise că nu era cine ştie ce cal şi că nu-şi dă seama unde ar putea fi traista lui cu cârnaţii şi cu slănina din ea. Acest lucru îl irită pe capelan care zise ţâfnos că doar un idiot ar lăsa-o aşa la îndemâna hoţilor.

Arn rămase îngrozit la gândul că i s-ar fi furat lucrurile pentru că, dacă era aşa, ar fi fost atins de vreun păcat foarte mare. Cu inocenţă sugeră ce ar putea să încerce să găsească hoţii şi să le ceară traista înapoi, oferindu-le în schimb iertarea pentru păcatul săvârşit împotriva lui. Acest lucru îl înfurie de tot pe capelan. Îşi pierdu cumpătul şi îi strigă lui Arn că are căpăţână de berbec pe umeri.

Arn presupuse că acest lucru se întâmplase pentru că făcuse o impresie proastă şi încearcă să-şi ceară iertare pentru că fusese, deşi chiar nu era adevărat, un cap de berbec, dar capelanul se lăsă păgubaş şi plecă mormăind pentru sine despre cai şi capete de berbeci. Arn spuse imediat o rugăciune pentru nefericitele suflete care rătăciseră atât de mult încât furaseră de la el. Adăugă la sfârşit că îşi dăduse seama că şi el era vinovat pentru ceea ce se întâmplase, pentru că el fusese acela care lăsase traista acolo unde putea fi o ispită pentru cei cu spiritul slab şi care erau înfometaţi.

La casa lui Gunnar din Redeberga, pe drumul către ieşirea din Skara de la miazănoapte, era nuntă. Gunnar era un fermier arendaş al unui pământ care aparţinea vicarului catedralei, Torkel din Skara. Vicarul, care se alăturase şi el alaiului, era foarte mulţumit de sine, gândindu-se la afacerea bună pe care o pusese la cale pentru arendaşul său. Gunnar nu era arătos defel şi n-avea mare lucru de oferit. Totuşi, vicarul dăduse curs unui impuls milostiv de a face un bine atât arendaşului cât şi venitului său şi se hotărîse să se asigure că Gunnar îşi va găsi o soţie.

Tyrgils din Torbjörntorp era un fermier destul de înstărit care trecuse printr-o perioadă mai proastă şi căruia vicarul îi întinsese o mână de ajutor. Într-un moment de slăbiciune făgăduise că o să-i întoarcă favorul, oricare ar fi fost acela. I se spusese că a venit momentul să-şi ţină făgăduiala şi se dovedi că se angajase să-şi dea cea mai mică dintre fete, pe Gunvor, după un fermier, Gunnar din Redeberga. Nu era un o socoteală atât de rea. Astfel fata îşi găsise un soţ fără ca Tyrgils să fie nevoit să cheltuiască zestrea pe care ar fi trebuit s-o pună la bătaie dacă ea ar fi intrat într-o căsnicie mai bună. Drept urmare, Gunnar a primit o soţie tânără şi foarte frumoasă în urma târguielii, chiar dacă era urât şi n-avea nici bani, nici pământ.

Vicarul se gândise că îi tratase nepărtinitor pe toţi, dar că îi făcuse lui Gunnar, credinciosul şi docilul său arendaş, un favor cât se poate de îmbelşugat. Altfel n-ar fi fost nici un chip pentru el să-şi găsească o fată nemăritată cu vârstă atât de fragedă gata să-l ia de soţ. Deoarece Gunnar îşi îngrijea destul de bine arenda ca să-i plătească de şapte ori toate costurile, era de asemenea înţeleaptă mişcarea din partea proprietarului să se asigure că vor fi copii care să ducă totul mai departe, încât să nu apară necazuri când Gunnar avea să îmbătrânească. Fără copii care să continue munca tatălui, acesta ar fi trebuit să fie evacuat şi era un tărăboi care merita evitat.

De fapt, toată lumea era mulţumită – adică toată lumea în afară de Gunvor. Ea plânsese cu amărăciune o săptămână întreagă înainte să fie, în cele din urmă, forţată să încuviinţeze căsnicia în faţa vicarului şi să se supună făgăduielilor care trebuiau îndeplinite de îndată ce lua sfârşit ceremonia de nuntă.

Toată lumea, inclusiv Biserica, privea legătura căsniciei ca fiind consfinţită atunci când perechea pleca la culcare împreună în noaptea nunţii. Femeile mai în vârstă au luat-o pe Gunvor şi i-au povestit în amănunt despre încercările şi necazurile pe care o tânără femeie trebuie să le îndure în pat cu bărbatul ei. Gunvor îşi acoperi urechile cu palmele. Îl imploră pe tatăl ei să o scape de la a-şi petrece viaţa cu acel om scârbos. În schimb, ea ar fi vrut să se mărite cu un alt Gunnar, care era cel de-al treilea fiu al proprietarului unei ferme din apropiere numită Långavreten.

Acest lucru îl înfurie pe tatăl său peste măsură. Îi spuse că el nu şi-ar fi putut permite niciodată o astfel de uniune pentru că Långavreten era la fel de mare ca a lui şi asta însemna că trebuia să pună la bătaie o zestre considerabilă dacă cele două familii aveau să se unească prin căsătorie. Mărimea zestrei ţinea de onoarea lui, aşa că nu exista nici o soluţie pentru această problemă. Plânsetele ei n-au fost de nici un folos. Tatăl ei încercă doar o singură dată să o liniştească. O asigură că toate toanele de copil o să-i treacă şi că timpul o să vindece tot. O să uite totul repede atunci când o să aibă copii de care să se îngrijească.

Acum Gunvor era îmbrăcată în rochia de mireasă şi se uita la oamenii de la nuntă cum se îmbătau din ce în ce mai zdravăn cu bere. Simţea că o împungeau ace ascuţite de fiecare dată când auzea pălăvrăgeală despre drumul miresei spre pat, la care ar fi vrut toţi să ia parte. Când îşi văzu bărbatul beat, împleticindu-se de colo până colo şi bătut pe spate de nişte bărbaţi care făceau gesturi bădărăneşti arătându-i că avea un mădular ca de cal, simţi că o trec ape reci pe şira spinării. Se rugă la Sfânta Fecioară s-o ia deîndată, s-o lase să cadă moartă, fără să fie nevoie să-şi ia viaţa singură, pentru că acesta ar fi fost un păcat. Orice, numai să o scape de groaza aceea care avea să vină. Dar în inima ei ştia că Maica Domnului n-ar consimţi la o astfel de cerinţă păcătoasă. Toată speranţa se spulberase şi nimic n-o mai putea scăpa să fie siluită de către un moşneag împleticit, nimic altceva de făcut decât să-şi desfacă picioarele şi să facă ce i se spune, aşa cum o tot bătuseră la cap babele.

Îşi dădu seama că soarele după-amiezii se cufunda către zare şi că seara se apropia neîndurătoare. Dintr-o dată Maica Domnului îi vorbi tare şi limpede. Slobozi un ţipăt sălbatic în timp ce se ridică de la masă şi sări iute peste ea. De îndată ce trecu de uşă şi ieşi afară, îşi ridică fustele cu amândouă mâinile şi fugi să-şi scape viaţa.

Le trebui ceva vreme bărbaţilor îmbuibaţi cu bere de la nuntă să-şi dea seama ce se petrecuse. Mulţi dintre ei nici măcar nu băgaseră de seamă că mireasa o luase la sănătoasa. În cele din urmă reuşiră să se dezmeticească şi porniră clătinându-se pe picioare în urma miresei fugare. Cineva strigă cât putu de tare:

– Mireasa a fost furată! Mireasa a fost furată!

Auzind una ca asta, ceata de beţivi se năpusti înapoi în casă, puse mâna pe săbii şi suliţe şi înşeuă fără îndemânare caii, în vreme ce femeile se uitau speriate după fata care o luase la goană, care încă se mai vedea pe drumul către Skara.

Arn, cu maţele chiorăindu-i de foame, venea călare pe drumul dinspre Skara la pas domol. N-avea nici o grabă, pentru că îşi dăduse seama că noaptea avea să fie cerul acoperit, fără stele după care să se călăuzească, iar asta însemna că trebuia să găsească un loc pentru somn până în zori. Pierduse speranţa să mai ajungă la Arnäs până a doua zi la prânz.

O tânără femeie venea în fuga mare spre el. Hainele şi părul îi fluturau în urmă, iar ochii îi erau larg deschişi. Îşi desfăcu larg braţele ca să-l oprească. El rămase ţintuit şi îşi struni calul uitându-se la ea, fără să poată pricepe ce însemna ceea ce îi vedeau ochii sau măcar să se învrednicească să o întâmpine cu vreo vorbă prietenească.

– Salvează-mă, scapă-mă de diavolii aceia! ţipă fata, iar apoi se prăbuşi, fără pic de vlagă, chiar înaintea calului lui Arn.

Arn coborî de pe cal, speriat şi simţindu-se pierdut cu totul. Da, aproapele lui era în mare necaz, nu încăpea nici o îndoială, dar ce putea face ca s-o salveze?

Se aplecă deasupra trupului firav şi tremurător şi încercă să-şi întindă mâna să îi mângâie părul ei frumos, castaniu. Nu prea îndrăznea să o atingă, iar în clipa aceea ea îşi deschise ochii şi privi adânc într-ai lui. Chipul i se schimbă şi acum părea aproape bucuroasă. Începu să bâiguie spunându-i că ochii lui erau plini de blândeţe şi cum Sfânta Fecioară îi trimisese un înger păzitor şi aşa mai departe. El se întrebă dacă nu cumva fetei îi lipsea o doagă.

Cam pe acum oaspeţii beţi şi înfuriaţi de la nuntă zăriră mireasa răpită şi pe „răpitor“ şi se repeziră cu toată puterea către ei. Primii care au reuşit să se dea jos de pe cai au înşfăcat mireasa. Ea scoase un ţipăt mai-mai să le spargă urechile, aşa că bărbaţii îi îndesară o bucată de cârpă în gură şi o legară de mâini şi de picioare. Doi dintre ei îl prinseră pe Arn răsucindu-i mâna la spate şi forţându-l să-şi plece capul. Arn nu se împotrivi.

Apoi apăru şi mirele însuşi, Gunnar din Redeberga, şi i se înmână de îndată o sabie ca să-şi ducă la bun sfârşit dreptul şi să-l ucidă pe cel care-i furase nevasta şi fusese prins asupra faptului. Când Arn văzu sabia ridicată, ceru cu umilinţă adunării care aştepta cu răsuflarea oprită să i se îngăduie să-şi spună mai întâi rugăciunea. Încuviinţară că era o dorinţă creştinească şi-i dădură voie.

Arn nu simţi nici un fel de spaimă când îngenunche, numai uimire. Oare Dumnezeu îi salvase viaţa doar ca să-l vadă cum îi taie capul o şleahtă de beţivani care credeau că el încercase să-i facă rău femeii, chiar dacă era cât se poate de nevinovat? Era prea absurd ca să poată fi adevărat şi nu se rugă pentru sine, ci pentru acei nefericiţi şi lipsiţi de minte oameni care tocmai se pregăteau să săvârşească un păcat de moarte dintr-o greşeală.

Arăta de toată mila în veşmântul lui maroniu şi tocit de călugăr, îngenunchind şi rugându-se pentru viaţa lui – sau cel puţin aşa bănuiau ei. Era abia o jumătate de om, cu puf în obraji şi cu părul tăiat aiurea care îi crescuse inegal. Cineva începu să se roage pentru Arn crezând că ar putea să-i ajute sufletului său osândit, iar altcineva zise că nu e cine ştie ce mare bărbăţie să tai capul unui flăcăiandru fără apărare, şi călugăr pe deasupra. N-ar fi fost mai bine să i se dea măcar o sabie ca să poată să încerce să se apere şi să moară ca un om liber? Oamenii murmurau aprobator, iar Arn văzu o sabie nordică scurtă şi neîndemânoasă lăsată să cadă pe iarba dinaintea lui.

Atunci când văzu sabia îi mulţumi cu ardoare Domnului, căci îşi dăduse seama că va trăi.

Între timp se apropiase de grupul de oameni şi vicarul Torkel din Skara, să vadă şi el ce se petrecea. Ceea ce văzu – sau crezu că vede – era izbitor.

În timp ce Gunnar din Redeberga se aruncă înainte cu sabia ridicată deasupra capului ca să pună capăt balamucului care-i stricase nunta, se trezi că taie în gol prin aer.

Mai dădu o lovitură, dar tot nu reuşi să atingă ceva. Ochi încă o dată, şi încă una.

Arn văzu că adversarul lui era complet lipsit de apărare şi se gândi că trebuie să fie din cauza berii. Cu atât mai bine, îşi zise în sine. Asta însemna că nu va fi nevoie să-l rănească.

Gunnar începuse să se simtă de parcă ar fi fost într-un vis urât. Oaspeţii se porniseră să râdă de el. Ori de câte ori încerca să-l lovească pe diavolul acela din Iad – şi diavol trebuia să fie –, nu mai era acolo, nu o lua la goană, ci era doar în altă parte.

Arn se învârtea calm în direcţia opusă, cu sabia în mâna stângă. Fratele Guilbert îi repetase de multe ori că aceasta era cea mai dificilă situaţie pentru majoritatea luptătorilor. Nu era nevoie să pareze prea mult cu sabia lui. Era destul să se mişte întruna. Chibzuise că bătrânul avea să ostenească în curând şi să se dea bătut. Aşa nimeni nu trebuia să fie rănit, iar asta pentru că Dumnezeu voia să-i cruţe pe toţi.

Dar Gunnar se simţi umilit şi destul de speriat, aşa că-i ceru unui bătrân războinic, Joar, să-l ajute în îndeplinirea sarcinii lui îndreptăţite. Joar se gândi că mirele, care era şi gazda lui, fusese făcut de ruşine mai mult decât merita. Pe deasupra, îl urmărise pe flăcău şi îi văzuse trucurile viclene cu ochi de cunoscător. Simţind că poate să rezolve treaba destul de uşor, Joar se aruncă şi el în luptă. Strigătele disperate ale vicarului rămaseră neauzite.

Arn simţi un pericol adevărat acum, iar frica îi stârni reacţia. Aruncă sabia în mâna dreaptă, se răsuci pe loc şi pentru prima dată se apără deplin cu două tăieturi iuţi.

Gunnar căzu la pământ. Gâtul îi fusese retezat de la o ureche la cealaltă. Joar se prăbuşi şi el, văietându-se din cauza unei răni de la burtă. Toată şleahta rămase împietrită. Nuntaşii văzuseră cu ochii lor ceva care n-avea cum să se întâmple, aşadar nu putea fi decât o minune.

Arn însuşi era îngheţat de groază. Înţelese deplin cât de cumplit era măcelul pe care-l pricinuise. Cel care îl atacase primul se zbătea pe jos în timp ce i se scurgea ultima picătură de sânge, iar celălalt, un mult mai bun spadasin, fusese rănit de moarte. Cu inima zdrobită din cauza propriilor lui fapte haine, Arn dădu drumul săbiei şi îşi lăsă capul în jos. Era pregătit să şi-l lase tăiat în orice clipă de către oricine dintre cei de faţă.

Dar vicarul îşi întinse braţele către cer şi începu să cânte un imn, ceea ce făcu, cel puţin pentru o clipă, ca atacurile împotriva lui Arn să fie de neîngăduit. Apoi vicarul ţinu o predică pe loc, aspră, dar plină de minunare spirituală faţă de miracolul la care fuseseră toţi de faţă. Nu văzuseră cu toţii cum un om de bună seamă nevinovat primise, pentru neprihănirea lui, ocrotire de sus şi nu-l văzuse oare el însuşi pe Arhanghelul Gabriel stând în spatele tânărului neajutorat şi purtându-i mâna ca să se apere? În curând se iviră mai multe glasuri care întăreau că, într-adevăr, şi ei văzuseră acest adevărat miracol al Domnului care îl îndrumase pe băiat şi îl ţinuse în picioare înaintea a doi luptători în toată firea.

În cele din urmă, cuiva îi dădu prin minte s-o dezlege pe mireasă, care îngenunche deîndată şi se alătură rugăciunii de mulţumire pentru că Dumnezeu trimisese pe cineva care s-o scape în ultima clipă. Enoriaşii cântară câteva imnuri, dar Arn nu-şi putea veni în fire ca să se alăture şi el.

După aceea, vicarul se întoarse către Arn ca să afle de unde venise şi se hotărî că o să-l conducă pe bietul călugăr înapoi la Varnhem. Porunci ca Gunnar din Redeberga să fie dus înapoi acasă pentru priveghi, iar pe Joar, care era grav rănit, să îl urce pe o targă şi să-l ducă acasă la el.

Apoi se uită de jur împrejur în mulţime şi întrebă neîndurător cine strigase „Mireasa a fost furată!“. Toţi lăsară ochii în pământ şi nu răspunse nimeni. Întrebă dacă este cineva care crede că băiatul călugăr din Varnhem a furat mireasa. Nimeni nu părea pregătit să dea glas acestui gând.

O pereche rău potrivită de călăreţi ajunse la Varnhem într-o dimineaţă blândă de toamnă, când platanii şi stejarii şi fagii din jurul mănăstiri abia începuseră să se facă din verzi galbeni.

Vicarul Torkel era în dispoziţie bună, pentru că Dumnezeu îi îngăduise să fie de faţă la un miracol al Lui pe pământ. Era unul dintre cele mai plăcute privilegii.

Arn, care postise de la greşeala lui şi refuzase să-şi petreacă noaptea altundeva decât în catedrală rugându-se, era palid ca un mort şi împovărat de îngrozitorul lui păcat. Ştia cât se poate de bine că pălăvrăgeala vicarului despre miracole era doar vorbărie goală. Dumnezeu îi arătase milostivire lui Arn îngăduindu-i să aibă o sabie spre a se apăra, nu spre a face rău cuiva. Se dovedise nedemn de o astfel de milă şi în schimb comisese cel mai rău dintre păcate. Ştia că de acum înainte avea să fie un proscris şi era uimit că Dumnezeu nu-l culcase la pământ încă din clipa în care făcuse lucrul acela fără de iertare.

Când intrară pe poarta mănăstirii printre cei doi frasini, care se spunea că ar fi fost singurele rămăşiţe ale pământului dăruit de mama lui Arn, Arn ceru voie să se îndepărteze. Fără nici o întârziere sau explicaţii, se grăbi să se roage pentru tărie ca să poată rosti o confesiune cinstită.

Vicarul Torkel ceru cu mândrie să îl vadă pe părintele Henri, pentru că avea să-i dea nişte veşti minunate.

Conversaţia dintre cei doi nu era una uşoară, nu numai pentru că fiecăruia îi era greu să priceapă ce spunea celălalt: latina vicarului Torkel era la fel de slabă ca şi încercările părintelui Henri de a vorbi limba nordică. Mai rău decât atât, vicarul Torkel era prea însufleţit ca să poată vorbi cu noimă. Părintele Henri trebui să-i ceară să se liniştească, să bea un pahar cu vin şi o ia de la început.

Când dimensiunea catastrofei începu să i se limpezească părintelui Henri, nu reuşea să priceapă în nici un chip încântarea aproape smintită a vicarului.

Era limpede că Arn nu furase nici o mireasă. Puţin educatului său coleg nordic îi era greu să lămurească faptul că se găsise cineva care să-l socotească vinovat de aşa o faptă.

Se ajunsese la moarte de om şi la o moarte aproape sigură fiindcă nişte oameni fuseseră atât de nechibzuiţi încât să-l atace pe Arn cu sabia. Acest lucru era de aşteptat să se întâmple. Dar se părea – deşi era o idee eretică – că parcă Dumnezeu îşi îngăduise o glumă cruntă, poate chiar pe seama nuntaşilor. Sau, mai degrabă, că Dumnezeu îi pedepsise pentru cruda lor lipsă de judecată. În fond, când femeia înspăimântată o luase la sănătoasa, aceştia se grăbiseră să se gândească la faptul că primul om pe care îl întâlnesc pe drum e neapărat şi răpitorul. Acest obicei era barbar, mai ales că-i făcea să creadă că, dacă-l prindeau pe răufăcător asupra faptului, era drept să-l ucidă acolo, pe loc. Totuşi, dacă o astfel de acţiune era legitimă în această parte de lume, trebuie să se presupună că bietele suflete rătăcite acţionaseră cu bună credinţă.

Cel mai greu de priceput era convingerea acestui neştiutor confrate că fusese martor la un miracol care îl implica pe însuşi Arhanghelul Gabriel. Chipurile mâna lui Arn în care ţinuse sabia fusese sub îndrumare îngerească.

Părintele Henri murmură ca pentru sine că, dacă Arhanghelul Gabriel ar fi prevăzut într-adevăr cele ce aveau să se întâmple, cel mai de înţeles lucru pe care-l putea face era să treacă grabnic de partea acelor beţivi fără minte, nu a lui Arn.

Vicarul Torkel nu se opri după ce spusese povestea miracolului său închipuit. Voia ca povestea lui să fie înscrisă aşa cum se cuvine cu ajutorul mănăstirii, şi de preferinţă fără zăbavă, cât viziunea îi era încă proaspătă în minte şi îşi mai putea aminti numele tuturor celorlalţi martori.

Părintele Henri încercă să abată cererea cerând informaţii despre situaţie din punct de vedere legal. Cum avea să fie privită purtarea fratelui laic Arn de către lege? Vicarul Torkel îi spuse că în lege scria că aceia care răpesc mirese pot fi ucişi dacă erau prinşi în fapt, dar, dacă omul ucis nu era vinovat, atunci omorul era socotit crimă.

Un lucru de reţinut era că, dacă s-ar fi ajuns la judecată, pe de o parte, legea l-ar fi eliberat pe tânăr pe temeiul că doisprezece oameni ar fi declarat sub jurământ că era nevinovat şi că se întâmplase o minune. Pe de altă parte, dacă rudele celui mort sau – în cel mai rău caz – ale celor doi morţi s-ar fi hotărât să ducă tărăşenia la judecată, rămânea problema cui ar fi apărat onoarea lui Arn sub jurământ. Nu puteau face asta nişte oameni străini. Avea acest Arn pe cineva care ar fi putut pune chezăşie pentru el şi se putea ca acesta să aparţină neamului său?

– Da, are, rosti părintele Henri cu uşurare. Tânărul face parte dintr-un neam. Numele lui este Arn Magnusson din Arnäs. Tatăl lui este Magnus Folkesson, iar fratele tatălui său este Birger Brosa din Bjälbo. Eskil Legiuitorul îi este rudă apropiată. Tânărul aparţine neamului Folkunga, deşi nu sunt încredinţat întru totul că el înţelege importanţa acestui lucru. Oricum, nu va fi o greutate să găsesc oameni care să pună chezăşie pentru el sub jurământ.

– Într-adevăr că nu! Lăudat fie Domnul! strigă vicarul Torkel. O să le spun fără întârziere rudelor că nu se pot aştepta la nimic dacă şi-ar duce cazul la judecată. Totul e spre bine, într-adevăr, pentru că acum n-or să aibă nici o reţinere să întărească adevărul întâmplării miraculoase!

Deşi cei doi oameni ai Domnului se înţeleseseră cu privire la deznodământul legal, minţile le erau în stări foarte diferite. Vicarul era atât de mulţumit încât aproape plutea, pentru că miracolul său, despre care putea să ţină multe predici la catedrală, urma acum să fie stabilit definitiv şi înregistrat în scris frumos de către cei pricepuţi la asemenea lucruri.

Părintele Henri, care ştia că nu se petrecuse nici un miracol, fusese uşurat când aflase că Arn nu trebuia să îndure un proces sub severele, oarbele şi asprele legi din Västra Götaland. Dar suferea din cauza vinei lui Arn şi din cauza părţii lui de păcat la aceasta, pentru că înţelegea că atât fratele Guilbert cât şi el jucaseră un rol crucial în ceea ce se întâmplase.

– Acum pot să primesc fără întârziere ajutor la întocmirea unei înregistrări scrise potrivit marii însemnătăţi a acestui eveniment? întrebă vicarul, fremătând de nerăbdare.

– Fără îndoială, frate, răspunse părintele Henri cu remarcabilă stăpânire de sine. O să ne apucăm îndată de această lucrare.

Părintele Henri chemă un copist şi-i explică în franceză – pe care era sigur că fratele cleric nu o cunoştea – că acest lucru s-ar putea să îi sune cât se poate de ridicol, dar va trebui să se ţină de scris şi să încerce să păstreze obiecţiile pe care le-ar avea doar pentru sine şi să nu strâmbe din nas dacă poate. Vicarul, simţindu-se întinerit şi lăudând cu glas tare pe Domnul, intră şopăind în scriptorium însoţit de copist. Părintele Henri se ridică şi porni cu paşi grei să îl găsească pe nefericitul Arn.

Vicarul Torkel era un om chibzuit şi grijuliu în privinţa banilor, mai ales când era vorba de ai lui. De îndată ce-şi reveni în urma marelui eveniment de a avea privilegiul să vadă unul dintre miracolele Domnului cu ochii lui, trebui să îşi întoarcă ochii către consecinţele mai lumeşti ale acestui lucru, şi anume să caute un nou şi harnic arendaş care să-l înlocuiască pe Gunnar la Redeberga.

Pentru că îi era duhovnic lui Gunvor, mireasa care aproape se măritase, trebui să ia în considerare câteva lucruri care-i fuseseră încredinţate prin confesiune. Gunvor recunoscuse că voise să-şi pună capăt zilelor şi că nu i-ar fi părut rău pentru asta. Vicarul Torkel îi dădu doar o săptămână de penitenţe uşoare pentru lucrul acesta. Dar mai mărturisise şi că avusese dorinţe păcătoase care îşi aveau izvorul în simţămintele puternice pentru un alt bărbat, un Gunnar mai tânăr.

Vicarul descoperi repede că acest bărbat, Gunnar din Långavreten, era al treilea copil la părinţi şi, după cum stăteau treburile, n-avea să mai apuce să se însoare. Ar fi însemnat să se ciopârţească moşia Långavreten în trei loturi de pământ care ar fi fost prea mici să aibă vreo valoare. Despre Gunnar auzise că ar fi un bărbat puternic, vrednic, ale cărui gusturi erau mai degrabă să are pământul decât să pună mâna pe vreo armă şi să intre în slujba cuiva.

Vicarul Torkel îl chemă pe Gunnar la el. Îi ascultă confesiunea şi în curând îşi dădu seama cum se putea aranja totul cu uşurinţă. Tânărul avea minţile sucite după Gunvor la fel cum le avea şi ea după el, aşa că nu era altă cale pentru ei decât aceea de a se căsători şi de a deveni noii arendaşi ai vicarului Torkel la Redeberga. Tyrgils din Torbjörntorp, tatăl lui Gunvor, s-ar putea să se fi gândit că fiica lui era prea bună ca să fie nevasta celui de-al treilea copil dintr-o familie. Totuşi, chiar aşa frumoasă cum era, nu mai era uşor s-o mărite, pentru că acum amănuntele nunţii ei pline de peripeţii erau ştiute pretutindeni în Västra Götaland.

Cât despre tatăl lui Gunnar, Lars Kopper din Långavreten, acestuia îi convenea de minune să-şi însoare cel de-al treilea fecior chiar cu o fată pe care băiatul o îndrăgea. Astfel amândoi părinţii câştigau cheltuind mai puţin pentru zestre şi pentru darul de nuntă, care i se dădea miresei în dimineaţa de după noaptea nunţii. Tinerii era limpede că aveau să-şi implore părinţii să le îngăduie să accepte oferta aşa cum era, ca o mană cerească.

Vicarul Torkel sădi sămânţa în timpul unei discuţii pline de mângâiere despre bunăstarea sufletului lui Gunvor, iar apoi repetă treaba şi cu Gunnar. După aceea era o treabă simplă să cheme părinţii pentru a se întâlni cu el şi a încheia socoteala.

La sărbătoarea de Sfântul Mihail, masa de logodnă fu ţinută la Redeberga în prezenţa Vicarului de la catedrala din Skara, care binevoise să consfinţească făgăduiala de nuntă între Gunvor şi Gunnar. Când vorbi, destul de devreme pentru ca majoritatea să fie destul de treji şi să-i priceapă spusele, le aminti celor de faţă să slăvească miracolul Domnului care îi adunase acolo în acea zi.

Gunvor simţea că aceasta era cea mai fericită zi din viaţa ei. Ce mai conta că viaţa ei de acum înainte avea să fie mai puţin confortabilă decât fusese până atunci? Stătea acolo, în scaunul împletit pentru logodnă, lângă Gunnar al ei, acela pe care îl crezuse pierdut pentru totdeauna. Din cea mai adâncă disperare se ridicase ca o ciocârlie către fericirea cerească. Acest Gunnar, pe care îl iubea atât de mult, era un om căruia voia din toată inima să i se dăruiască. De fapt, mai degrabă îi părea rău că trebuia să aştepte până la nunta din primăvară. Dar era o povară uşor de purtat. Dacă s-ar fi întâmplat toate cele de care se temuse ea odinioară, acum ar fi putut să stea sub un bătrân scârbos.

Când trecuseră câteva ceasuri din petrecerea de logodnă, perechea ieşi în curtea din faţa casei să vadă apusul. Se ţineau de mână, plini de mirare şi de fericire la gândul că de acum încolo aveau să trăiască şi să îmbătrânească împreună.

Acum Gunvor simţi că poate să deschidă o vorbă destul de spinoasă. Mai întâi avea să îi fie pe veci recunoscătoare Sfintei Fecioare că o scăpase de la o viaţă întreagă de nefericire. Fără îndoială că avea să pomenească tot timpul lucrul acesta în rugăciunile ei.

Dar, chiar dacă era adevărat că oamenii erau numai unelte ale Domnului şi nimic nu putea să se întâmplă fără voia Lui, nu putea să nu-şi amintească şi de tânărul care o salvase. El fusese unealta Domnului, dar arăta atât de demn de milă în rasa lui maronie şi roasă de călugăr atunci când brutele acelea beţive îl trăseseră de cap să i-l reteze. Totuşi se ridicase ca s-o salveze – să îi salveze pe ei amândoi.

Ceea ce voia ea cel mai mult să facă era să dea caii aceia maronii, pe care îi primiseră drept dar de nuntă, mănăstirii din Varnhem şi să-i ducă acolo ea însăşi. Atunci i-ar fi spus băiatului călugăr cât de recunoscătoare îi era pentru felul cum sărise în apărarea fericirii ei de acum cu riscul vieţii lui.

Gunnar al ei gândi că toate aceste lucruri erau bune şi chibzuite aşa cum se cuvine, şi o lăudă spunând că ar vrea să meargă şi el cu ea la Varnhem.

Fratele Guilbert lucrase în atelierul lui de făurit săbii şase zile la rând, de parcă avea friguri ori era cuprins de inspiraţie divină. Îşi neglijase parţial toate celelalte îndatoriri, dar părintele Henri nu suflă nici o vorbă de dojană, deoarece loviturile de ciocan răsunau din fierăria Varnhemului zile în şir, uneori chiar şi în timpul pentru rugăciune.

Trecuse multă vreme de când fratele Guilbert nu mai făurise o sabie după noile principii, fiindcă n-avea rost să încerce să vândă arma barbarilor nordici. Un motiv ar fi fost că aceştia nici n-ar fi visat să plătească adevăratul preţ pentru o astfel de lucrare. Un altul era că n-aveau nici o trebuinţă pentru săbiile de Damasc, când abia puteau face câte ceva de folos cu ale lor.

Când făcea săbii de tip nordic, fratele Guilbert folosea trei feluri de fier, strânse laolaltă împăturind iar şi iar foile una peste cealaltă şi apoi bătându-le să le întindă. Folosind amestecuri de metal socotite cu grijă, lama devenea destul de flexibilă, rămânând destul de rigidă ca să poată fi lustruită şi să se poată încrusta pe ea modelele atât de admirate de nordici. Cu cât mai complicate modelele, cu atât mai mult le erau pe plac, mai ales dacă modelul era un şarpe, care putea fi făcut să apară dacă suflai pe lama rece. În ciuda tuturor acestor lucruri, fratele Guilbert reuşea de obicei să îmbunătăţească tăria dincolo de ceea ce oamenii din această tristă mocirlă îndrăzneau să aştepte.

Dar sabia la care lucra acum cu o frenezie atât de sacră avea doar un singur miez de oţel întărit. Arta transformării fierului în oţel era necunoscută nordicilor. Fratele Guilbert folosise pentru asta cel mai bun fier. Ca să facă transformarea, încălzise timp de trei zile fierul într-un morman de cărbune, cu piele şi cărămidă. Acest binecuvântat miez de oţel fusese apoi lipit de un strat mai uşor de fier care trebuia să poată fi ascuţit atât de bine încât să se poată rade cu sabia capul unui călugăr. Cu fiecare izbitură de ciocan şi cu fiecare rugăciune, încet, dar sigur, duse la bun sfârşit o sabie care era o adevărată capodoperă.

O astfel de sabie se putea găsi doar la Damasc, sau acum poate peste tot în Outremer, acolo unde şi alţii învăţaseră meşteşugurile sarazinilor. Fratele Guilbert avea multe păreri neobişnuite despre sarazini şi ştia că fusese bine sfătuit să păstreze aceste lucruri pentru sine. Oricât de mult îl iubea pe părintele Henri, care era cel mai înţelept şi mai bun abate pe care ar fi putut vreodată spera să-l aibă, era limpede că nu avea să fie luat la întrebări despre sarazini.

Lucra de şase zile când un frate laic cu o faţă foarte neliniştită veni să-l tulbure, trimis de către părintele Henri să-l cheme pe fratele Guilbert pentru o întâlnire urgentă, să lase fierărie şi tot. Se opri îndată din treabă şi se duse la lavatorium să se primenească încât să fie demn a se înfăţişa dinaintea abatelui.

Părintele Henri îl aştepta în scriptorium, unul dintre locurile lui preferate. Era la începutul toamnei, dar serile erau răcoroase, iar părintele Henri încă nu se deprinsese bine cu frigul nordului. Scriptoriumul era un loc de întâlnire mai adăpostit decât arcadele de lângă grădinile pentru ierburi.

– Îţi doresc o seară bună, dragul meu Vulcan, zise părintele Henri pe un ton plăcut când fratele Guilbert, spălat, dar încă asudând, se ghemui ca să poată trece prin uşa care fusese clădită pentru oameni mult mai mici de statură decât el.

– Atunci trebuie să îţi urez şi ţie o seară bună, dragul meu părinte Jupiter, replică fratele Guilbert cu acelaşi ton de uşoară tachinare în glas.

Fără să fie poftit, se aşeză în faţa pupitrului la care stătea părintele Henri, scriind ceva cu îngrijire. Încăperea rămase în tăcere până ce părintele Henri îşi termină pe îndelete cele mai fine puncte decorative. Apoi şterse cu grijă condeiul înainte să-l pună deoparte şi îşi drese glasul. Ca mulţi alţii din Varnhem şi de la Vitæ Schola, fratele Guilbert învăţase să priceapă că acest semnal era începutul unui discurs serios.

– În curând va trebui să ascult confesiunea lui Arn, începu părintele Henri cu un oftat adânc. Am de gând să-i iert păcatele. Deîndată. El nu se va aştepta la una ca asta. Şi nici n-o să-i facă plăcere, pentru că e plin de remuşcare şi îşi cunoaşte bine păcatul şi... în sfârşit, poţi să-ţi închipui cum se simte. Dar vreau să ştii, mult iubitul meu frate, că, în vederea acelei clipe, m-am cercetat pe mine, pe deplin. Şi cred că am ajuns la adevăruri despre rolurile pe care le-am jucat şi noi în acest lucru, adevăruri care nu sunt deloc plăcute pentru nici unul dintre noi. Ceea ce s-a întâmplat nu este nici vina lui Arn, la fel cum nu este nici a mea şi nici a ta. Mai există, desigur, o problemă legată de legea seculară. Barbară cum o fi ea în aceste părţi, este incontestabil legea pământului. Pe de altă parte, există legea lui Dumnezeu. Nici legea seculară, nici cea divină nu îl vor condamna pe Arn. Cât despre tine sau despre mine, totuşi, trebuie rostită o oarecare judecată. Deja cred că ştii la ce mă refer. Te rog, să nu te aud că mi-ai spus.

– Recunosc cu smerenie, părinte, că întocmai aşa ţi-am spus, zise fratele Guilbert iute. Ar fi trebuit să-i spunem lui Arn cine este cu adevărat. Dacă ar fi ştiut asta atunci când a întâlnit ţăranii aceia beţi...

– Nimeni n-ar fi fost rănit – crezi că nu mi-a trecut prin cap şi mie asta? îl întrerupse părintele Henri cu vocea ascuţită mai degrabă de disperare decât de iritare. În orice caz, ce-i făcut e bun făcut şi va trebui să ne concentrăm asupra consecinţelor. Principala mea îndatorire este să-l fac pe Arn să înţeleagă că Dumnezeu o să-l ierte, potrivit legii Sale. Nu va fi uşor. Aşa să mă ajute Dumnezeu, eu chiar îl iubesc pe tânărul acesta! Când a ieşit călare de aici către casa tatălui său, era un om cum rar găseşti – o fiinţă omenească fără păcat...

– Un Parsifal, zise fratele Guilbert gânditor, ca pentru sine. Cu adevărat, un tânăr Parsifal.

– Un ce? Aha, destul de adevărat, mă rog – lasă asta, murmură părintele Henri cu gândurile tulburate.

Rămase tăcut o vreme, apoi continuă:

– Acum, frate Guilbert, ca abatele tău, îţi poruncesc să faci cum îţi spun. Când Arn va veni să vorbească cu tine, după ce mă va fi văzut pe mine, îi vei spune cine este, în toate felurile pe care nu voi putea să i le desluşesc. Înţelegi ce vreau să spun?

– În toate felurile în care te înţeleg, părinte, şi o să mă supun poruncii întocmai cum îţi doreşti, răspunse fratele Guilbert, cât se poate de serios.

Părintele Henri încuviinţă în tăcere din cap, adâncit în gânduri. Apoi se ridică şi părăsi încăperea, abia schiţând un gest din mână drept rămas bun. Fratele Guilbert rămase aşezat pe scaunul lui multă vreme, pentru că se ruga din toată inima să poată pune în cuvinte ceea ce avea de spus astfel încât să-şi poată îndeplini porunca aşa cum îi fusese dată.

Arn petrecuse zece zile într-una dintre chiliile pentru oaspeţi de la Varnhem. Îndepărtase tot ceea ce era menit pentru oaspeţi, cum ar fi saltelele bine îndesate cu paie, cuverturile roşii şi pieile de oaie. Regimul pe care îl închipuise pentru sine însemna tăcere şi post cu pâine şi apă.

Când se înfăţişă dinaintea părintelui Henri era palid şi tras la faţă. Avea cearcăne negre sub ochi, iar privirea îi era îngheţată de suferinţă. Părintele Henri nu putea să prevadă felul în care avea să se comporte tânărul. Era oare în deplinătatea puterilor minţii? Putea să înţeleagă ceea ce avea să i se întâmple în curând? Abatele hotărî să se poarte potrivit vocaţiei sale, fără să încline spre asprime ori vorbe de mângâiere.

– Sunt gata să-ţi ascult confesiunea acum, fiule, zise părintele Henri şi se aşeză pe scândurile de lemn ale patului lui Arn. Îi făcu semn cu mâna să se aşeze lângă el.

– Iartaţi-mă, părinte, căci am păcătuit, începu Arn.

Trebui să se oprească din nou ca să-şi dreagă glasul, pentru că după zece zile de tăcere vocea îi era nesigură.

– Am săvârşit cel mai rău dintre păcate şi nu poate fi spus nimic în apărarea mea. Am ucis doi oameni, cu toate că aş fi putut să mă stăpânesc şi să îi rănesc doar puţin. Am ucis doi oameni, ştiind pe deplin că mi-aş fi făcut un bine mai mare pentru suflet dacă aş fi murit. N-aş fi fost nevoit să mă înfăţişez înaintea lui Isus Hristos cu un asemenea păcat pe conştiinţă. De aceea sunt pregătit acum să îmi urmez penitenţa şi să îndur orice pedeapsă îmi hărăziţi, părinte. Nimic n-ar putea să pară prea aspru.

– Asta e tot? Nu mai ai altceva de spus despre asta dacă tot suntem aici? întrebă părintele Henri uşor, dar regretă deîndată. Sunase de parcă îşi bătea joc de simţămintele băiatului.

– Nu... asta e tot... adică vreau să spun, bine, am avut gânduri rele şi greşite. Am încercat să caut scuze pentru ceea ce am făcut, dar toate acestea au fost cuprinse în confesiunea mea, zise Arn, vădit încurcat

Părintele Henri se simţi uşurat, pentru că, deşi întrebarea fusese stranie, Arn răspunsese limpede, cu glasul bine stăpânit. Acum trebuia să-i explice marea şi adânca milă a lui Dumnezeu, care deseori depăşea puterea de înţelegere a oamenilor. Părintele Henri trase adânc aer în piept şi îi mai ceru o dată povaţă Domnului, înainte să spună cele două cuvinte definitive. Apoi aşteptă până simţi că Dumnezeu i-a dat minţii sale susţinerea de care avea nevoie.

– Te absolvo. Te iert, fiul meu, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, zise el şi făcu semnul crucii, mai întâi deasupra lui Arn şi apoi pentru el însuşi.

Arn îl privi uluit, dar incapabil la început să priceapă vorbele pe care tocmai le auzise. Părintele Henri aşteptă ca înţelesul lor să ajungă unde trebuia şi să prindă rădăcină. Apoi îşi drese glasul pe îndelete, semn că urma să înceapă explicaţia.

– Mila Domnului este într-adevăr mare. Acum eşti liber de păcat, fiule. Ca duhovnic al tău şi umil slujitor al Domnului, El m-a sprijinit şi mi-a dat putere să te iert. Hai să ne unim amândoi în recunoştinţă plină de bucurie pentru ceea ce tocmai s-a petrecut. Trebuie să ne abţinem amândoi de la a avea inima prea uşoară, totuşi. Aşa cum tu ai petrecut timp singur, căutând scopul Domnului, la fel am folosit şi eu răstimpul acesta – vreau să ştii asta. Dacă Dumnezeu ţi-a vorbit altfel faţă de ce am înţeles eu din voinţa Lui, atunci acest lucru trebuie că face parte din planul Domnului. Am avut amândoi de înfruntat o sarcină foarte grea, cea mai grea de când sunt duhovnic. În timpul acestor zile de sinceră căinţă, agonia pe care ai îndurat-o a însemnat, într-un fel, o parte a încercării tale.

– Dar... acest lucru trebuie să fie... ar trebui să fie cu neputinţă... Crimă? bâigui Arn.

– Nu mă întrerupe şi ascultă ce am de spus, zise părintele Henri aspru, simţindu-se mai calm când îşi dădu seama că Arn avea mintea mai limpede decât se speriase el că va fi. Există lucruri care împart această bună lume a lui Dumnezeu, dar noi amândoi trebuie să înţelegem totul ca un întreg. Acolo, extra muros, e o lume întreagă cu legile ei ciudate. Potrivit acestor legi eşti nevinovat, aşa că astfel totul este în ordine. Aici, în lumea noastă, intra muros, o altă lege se aplică, iar cerinţele ei asupra noastră sunt mult mai stricte. În primul rând, legea noastră găseşte că în privinţa uciderilor vina mea laolaltă cu cea a fratelui Guilbert sunt mult mai amarnice decât a ta. Acest lucru o să încerc să ţi-l explic mai limpede deîndată. În al doilea rând, trebuie să ne străduim să vedem faptele tale din perspectiva înaltă a lui Dumnezeu, oricât de înfricoşător ar fi pentru nişte bieţi păcătoşi ca noi. Trebuie să încercăm să înţelegem scopurile Domnului şi să acceptăm că moartea în urma unei lupte nu era sfârşitul pe care El îl avea pus deoparte pentru tine. Trebuie să fii încredinţat de acest lucru. Marea îndatorire a vieţii tale, oricare ar fi aceea, încă te aşteaptă. În schimb, Dumnezeu te-a folosit ca pe o unealtă, cea mai practică şi mai evidentă pe care o avea la îndemână pentru a osândi nişte oameni care păcătuiseră dureros de mult, pentru că asta e ceea ce au făcut ei, bineînţeles. Acea tânără femeie, Gunvor, pe care ai întâlnit-o pentru prima dată pe drum, fusese silită să accepte o căsnicie cu un om de care era dezgustată, iar motivele din spatele acestei tiranii au fost desfrâul şi lăcomia. Când ea, deznădăjduită, a fugit de suferinţa nedreaptă, oamenii au căzut pradă furiei. Ei chiar erau pregătiţi să omoare pe oricine le ieşea în cale. S-au amăgit pe ei înşişi gândind că primul om pe care aveau să-l întâlnească era numaidecât acela care răpise mireasa şi putea să fie ucis în mod legitim, potrivit regulilor din lumea lor. Când Domnul a văzut una ca asta, mânia Lui l-a făcut să te ia pe tine şi să te pună în calea păcătoşilor ca să-i pedepsească atât de aspru cum numai El poate să o facă. De aceea a vorbit vicarul Torkel despre cum a văzut un înger care ţi-a purtat mâna în care ţineai sabia şi nu s-a înşelat întru totul. Flecăreala lui despre miracole a fost, bineînţeles, doar vorbărie goală. Ai fost unealta Domnului şi ai împlinit sentinţa Lui asupra acestor oameni, lucru de care n-ai fi fost capabil dacă n-am fi fost eu şi fratele Guilbert ca să te îndrumăm greşit. De aceea ai fost iertat şi ai rămas fără de păcat, fiul meu. De aceea trebuie să încetezi postul astăzi, dar aminteşte-ţi să o iei încet deseară la masă – nu e bine să înfuleci mâncare după o perioadă îndelungată în care te-ai abţinut. Chiar că nu. Ei bine, asta-i tot.

Arn nu scoase nici o vorbă multă vreme, iar părintele Henri îl lăsă să-şi pună gândurile în rânduială liniştit. Înainte să continue să discute problema mai departe, ceea ce se spusese trebuia să se aşeze bine în conştiinţa lui Arn.

Lui Arn îi fusese destul de uşor să urmărească logica formală a argumentelor părintelui Henri. Dar baza acestor argumente trebuia să fie adevărul absolut şi smerenia în faţa Domnului. Dacă aceste condiţii nu erau îndeplinite, întreaga socoteală nu era nimic altceva decât un joc isteţ cu vorbe. Se ruşină pentru primul lui răspuns la cele două cuvinte de iertare, şi anume că părintele Henri îi manipulase convingerile mai degrabă în loc să-şi controleze propria dragoste coruptă pentru fiul său – aşa că pusese la cale o iertare uşoară, lucru pe care nu l-ar fi făcut pentru alţi păcătoşi. Era greşit să gândească astfel despre părintele Henri, iar Arn îşi dădu seama că nu reuşise să rămână fără păcat pentru prea mult timp după ce i se dăduse iertarea. Totuşi, acesta nu era un moment potrivit să se mai confeseze o dată.

– Aşadar, ne putem întoarce acum la păcatul meu şi al fratelui Guilbert, care este totodată o parte a cauzei pentru cele întâmplate, continuă părintele Henri cu un oftat. În lumea de afară, oamenii sunt preţuiţi diferit şi ţinuţi deoparte de parcă n-ar avea suflet omenesc cu aceeaşi valoare. Acest lucru e diferit faţă de felul cum stau lucrurile aici, unde fiecare om nu este cu nimic mai prejos văzut decât oricare altul dintre fraţii săi. Oamenii de afară nu îşi preţuiesc aproapele după mintea şi sufletul lui, ci după statutul lui aşa cum îl văd ei – rob sau rege, duce sau om liber. De asemenea, când preţuiesc pe cineva, ei ţin seama şi de statutul strămoşilor săi, cam la fel ca în cazul tabelelor pe care le faci tu împreună cu fratele Guilbert pentru a preţălui caii. Aşa este lumea, îmi pare rău să o spun.

– Dar cu siguranţă că toţi oamenii au strămoşi şi toţi putem să ne întoarcem înapoi şi să spunem că ne tragem din Adam şi Eva, nu-i aşa? Păi, ne-am născut cu toţii goi.

Arn părea sceptic.

– Într-adevăr, aşa este, toţi avem strămoşi. Dar dacă accepţi preţuirea de afară, unii strămoşi sunt mai importanţi decât alţii, iar unii au o avuţie deosebit de mare sau mai mult pământ şi le pot lăsa moştenire urmaşilor.

– Aşadar dacă un om s-a născut bogat, atunci rămâne bogat? Iar dacă are strămoşi socotiţi importanţi, atunci acea persoană nu trebuie să facă ea însăşi nimic pentru sine, pentru că deja e mai destoinică decât ceilalţi? Iar acest avut este independent de faptul că e om bun sau rău, isteţ sau idiot?

– Exact aşa stau lucrurile. De aceea unii oameni de afară au robi, chiar acum, în vremurile noastre, aşa cum bine cred că ştii, zise părintele Henri.

– Desigur..., răspunse Arn ezitând. Chiar tatăl meu avea robi. De fapt, nici nu prea m-am mai gândit la asta de mult. E ca şi cum mi-aş fi şters lucrul acesta din amintire. Când mă rog noaptea, de cele mai multe ori mă gândesc la mama mea, mai rar la tatăl meu şi, de fapt, niciodată la faptul că avea robi. Dar avea.

– Mă tem că tatăl tău mai are robi şi în ziua de azi. Vezi tu, el aparţine unei familii foarte importante. Tu aparţii acestui neam şi de aceea eşti preţuit prin asta mai mult decât sunt ceilalţi semeni ai tăi. Poate că ai observat însemnele acelea de pe mormântul mamei tale, deşi n-am vorbit niciodată despre semnificaţia lor. Însemnul de familie al mamei tale este acela cu un cap de dragon şi o sabie, iar al tatălui tău este acela cu un leu năvalnic. Leul este simbolul neamului Folkunga. Altfel spus, eşti un bărbat Folkunga, deşi tu, probabil, n-ai nici o idee ce înseamnă lucrul acesta.

– Nuuu..., zise Arn încet şi se albi atât de mult la faţă încât era limpede că nici nu putea începe să-şi imagineze ce însemna pentru el acest lucru.

– Hai să ne gândim la câteva lucruri concrete, zise părintele Henri. Poziţia ta îţi conferă anumite drepturi – poţi să porţi sabie când călăreşti şi să ţii un scut cu blazonul neamului Folkunga pe el. Ia seama că, dacă ai fi fost echipat astfel când te-au zărit acei oameni grosolani, nici în vis nu s-ar fi gândit să te atace. Şi apoi, chiar dacă nu ai fi purtat o sabie la cingătoare sau nu ai fi avut un scut al neamului Folkunga pe braţ, ai fi putut să le spui doar care este numele tău, şi anume că eşti Arn Magnusson din Arnäs, iar pofta de luptă le-ar fi pierit pe loc. Acestea sunt lucruri pe care nu ţi le-am mai spus niciodată. Ţi-am ascuns, greşind, felul cum eşti văzut în lumea de afară şi singura mea scuză acceptabilă este aceea că aici nu împărtăşim acest mod de a ne vedea aproapele. Şi, fireşte, nici n-am vrut să te ispitesc cu închipuirea că ai putea avea mai multă însemnătate decât fraţii tăi. Cred că-mi poţi înţelege motivele şi ai să mă poţi ierta.

– Dar nimic din toate acestea nu mă poate face să devin altceva decât sunt – sau mă înşel? zise Arn cumpănind această nouă viziune despre sine. Eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu, la fel cum i-a făcut pe toţi ceilalţi – pe dumneavoastră, pe acei robi, pe oricine. Nu simt nici un fel de vină pentru cine şi ce sunt, dar nici nu merit vreun fel de laudă pentru asta. Şi cum se face că acele suflete nefericite care voiau să mă ucidă ar fi putut să fie oprite de numele meu? În ochii lor eu nu eram decât un băiat călugăr. Şi, după ei, nu mă puteam pricepe să mânuiesc o sabie, aşadar cum i-ar fi putut speria numele meu?

– Pentru că, dacă ridicau cu ştiinţă mâna împotriva ta, nici unul dintre ei nu mai avea decât câteva zile să mai vadă soarele cum apune. Nici unul nu ar fi supravieţuit. Tot neamul Folkunga ar fi pornit după ei aşa cum pleacă vulpile la ucis iepuri. Nici măcar un singur ţăran din ţara asta n-ar îndrăzni să pornească o provocare atât de prostească. Asta este realitatea, şi ai face bine să începi să te obişnuieşti cu ea.

– Dar nu mă pot obişnui cu ideea că lumea poate să fie bazată pe aceste percepte rele şi fără noimă, părinte. Nu vreau să trăiesc într-o lume ca asta.

– Va trebui s-o faci, zise părintele Henri aspru. Acest lucru a fost hotărât. În scurt timp va trebui să pleci în lume din nou. Este porunca mea.

– O să mă supun poruncii, dar...

– Nici un dar! N-ai voie să îţi razi capul. Trebuie să te opreşti din postit din această clipă, deşi trebuie să ţii minte ca la început s-o mănânci cumpătat. După masa de seară, te vei duce direct la fratele Guilbert, pentru că a fost instruit să îţi mai povestească despre o altă parte a adevărului, pe care de asemenea n-o ştii.

Părintele Henri se ridică ostenit de pe scândurile goale ale patului. Dintr-o dată se simţi bătrân şi înţepenit. Pentru prima dată îl ajunse din urmă gândul că viaţa i se îndreaptă către toamnă. Nisipul începe să i se împuţineze în clepsidra care îi măsura timpul pe pământ şi poate că n-are să mai afle niciodată care era scopul lui Dumnezeu pentru Arn, fiul lui iubit.

– Părinte, aşteptaţi, iertaţi-mă, aş mai avea o întrebare înainte să plecaţi, strigă Arn din urma lui cu multă concentrare pe chip.

– Desigur, fiule, câte ultime întrebări vrei pentru că, în orice caz, întrebările nu se opresc niciodată.

– În ce fel aţi păcătuit dumneavoastră şi fratele Guilbert? Eu tot nu înţeleg.

– Fiule, răspunsul este simplu. Dacă ai fi ştiut cine eşti, n-ai fi fost nevoit să ucizi. Dacă ţi-am fi explicat acest lucru, ţi-ai fi putut folosi cunoştinţa acestui fapt. Noi am crezut că, dacă te minţim, te ocrotim. Dumnezeu a ales un fel foarte aspru de a ne aminti că nu poate izvorî nimic bun din ceva rău. Atât de simplu este totul. Dar e la fel de adevărat că nimic rău nu poate să se nască din ceva bun, iar intenţiile tale au fost bune. Asta e! Ne vedem la vecernie.

Părintele Henri îl lăsă singur pe Arn pentru ceasurile pe care trebuia să le petreacă în rugăciuni de mulţumire. Nu era nevoie să-i spună lucrul acesta. În clipa în care părintele Henri ieşi din încăpere, Arn se lăsă în genunchi şi a rosti rugăciuni pline de mulţumire, pe rând, pentru Dumnezeu, pentru Sfânta Fecioară şi pentru Sfântul Bernard. Le mulţumi pentru nemăsurata milă pe care i-o arătaseră şi pentru că-i izbăviseră sufletul. În timp ce se ruga, simţi că Dumnezeu îi răspunde, căci viaţa şi speranţa i se întorceau în trup ca un şuvoi cald. Apoi îi veni senzaţia familiară, trivială de foame.

Gunvor se simţea îmbărbătată de propria ei generozitate. O făcea fericită să se gândească la uriaşul sacrificiu pe care ea şi Gunnar îl făceau dăruind cei doi cai buni ai lor. Valorau aproape jumătate din ceea ce ea şi alesul ei aveau la un loc şi să se despartă de ei nu era uşor. Dar ea simţea că aşa se cuvenea şi era mândră şi mulţumită că nici ea, nici Gunnar nu şovăiseră în timp ce se apropiau de Varnhem. Aşa cum vedea Gunvor lucrurile, Sfânta Fecioară îi răspunsese la rugăminţile ei pornite din inimă şi, în loc să o lase să cadă în braţele morţii, Fecioara trimisese un călugăr care din două lovituri de sabie schimbase viaţa ei şi pe cea a lui Gunnar pentru totdeauna. Aveau să aducă fără contenire rugăciuni de mulţumire în fiecare zi a călătoriei lor prin viaţă, pentru că Sfânta Fecioară se hotărâse să-i salveze şi să le dăruiască amândurora cel mai scump lucru pe care şi-l doriseră.

Chiar dacă băiatul călugăr nu fusese decât o unealtă a Sfintei Fecioare, la fel de umilă ca o lopată, el era singura fiinţă omenească în faţa căreia ea şi Gunnar puteau să-şi aducă mulţumirile. El aparţinea unei mănăstiri, singurul loc în care ar fi putut să ofere ceva pentru a arăta cât de recunoscători sunt.

Când ajunse călare la Varnhem, cu Gunnar alături, cu mama ei, Brigite, şi cu sora lui Gunnar, Kristina, în urma lor, intrară întâi în receptorium, unde erau primiţi oamenii din lumea de afară. Gunvor se simţi copleşită de zidurile înalte, de arcadele pavate cu piatră sub care sunetul copitelor avea un ecou ca o melodie nemaiauzită şi de micuţa curte interioară cu florile ei colorate şi cu firul de apă al unui izvor. Se gândi că întreg locul acela îmbia străinii în pacea prezenţei Domnului.

Descălecară şi priponiră caii. Apoi călugărul care se ocupa de întâmpinare se apropie de ei şi îi întrebă pe un ton plăcut cu ce treburi sosiseră. Gunnar explică şi fură poftiţi să se aşeze pe băncile din piatră de lângă izvor. Călugărul le ură bun venit şi le oferi bere şi pâine, pe care o binecuvântă înainte s-o împartă în bucăţi. Apoi plecă să-l caute pe abate.

Trebuiră să aştepte o vreme, dar nu vorbeau prea mult, pentru că liniştea locului îi învăluise pe tuspatru. Gunvor se gândi cât de greu va fi să meargă pe jos tot drumul până acasă în urma cailor mamei Brigite şi al Kristinei. Dar convingerea ei nu se clintea nici o clipă, căci ce însemnau doi cai maronii, oricât de puternici şi de arătoşi ar fi fost, faţă de dragostea dăruită de Dumnezeu, binecuvântare care venise şi prin mijlocirea mănăstirii.

Apoi, din spatele receptoriumului, se deschise o mică portiţă de stejar cu chingi grele de fier şi preacucernicul părinte ieşi, în cele din urmă, să îi întâmpine. Părul îi părea un soi de cunună argintie împrejurul capului ras, dar ochii lui căprui şi blânzi aveau o privire vioaie care îl făcea mai tânăr decât probabil că era. Îi binecuvântă pe oaspeţi şi se aşeză alături de ei, luând calm şi binecuvântând o bucăţică de pâine ca un semn că împarte merindele cu ei. Vorbi cu uşurinţă şi întrebă cum de vor să dăruiască lucrătorilor din grădina Domnului un astfel de dar atât de costisitor. Îşi dădea seama, spuse, că nu erau avuţi, deşi nu era limpede cum putea să vadă una ca asta, deoarece toţi purtau hainele lor cele mai bune.

Gunnar, care probabil ar fi trebuit să fie cel care să vorbească în numele lor, era limpede că se ruşinase, aşa că Gunvor încercă să explice. Gunnar nu păru deloc surprins, în timp ce ea continuă să-i spună părintelui Henri cum sperase ea atât de mult, ca o ultimă scăpare, ca Fecioara Maria o s-o ajute şi cum un tânăr, care era şi călugăr, fusese trimis să o salveze, iar acest lucru dusese la faptul că de acum erau uniţi, ea şi Gunnar, pentru totdeauna.

Preotul ascultă cu luare aminte de la început, întrebând-o din când în când pe Gunvor lucruri despre care ea nu credea că au mare legătură cu istorisirea ei. La sfârşit venerabilul bătrân radia de fericire, care părea să izvorască din lăuntrul lui. Tot dădea din cap de parcă ea ar fi rostit lucruri care se potriveau cu ce avea el deja în minte. Parcă ar fi ştiut dinainte că aveau să vină. Apoi spuse o scurtă rugăciune. Chemă încă un călugăr să li se alăture. Acesta se dovedi a fi un om cât toate zilele, acoperit tot cu funingine şi plin de sudoare. Călugărul cel mare cercetă caii şi continuă să mormăie pentru sine, uneori aprobator, iar alteori părând dezamăgit. Când isprăvi, îi explică ceva abatelui într-o limbă care suna tare ciudat.

– Domnul fie lăudat pentru bunul vostru dar, zise părintele Henri şi toţi îl ascultară cu luare aminte.

Călugărul cel voinic se dusese lângă iapă şi o ţinea de frâu vorbindu-i cu blândeţe. Destul de ciudat era că nu părea deloc interesat de frumosul armăsar.

– Sacrificiul vostru este cu adevărat mare şi dorinţa voastră de a ne dărui cele mai preţioase lucruri pe care le aveţi merită un mare respect, continuă părintele Henri. Totuşi, o să primim numai iapa, şi asta pentru că armăsarul nu ne este de nici un folos. Vă rog să nu credeţi că nu vă preţuim darul. Dar deja ne-aţi oferit multe cu gândurile voastre şi poate că Sfânta Fecioară s-a îndurat de voi pentru că aţi oferit prea mult. Aşa că vă rog să păstraţi armăsarul.

În vreme ce ei şovăiau neştiind ce să spună, părintele Henri îi făcu un mic semn din mână fratelui Guilbert, care făcu o plecăciune oaspeţilor de parcă erau domni şi doamne de spiţă aleasă. Apoi mână iapa prin poarta din spate şi o închise în urma sa. Gunnar era de fapt foarte mulţumit cu acest rezultat, pentru că avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru armăsar. Ştiind cât de nărăvaşă era iapa, rămase mut de uimire când văzu cu câtă uşurinţă o mânase călugărul cel mare cu el ţinând-o de frâu şi o făcuse să treacă prin poarta aceea îngustă fără mare tărăboi. Se gândi că poate şi iapa simţise ceea ce simţiseră ei aici, în casa Domnului, căci era încredinţat că fraţii călugări nu se pricep nicicum să strunească un cal.

Când părintele Henri îşi dădu seama că generoşii şi recunoscătorii lui oaspeţi acceptaseră refuzul jumătăţii de dar, se aşeză confortabil şi întrebă, mai mult de dragul politeţii, dacă mai putea face ceva pentru ei. Poate că ar fi vrut să se rostească rugăciuni pentru ei?

Gunvor întrebă, roşind şi cerându-şi iertare pentru că ar fi putut să pară foarte îndrăzneaţă cererea ei, dacă ar putea primi îngăduinţa de a mulţumi călugărului. Adăugă că logodnicul ei era de acord cu ea în această privinţă. Se aşteptase cu jumătate de inimă ca bătrânul călugăr să îşi arate dezaprobarea şi să găsească cerinţa ei lipsită de cuviinţă. Dar, spre uşurarea ei, el păru încântat, se ridică sprinten ca un tinerel şi spuse că sugestia ei era foarte bună. Se răsuci să plece, dar apoi îl ajunse un gând din urmă şi se opri spunând:

– Poate că e mai bine să îl întâlniţi singuri.

Zâmbi atât de larg spunând aceasta, încât puteau să vadă golul lăsat de câţiva dinţi care îi lipseau de jos.

– Sunt sigur că tânărul ar avea limba legată dacă abatele lui ar sta cu ochii pe el, continuă părintele Henri. Nu este obişnuit cu laudele şi recunoştinţa, să ştiţi. Dar nu vă faceţi griji, este unul de-al vostru şi înţelege foarte bine ceea ce îi spuneţi.

Apoi părintele Henri îşi luă rămas bun, îi binecuvântă pe oaspeţi şi dispăru prin portiţa de stejar, murmurând ceva pentru sine.

Cât aşteptară, vorbiră despre ce o fi vrut el să spună. Oricum, se părea că nu era nimic necuviincios ca un călugăr să fie lăsat singur cu oaspeţii, chiar dacă unii dintre aceştia erau femei. Dar toţi erau de acord că ar fi fost un lucru rău ca Gunvor şi Gunnar să călătorească singuri împreună până la Varnhem.

Când Arn veni să-i întâmpine, spălat şi arătând puţin straniu, Gunvor îngenunche înaintea lui şi îi luă mâinile. Simţi că poate să facă acest lucru pentru că logodnicul, mama şi sora ei erau şi ei acolo. Apoi îşi revărsă recunoştinţa din inimă către Arn.

În timp ce vorbea îşi dădu seama că mâinile pe care le prinsese într-ale ei nu erau mâinile unui băieţandru. Mâinile tânărului călugăr erau aspre şi tari ca pielea. Le simţi ca pe mâinile tatălui ei sau ca pe nişte mâini de fierar. Dar, când privi în sus şi întâlni ochii limpezi şi deschişi ai lui Arn, se gândi că acel chip blând nu se potriveşte cu mâinile lui. Îşi dădu seama că poate Sfânta Fecioară îi trimisese în ajutor pe cineva deosebit, şi nu pe orice băiat călugăr, pentru că acele mâini nu erau ale unui tinerel blajin.

Ăstimp Arn roşea şi nu ştia cum trebuie să facă faţă situaţiei. Recunoştinţa sinceră a acestei tinere femei era demnă de respect, dar el era convins că ea se înşela mulţumindu-i lui. Se eliberă cu grijă când prinse prilejul şi o rugă să se ridice, rosti o binecuvântare ca răspuns la mulţumirile ei şi îi aminti femeii că tot ceea ce spusese ar trebui spus mai degrabă în rugăciunile ei către cer. Gunvor răspunse repede că şi ea se gândise la lucrul acesta şi îl încredinţă că avea să fie recunoscătoare cerului toată viaţa ei.

Arn trecu să strângă mâinile tuturor. Apoi se aşezară cu toţii şi se lăsă o linişte stingheritoare.

Deodată Gunnar începu să vorbească. Simţise că, dacă nu spunea ceva acum, înainte să fie prea târziu, o să regrete până la sfârşitul vieţii. Era semn de curaj bărbătesc şi de simţ al onoarei să spună ce avea pe suflet când împrejurarea o cerea.

Aşadar Gunnar începu să povestească despre cum se hotărâseră ei să facă vizita de astăzi. La început cu fraze scurte şi sacadate, pline de repetiţii, arătă că el şi Gunvor se îndrăgiseră unul pe celălalt în secret de mulţi ani şi că se rugaseră la Dumnezeu deseori pentru un miracol care să îi aducă împreună. Făcuseră asta în ciuda părinţilor care le respingeau dorinţele ca pe nişte mofturi copilăreşti. Totuşi simţise dintotdeauna că nu poate să trăiască fără Gunvor. Şi ea simţea la fel. În ziua blestemată în care trebuise s-o lase să plece către nunta ei, nu mai voise să trăiască. Şi ei îi trecuse prin cap să-şi pună capăt vieţii. Şi, cu toate că de ei se îndurase Sfânta Fecioară, Arn fusese acela care-i slujise şi-i împlinise poruncile.

Când auzi aceste cuvinte, încercarea unui om obişnuit de a explica înţelesul îndurării în limba lui simplă, Arn se simţi plin de veneraţie şi de recunoştinţă. Deja se împăcase cu iertarea dată de părintele Henri şi se convinsese pe sine că era una dreaptă. Dar acest lucru fusese doar o schiţă de gând, asemănătoare cu schelele din jurul unei case noi, un început, dar nu şi un loc bun în care să te adăposteşti. Acum, cu darul lor de dragoste şi de recunoştinţă oferit cu o generozitate pornită din adâncul inimii de către aceşti oameni simpli, simţea că fusese terminată acea casă şi putea să stea în ea, având acum pereţii, grinzile şi ferestrele la locul lor.

– Gunnar, prietene, zise el simţindu-se plin de bucurie, ceea ce mi-ai spus acum o să-mi rămână în suflet pentru totdeauna, trebuie să mă crezi când îţi spun aceasta.

Toţi îşi mai strânseră o dată mâinile, iar Gunvor îl întrebă pe Arn care este numele său. El tărăgănă puţin înainte să-şi spună, pentru prima dată, numele din lumea cealaltă, de afară. Dar nu găsi puterea să o facă, pentru că i se părea că Arn Magnusson din Arnäs suna prea pompos. În schimb, îi spuse simplu că numele lui este Arn.

Când Gunnar ieşi pe poarta mănăstirii cu aleasa lui alături de el în şa şi cu mâinile împrejurul mijlocului ei, pentru că acum avea armăsarul acela puternic şi nu aveau motiv să meargă pe jos, simţi din nou un val de libertate. Simţea că poate să respire, mai adânc decât înainte, aerul limpede al toamnei care nu îi mai păruse niciodată atât de frumoasă. Gunnar îşi ţinea viitoarea soţie în braţe simţind căldura trupului ei şi simţindu-i bătăile inimii cu braţul.

Cerul se acoperi cu nori mai târziu în acea zi, iar vremea deveni furtunoasă. Nu mai puteau să stea de vorbă afară, aşa că fratelui Guilbert şi lui Arn li se spuse că au la dispoziţie parlatoriumul de lângă capelă. Când Arn se grăbi spre întâlnire pe sub arcade, gluga i se zbătea în puterea vântului. Spuse repede o rugăciune pentru Gunvor şi Gunnar, cerând ca aceştia să găsească adăpost în drumul lor spre casă prin prima furtună a toamnei – să le ţină cald ceva mai bun decât dragostea pe care o simţeau. Continuă să se gândească la faptul că dragostea lor era, poate, atât de puternică încât le putea oferi adăpost atât împotriva celor mai puternice vânturi ale vieţii, cât şi pe vreme rea.

Fratele Guilbert era deja în parlatorium. Se spălase cu grijă şi părul încă îi era ud când ajunse şi Arn. Flăcările de la cele trei lumânări de ceară se clătinară când deschise şi închise înapoi uşa din fugă. Apoi spuseră un Pater Noster împreună şi se rugară în tăcere pregătindu-se pentru cele ce aveau să fie spuse în continuare.

Când fratele Guilbert îşi ridică în cele din urmă privirea după rugăciune, se uită la Arn cu ochii plini de dragoste pentru discipolul său. Dar Arn putea să desluşească şi o expresie de stranie părere de rău, pe care o văzuse doar de foarte puţine ori în trecut.

– Numele meu ca membru al acestui ordin este Guilbert din Beaune, aşa cum ştii, începu fratele Guilbert domol. A fost, de asemenea, numele meu şi când am aparţinut unui alt ordin, strâns înrudit cu al nostru. Ar putea fi numit fratele nostru purtător de armă şi are acelaşi părinte spiritual ca şi al nostru – aşa cum, de asemenea, ştii.

– Sfântul Bernard din Clairvaux, zise Arn cu simplitate şi îşi prinse mâinile de scândurile grele din stejar ale mesei. Lăsă capul în jos ca să arate că de aici încolo avea să asculte numai, fără să mai intervină.

– Întocmai, el şi nimeni altul. Fratele Guilbert trase adânc aer în piept şi continuă. El a fost acela care a creat Sfânta Armată a Domnului, Ordinul Cavalerilor Templieri, iar eu am luptat alături de ei timp de doisprezece ani. Am fost soldat în Outremer vreme de doisprezece ani şi m-am înfruntat în luptă directă cu peste o mie de oameni. Au fost şi oameni buni, şi oameni răi, curajoşi şi laşi, nemaipomenit de înzestraţi sau foarte slabi. Nimeni n-a reuşit să mă învingă vreodată. Ştiu că înţelegi latura teologică şi filosofică a acestui lucru, care n-are nimic de-a face cu abilitatea de a-ţi mişca mâinile şi picioarele. Dar din clipa aceasta n-am să mai vorbesc despre acest lucru. Adevărul rămâne că nu mi-am găsit încă naşul în lupta călare, nici cu sabia, nici cu lancea. Înţelegi, sunt convins, că aceasta este o povestire fără înflorituri a adevărului. Nu mă fălesc, pentru că aici nu ne este îngăduit să facem asta. Din nou, îţi spun numai ce este adevărat, astfel încât să înţelegi de la cine ai învăţat arta mânuirii spadei, a lăncii, a scutului, a arcului cu săgeţi şi – mai important decât toate – cum să stăpâneşti un cal. Înainte să merg mai departe, trebuie să te întreb ceva din pură curiozitate – ţi-a dat vreodată prin cap să te întrebi cât aş fi de bun eu în comparaţie cu alţii?

– Nu... nu, răspunse Arn fără să fie sigur, copleşit de faptul că înţelesese că în toţi aceşti ani, de când îşi putea aminti, îşi încrucişase sabia cu acest maestru nemaipomenit de înzestrat. Nu, cel puţin nu când am început, pentru că totul era între noi doi. Dar, când m-am gândit la oamenii care au încercat să mă ucidă şi mi-am amintit felul prostesc şi neîndemânatic în care îşi mânuiau săbiile, lucrul acesta m-a pus pe gânduri. Diferenţa dintre tine, frate Guilbert, şi ei era ca de la cer la pământ.

– Hai să ne oprim asupra luptei tale încă puţin. Fără rea intenţie – cred că ţi-ar prinde bine, zise fratele Guilbert de parcă ar fi vorbit mai degrabă despre altceva care îi apăsa cugetul şi hotărâse să schimbe subiectul. Vasăzică, după ce am înţeles eu, unul s-a apropiat din spatele tău, dintr-o parte şi apoi a încercat să te lovească în cap – nu?

– Da, cam aşa ceva, zise Arn vag, fără să se simtă prea în largul lui văzând în ce direcţie se îndreaptă conversaţia.

– Şi tu te-ai lăsat în jos, desigur, şi în acelaşi timp ai schimbat mâna, iar cel din faţa ta, după câte îmi dau seama, şi-a lăsat garda jos fiindcă nu se uita la sabia ta, ci la cap, pe care se aştepta să-l vadă rostogolit pe jos în câteva clipe. Aşa că tu l-ai văzut descoperit ca să te atace şi l-ai lovit imediat. Dar ai avut vreme să te gândeşti că trebuie să te răsuceşti repede şi în acelaşi timp să te mişti într-o parte ca să nu dea peste tine cel care venea din spatele tău. Acela îşi va fi ridicat sabia din nou, dar se poate să-şi fi schimbat piciorul, pentru că ai văzut o altă deschidere între cot şi genunchiul lui îndoit, în dreptul burţii, şi l-ai lovit acolo. Aşa s-a întâmplat. Totul a fost prea iute ca să mai ai timp să te şi gândeşti, nu-i aşa?

Fratele Guilbert vorbise cu ochii închişi şi cu chipul încordat de concentrare, de parcă întreaga scenă i s-ar fi petrecut în minte.

– Da, întocmai aşa, zise Arn. Se ruşină şi încercă să continue. E adevărat, dar eu...

– Nu, opreşte-te! îl întrerupse fratele Guilbert ridicând mâna. Nu te mai scuza pentru ce ai făcut. Deja ţi-ai primit iertarea. Trebuie să ne întoarcem la ceea ce i-am promis părintelui Henri că o să-ţi lămuresc. Vezi tu, n-ar fi contat dacă ar fi fost trei asemenea ţărani nenorociţi, sau patru la o adică. Tu tot i-ai fi putut ucide pe toţi. Eu cred cu mâna pe inimă că nu există nimeni dincolo de zidurile acestea care să se poată măsura cu tine la mânuirea săbiei, mă rog, cel puţin nimeni din ţara asta. Dar închipuie-ţi că tu şi cu mine ne-am întâlni într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, care crezi că ar fi deznodământul?

– Înainte să clipesc de două ori, deja mă vei fi lovit... poate a treia oară, răspunse Arn încurcat de absurditatea ideii în sine.

– Lasă asta! pufni fratele Guilbert. Doar nu vorbesc despre o luptă de la exerciţii. Acolo întotdeauna eu conduc şi tu eşti învăţăcelul ascultător. Dar dacă ar trebui să te gândeşti numai la viaţa ta, cum ar fi o luptă cu mine?

– Pur şi simplu nu mă pot gândi la un astfel de lucru păcătos şi ştiu că n-aş putea ridica niciodată o armă să rănesc pe un om pe care-l iubesc, zise Arn ruşinându-se din nou, de data asta pentru că se gândise o clipă la ceea ce i se propusese.

– Hai, gândeşte-te – e o poruncă. Vorbim teoretic aici şi n-avem nici un motiv să ne dăm după deget. Acum, teoretic vorbind, cum ai lupta împotriva mea?

– Ei bine, cred că n-aş înainta drept către tine, începu Arn ezitant. Se gândi cu grijă la problemă şi apoi continuă. Pentru că, dacă aş veni direct spre tine, puterea şi lungimea braţelor tale ar lucra pentru tine şi m-ai da gata repede. M-aş retrage cât de departe ar fi posibil, m-aş roti în jurul tău, aşteptând cu răbdare până când tu...

– Da? zâmbi puţin fratele Guilbert. Până când ce?

– Până când... aş găsi o posibilitate să mă apropii, poate atunci când vei fi obosit atât de mult încât greutatea şi puterea n-ar mai însemna un avantaj. Dar, bineînţeles, eu niciodată...

– De asta eşti în stare atunci când trebuie să te gândeşti numai la tine, îl întrerupse fratele Guilbert. Aşa că hai să continuăm cu ceva mult mai important. Ideea părintelui Henri a fost să te lăsăm neştiutor şi s-a ţinut de ea din motive foarte bune, nu eşti de acord? Cu orice preţ am fost nevoiţi să evităm să-ţi dăm motive să fii plin de tine, trebuia să te ferim de vanitate, mai ales cu privire la îndemânări care înseamnă foarte puţin aici, în mănăstire, unde sunt socotite lucruri de bază – deşi altfel era acolo de unde am venit eu. Am pregătit mulţi fraţi în timpul vieţii mele din Outremer, altceva nu prea aveam ce face când nu eram pe câmpul de luptă. Chiar şi aşa, am văzut doar foarte puţini oameni care măcar să se aproape de tine în ce priveşte darul dat de la Dumnezeu de a mânui armele. Ai şi două secrete care te fac un adversar de temut şi sunt sigur că ştii care este cel puţin unul dintre ele, nu?

– Pot să schimb sabia din dreapta în stânga, răspunse Arn cu glas scăzut, privind drept în jos la masa din faţa lui. Se simţea stânjenit şi ruşinat, dar nu-şi putea da seama de ce.

– Aşa este, aprobă fratele Guilbert. Acum am să-ţi spun care este cel de-al doilea secret. Nu eşti un om prea înalt, nu ca mine. Acolo, în lume, mai mult de jumătate dintre oamenii cu care ai putea să te întâlneşti cu sabia în mână vor fi mai mari şi mai puternici decât tine. Dar toată viaţa ta te-ai pregătit cu un singur fel de adversar, unul mult mai mare decât tine – asta ştii tu cel mai bine. Nu ai prea multe motive să te temi de un om care este mai mare decât tine, dar să-i iei în serios cât poţi de mult pe cei care sunt la fel ca tine sau chiar mai mici. Un alt lucru important. Părintele Henri era îngrijorat ca tu să nu devii vanitos, iar acesta e un risc, deşi nu chiar în felul cum credea el. Am văzut foarte mulţi oameni care au murit pentru că erau mândri şi i-a apucat aroganţa în mijlocul unei lupte împotriva unui adversar inferior sau a unuia care părea mai slab. Să mă ajute Dumnezeu, dar am văzut oameni care au căzut loviţi de moarte la pământ cu un rânjet de superioritate pe faţă. Ţine minte asta, bagă bine la cap! Chiar dacă în lume sunt oameni mai puţin înzestraţi decât tine, oricare dintre ei te-ar putea ucide în clipa în care te laşi pradă mulţumirii de sine. Mie cel mai des mi s-a părut că pedepsele Domnului vin mai iute pentru acei care săvârşesc un păcat în timp ce ţin sabia în mână. La fel cum e cu furia sau lăcomia. Îţi spun acestea cât de serios se poate şi te rog să nu uiţi niciodată asta – artele luptei pe care le-ai învăţat între zidurile acestea sunt într-adevăr binecuvântate. Dacă ridici sabia cu gând păcătos, Dumnezeu te va pedepsi foarte curând şi fără greş. Pentru a treia oară, să nu uiţi asta. Amin.

După ce fratele Guilbert termină de vorbit, rămaseră împreună acolo o vreme, în tăcere. Ochii lui Arn erau aţintiţi în gol înspre cele trei flăcări tremurânde ale lumânărilor. Fratele Guilbert îl urmărea pe furiş. Fiecare părea să-l aştepte pe celălalt să vorbească şi nici unul nu voia să fie primul, gândindu-se că, poate, celălalt ar fi preferat un alt subiect.

– Probabil te întrebi ce păcat a fost acela care m-a îndepărtat de Cavalerii Templieri şi m-a adus în ordinul cistercian, zise fratele Guilbert în cele din urmă.

– Păi, da, nu pot să neg asta, răspunse Arn. Dar nu pot să-mi închipui că ai fi putut să săvârşeşti un păcat amarnic, dragă frate Guilbert. Nu prea pot să mă gândesc la aşa ceva.

– Asta probabil pentru că tu nu-ţi poţi închipui cum este lumea de afară, cu toate ispitele şi prilejurile de a păcătui, ca o mlaştină sau ca un teren presărat cu capcane. Păcatul meu a fost simonia şi acesta este cel mai grav păcat după regulile Cavalerilor Templieri. N-aş fi mirat dacă nu ştii ce înseamnă.

– Nu, nu ştiu, zise Arn cu adevărat surprins. Învăţase despre o mie de păcate, mari sau mici, dar niciodată despre simonie.

– Înseamnă să primeşti plată în schimbul faptelor pe care le îndeplineşti în slujba Domnului, zise fratele Guilbert şi oftă. În ordinul nostru eram răspunzători pentru sume mari de bani, iar de curs, curgeau întruna. Uneori era greu să-ţi dai seama ce e păcat şi ce nu. Dar asta nu-i o scuză pentru mine. Mi-am mărturisit păcatul şi până în ziua de azi sunt în penitenţă. N-a fost să fie să mor cu o sabie în mână, luptând pentru Dumnezeu şi ştiind că sufletul o să-mi fie mântuit pentru veşnicie. Nu, n-a fost să fie. Dar, dacă păcatul meu nu m-ar fi îndepărtat de război către această slujbă mult mai paşnică, tu nu m-ai fi întâlnit şi ai fi devenit un cu totul alt om. La asta merită să chibzuim, pentru că Dumnezeu are un scop în tot ceea ce se petrece.

– Mă leg să nu trădez niciodată încrederea ta şi să nu te dezamăgesc niciodată, scumpul meu frate.

– Aşa zici, nu? răspunse fratele Guilbert şi se aplecă înainte privind cu veselie înspre chipul tulburat ca de copil al lui Arn şi în ochii lui larg deschişi. Dar ai face bine să fii atent cu legămintele pe care le faci – va trebui să faci mai multe mai devreme decât crezi. Totuşi, discuţia noastră a luat sfârşit acum şi îţi poruncesc să stai în capela noastră toată noaptea între mesa de la miezul nopţii şi prima mesă de dimineaţă. Caută în inima ta prezenţa Domnului în timp ce furtuna urlă afară – e o poruncă din parte părintelui Henri. Acum grăbeşte-te să prinzi câteva ceasuri de somn înainte de mesa de la miezul nopţii. S-ar putea să ne vedem acolo.

– Fiind o poruncă, am să mă supun, murmură Arn.

Se ridică, făcu o plecăciune înaintea tutorelui său şi plecă spre chilie să se culce. Îşi spuse că trebuie să se trezească la timp pentru mesa de la miezul nopţii şi adormi deîndată. Fratele Guilbert mai rămase o vreme la lumina lumânărilor. Apoi se ridică şi el, stinse lumânările şi porni cu paşi mari spre fierăria care rămăsese în grija a doi fraţi laici cât vorbise el cu Arn. Încă nu terminase cu sabia lui. Voia să mai aplice şi ultimul dintre meşteşugurile secrete pe care le adusese cu sine din Outremer. De asemenea, mai avea câteva lucruri de făcut la podoabe.

După mesa de la miezul nopţii, Arn a fost lăsat singur în capela de la Varnhem şi pentru primele ceasuri a stat în genunchi la mormântul mamei sale din faţa altarului. Folosea genunchierele ţinute în sacristie şi îngăduite pentru perioadele mai îndelungate de rugăciune cum era aceasta.

Era tulburat de sentimentul că nu se mai cunoaşte pe sine. Păreau să fie în el doi oameni şi îl cunoştea numai pe unul dintre ei – fratele laic pe care îl chema Arn şi care venea mai degrabă de la Vitæ Schola decât de la Varnhem. Pe celălalt îl chema Arn Magnusson din Arnäs, dar asta suna mai mult ca o inscripţie a unui nume decât a om. În timp ce orele treceau în acea noapte furtunoasă, el se ruga la Dumnezeu să-l călăuzească şi să găsească tot ceea ce era bun din aceste două chipuri pe care le purta şi Sfântului Bernard să-l ducă pe calea cea dreaptă a vieţii, ca să nu se împiedice şi să nu se abată pe căile păcătoase care se pare că apăreau din belşug în lumea de afară. În cele din urmă se rugă pentru ajutor ca să fie ferit de îngâmfare, mai presus de toate celelalte sentimente păcătoase.

Faptul că îngâmfarea era păcatul pe care ar fi trebuit să-l evite dintre toate celelalte mai cu seamă nu era ceva în care credea el însuşi, pentru că putea spune cu toată sinceritatea că nu era ameninţat de ea. Dar ştia că fratele Guilbert şi părintele Henri se temuseră cu atâta putere de aceasta încât ţinuseră multe lucruri ascunse faţă de el.

Cât se ruga, furtuna de afară se potoli, iar timpul se opri în loc. Sau, mai degrabă, cum mintea i se cufundase în rugăciune, pierdu noţiunea timpului. Zorile păreau să sosească în curând şi până atunci furtuna avea să se oprească.

Spre mirarea lui, întregul cor intră în capelă, iar în timp ce se aliniau în spatele altarului, câţiva dintre cântăreţi îi făcură prieteneşte, dar tainic din ochi. Bănuiala lui era că avea să fie o slujbă specială de rămas bun. Acest lucru mai fusese făcut şi înainte de începutul călătoriilor altor fraţi, dar aceia erau mult mai importanţi decât dânsul. Apoi auzi scrâşnetul de funie şi de scripeţi în timp ce marea cristelniţă era coborâtă în apropiere de uşile cele mari ale capelei. Când se întoarse să se uite, văzu că se pregătea agheasma pentru cristelniţă.

– De ce? se întrebă el.

Îndată vocile din cor ridicară cea mai minunată cântare de slavă pentru Domnul, un imn despre Împărăţia şi puterea Lui veşnică. Îşi dădu repede seama că fraţii din cor lucraseră cu mare trudă şi cântau de-şi dădeau duhul. La unele pasaje, în timp ce murmura şi el după muzică ţinându-şi ochii închişi, simţi o fierbinţeală şi după aceea fiori reci, pieptul plin de o emoţie puternică ce părea să-l ridice pe aripi nevăzute către Dumnezeu.

În timpul unei mişcări domoale îşi ridică privirea şi văzu cum cei din cor îşi răsuceau gâturile uitându-se spre cristelniţă, fără să piardă vreo notă, iar când îşi întoarse şi el capul în aceeaşi direcţie, o privelişte dintre cele mai stranii şi mai extraordinare îi întâmpină privirea. Lângă uşă părintele Henri binecuvânta o sabie pe care o ţinea întinsă fratele Guilbert dinaintea lui. Se împrăştia apă sfinţită peste sabie. Pentru Arn era ceva nemaiauzit: o sabie în casa Domnului!

Când toate versurile minunatului Te Deum fuseseră cântate, părintele Henri şi fratele Guilbert se îndreptară împreună spre altar. Fratele Guilbert purta sabia pe braţele sale întinse de parcă ar fi fost un vas de împărtăşanie sau vreun alt obiect sacru. Sabia fu aşezată cu grijă în mijlocul altarului, părintele Henri începu un Pater Noster, iar congregaţia i se alătură în rugăciune. Apoi părintele Henri se întoarse către Arn şi-i făcu semn să se apropie de mormântul mamei sale. După ce se supuse, corul începu un alt imn, în franceză, pe care Arn nu-l ştia deloc. Nici cântăreţii nu păreau să-l stăpânească întru totul. Arn era acum atât de copleşit de acele evenimente lipsite de înţeles încât nu mai asculta cuvintele. În schimb ochii lui sorbeau tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

După aceea sabia fu ridicată de pe altar şi aşezată deasupra mormântului mamei, dinaintea lui, cu mânerul către altar şi cu vârful către Arn. Era o sabie de o frumuseţe nemaipomenită, cu o lamă strălucitoare făcută dintr-un soi de oţel călit cum Arn nu mai văzuse niciodată. Mânerul era astfel făcut încât apărătorile lui formau o cruce, iar pe fâşia ce se întindea pe ele erau gravate nişte vorbe care nu lăsau nici o îndoială: in hoc signo vinces – „Întru acest semn vei învinge“, sau mai degrabă, „Doar întru acest semn va putea cineva să învingă“, înţelese Arn cu repeziciune.

Mânerul fusese potrivit astfel încât să se potrivească perfect pe mâna lui Arn. Nu reuşi să se abţină să o cumpănească şi îşi dădu seama că îi va sta în mână ca o prelungire a trupului său. Suprafaţa nou împodobită era foarte strălucitoare. Când soarele avea să strălucească, va fi mult mai uşor de parat cu ea pentru că putea fi urmărită după reflexia razelor pe suprafaţa aurită. Acest aur n-avea nimic de a face cu bogăţia sau cu vanitatea.

Apoi părintele Henri şi fratele Guilbert îngenuncheară, cu faţa către Arn, dar de partea cealaltă a mormântului mamei sale, şi în întreaga biserică se lăsă o tăcere deplină, de parcă şi-ar fi ţinut răsuflarea cu toţii. Părintele Henri îi şopti fratelui Guilbert că ar face bine să continue el de acum, pentru că partea aacesta îi era cunoscută mai bine. Fratele Guilbert zâmbi repede şi dădu de înţeles că era o exagerare, deşi chiar şi el era pătruns de solemnitatea momentului. Se întoarse către Arn şi îl privi drept în ochi.

– Arn, mult-iubitul nostru frate, începu el în franceză, vorbind cu glas tare şi stârnind un ecou puternic prin capelă. Repetă următorul jurământ pe care am să ţi-l citesc:

Eu, Arn Magnusson, jur în numele lui Isus Hristos

şi pe Sfântul Mormânt şi Templu

că sabia pe care sunt pe cale să o primesc

nu va fi ridicată niciodată cu mânie

sau ca să îmi aduc folos mie.

Această sabie va fi folosită spre a sluji cauza Domnului,

adevărul şi onoarea fraţilor mei şi a mea.

Întru această credinţă şi întru acest semn

voi învinge.

Dar dacă am să slăbesc în credinţa mea

Bunul Dumnezeu să mă doboare.

Amin.

Arn trebui să repete legământul de două ori în franceză şi încă o dată în latină. Când îl spuse a treia dată, i se ceru să ţină sabia cu amândouă mâinile de lamă. Apoi părintele Henri luă sabia în mâinile sale, o sărută şi o ţinu în mâinile întinse, rugându-se în tăcere cu ochii închişi. Apoi se întoarse către Arn şi rosti câteva vorbe.

– Fiul meu, să nu uiţi niciodată legământul pe care l-ai făcut înaintea Domnului. Această sabie a fost binecuvântată şi va fi a ta cât vei trăi. Poate fi folosită numai de către tine sau de către unul dintre Cavalerii Templieri ai Domnului. Această sabie şi altele asemenea ei sunt singurele arme care au îngăduinţă de a intra în casa Domnului. Să ţii minte şi asta. Poartă această sabie cu tine fără să laşi să slăbească dragostea ta faţă de Dumnezeu şi fără să îţi slăbească hotărârea de a sluji scopului în care a fost făcută.

Cu mâini tremurătoare, părintele Henri îi înmână sabia lui Arn, care şovăi o clipă înainte să o primească. Părea înspăimântat că sabia ar putea să-l ardă.

Când o luă în mâini, corul izbucni într-o nouă şi triumfătoare cântare de slavă, pe care el tot n-o recunoştea şi care, de asemenea, era cântată în franceză.

Arn plecă în aceeaşi zi. Era mai bine pregătit pentru această plecare de la Varnhem decât fusese data trecută, când ajunsese la un sfârşit atât de nefericit. De data aceasta calul era Chimal, tânărul armăsar care-şi îndeplinise îndatoririle de cal de sămânţă pentru un an de acum încolo şi nu era nevoie să se întoarcă până nu trebuia să-şi facă iar datoria. Arn era îmbrăcat în haine făcute din stofă roşie şi cenuşie, aşa că părea să aparţină lumii de dincolo de ziduri. Arn însuşi nu mai ţinea minte de când nu mai purtase alte haine decât rasa lui de frate laic. Părul îi crescuse, de asemenea, destul de lung încât nu se mai observa nici o urmă de tonsură.

Fratele Rugiero îi mai făcuse o traistă grea, iar de astă dată nu avea să-l mai păcălească nimeni şi s-o piardă după ce ieşea dincolo de zidurile mănăstirii. Avea în ea şi o selecţie bună de plante, ţinute la umezeală în săculeţi din piele, şi câteva seminţe felurite şi sâmburi de fructe.

Într-o parte îi atârna sabia aceea minunată într-o teacă simplă din piele. Când o răsucea, sabia părea la fel de uşoară ca mâna lui, de parcă ar fi prins viaţă şi ar fi fost o parte din trupul lui. Era atât de perfect echilibrată încât ar fi putut-o folosi lesne ca să-şi cureţe unghiile de la picioare stând drept şi fără măcar să o ţină cu amândouă mâinile.

Fără să reuşească prea bine să-şi ascundă mândria, fratele Guilbert îi spusese despre sabie şi despre ce o făcea deosebită de cele obişnuite. Poate că nu apucase să-i dezvăluie toate amănuntele, recunoscu el cu modestie. Însă Arn va afla el însuşi restul cu destulă uşurinţă.

Arn îşi luă rămas bun îndelung, cu emoţie, de la toţi şi i se umplu inima cu dragostea pe care i-o arătaseră. Nu-şi dăduse seama cât de mult ţinuseră cu toţii la el până la ultima slujbă, când îi simţise pe cântăreţi cum încercau din răsputeri să cânte pentru el cel mai frumos rămas bun după care să şi-i amintească.

Apoi, în cele din urmă, în receptorium rămaseră numai părintele Henri, fratele Guilbert şi cu dânsul. Părintele Henri dădu în tăcere din cap ca să-i dea de înţeles să se urce pe cal, iar Arn, dintr-o mişcare iute, sări în şa. Nerăbdătorul Chimal tropăise pe loc.

– Mai gândeşte-te la un ultim lucru înainte să ieşi în lumea de afară, mai bine înzestrat acum decât data trecută, începu părintele Henri.

Se opri o clipă copleşit de sentimentele sale.

– Porţi la cingătoare o sabie puternică. Dar aminteşte-ţi cele spuse de Sfântul Bernard: „Tu, războinicule al Domnului, care sunt armele tale? Nu sunt ele oare, înainte de toate, scutul Credinţei, coiful Mântuirii şi zalele smereniei?“.

– Da, părinte, jur să nu uit aceste vorbe, răspunse Arn privind drept în ochii părintelui Henri.

– Au revoir, mon petit chevalier Perceval, zise fratele Guilbert şi îi trase nerăbdătorului armăsar o palmă grea, încât o luă la goană de îndată scoţând tunete de sub copite pe dalele coridorului care ducea către lumea de afară...

– Dacă ar fi căzut de pe cal? mormăi părintele Henri sumbru.

– Arn nu cade de pe cai. Altele sunt primejdiile care-l pasc acum, răspunse fratele Guilbert, clătinând din cap când auzi îngrijorarea neîntemeiată a părintelui Henri.

– Pe lângă asta, nu-s de acord deloc cu prostiile acestea despre Parsifal şi Sfântul Graal şi toată poezia asta vulgară, zise părintele Henri cu acreală, răsucindu-se pe călcâie şi făcând câţiva paşi către poarta din stejar.

Dar – cum deseori se întâmpla – îi mai veni ceva în minte şi la jumătatea drumului se opri.

– Nu-ţi bate capul cu Parsifal. Toate acestea or să fie uitate destul de curând, ascultă ce-ţi spun eu! Ca toate aceste născociri ale oamenilor, sunt numai nişte baliverne!

– Nu nişte baliverne atât de rele încât dumneata să nu fi aflat multe despre vulgaritatea lor direct de la sursă, îmi pare mie, părinte! răspunse fratele Guilbert şi râse zgomotos. Rareori era atât de îndrăzneţ cu abatele său.

De fapt, adevărul era că pe amândoi îi întristase plecarea lui Arn, dar nici unul nu voia să scoată la iveală ceea ce simţea. Dar, spre deosebire de părintele Henri, fratele Guilbert era convins că avea să-l mai întâlnească pe Arn. Căci, spre deosebire de abatele său, era de pe acum convins pe deplin de misiunea pe care Dumnezeu i-o hărăzise tânărului Arn.

Magnus stătea în mijlocul după-amiezii în casă şi sorbea bere, într-o dispoziţie cât se poate de proastă. Cel mai mult se simţea chinuit de remuşcări pentru că nu avusese cum să-şi iubească al doilea fiu, pe Arn, care la urma urmei fusese fiinţa cea mai scumpă din lume pentru soţia lui, Sigrid, odihnească-se în pace.

Lui Magnus îi venea greu să recunoască, până şi acum, când beţia îl ajuta să privească în faţă adevărul, că nici unul dintre fiii lui nu adusese destulă onoare acestei case pe potriva unor membri ai neamului lor. La ce bun era sângele regesc care le curgea prin vine dacă pentru oameni nu erau decât motive de glume prosteşti?

În cazul lui Eskil, nu era atât de greu pentru Magnus să accepte ce fel de bărbat devenise fiul său. Oamenii întotdeauna îl criticaseră pentru că făcea lucruri înaintea vremurilor de atunci, mai ales când venea vorba despre noi feluri de a face neguţătorie şi de a cultiva pământul, care în cele din urmă aduceau mai mult argint în cufere. Eskil fusese întotdeauna foarte înţelept în privinţa acestor lucruri şi se putea să-şi fi dublat moştenirea pe care avea să o primească într-o zi. Cei care-l batjocoreau pe Eskil din cauza lipsei lui de interes pentru îndeletnicirile bărbăteşti erau pur şi simplu proşti şi nu pricepuseră nimic din planul Domnului în privinţa muncilor oamenilor pe pământ. La tot ceea ce era important Eskil se descurca foarte bine, fără îndoială, şi devenise un foarte respectat şi foarte bogat proprietar al Arnäsului.

Iar dacă fiul lui era un om pe care, nici în clipele de mare nevoie, nu se putea conta în cazul unei lupte, atunci aşa să fie. Putea trăi cu gândul acesta şi chiar şi Eskil putea să fie împăcat, pentru că tocmai din motivul acesta, că nu era atras de sabie şi de scut, avea să trăiască mai mult şi astfel să fie mai de folos Arnäsului.

Dar faptul că şi cel de-al doilea fiu al său n-avea nici un fel de virtuţi bărbăteşti era şi mai rău şi din cauza asta venea şi mai multă batjocură înspre familia lor. Magnus auzise cu coada urechii un grup de oşteni de-ai săi care spuneau ceva despre Arn cum că ar fi fost, de fapt, o călugăriţă la Varnhem. Alese să înghită această supărare şi să pretindă că n-a auzit. Şi mai rău era că lui i se păruse că oştenii lui ar cam avea dreptate. Aceşti călugări făcuseră din băiatul pe care Magnus şi-l mai amintea doar vag ca fiind plin de viaţă, care învăţase destul de uşor cum să mânuiască un arc cu săgeţi, un om cu care era greu să te înţelegi. De rugăciuni frumoase la masa de seară avuseseră parte din belşug de când se întorsese Arn acasă, dar nu făcuse nimic pentru onoarea casei lui.

Flăcăul venise călare pe cal într-o zi frumoasă de toamnă. Calul lui era o creatură subţire şi cu coadă de tot râsul, iar sabia pe care o purta Arn părea făcută pentru o femeie, dacă un astfel de lucru putea fi închipuit. Era mult prea lungă şi prea uşoară şi, de altfel, metalul era prea strălucitor şi slab. Ca să-l ferească pe tânărul nevinovat de glume, Magnus porunci de îndată să fie dusă din ochii lumii într-un colţ ascuns al magaziei pentru arme din turn.

Un tată trebuie să-şi iubească fiii potrivit legilor nestrămutate ale Domnului. Totuşi, întrebarea era cât de multe dezamăgiri şi cât de multă dezonoare puteau îndura simţămintele unui tată înainte să se schimbe în ceva care nu mai putea fi numit dragoste.

Apoi apărea întrebarea dacă băiatul putea fi luat de mână să i se arate cât de greşite erau căile lui, dar se părea că stătuse cu călugării atât de multă vreme încât devenise ca ei. De fapt, era ca şi cum ar fi avut un popă care să stea tot timpul cu ei în casă. Nu era un oaspete vesel, acesta era adevărul. Prima la mână, toţi trebuiau să-şi păzească gura la masa de seară şi nu puteau zice liber ce aveau în minte de frică să nu spună ceva necuviincios.

A doua – Arn nu voia să bea decât foarte puţin, lucru care se văzu de când mâncaseră prima dată cu toţii. Era petrecerea de bun venit şi toată lumea ar fi trebuit să se distreze. Ca în pilda din Sfânta Scriptură, când fiul risipitor s-a întors acasă, Magnus a luat gâtul celei mai frumoase vite sau, încă şi mai generos, a tăiat cel mai gras şi mai frumos porc. Toată lumea se gătise pentru masă, chiar şi Arn, căruia i se dăduseră nişte haine de-ale lui Eskil care îi rămăseseră mici. Cu trecerea anilor, devenise din ce în ce mai limpede că Eskil se trăgea direct din Folke cel Gras, tatăl bunicului său.

Dar după ce s-a lăat întunericul, toţi cei de faţă au putut să vadă că Arn nu era cine ştie ce bărbat. Toată seara n-a băut decât doi ţapi de bere şi când a mâncat carnea de la porcul acela frumos s-a purtat cu fineţe, ca o muieruşcă. Făcuse tot posibilul să intre în rând cu lumea, dar îi era greu să urmărească discuţiile, iar la glume era încă şi mai încet. Părea să nu fi moştenit nimic din mintea vicleană şi din limba isteaţă a mamei lui.

Şi cum beţia slobozeşte mintea şi limba, gândurile lui Magnus continuară să bată câmpii şi se trezi întrebându-se dacă Arn se putea să fi luat parte la lucrurile acelea dezgustătoare, aşa cum se spunea că se petrec adeseori între călugări şi, drept urmare, să fi devenit ca o femeie. Mulţi oameni, deşi poate lipsiţi de frica lui Dumnezeu sau cel puţin slabi în credinţa lor, spuneau poveşti despre nişte păcate de nerostit care se petreceau între călugări.

Magnus încercă să-şi folosească mintea lui mai degrabă înceţoşată ca să hotărască dacă Arn părea să se simtă mai bine în compania femeilor şi astfel să se înţeleagă că adoptase obiceiurile revoltătoare ale călugărilor, sau dacă faptul că se înţelegea mai bine cu femeile ar fi însemnat exact opusul.

Josnicie, gândi el la început. Din cauza faptului că aceşti bărbaţi decăzuţi erau ca femeile, de aceea se simţeau mai bine între femei.

Apoi se corectă. Nu, era invers. Dacă un bărbat s-ar fi dedat altor lucruri dezgustătoare, de pildă, să se împreuneze cu vitele, n-ar fi în căutarea altor vite, deşi ar încerca să ţină lucrul acesta secret dacă ar fi putut? Era destul de limpede că erau mulţi tineri flăcăi printre robii de la Arnäs, dar pentru că toată lumea era cu ochii în patru pe fiul acesta moale, şi cea mai mică încercare de a se apropia prea mult de vreunul dintre tinerii robi ar fi provocat o furtună de bârfe atât de mare încât familia stăpânului n-avea cum să n-audă nimic despre asta.

Nu, se părea că nu e muieruşcă pentru bărbaţi. Asta ar fi fost ruşinea cea mai mare care ar fi putut să se abată asupra casei tatălui său şi asupra întregului său neam. Singura cale de scăpare ar fi fost să-l ucidă de îndată şi să redea cinstea casei.

Magnus răcni deodată la robii înspăimântaţi ai casei să-i mai aducă bere, iar aceştia se supuseră în tăcere şi cu iuţeala vântului.

Trecând peste gândurile dintâi după un alt ţap de bere, dintr-o dată Magnus deveni copleşit de emoţii şi izbucni în lacrimi. Cum a putut să gândească neghiobiile acestea despre propriul său fiu, Arn, băiatul lui şi lumina ochilor scumpei lui Sigrid? Ce Dumnezeu din ceruri voise să însemne asta? Mai întâi Arn a trebuit să fie încredinţat Domnului. Aici nu încap îndoieli, toate semnele erau la fel de limpezi ca lumina zilei şi nimeni nu le putea pune la îndoială înţelesul. Dacă Arn ar fi încercat să rămână un om al lui Dumnezeu pentru tot restul zilelor lui, totul ar fi fost bine. Magnus nu era de acord cu cei care negau importanţa lucrurilor bune pe care călugării le aduseseră în Västra Götaland. Nu, nu, dimpotrivă, el le-ar fi spus tuturor celor care voiau să asculte că multe dintre cele care fuseseră făcute la Arnäs au fost învăţate de la călugări.

Se părea că lucrurile o luaseră pe un făgaş greşit când Arn fusese lăsat de capul lui. În loc să rămână cu călugării şi să facă lucruri bune, se întorsese acasă pe jumătate bărbat şi pe jumătate femeie. Unde era înţelesul din asta? Vorba aceea despre căile Domnului care erau ascunse era destul de adevărată.

Cel mai rău lucru era că flăcăul insistase să lucreze ca un rob. Deja după câteva zile la Arnäs, prezenţa lui Arn însemnase o grămadă de săpături şi de ziduri ridicate şi de lovituri cu ciocanul peste tot. Nu s-a schimbat nimic în bine după ce Magnus a încercat să-i spună că nu era nevoie să trudească aşa. În perioada aceea a anului aveau la îndemână o mulţime de robi. După aceea Arn şi-a pierdut controlul de tot şi a început să se avânte de la un lucru la altul. La ce putea să ducă asta nu ştia nimeni.

Arn adusese cu sine şi o schimbare în bine, totuşi. Potcovise toţi caii din bătătură după ce făcuse un nou fel de potcoave în fierărie. Avea o caia care ieşea în afară în partea din faţă a copitei calului care împiedica potcoava să cadă. Fără îndoială, munca potcovarului se îmbunătăţise. Magnus îi întrebă şi pe oşteni şi pe robii din fierărie şi toţi erau de acord.

În sine, acesta era un lucru bun. Orice îmbunătăţire era binevenită la Arnäs – Eskil şi Magnus împărtăşeau această părere. Partea dureroasă era ca fiul stăpânului casei să fie văzut lucrând în fum şi cenuşă de parcă ar fi fost un rob. Indiferent ce credea lumea, în rugăciunile de seară Arn avea obiceiul să mulţumească Domnului pentru munca binecuvântată de peste zi. Cel puţin acum zicea rugăciunile pentru gospodărie în limba care trebuie.

Eskil era mai puţin preocupat de toate acesta decât tatăl său şi susţinea că nici o cunoştinţă nu trebuia condamnată. În al doilea rând, acestea erau deprinderi manuale care puteau fi învăţate şi de alţii, iar Arn era limpede că învăţase multe noutăţi de la călugări. Dacă Arn i-ar fi învăţat pe robi cum să facă lucrurile, atunci, cu timpul, ei ar fi putut să preia munca de la el. Progresul era în avantajul tuturor.

Aşa că Magnus se linişti la gândul că poate deprinderile călugăreşti ale lui Arn ar putea fi în folosul Arnäsului, făcând-o să devină mai puternică şi mai bogată. Totuşi trăgea nădejde de la tot ce era sfânt că robii aveau să înveţe repede de la Arn, astfel încât să nu aducă dezonoare neamului său făcând munca de jos toată viaţa.

Un lucru bun, gândi Magnus în timp ce berea îl făcea mai sentimental, era că Arn părea să se înţeleagă foarte bine cu mama lui vitregă, Erika Joarsdotter. Magnus, care nu pusese niciodată piciorul în cuhnii, avea puţine idei despre ceea ce soţia lui, Erika, şi Arn puneau la cale acolo, dar Erika părea destul de bucuroasă. Şi apoi era bine pentru Erika să găsească măcar un om dintre cei de-ai casei de la Arnäs care să se poarte frumos cu ea. Eskil fusese de la început împotriva mamei lui vitrege şi nici Magnus nu se omora prea mult după ea, deşi, bineînţeles, o lăsase grea de câteva ori. Însă îi trebuiseră trei încercări ca să-i facă un fiu. Magnus jurase că fiul lui nu va avea voie nici să se apropie de călugări, ci va fi crescut încă din copilărie printre oşteni.

Era limpede pentru toată lumea că Erika e beteagă. Deşi avea o înfăţişare plăcută, de îndată ce deschidea gura îşi dădeau toţi seama că avea cerul gurii spart. Vorbele pe care le scotea îi ieşeau mai degrabă pe nas decât pe gură, iar cei mai bădărani izbucneau în râs din prima clipă când o auzeau. Erika nu îndrăznise să scoată niciodată vreo vorbă când erau străini de faţă. Avea limba aproape legată la petrecerile de familie la care veneau oaspeţi şi se îngrijea mai mult ca femeile să aibă cele de trebuinţă. Lui Magnus soţia îi era o povară şi deseori se gândea cu dor la viaţa alături de Sigrid. Ea fusese omul cel mai apropiat lui din toată lumea, deşi acest lucru nu putea să-l recunoască decât în faţa lui şi a Domnului.

Dar nu putea să nu ţină seama că Erika era nepoata unui rege, că îi curgea prin vine sânge regesc, iar prin fiul şi prin cele două fete cărora le dăduse naştere curgea de două ori mai mult sânge regesc.

Un înger venise la Arnäs. Tot ceea ce atingea el devenea mai bun şi mai frumos. Era singurul om care vorbise vreodată cu Erika Joarsdotter de parcă mintea ei era la fel de bună ca a tuturor celorlalţi. Niciodată nu-l auzise spunând că vorba ei era greu de urmărit. În schimb îşi cerea iertare de la ea, spunând că limba copilăriei lui îi revenea greu în minte, pentru că vorbise daneză în cea mai mare parte a tinereţii lui. Spre deosebire de fratele lui mai mare, Eskil, el nici măcar o singură dată nu lăsase să se înţeleagă că ea ar fi o străină pusă în locul mamei lui.

Când abia se crăpa de zi şi toţi bărbaţii încă dormeau după petrecerea de bun venit dată în cinstea lui, Arn coborâse în cuhnii, treaz şi curat. Erika şi robii ei abia începuseră truda unei noi zile. Cu blândeţe şi alegându-şi vorbele cu grijă, o întrebă care sunt îndatoririle de care era ea răspunzătoare ca stăpână a casei.

Trecură prin cămări şi prin cuhnii. După întrebările pe care le pusese Arn, Erika îşi dăduse seama că ştia mai multe decât un om obişnuit despre cum se atârnă, cum se afumă şi cum se pune carnea la păstrare, cât şi despre felul cum se pune la păstrare şi cum se găteşte peştele. Şi la fel de adevărat era că nu se ruşina câtuşi de puţin de cunoştinţele lui.

Fără multă zăbavă lucrurile au început să se schimbe. Deşi Arn avea grijă să o lase şi pe Erika să participe când se hotăra ceva, făcea asta oferindu-i braţul şi ducând-o să vadă ce gândise el, explicându-i tot timpul ce se putea face pe loc şi ce putea să ia mai multă vreme.

Arnäs era de fapt un adevărat sat, cu apă curgând pe două laturi. Castelul fortificat, cu un cerc de ziduri înalte, era aşezat în capătul cel mai îndepărtat al satului lipit de lacul Vänern. Cele două pârâie curgeau în nişte canale înguste care formau împreună un şanţ de fortificare. Gunoaiele de la tăbăcării şi de la latrine, de la măcelărie şi de la făcut bere erau toate aruncate în cele două cursuri de apă. După părerea lui Arn, mizeria aceasta îi îmbolnăvea pe robi şi, mai ales, pe copiii lor. Cei mici aveau ochii înroşiţi, bube rele pe piele şi le curgeau nasurile şi gurile. De fapt, mulţi dintre ei mureau chiar şi după ce reuşeau să treacă de săptămânile mai grele de după naştere.

Mulţumită lui Arn, metoda de îndepărtat gunoiul avea să se schimbe. Dacă gunoaiele erau aruncate numai în pârâul dinspre răsărit de Arnäs, cel dinspre apus putea fi păstrat fără gunoaie şi perfect curat. Arn i-a arătat Erikăi ce trebuia să se facă desenându-i pe nisip şi ducând-o acolo să vadă cu ochii ei. A arătat cu degetul şi a descris felul cum un fir de apă curată putea fi adus prin cuhnii şi de acolo în apa cu gunoi. Astfel, apa curată, numai bună pentru gătit, ar fi ajuns direct acolo, înăuntrul cuhniilor. De asemenea, ar fi fost o idee bună să fie îmbunătăţite şi casele aşezându-se pe jos dale din piatră prinse cu mortar pe deasupra podelelor din pământ bătut, aşezate cu puţină înclinare, ca să fie mai uşor de împins apa în scurgerile care aveau să fie construite.

Astfel de schimbări nu puteau fi făcute pe loc. Le-a luat mult mai puţin timp să facă straturi de grădină printre cuhnii. Arn a îndepărtat la început gunoaiele puse grămadă printre adăposturile robilor. A cărat căruţe întregi acolo unde plănuia să facă grădinile, le-a împrăştiat pe jos să le îngroape cu arătura sau să le ardă făcând îngrăşământ pentru straturi. De fiecare dată s-a îngrijit ca Erika să fie cea care lua hotărârile şi dădea poruncile, ca să fie limpede că stăpâna casei era cea care conducea totul.

Cea mai grea treabă a fost să îndepărteze scârna oamenilor. Potrivit lui Arn, era la fel de bună ca şi balega de la animale dacă ar fi împrăştiat-o pe pământ, dar mult mai periculoasă dacă ar fi pătruns în apă sau în mâncare decât cea de la animale. Acum, în loc ca fiecare rob să-şi deşarte maţele unde voia, toţi trebuiau să folosească gropile latrinelor unde pusese scânduri pe care să se poată sta. Oricine era prins că-şi făcea nevoile în altă parte trebuia să fie pedepsit.

Robii au mârâit din cauza schimbărilor, dar când a auzit Erika Joarsdotter, pe loc a devenit o stăpână aspră. Nu-i luase multă vreme să-şi pună încrederea în Arn mai mult decât în oricine altcineva.

Petrecuse cinci ani ca novice într-o mănăstire de maici înainte ca tatăl ei să o ia de acolo şi s-o mărite. Ştia deja destul de multe dintre lucrurile pe care i le descria Arn. Şi ei i se spusese că viaţa dincolo de zidurile mănăstirii avea alte legi date de Dumnezeu şi că viaţa din mănăstire era un fel mai bun de trai. Înăuntru trebuia să fie mai curat decât afară, deoarece curăţenia avea o însemnătate spirituală. Trebuise să vină Arn ca să-i deschidă ochii şi să o facă să vadă că aceleaşi bune rânduieli puteau fi puse la lucru şi în viaţa de zi cu zi de afară. Roşea puţin când îşi amintea că-l întâmpinase pe Arn cu câteva fraze în latină pe care le pregătise cu grijă, de parcă latina ar fi putut cumva să-i ascundă neajunsul şi să facă glasul ei urât să sune mai bine. Singurul rezultat fusese acela că Arn îi răspunsese în propoziţii lungi şi fericite din care ea reuşise să priceapă mai puţin de jumătate, aşa că lucrul cel mai bun pe care putea să-l facă fusese să pretindă că urmăreşte conversaţia. De îndată ce-i descoperise încurcătura, Arn revenise la limba nordică obişnuită, dar numai după ce spusese apăsat, încât să audă toată lumea, că nu era frumos din partea lor să vorbească în latină de vreme ce erau singurii de la Arnäs care o înţelegeau şi puteau să se bucure de conversaţie.

Acum, că ajunsese să-l cunoască mai bine şi vorbea cu el în fiecare zi, ea se gândi că ar putea să-i aducă aminte de acea tărăşenie. Au râs de asta împreună, iar apoi el i-a spus că n-a fost nici pe departe la fel de comic ca atunci când l-a întâlnit el pe preotul de la Forshem. I se păruse normal să vorbească limba Bisericii cu un om al Domnului, aşa că îl întimpinase pe părinte politicos, se prezentase şi-l asigurase că era o bucurie pentru el să se întoarcă la biserica din copilăria lui şi tot aşa. Stăteau în capătul drumului către intrarea principală a bisericii, acolo unde oamenii puteau să-i audă, aşa că preotul încercase să folosească vorbe care semănau cu latina, dar care erau numai nerozii.

Arn îl imită:

– Pax vobiscum hummelidumdum, Pater Noster et Ave Maria currirurum hokuspokus, hensum et goosum per aspera ad astra.

Arn făcu totul să sune foarte amuzant şi izbucniră amândoi în râs. Continuă spunându-i cum stătuse el acolo prostit, dat peste cap de sarcina de a găsi cel mai politicos fel de a răspunde neroziilor preotului. Deîndată preotul spusese pe un ton plin de sine câtorva dintre cei care erau în apropiere că latina era chiar foarte dificilă pentru oamenii care nu se aplecaseră asupra ei. Apoi se scuzase şi cu un semn făcut hoţeşte din ochi către Arn se grăbise cu o treabă urgentă în capătul celălalt al curţii.

Deja îi umflase râsul atât de tare încât le dădeau lacrimile şi aveau nevoie de ceva să se sprijine, aşa că au căzut unul în braţele celuilalt. Apoi ea îi mângâie obrajii cu un gest matern. Acest lucru îl sperie puţin şi, stânjenit, se îndepărtă de ea şi îşi ceru iertare.

Una peste alta, viaţa de zi cu zi la Arnäs pentru Erika Joarsdotter devenise mult mai fericită de când venise Arn, iar treburile ei de stăpână a casei deveniseră mai uşor de suportat. Când se trezea dimineaţa se simţea mulţumită de viaţă într-un fel cum nu crezuse niciodată că va fi cu putinţă. Cei din casă recunoşteau că unele dintre noile feluri de mâncare servite erau foarte bune şi începuseră să o laude pentru asta şi acesta, de asemenea, era un lucru pe care nu-l auzise până atunci. Slănina afumată era cea mai îndrăgită dintre toate noutăţile.

Arn adusese o varietate destul de mare de cârnaţi şi de bucăţi de carne de porc afumată de la Varnhem şi, chiar dacă cele mai multe dintre acestea fuseseră mâncate la ospăţul de bun venit, când berea care cursese în valuri făcuse ca oamenii să nu mai ţină minte mare lucru despre mâncărurile călugăreşti, ea se hotărî să-l întrebe cum se prepară lucrurile acelea. Deîndată Arn s-a apucat să clădească o afumătoare din scânduri unse cu catran. Când termină, o încercă cu câteva bucăţi de carne de porc şi curând atât ea cât şi robii din casă puteau să afume carnea de porc la fel de bine ca la mănăstire.

Dar atunci Arn deja se apucase de altceva. Tot spunea că lemnul cu catran era destul de bun pentru ridicat lucruri simple precum afumătorile, dar că pentru celelalte lucruri potrivite bucătăriilor bune era nevoie de cărămizi. Apoi dispăru din calea ei şi se duse să clădească un cuptor de ars cărămizi. Lutul potrivit putea fi adus de pe malurile pârâului dinspre răsărit, din spatele tăbăcăriei, şi după câteva săptămâni Arn îşi învăţă robii să facă forme din lemn şi să modeleze lutul în cărămizi de aceeaşi mărime. Acestea puteau apoi să fie coapte cum se cocea pâinea, dar pentru mai mult timp şi la un foc mai mare aţâţat cu multă trudă din foale. În curând a început să se ridice o cămară din cărămidă lângă cuhnii, iar Arn o luă pe Erika de multe ori în jurul clădirii şi pe schelărie, descriindu-i cu însufleţire şi explicându-i ceea ce se putea face după ce puneau deoparte nişte gheaţă din lacul Vänern să răcorească pivniţele din cărămidă în timpul celor mai călduroase veri. La început ideea o făcu să râdă, pentru că oricine ştia că n-aveai de unde să iei gheaţă vara. Pentru prima dată simţi că îl doare ceea ce spunea ea. O vreme rămase în tăcere, stăpânindu-se să nu spună vorbe la mânie. Apoi îi explică, răbdător, ce metodă trebuia folosită şi că nu era nici o minune, ci un mod chibzuit de a pune la păstrare gheaţă pentru vară.

Erika Joarsdotter îi mulţumea lui Dumnezeu în fiecare seară în rugăciunile ei pentru că îi trimisese acest fiu risipitor. Chiar dacă nu era în fapt fiul ei, el o trata ca pe o mamă şi dăduse vieţii ei de la Arnäs o nouă lumină şi un nou înţeles. Ea nu îndrăznea să recunoască faţă de Dumnezeu că îl vedea pe Arn ca pe un adevărat înger care se hotărâse să vină la Arnäs.

Eskil nu se putea hotărî ce şi cum era cu fratele lui mai tânăr. Nu-şi putea da seama ce era de capul acestui băietan care apăruse în mijlocul bătăturii într-o bună zi călărind un cal ca o sperietoare de ciori. Era de parcă Arn se întorsese miraculos din morţi, la fel ca odinioară, când murise şi fusese adus înapoi de nu ştiu ce minune.

Primele lui sentimente fuseseră de dragoste frăţească. Nu era vreo amintire mai puternică pentru Eskil decât aceea când fusese despărţit de fratele lui într-o zi în faţa casei şi alergase după căruţa care-l ducea pe Arn până când se prăbuşise într-un şanţ şi rămăsese acolo plângând. Rămăsese uitându-se printre lacrimi şi praf cum era dus Arn departe pentru totdeauna, răpit de nu ştiu ce poruncă de la Dumnezeu.

Atunci când îşi îmbrăţişă fratele întors, stând în acelaşi loc în care se despărţiseră odinioară, se gândi mai întâi că Arn era foarte subţirel, aproape vlăguit. Apoi simţi strânsoarea apăsată ca de urs a braţelor fratelui său în jurul şalelor, atât de puternică încât îl lăsase aproape fără suflare. Fusese un moment de nespusă bucurie, fără îndoială.

Dar, la începutul ospăţului de bun venit, Eskil a început să se neliniştească din cauza fratelui său mai tânăr. Pentru început, părea cam slab de minte. Nu se alăturase veseliei ospăţului şi fusese chiar necioplit când împinsese din faţă mâncarea abia ciugulită. Şi apoi, sorbise din bere ca o femeie şi vorbea ciudat.

Nu trebui multă vreme până când neliniştea simţită de tatăl şi de fratele lui mai mare să ducă la o îndepărtare a tuturor faţă de Arn. Nici el, la rândul lui, nu putuse să nu observe lipsa lor de încredere şi se îndepărtase şi el de ei. În schimb, căuta compania femeilor din casă şi pe cea a robilor. Oştenii au fost primii care au început să se strâmbe, să-şi dea ochii peste cap şi să-şi împreuneze mâinile ca pentru rugăciune în urma lui Arn. Primul impuls al lui Eskil fusese să-i ocărască aspru, dar nu reuşise să facă aşa ceva pentru că – şi trebuia să recunoască asta – şi lui îi venea uneori să râdă de Arn.

Tatăl lor în curând refuză aproape de tot să mai vorbească atunci când venea vorba despre Arn. Dar exista un lucru asupra căruia Magnus şi Eskil erau de acord, şi anume că deocamdată trebuie să-l lase pe Arn să-şi vadă de treburile lui femeieşti şi de robi şi poate mâi târziu aveau să îl lămurească să-şi petreacă timpul într-un fel mai potrivit.

Între timp fiecare îşi vedea de treaba lui. Magnus şi Eskil nu s-au ostenit niciodată să-şi mai bată capul să vadă ce mai punea la cale Arn cu robii şi prin cuhniile din partea de miazăzi a Arnäsului, acolo unde ei rareori ajungeau.

Dar Eskil nu putea să nu observe că apăruseră soiuri noi de carne pe masă, iar, din punctul lui de vedere, cea mai bună treabă era slănina afumată. Nu era tare, uscată şi sărată cum era mâncarea pusă pentru iarnă, ci moale şi suculentă şi atât de bună încât îi lăsa gura apă numai când se gândea la ea. Era, de asemenea, lesne de observat şi felul cum se schimbase Erika. Începuse să vorbească tare şi cu încredere, fără să-i pese de zgomotele urâte pe care le făcea, şi râdea şi chicotea întruna la masă când răspundea la întrebările despre felurile noi de mâncare pe care începuse să le servească la prânz şi la cină.

Lui Eskil îi plăceau schimbările şi înţelese acum că în privinţa aceasta el era mai apropiat de mama lui, Sigrid, decât de tatăl lui. Schimbările, dacă erau în bine, ajutau la făcutul averii. Dacă nu erau bune, nu era mare lucru să le schimbi la loc. Aşa vedea el lucrurile şi aşa aveau să se facă treburile de acum încolo la Arnäs.

Din acest motiv Eskil nu putea răbda să rămână neştiutor şi în cele din urmă îl rugă pe Arn să-i arate şi lui despre ce era vorba. Arn păru cât se poate de încântat când îi auzi dorinţa. Voia să sară imediat de la masă şi să îl ducă pe fratele lui mai mare să îi arate ce şi cum.

Ceea ce a văzut Eskil peste tot pe unde a ajuns l-a făcut să-şi schimbe complet părerea. Arn numai slab de minte nu era. Ştia exact ce face.

Lângă adăposturile robilor, totul părea altfel pentru că tot gunoiul fusese cărat de acolo, aşa cum se goleau pe timpul iernii staulele vitelor. Acum puteai să te plimbi pe acolo fără să te uiţi cu grijă unde calci.

Eskil lăsă să-i scape o glumă pe care o regretă în curând, spunând că, desigur, arăta mult mai bine acum, dar care era folosul dacă robii trăiau mai ca oamenii?

Deîndată Arn începu un discurs serios despre felul cum curăţenia făcea ca robii să fie mai sănătoşi, la fel şi copii lor, aşa că mai mulţi dintre ei aveau să supravieţuiască. În plus, robii sănătoşi erau de mai mult folos decât cei bolnăvicioşi, la fel cum cei care erau în viaţă erau mai buni decât cei morţi. Şi apoi, molimele puteau să se răspândească de la robii bolnavi la ceilalţi oameni, aşa că, prin urmare, curăţenia era un lucru bun pentru toată lumea. Apoi lămuri ce planuri avea pentru cele două pâraie, unul să le dea apă curată, iar celălalt să poarte gunoiul şi pentru latrinele care trebuiau să înlocuiască felul în care toată lumea îşi făcea nevoile unde le tuna şi cum mizeria din latrină putea fi folosită ca îngrăşământ şi să facă un bine în loc să împrăştie molime.

Argumentele serioase ale lui Arn, mai ales în privinţa lucrurilor urâte, aşa cum era scârna robilor, îi lăsară o impresie destul de încâlcită lui Eskil. Pe de o parte, erau comice, ca orice glumă, dar pe de altă parte ideile erau de bună seamă folositoare. Se câştiga mult cu muncă puţină şi fără să se cheltuiască nici un pic de argint.

Când au ajuns la cuhnii şi Arn i-a arătat cum gunoiul şi bălegarul erau transformate în nişte straturi unde voia să cultive ceapă şi praz şi alte legume pe care Eskil nu le ştia, iar când au intrat în cuhnii şi i s-a arătat lui Eskil cum le podeau cu bucăţi de lut ars, mai întâi nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Da, totul arăta bine, dar la ce bun era să pierzi vreme să faci mai frumos un loc unde lucrau femeile şi robii? Atunci Arn a zâmbit pentru prima dată şi a fost de parcă apăruse vremea frumoasă dindărătul norilor lui întunecaţi de seriozitate. Continuă să-i explice că nu era vorba să facă locul de lucru al robilor mai frumos la privit, ci că aşa se făcea mâncarea mai curată şi mai bună, un lucru din care aveau cu siguranţă toţi de câştigat, nu?

Eskil cercetă noua afumătoare şi înţelese cum erau tratate slănina şi celelalte cărnuri. Apoi a fost dus să vadă cămara făcută din cărămidă, care era ceva cu totul nou, unde se ţinea mâncarea în beznă şi răcorită cu gheaţă, chiar cu gheaţă în mijlocul verii. Era deja atât de impresionat încât aproape-i dădeau lacrimile. Toate gândurile strâmbe pe care le avusese faţă de Arn se risipiseră şi era sigur că acesta era un om care le aducea cunoştinţe binecuvântate de la mănăstire. Poate că prostănacii lui oşteni nu aveau prea mult respect pentru acest lucru, dar Eskil era sigur că Arnäsul avea să facă mulţi paşi mari înainte. Dacă era să spună adevărul, nu se mai mişcase mare lucru de mulţi ani aici şi, cu toate că încă erau cu mult înaintea altor moşii, nu le strica puţin progres.

Eskil îl îmbrăţişă deodată pe Arn şi îl rugă să încerce să-l ierte pentru că nu pricepuse că era într-adevăr de acelaşi sânge cu el, şi la fel de stăpân pe mintea lui ca şi el. Arn trebui să-l liniştească, iar robii care treceau pe acolo şi se uitară cu ochi mari la cei doi bărbaţi care se îmbrăţişau.

Când Eskil băgă de seamă se puse în rânduială şi se uită chiorâş către robii care se făcură nevăzuţi deîndată. Îi spuse lui Arn că ar trebui să se retragă amândoi în cămara pentru socoteli ale moşiei şi să aibă o discuţie la un ţap de bere.

Arn se gândi mai întâi că mai era multă treabă de făcut şi că numai după ce se termina ziua de lucru putea să se simtă omul în largul lui şi să se bucure de roadele muncii de peste zi. Dar se răzgândi repede când îşi dădu seama că nu poate să aplice regulile vechii sale vieţi când venea vorba despre relaţia cu fratele lui. Aceasta era, la urma urmei, recunoaşterea pe care o sperase şi pentru care se rugase, când era îndurerat din cauza răcelii şi neîncrederii tatălui şi fratelui său. Tot sperase ca ei să ajungă să înţeleagă şi să aprecieze ceea ce încerca el să facă. Aşa că n-avea cum să fie un păcat să bea bere cu fratele lui, chiar dacă era în toiul amiezii.

Magnus încercă să se gândească la o scuză pentru Arn ca să nu-l ia pe băiat cu el în următoarea călătorie în Norvegia. Magnus trebuia să ajungă acolo pentru nişte târguieli încâlcite cu rudele sale în privinţa unei moşteniri. Uneori i se părea destul de stingheritor să-l ia cu el şi pe Eskil, de vreme ce a fi un oaspete într-o casă norvegiană însemna un risc permanent ca ospeţele să se transforme în tot felul de întreceri cu armele. Cei care nu erau iuţi pe picioare şi sprinteni la mânuit armele sau nu erau destul de bătrâni să poată refuza jocurile celor tineri riscau să fie răniţi grav de mâinile norvegienilor.

Totuşi îl voia pe Eskil alături de el pentru târguielile neobişnuite şi dificile şi, chiar şi după multă bere, Eskil reuşea să stăpânească foarte bine socotelile, fiind capabil să socotească în minte preţul la tot felul de lucruri şi să transforme în argint rezultatul. Cei doi bărbaţi vorbiseră deja amănunţit despre această treabă şi hotărâseră că lucrul cel mai înţelept ar fi fost să vândă moştenirea norvegiană, chiar dacă le-ar face inimă rea multora dintre rubedenii. În general era la fel şi în Västra Götaland ca în Norvegia, şi anume că onoarea unui bărbat era cel mai bine servită dacă moştenirile erau păstrate în familie şi nu îngăduiau să ajungă în stăpânirea altor neamuri.

Dar nu aveau mult de câştigat stăpânind o moşie pe malurile marelui fiord Oslo dacă nu avea să fie şi casa stăpânului. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi fost cu totul altceva, pentru că acel fiord nu îngheţa deloc tot anul, iar posibilităţile de negoţ erau mai bune decât pe lacul Vänern.

Majoritatea ar fi ales să pună un rob eliberat sau o rubedenie norvegiană acolo să aibă grijă de arendaş, dar Magnus şi Eskil au fost de acord că astfel ar fi ajuns numai să aibă ceva, dar fără să şi câştige. N-aveau cum să facă vreo rubedenie norvegiană răspunzătoare pentru o arendare bună şi ei trebuiau să fie aceia care să plătească pentru a-şi putea păstra avutul.

O vânzare ar fi însemnat să elibereze o bună sumă de argint care putea fi folosită la ceva mult mai bun. Acum trebuiau să se mai gândească şi la Arn, şi era foarte important să caute vreo investiţie şi pentru el, să aibă pe viitor ce să moştenească. Erau multe păreri. Ar fi putut să cumpere noi pământuri aproape de Arnäs sau la miazăzi de Skara, la hotar cu neamul lui Erik sau – de ce nu? – de la neamul Pål din Husaby. Cu siguranţă că oricare dintre aceste locuri ar fi o alegere mai bună pentru Arn decât să-l trimită pe mâna săbierilor norvegieni.

Dar cum să facă să nu-l ia şi pe el în Norvegia fără să-i rănească sentimentele? S-a ivit o soluţie simplă. Toamna, cam pe vremea aceea, robul Svarte şi fiul lui Kol petreceau foarte mult timp vânând cerbi şi căprioare. În anul acela deja aduseseră acasă tolbele pline. Arn şi Erika munciseră din greu la noua afumătoare pentru că Arn insistase că vânatul are gust mai bun dacă e afumat decât pus la saramură sau uscat.

În timp ce se făceau pregătirile pentru călătoria spre Norvegia, Magnus îşi călcă pe inimă să poarte o discuţie dificilă cu Arn. Apoi Arn veni el însuşi ca să-i pună o întrebare de mare folos. Putea să îi însoţească pe Svarte şi pe Kol la vânătoare ca să înveţe câte ceva din deprinderile lor?

Acest lucru îi făcu plăcere lui Magnus din două motive. Scăpa de nevoia de a se chinui dându-i explicaţii despre rubedeniile lor norvegiene şi despre bărbăţia lor când venea vorba despre mânuirea armelor şi a ulcelelor cu bere. De asemenea, pentru că era prima dată când Arn arătase interes pentru o activitate demnă de un stăpân. Un bun vânător era întotdeauna demn de respect, chiar şi dacă era numai un rob.

Nu că Magnus ar fi avut prea mare nădejde că Arn ar putea deprinde prea multe din arta bărbătească şi grea a vânătorii, dat fiind că el era, de bine de rău, pe jumătate călugăr.

Svarte ar fi fost şi el de acord cu judecata aceasta, dacă s-ar fi ostenit cineva să-l întrebe. Dar el trebuia să se supună. De îndată ce auzi că al doilea fiu, o altă jumătate de bărbat, urma să vină cu el, nu mai avea nici o îndoială ce avea să se petreacă. O dată, cu vreo două toamne în urmă, trebuise să facă acelaşi lucru şi cu Eskil, cel mai mare dintre fiii stăpânului. Atunci nu era gras cât un butoi, dar chiar şi aşa avusese greutăţi să reziste de la un capăt la altul. Desigur că nici nu reuşiseră să prindă mare lucru. Să ai cu tine pe unul dintre fiii stăpânului însemna doar că ei încercau să ia toate hotărârile, cu toate că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu vânătoarea.

Svarte îi auzise pe ceilalţi robi vorbind despre Arn. Spuneau că e un om care îşi cunoştea treburile lui şi care putea să facă lucruri pe care mulţi dintre cei de-ai casei nu le puteau. Şi că părea un om bun, că nu-şi ridicase niciodată mâna asupra cuiva, niciodată nu pusese să fie careva biciuit şi nici nu le vorbea urât.

Svarte avea părerea lui despre blândeţea asta. Socotea că avea mai multe de a face cu acea credinţă ciudată a familiei decât cu lucrul celălalt despre care flecăreau oştenii şi alţii. Era un lucru ştiut că zeii în care credeau cei de-ai casei erau foarte suciţi. Aceşti zei ai lor – şi erau cel puţin trei, ca să nu mai fie pomeniţi şi ceilalţi care erau pe jumătate zei – dădeau întotdeauna pedepse fără motiv şi adesea pentru lucruri care se găseau numai în mintea omului. De parcă zeii puteau să ştie ce e în capul omului! Şi de ce să se ostenească dând pedepse ca să le ţină mintea trează, chiar dacă aflau despre ce era vorba?

Acest Arn era un om de care Svarte îşi amintea de când era copil. Băiatul era acela care se urcase pe turnul de veghe ca să prindă un corb şi căzuse, dar, pentru că aşa fusese norocul lui, scăpase pentru că nimerise pe un troian mare de zăpadă. Fireşte că băiatul îşi pierduse răsuflarea pentru o vreme înainte să-şi revină, dar între timp cei ai casei se rugaseră şi imploraseră făgăduind tot ce se putea şi ce nu se putea. Rezultatul fusese că-l trimiseseră pe băiat de acasă ca să se pedepsească pe ei sau, poate, ca să-l pedepsească pe micuţ. În orice caz, era dincolo de puterea lui de a pricepe.

Dar acum pedeapsa se pare că luase sfârşit. Băiatul se întorsese acasă, dar crescuse cu totul deosebit de ceilalţi. Svarte îl urmărise pe Arn cum lucra în fierărie şi fu silit să recunoască cu obidă – pentru că el era cunoscut ca fiind cel mai bun fierar de la Arnäs – că la mânuit ciocanul şi nicovala nu mai erau multe lucruri pe care putea să i le arate. Mai degrabă era invers, dacă era să spună adevărul, şi acesta era un lucru pe care Svarte cu greu voia să-l recunoască.

Când se pregăteau să pornească, Svarte băgă de seamă că Arn alegea dintre arcuri şi le încerca, până şi pe cel mai greu, întinzându-le fără vreun efort vădit. Acest lucru îi spunea lui Svarte că flăcăul cu siguranţă nu era străin de arma asta. De îndată ce Arn găsi arcul pe care-l voia, se duse şi alese exact săgeţile potrivite pentru acesta. Svarte avea doar o idee ştearsă despre ceea ce făceau oamenii în ograda lui Hristos cel Alb, dar faptul că trăgeau cu arcul nu se potrivea deloc cu glumele care umblau printre robi. Când îşi încărcară caii şi puseră şeile pe ei, Kol încercă să-i spună lui Arn că, fiind fiul stăpânului, el poate, desigur, să îşi aleagă ce cal vrea. Erau destui care să reziste mai acătării la o zi de călărie decât creatura aceea călugărească, ce nu părea să ridice capul prea mult de jos. Arn râse când auzi una ca asta, deşi într-un fel plăcut şi zise că de îndată ce ieşeau la o pajişte mai deschisă o să le arate el ce fel de cal are.

Svarte nu era nici mai bun, nici mai slab în privinţa cailor decât ceilalţi. Era şeful celor care munceau pământul de la Arnäs şi călărea la fel de bine ca toţi ceilalţi care aveau pe mână cai în fiecare zi, dar trebui să recunoască faptul că nu putea călări ca Arn. Svarte şi Kol nu mai văzuseră pe cineva călărind precum Arn, de cum se îndepărtară puţin de Arnäs. Când calul acela subţire ca fusul începu să se mişte cu Arn pe spinare, era atât de puternic şi de iute încât le veni în minte Sleipner, calul lui Odin.

De îndată ce ajunseră în pădurea de stejari de pe dealurile din Kinnekulle de lângă Husaby, se dovedi că Arn era tot fără nici un folos ca vânător cum era şi fratele lui, Eskil. Marea deosebire era că Arn îşi dădea seama imediat că făcea greşeli, îşi cerea iertare şi punea multe întrebări despre felul cum trebuia să fie făcute lucrurile.

De pildă, prima oară când ajunseră aproape de un cârd de căprioare care se odihneau într-un luminiş. Intrară în poiană mergând împotriva vântului şi se apropiară de ele. Era uscat pe jos, iar vântul foşnea frunzele destul cât să distragă atenţia căprioarelor. N-ar fi trebuit să apară nici o oprelişte care să-i împiedice să ajungă într-un loc de unde puteau trage, chiar dacă era o zi însorită. Svarte şi Kol zăriseră animalele înaintea lui Arn, iar când le văzu şi el, începu să vorbească tare ca să le spună. Căprioarele aveau urechi la fel de bune ca ale lui Svarte sau ale lui Kol. De cum îl auziră pe Arn, se ridicară şi o luară la goană în salturi mari.

La foc, seara, Arn puse multe întrebări copilăreşti, iar Svarte şi Kol îi răspunseră cu răbdare, fără să arate ce simţeau de fapt faţă de o astfel de neştiinţă. Da, trebuie să te apropii împotriva vântului, altfel porcii mistreţi, căprioarele sau orice fel de animal, de fapt, simt că se apropie cineva de ele. Da, pot să audă un om uşor de la o bătaie de săgeată distanţă dacă e o zi liniştită şi nu e prea mult vânt. În alte zile poate să fie de la o jumătate de bătaie de săgeată. În timp ce stăteau acolo, lângă foc, şi cei doi robi îi răspundeau politicos la întrebări, se auzi un muget înspăimântător de prin pădurea din apropiere. Speriat, Arn sări în picioare, puse mâna pe arc şi pe săgeţi şi se întoarse cu ochii mari spre Svarte şi la Kol, care rămăseseră liniştiţi lângă foc şi zâmbeau. Când Arn îşi dădu seama că ei nu erau speriaţi, se aşeză din nou jos şi se uită întrebător către cei doi.

Svarte explică faptul că oamenii care nu se pricepeau dădeau mugetului acela multe nume – strigătul de luptă al regelui muntelui poate, sau spuneau că e urletul unui spiriduş care voia să se răzbune pe neamul omenesc. Nu că n-ar fi fost creaturi rele de soiul acela prin preajmă, dar acesta era un cerb bătrân care mai avea ceva dorinţă în trup. Îi speria de moarte pe unii, dar pentru vânători acesta era un sunet bun. Dacă urmăreai cerbii bătrâni care erau în rut după mugetele lor prin întuneric, mai ales toamna devreme, te duceau direct la turmele lor de căprioare cu pui. Apoi tot ce mai trebuia să facă vânătorul era să le culeagă şi să le trimită la cuhnii, acolo unde toate străchinile le aşteptau pregătite.

A doua zi dimineaţă, înainte să se crape de zi, porniră încetişor prin pădure ascultând cerbul acela bătrân. Era greu şi pentru Svarte sau Kol să se mişte fără prea mult zgomot, pentru că frigul nopţii înţepenise frunzele de stejar şi făcuse pojghiţă pe jos. Când mergea Arn se auzea de parcă mărşăluia o armată întreagă de soldaţi cu armurile pe ei.

Ajunseră la un luminiş cu un mic lac în mijloc, iar Svarte nu îndrăznea să se apropie mai mult. Vântul uşor sufla înspre ei – nici Svarte şi nici Kol nu s-ar fi apropiat din vreo altă direcţie. Lacul era înaintea lor în partea cealaltă a poienii, iar ceaţa se ridica groasă de pe luciul apei. În apropiere puteau să audă mugetele puternice de rut ale bătrânului cerb, dar nu puteau zări decât şters căprioarele şi iezii lor dincolo de ceaţa de pe lac. Vânătorii erau prea departe şi nu puteau face nimic. Dacă ar fi încercat să se strecoare în poiană ar fi fost descoperiţi de îndată. Tot ce puteau face era să stea toţi locului şi să spere.

După o vreme Arn întrebă şoptind foarte încet, aşa cum fusese învăţat, de ce nu trăgeau. Ceilalţi îi şoptiră înapoi că sunt prea departe căprioarele. Arn păru că nu-i vine să creadă ce aude şi le spuse că vrea să tragă el.

Svarte se gândi să dea din cap să îi spună ce credea el despre o prostie ca asta, dar n-o făcu pentru că era mai bine ca Arn să înveţe din greşelile lui. În schimb, îi repetă ce îi spusese şi cu o seară mai înainte la foc – în spatele umărului şi prin plămâni. O lovitură bună acolo înseamnă că nu mai pleca de pe loc căprioara. În spatele umărului, dar mai jos, în inimă, şi căprioara o s-o ia la goană de durere şi de frică, speriindu-le şi pe celelalte. O lovitură bună prin plămâni înseamnă că animalul va rămâne ţintuit şi poţi să tragi după altă căprioară imediat după aceea. Arn puse o săgeată pe coarda arcului, o ţinu la locul ei folosind un deget de la mâna lui stângă şi îşi făcu cruce cu cealaltă. Aşteptară.

După puţin timp, care, fără îndoială, trecuse mai greu pentru Arn decât pentru ceilalţi doi, apărură trei căprioare înaintea lor din ceaţă şi rămaseră acolo cu urechile ciulite. Se vedeau destul de bine. Arn îi atinse umărul lui Svarte uşor ca să se întoarcă spre el. Arn îl întrebă din ochi dacă poate să încerce, iar Svarte îi şopti la ureche să-i dea bătaie, dacă aşa vrea, dar că e prea departe. Arn dădu din cap să arate că a înţeles. Apoi îşi întinse arcul cât putu de mult, ochi cam la o lungime de braţ deasupra celei mai bine aşezate dintre căprioare şi slobozi săgeata.

Auziră săgeata atingându-şi ţinta şi văzură cum căprioara rămase pe loc, de parcă nu ştia că pătrunsese moartea în ea. Arn mai trase o dată. Iar apoi, repede, încă o dată. Apoi auziră cum căprioarele o luau la fugă.

Arn voia să o ia la goană prin ceaţă imediat să vadă ce s-a petrecut, dar Kol îl apucă de mânecă. Îşi dădu seama de îndată ce făcuse şi se nelinişti, dar Arn nu părea deloc supărat. Dădu din cap să arate că a înţeles că voiau să aştepte să se ridice soarele destul de mult încât să pună capăt dansului elfilor, adică ceţii de seară care poate înşela ochiul.

Svarte şi Kol se înfăşurară în mantiile lor, se întinseră pe jos la poalele unui copac şi se culcară. Arn se aşeză şi el alături, dar nu putea să adoarmă. Trăsese cât putea el de bine şi era sigur că îşi atinsese ţinta cu primele două săgeţi. Nu ştia clar ce se întâmplase cu a treia. Poate că-l luase valul şi se pripise. Inima îi bătuse atât de tare încât credea că i-o auzise şi căprioara.

După ce soarele împrăştie ceaţa, Svarte se scutură şi se ridică. Îşi trezi fiul şi porniră tustrei să vadă ce pot să găsească în iarba din poiană.

Căprioara în care Arn trăsese prima dată era moartă exact acolo unde o străpunsese săgeata. Săgeata îi trecuse prin amândoi plămânii şi ieşise pe partea cealaltă. De aceea căprioara rămăsese tot acolo. Nu simţise nici un fel de durere şi de aceea nu fugise.

Următoarea nu era aproape, dar Svarte şi Kol găsiseră urma de sânge. Kol zise că fusese lovită tot în plămâni şi că n-ar trebui să fie prea departe. Aveau să o găsească în curând. Înfipse o săgeată în locul de unde începea urma de sânge. El şi tatăl său mergeau încet, se aplecau şi se uitau pe jos acolo unde socoteau ei că fusese săgetat şi cel de-al treilea animal. Era nişte sânge pe un fir de iarbă, pe care-l răsuciră între degete şi-l mirosiră. Svarte spuse că şi căprioara aceasta era rănită de moarte, dar că nu murise pe loc. Era posibil să sufere de fierbinţeală şi să fi căzut la pământ la vreo două, trei bătăi de săgeată. N-avea nici un rost să plece după ea prea curând. Cel mai bun lucru pe care îl puteau face acum era să-şi ia caii şi să o lase să-şi dea sufletul în pace.

Când se întoarseră călare, tot ceea ce spuseseră Svarte şi Kol se dovedi adevărat. Cealaltă căprioară, în care intrase ultima săgeată a lui Arn, era moartă ceva mai încolo. Svarte îi arătă lui Arn poziţia săgeţii şi îi spuse că era puţin prea în spate. Când Arn păru ruşinat şi îşi ceru iertare că n-o trăsese bine, Svarte simţi că îi înfloreşte un zâmbet pe buze, dar nu-l arătă. Continuă să explice, cu seriozitate, că, deşi căprioara era chiar acolo unde trebuia când plecase săgeata din arc, ar fi putut cu uşurinţă să aibă vreme să facă un mic pas înainte în timp ce săgeata era în aer.

Spre seară porniră din nou după căprioare, dar fără izbândă. Svarte spuse că e din pricina lipsei vântului. De îndată ce vântul sufla mai slab şi era mai schimbător, animalele prindeau uşor mirosul de om, de oriunde s-ar fi apropiat ei.

Totuşi erau veseli când se lăsă întunericul şi cele trei căprioare atârnau înşiruite, cu maţele scoase, de o creangă groasă de stejar. Avuseseră o zi bună de vânătoare.

Lângă foc, Svarte şi Kol sacrificară inimile căprioarelor zeilor lor. Probabil gândeau că tânărul stăpân nu avea nici o idee despre ceea ce făceau, dacă stăteau cu spatele amândoi spre el. Kol plecă să caute crenguţe verzi de alun, le fixă deasupra focului şi puse pe ele bucăţi mici de ficat şi de rărunchi cu bucăţi dintr-o ceapă, pe care o adusese Svarte într-unul din săculeţii lui din piele. Cei doi au fost uimiţi văzând că Arn voia să mănânce şi el această mâncare grosolană, de robi. Nepăsător la treaba asta, Arn continuă să mănânce cu aceeaşi poftă ca şi ei. Mai ceru şi dădu deoparte bucăţile lui alese de porc sărat aduse anume pentru el. După aceea toţi se simţeau mai bine şi mai în largul lor între ei.

Când stăteau întinşi lângă foc înfăşuraţi în mantii ca să alunge frigul nopţii, Svarte îşi luă inima în dinţi şi întrebă dacă la mănăstirea lui Hristos cel Alb chiar îi învăţau să tragă cu arcul aşa cum trăgea Arn. Pe Arn, care îşi dăduse seama că reuşise să tragă foarte bine, îl bucură întrebarea. Se gândi că puţini avuseseră parte de binecuvântarea de a fi învăţaţi de fratele Guilbert, cel mai bun îndrumător, şi le spuse că probabil nu era un lucru obişnuit pentru călugări să tragă cu arcul prea mult, dar că el avusese foarte mult noroc cu fratele Guilbert. Svarte şi Kol râseră bine când auzind una ca asta, iar Kol zise că i-ar plăcea să-l întâlnească pe cel care îl învăţase pe Arn. Dar când Arn le răspunse vesel că acest lucru se putea face uşor dacă Svarte şi Kol ar fi de acord să fie botezaţi, cei doi robi deveniră destul de mohorâţi şi se uitară în tăcere către foc.

Încercând să-i liniştească şi să-i facă să uite gluma lui nepotrivită, Arn zise că, orice ar crede despre mănăstirile lui Hristos cel Alb, ar trebui să ţină minte că acolo toţi credeau că în lume nu există robi – că pe lume nici un om nu e mai bun decât altul. Tot ce obţinu Arn pentru strădania lui fu tăcerea. Se ţinu de subiectul acesta formulându-şi întrebarea cu grijă şi cu cele mai simple şi mai directe vorbe pe care le putea găsi. Îi întrebă cum se făcea că Svarte şi Kol erau încă robi, aşa cum erau şi pe când era el mic. Mulţi alţii fuseseră eliberaţi până acum, aşa că de ce nu avuseseră parte de asta şi Svarte împreună cu familia lui?

Svarte, cu multe pauze, îl lămuri că a fi sau nu eliberat depindea mult de treburile de zi cu zi. Cei care lucrau pământul aveau mai multe şanse să fie eliberaţi decât cei care vânau sau lucrau în atelierele de pe lângă casă. Lucrătorii pământului erau folosiţi să despădurească pământuri noi la Arnäs şi deveneau liberi dacă începeau să plătească arendă. Dacă vânau, fie pentru blănuri pe timpul iernii, fie pentru carne în toamnă, rodul muncii lor ajungea direct în cămările de la Arnäs. De aceea robii care vânau nu erau eliberaţi. Ei lucrau pentru stăpânii casei. La fel şi cei care se ocupau cu zidăria, cu fierăria şi cu multe altele. Ca şi cum ar fi spus mai mult decât se cuvenea şi ar fi fost grosolan, Svarte adăugă că nu se plângea de asta. Mai erau mulţi care aveau astfel de munci, precum tăietorii din păduri.

Arn se gândi la ceea ce-i spusese Svarte. Apoi le spuse că lui i se părea nedreaptă treaba asta. Dacă îi înţelesese bine, pieile de hermelină şi de jder pe care le aduceau ei acasă valorau la fel de mult, dacă nu şi mai mult decât ovăzul, napii sau grâul. Kol râse auzind una ca asta, aproape batjocoritor, şi, întrebat de ce, răspunse cu o oarecare amărăciune că nu prea se pot ţine robi dacă eşti drept cu ei. Svarte îl lovi peste picior pe sub pătura din piele de oaie să-l facă să-şi ţină gura.

Dar răspunsul grosolan al lui Kol nu-l supărase deloc pe Arn. Dimpotrivă, dădu din cap şi îşi ceru iertare, pentru că nu chibzuise bine ce a spus, iar Kol avea mare dreptate. Cât despre el, nu voia niciodată – şi nici nu va putea vreodată – să pretindă că are pe un alt om drept rob al său.

Discuţia după aceea s-a stins, pentru că nici Svarte, nici Kol nu păreau să mai aibă prea multe de spus. Arn rosti rugăciunea de seară în numele tuturor, se înfăşură în mantia şi în pieile lui într-un fel care arăta că mai dormise în viaţa lui afară şi se pregăti pentru somn. Se prefăcu că n-aude despre ce şuşoteau cei doi.

Svarte şi Kol nu-şi găseau locul să adoarmă. Stăteau unul lângă celălalt să se încălzească şi cugetau la acest neobişnuit stăpân cu zeii lui cu tot, care erau şi mai ciudaţi decât el.

Îngheţul nopţii îi trezi devreme, cu mult înaintea zorilor. La micul dejun mâncară supa pe care Kol o pusese la făcut de cu seară şi o lăsase peste noapte pe foc să rămână caldă. Svarte şi Kol făcură cu rândul să pună peste noapte lemne pe foc şi să mai adauge apă la supă, care era făcută din costiţe de căprioară şi multă ceapă. O mâncară cu nişte codri mari de pâine neagră şi curând căldura li se întoarse în trupuri.

Era o dimineaţă frumoasă. Încetişor, cu tolbele pline de vânat, trecură călare prin pădurile de stejari din Kinnekulle, cu tot pământul Arnäsului deschizându-li-se dinaintea ochilor. Mergeau către soarele care răsărea şi colora apa lacului Vänern mai întâi în argintiu şi apoi în auriu. Arn trase adânc aer proaspăt şi răcoros în piept. De la distanţă putea vedea ceva strălucind în soare pe acoperişul bisericii din Forshem şi încercă să-şi dea seama unde e Arnäsul, dar erau încă prea departe să se zărească.

Aproape tot dealul era acoperit cu pădure de stejar şi de fag, dar la poalele dealului era o întindere mare de câmpuri arate, argintate de îngheţ. Arn simţi că lumea nu mai fusese nicicând atât de frumoasă şi că Dumnezeu trebuie să fi creat aceste dealuri acoperite cu stejari şi aceste câmpuri într-o clipă foarte fericită. Se simţea atât de plin de bucurie încât începu să cânte, dar văzu cu coada ochiului că îi tulbura pe Svarte şi Kol, aşa că se opri de îndată. Se întreba dacă merita să rişte să-i întrebe de ce nu le pria cântatul lui – din cauza vreunei vrăji de-a Hristosului cel Alb care îi neliniştea, sau din vreo altă cauză? Dar se abţinu, pentru că înţelegea că trebuiau să înainteze câte puţin şi să ia în socoteală şi că minţile lor erau atât de legate de robia în care trăiau, încât gândul de a fi liberi părea mai degrabă să-i sperie decât să-i ispitească. Mergând înainte, soarele care acum răsărise dezgheţase pământul şi amuţise sunetul greu al copitelor de cai. Uriaşul luciu de apă al lacului Vänern începu să se preschimbe în albastru, dar ei coborau tot mai mult de pe deal, încât în curând n-aveau să mai vadă nimic din lac până ajungeau acasă.

Ajunseră la Arnäs pe la prânz şi fură întâmpinaţi cu strigăte foarte vesele. O vânătoare atât de scurtă şi totuşi se întorseseră acasă cu trei căprioare! Faptul că Arn fusese acela care trăsese cu arcul stârni o bucurie şi mai mare printre robii de casă care-şi ridicară uneltele sau ce mai aveau prin mâini şi le loveau între ele deasupra capetelor. În acelaşi timp scoteau nişte sunete ca un fel de cântec pe care robii le foloseau când voiau să-şi arate încântarea faţă de ceva anume. Arn nu putu să nu se bucure şi să nu se mândrească puţin, deşi se rugă deîndată la Sfântul Bernard să aibă grijă de el şi să-l ajute să nu cadă pradă primejdiei îngrozitoare a mulţumirii de sine. Au jupuit cu repeziciune şi au măcelărit căprioarele, iar pieile au fost duse la tăbăcărie. Acum nu mai erau la vânătoare, iar Arn nu mai era un novice, aşa că el hotărî fără modestie inutilă ce trebuia făcut cu carnea. După părerea lui, dacă Svarte şi Kol fuseseră aceia care-l învăţaseră despre urmele de sânge şi foşnetul paşilor prin pădurile îngheţate, atunci era normal să-i înveţe şi el cum să afume sau să atârne carnea.

Muşchii şi coastele au fost curăţate de zgârciuri şi de partea aţoasă şi trimise la afumătoare. Gâturile şi fleicile au fost puse deoparte la atârnat în noile cârlige din fier forjat din cămara de cărămidă. Porunci ca inimile, ficaţii, rărunchii şi vârfurile de la coaste să fie trimise acasă la Svarte şi Kol. Apoi o lăsă pe Erika să se ocupe de afumat după ce-i lăsă ei şi robilor ei de casă instrucţiuni despre felul cum pot fi păstrate pulpele şi muşchii pentru diferite perioade de timp şi cât trebuie să stea carnea de căprioare în comparaţie cu cea de vită. Când toate acestea fuseseră făcute, îi întrebă politicos pe Svarte şi pe Kol dacă acum n-ar fi bine să pornească spre locurile de vânătoare din nou. Puteau să ajungă acolo până la lăsarea serii şi ar fi pregătiţi să înceapă a doua zi de dimineaţă. Se uitară la el întrebători pentru o clipă, iar apoi încuviinţară dând din cap. Kol se duse să mai ia câteva piei de oaie şi nişte pâine proaspătă şi porniră din nou.

Pe drumul către Kinnekulle, Arn, cu grijă, încercă să afle dacă fusese prea aspru să nu-i lase pe cei doi să stea o noapte acasă în căldura paturilor înainte să se pornească din nou. Poate că ei nu erau la fel de nerăbdători ca el să mai vâneze? Răspunseră pe ocolite la încercările lui, iar Arn ajunse la concluzia că ei chiar nu se aşteptau să plece atât de curând. Presupuse că felul lor tăcut de a fi era rezultatul faptului că nu mai întâlniseră în viaţa lor pe cineva ca el, care voia răspunsuri curate şi care era cel mai bucuros când oamenii îi dădea ceea ce le ceruse. Totuşi îşi dădea seama că treburile nu puteau să se schimbe în grabă. Tot ce putea să facă era să le dea un exemplu bun, şi îşi făgădui să încerce. Să le dea porunci nu ar fi fost o cale mai scurtă spre mântuirea acestor două suflete.

Când ajunseră destul de sus pe dealurile din Kinnekulle, acolo unde pădurile de stejar erau mai dese, zăriră un cârd de mistreţi la ceva distanţă. Svarte, primul care-i văzuse, îşi struni calul din frâu şi arătă cu degetul. Arn trebui să se uite multă vreme înspre umbra copacilor până să-i vadă. Erau mult mai aproape decât se aştepta şi stăteau acolo destul de liniştiţi, cu râturile în aer, îndreptate spre călăreţi, atenţi şi gata s-o ia la goană, dar încercând mirosurile din aer să afle mai multe despre duşmani. Pe deal, mai sus de ei, pădurea era mai rară. Stejarii bătrâni aveau trunchiuri groase şi era uşor să călărească printre ei.

Arn îl struni pe Chimal să se apropie de armăsarul zdravăn al lui Svarte şi întrebă dacă n-ar trebui să tragă în mistreţi. Svarte se stăpâni şi răspunse cu grijă că dacă s-ar fi apropiat mai mult de cârd, animalele ar fugi. Arn nu se putu abţine să pară puţin nerăbdător şi zise că, da, înţelegea asta, dar cu siguranţă că aceşti mici porcuşori n-aveau cum să alerge mai repede decât un cal, nu? Întrebarea asta era atât de prostească încât Svarte trebui să se străduiască mult să rămână politicos. Oftă vădit înainte să răspundă şi apoi explică, pe un ton pe care l-ar fi folosit pentru un copil, cum că pe un teren drept un cal putea să fugă la fel de repede ca un porc, mai ales dacă ar fi fost un cal iute ca al lui Arn. Dar aici nu era teren drept, şi dacă avea să-i ajungă ce putea să facă? Ce să facă de acolo, de pe cal? La asta Arn zâmbi larg şi îşi scoase arcul de la spate, îl întinse uşor, de parcă n-ar fi fost unul dintre cele mai întinse de la Arnäs, scoase o mână de săgeţi din tolbă şi le luă în mâna în care ţinea arcul. Apoi scoase lucrurile pe care le avea legate de şaua calului şi i le întinse lui Svarte întrebând pe care dintre porci să-i săgeteze dacă reuşea să-i ajungă din urmă. Svarte reuşi să spună că ar trebui să tragă în cei mijlocii şi în cei mai mici.

Arn dădu din cap şi porni calm la trap către cârdul de mistreţi, de parcă aceştia urmau să stea acolo, aşteptând să-şi întâlnească moartea. Svarte şi Kol nu ziseră nimic, ci doar schimbară priviri amuzate şi ridicară din umeri.

În clipa când mistreţii îşi ridicară cozile în semn că venise momentul s-o ia la sănătoasa, calul lui Arn îşi luă avânt părând să zboare pe deasupra pământului din câteva salturi iuţi. Svarte şi Kol abia avură vreme să-l vadă cum trage prima săgeată stând în scări fără să se ţină de frâu. Văzură cum cade primul animal, înainte ca tropăitul copitelor să dispară între copacii foşnind în bătaia vântului. Auziră ţipătul unui alt porc şi apoi un altul.

Mai târziu, le luă lui Svarte şi lui Kol ceva vreme să-şi dea seama ce se petrecuse. N-avură nici o greutate să găsească primul porc, pentru că văzuseră încotro o apucase după ce fusese săgetat. Îl despicară şi-i scoaseră măruntaiele, dar după aceea le veni greu să-l facă pe stăpânul Arn să le spună cum şi unde îi lovise pe ceilalţi doi şi în ce direcţie fugiseră animalele. Fusese prea stârnit de plăcerea vânatului ca să-i mai dea prin cap să urmărească şi lucrurile acestea.

Totuşi, când se lăsă întunericul în jurul lor aveau trei porci atârnaţi în rânduială de o creangă de stejar. Încă o dată, era greu să dea drumul la vreo vorbă în jurul focului de tabără.

În cele din urmă Svarte rosti ceea ce aveau pe cuget, murmurând şi uitându-se în jos. Şi anume că nici o fiinţă omenească nu putea să călărească atât de repede şi să tragă cu arcul în acelaşi timp, mai ales prin pădure. Un astfel de lucru putea să fie făcut doar prin vrăjitorie.

Asta îl sperie pe Arn, pentru că el bănuia că vrăjitoria era un păcat la fel de vrednic de dispreţ şi printre păgâni aşa cum era pentru creştini. Se avântă să le explice pe îndelete că nu s-ar deda niciodată vrăjitoriei, pentru că ar fi fost un păcat foarte grav. După o vreme îşi dădu seama că robii tatălui său nu vedeau în nici un chip vrăjitoria ca pe un păcat, ci, dimpotrivă, erau curioşi să afle cum se face, pentru că era tare folositoare pentru vânătoare.

Izbit de lucrul acesta, Arn se întrebă ce să zică în continuare. După o pauză, începu să le povestească felul cum crescuse el printre cai şi că petrecuse mult din viaţa lui învăţând animale mai bune decât caii lor – ca Chimal – şi că învăţase călăria de la oameni care ştiau mai multe despre cai decât oricine altcineva. Aceste lucruri şi numai acestea duseseră la faptul că el putea să stea în şa şi să tragă cu arcul.

Era limpede de la început că ei n-aveau să-l creadă. Kol, care prinsese mai mult curaj să vorbească în prezenţa lui Arn decât tatăl său, zise mohorât că Arn nu vrea să împartă cu ei vrăjitoria lui pentru că el era un stăpân de-al casei, iar ei nu erau decât nişte robi.

Asta îl lăsă pe Arn fără glas şi tot ce mai putu să facă fu să se roage în tăcere să-i dea Sfântul Bernard ajutor pentru a-i face pe Svarte şi pe Kol să vadă adevărul, fără vreo bănuială întunecată despre lucrăturile diavolului.

Algot Pålsson din Husaby avea multe moşii şi păduri, dar pentru mintea lui singurele surse pentru o adevărată avuţie erau doar două: fetele lui, Katarina şi Cecilia. De curând lăsaseră în urmă copilăria şi se deschiseseră ca nişte flori minunate. Erau lumina ochilor lui, zicea el adesea cu glas tare. Dar pentru că amândouă arătaseră semnele unor voinţe de nestăpânit şi o mare plăcere pentru jucat feste, erau de asemenea şi o mare sursă de îngrijorare. Katarina era cea mai mare şi cea mai supărătoare.

Când Katarina avea doisprezece ani, aproape că o logodise cu Magnus Folkesson din Arnäs. Ar fi fost o mare bucurie şi ceva care să-i lumineze viaţa după moartea soţiei lui, Dorotea Röriksdotter, la naştere. Împreună cu ea murise şi un băiat care ar fi fost primul fiu ce i se năştea lui Algot.

Dacă fiica lui cea mai mare ar fi intrat prin căsătorie în neamul Folkunga, ar fi fost aproape la fel de bine ca atunci când ar fi reuşit să facă o căsnicie în familia regală sau, dacă era să spună adevărul, mai bine decât să se fi măritat în familia regală, dat fiind că aproape toate proprietăţile şi moşiile lui erau mărginite din toate părţile fie de neamul lui Erik, fie de neamul Folkunga. Acum era vechilul regelui Karl Sverkersson la Husaby, care era una dintre moşiile regelui. Era o onoare să îngrijeşti o moşie regală şi, în comparaţie cu oricare dintre moşiile lui, Husaby era un loc mult mai mare şi mai frumos pentru că era aşezată pe dealurile de la Kinnekulle.

Dar exista riscul ca vreun om din Västra Götaland să se apropie prea mult de regele Karl Sverkersson, pentru că aici rubedeniile din neamul Sverker erau pe atât de slabe pe cât erau de puternice în Östra Götaland. Aici, Karl Sverkersson nu îndrăznea să-şi spună rege, ci folosea titlul de Duce de Västra Götaland. Neamurile Folkunga şi cele ale lui Erik erau pregătite să îngăduie pe moment acest lucru. Dar chiar şi un suflet liniştit care s-ar fi aşteptat ca viitorul să fie luminos ar fi simţit cu siguranţă o prevestire rea dacă regele Karl ar fi fost ucis de unul dintre ai săi, ceea ce era un fel obişnuit pentru un rege să-şi sfârşească zilele. Când ziua aceea avea să vină, să trăieşti la Husaby ca unul dintre oamenii regelui ar fi putut fi primejdios.

De aceea socotise cel mai bine dacă fiica lui Katarina ar fi devenit stăpâna de la Arnäs. Asta ar fi însemnat că ouăle lui Algot n-ar fi fost toate în acelaşi coş. În schimb, neamul lui ar fi fost legat de oricare dintre neamurile care ar fi avut cele mai multe şanse să ia coroana şi cu atât ar fi fost mai sigur pentru viaţa, ciolanele şi avutul lui.

Dar planul lui fusese zădărnicit de hotărârea lui Magnus Folkesson de a se uni prin căsnicie cu neamul lui Erik. Algot trebuise să recunoască faptul că fusese o mişcare înţeleaptă şi că era doar spre ghinionul lui. Discutase despre lucrul acesta cu Magnus. Ştiau că amândoi gândiseră la fel şi puseseră mare greutate pe faptul că aveau pământurile învecinate.

Şi, de altfel, nu era totul pierdut, iar planul încă putea fi împlinit, deoarece Magnus avea un fiu cam de aceeaşi vârstă cu Katarina şi Cecilia, iar acel fiu, Eskil, avea în timp să devină stăpânul Arnäsului. Cu puţină bunăvoinţă, putea fi chiar un avantaj pentru Katarina, care, de altfel, n-ar fi vrut să se mărite cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, care era încă un copil.

Dar mai rămânea problema nebuniilor nemaivăzute pe care le făceau fetele. Nici una nu se purta în compania tinerilor cu buna-cuviinţa pe care un tată trebuie să o aştepte de la ele. Manierele lor erau atât de neîngrijite încât Algot simţea că valoarea lor ca mirese scădea şi, dacă s-ar fi ajuns în cel mai rău caz, le-ar fi făcut nepotrivite cu totul pentru vreo eventuală căsătorie. Hotărî să-şi despartă fiicele trimiţând-o pe Cecilia să fie novice la o mănăstire de maici din Godhem atunci când Katarina rămânea acasă, ca apoi s-o trimită pe Katarina la Godhem atunci când Cecilia rămânea acasă. La Godhem trebuiau să fie ţinute sub strictă supunere faţă de Dumnezeu şi legile Lui şi să înveţe deprinderi care ar fi de bun folos pentru o stăpână la Arnäs. Acest lucru putea să le sporească valoarea, chiar dacă nici una dintre ele nu arăta vreo mulţumire pentru că erau ţinute departe una de cealaltă sau pentru că erau trimise la mănăstire. Acum era rândul Katarinei să plece şi vorbise foarte urât despre acest lucru.

Să îşi ţină fetele la Godhem îl costa pe Algot o grămadă de arginţi pe care trebuia să-i plătească maicilor, iar argintul era singura plată pe care voiau s-o primească. Se gândise că merita cheltuiala, totuşi, pentru că tot ce pierdea acum avea să i se întoarcă înzecit dacă fetele intrau în căsnicii bune. Şi, de altfel, îi dădea un motiv bun să se târguiască pe viitor cu Magnus Folkesson, ale cărui cufere păreau să n-aibă fund. Vânzând pădure de stejar Arnäsului, Algot obţinuse argintul de care avea nevoie, precum şi prilejul de a arăta că folosea banii ca să-şi educe fetele cât mai bine. Astfel avusese ocazia să-i amintească lui Magnus despre promisiunea de căsătorie încălcată şi despre felul în care Katarina sau Cecilia ar putea fi încă un târg foarte favorabil între cele două familii.

Algot Pålsson auzise de curând un zvon cum că celălalt fiu al lui Magnus Folkesson, care fusese trimis la mănăstire când era copil, se întorsese acum acasă la Arnäs. Se zvonise că flăcăul, care era pe jumătate călugăr, nu aducea nici un fel de onoare familiei sale. Acest Arn, aşa cum îi era numele, nu arăta mai bine decât se puteau aştepta atunci când veni într-o seară ceţoasă şi rece de toamnă cu câteva săptămâni mai înainte în faţa marii curţi din Axevalla. Era însoţit de doi robi şi aduceau o încărcătură mare de căprioare şi de mistreţi, pe care le oferiră drept partea moşiei Husaby din ceea ce vânaseră ei. Magnus Folkesson şi Algot căzuseră de acord să se împartă vânatul dacă oamenii de la Arnäs ar fi vânat pe pământul lui Algot. Uneori aici era vânat mai mult, mai ales toamna, când porcii veneau către pădurile bogate în jir. Înţelegerea era ca a patra parte din vânat să îi revină lui Algot la Husaby.

Algot era impresionat de norocul lor la vânătoare, pentru că aduceau foarte multe animale la Husaby. Când terminară de descărcat, se pregătiră să pornească din nou la drum pentru că robul mai bătrân pretindea că ştie cum să nimerească drumul înapoi prin întuneric.

Algot s-a împotrivit imediat. Să-i trimită pe drumuri noaptea pe cei care aduseseră atât de multă carne aleasă nu era un mod potrivit de a-şi arăta mulţumirea. Pe deasupra, se gândise repede că ar fi o şansă providenţială să o prezinte pe Katarina unuia dintre fiii de la Arnäs. N-avea importanţă faptul că era cel mai puţin bun, îşi zise Algot. Ar putea s-o facă mai doritoare să-l aleagă pe cel mai mare.

Astfel că se făcu un mic ospăţ la Husaby chiar înainte de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, când iarna aştepta după colţ. Mai întâi au fost duşi caii în grajd, iar vânatul a fost dus să fie jupuit, tăiat şi pregătit pentru frigările de la Husaby. Când se făceau aceste lucruri, Katarina veni să-l vadă pe tatăl său şi întrebă cu nevinovăţie dacă nu era mai potrivit să lase oaspetele să doarmă de unul singur în loc să se culce cu toată lumea în casa lungă. La urma urmei, la Arnäs se comportau ca nişte nobili în atât de multe feluri, iar tânărului Arn trebuie să i se ofere un pat în casa de oaspeţi, pe care tocmai se pregăteau să o închidă pentru iarnă. Algot mormăi aprobator, fără să priceapă – sau fără să vrea să priceapă – ce avea Katarina în minte.

Arn era foarte stânjenit pentru că nu mai fusese oaspetele nimănui vreodată şi n-avea nici o idee cam cum ar trebui să se poarte. Să mănânce şi să bea doar puţin nu era un lucru foarte apreciat, atâta lucru învăţase şi el de la Arnäs. În timp ce-l îngrijea pe Chimal se hotărî, oftând adânc, să încerce să mănânce şi să bea ca un porc, încât să nu-i fie ruşine tatălui său din cauza purtării lui. Cel puţin îi era foame destul de tare. Va încerca să mănânce şi să bea ca o fiară.

Se duse să se spele la puţul din curte, unde văzu că stăteau robii şi îşi dădu seama imediat că nu era un lucru potrivit pentru un oaspete de-al casei. Robii se speriară, dându-se înapoi şi după aceea râzând şi arătându-l cu degetul pe la spate. Atâta pagubă, se gândi. Poate că nu părea potrivit să se spele, dar, chiar dacă trebuia să mănânce şi să bea cât un porc, asta nu însemna că trebuia să şi miroase ca unul.

Se duse să se odihnească în căbănuţa joasă din lemn pe care i-o arătară. Se întinse acolo pentru o vreme uitându-se drept în tavan, acolo unde la lumina unei lumânări pâlpâitoare putea să vadă limpede formele căprioarelor şi mistreţilor. Era mulţumit că se descurcase cu ceva la care se pare că tatăl lui ţinea mai mult decât la făcutul de cărămizi. Acest gând liniştitor îl făcu să adoarmă cu animalele care încă i se mai clătinau înaintea ochilor.

Când un rob veni încet să-l trezească, afară era întuneric. Trecuseră probabil câteva ceasuri de când adormise. Sări din pat supărat că s-ar fi putut să pară că refuza oferta de a se ospăta cu ei şi astfel ar fi făcut ceva rău. Dar robul îl linişti şi spuse că abia se pregăteau să înceapă şi că trebuia să vină şi el. Le luase mult timp să rumenească friptura.

Când păşi în casa întunecoasă de la Husaby, simţi că se întorsese înapoi în timp. Acoperişul de deasupra încăperii lungi şi întunecoase era susţinut de două rânduri de stâlpi ciopliţi. Arn ghici că acoperişul era încărcat cu turbă şi pământ şi trebuia să fie proptit bine. Erau trei găuri pentru fum de-a lungul coamei acoperişului. Aveau acoperitori din lemn, dar chiar şi aşa putea să simtă picături de ploaie pe faţă în timp ce mergea pe lângă focul cel lung din mijlocul încăperii. Stâlpii pătraţi din lemn erau decoraţi pe fiecare parte până la un stat de om cu modele înroşite de dragoni şi de alte creaturi mitice. În jurul scaunului pentru stăpânul casei şi al băncilor de la capătul îndepărtat al sălii se repetau aceleaşi ornamente. Lui Arn i se păru o încăpere păgână, mohorâtă şi rece.

Când îşi dădu seama că Algot şi fiica lui, Katarina, erau îmbrăcaţi de sărbătoare, ca şi cei patru oameni care stăteau la masa cea mare, toţi necunoscuţi lui, se simţi stânjenit. El încă purta hainele de vânătoare din lână grosolană şi din piele de căprioară. Nu că ar fi putut face ceva ca să schimbe treaba asta. Toţi se uitau de parcă aşteptau ca el să facă ceva anume, aşa că făcu o plecăciune, începând cu Algot şi cu fiica lui, Katarina, urându-le să aibă pace din partea Domnului. O văzu pe Katarina că zâmbeşte puţin îngâmfată şi bănui că ar fi făcut sau zis mai mult decât se cuvenea.

Algot Pålsson se gândi că n-are rost să-l facă pe importantul lui oaspete, chiar dacă era lipsit de maniere, să se simtă mai stânjenit decât părea deja, aşa că se coborî din locul lui, îi oferi lui Arn mâna şi îl conduse să se aşeze în locul de onoare în partea dreaptă a gazdei. Apoi porunci să se aducă marele corn pentru băutură mai aproape de ei. Se spunea că fusese la Husaby din vremea regelui Olof Skötkonoung.

Arn nu se putu abţine să cerceteze cornul înainte să-l ridice la buze. Primul lui gând n-a fost despre greutatea lui, ci de îngrijorare din cauza multelor imagini păgâne care îl decorau. Crucea lui Hristos părea să fi fost adăugată mai târziu, de parcă ar fi vrut să-i acopere păcătoşenia. Îşi dădu seama că se aşteptau să dea berea pe gât ca o fiară, aşa că trase aer adânc în piept şi bău până când aproape se înecă, în timp ce toţi îi urmăreau orice mişcare. Când lăsă cornul jos, ca să tragă aer, mai mult de o treime din bere încă rămăsese înăuntru. Algot o răsturnă repede pe jos şi ţinu cornul răsturnat. Toată lumea bătu în masă să-şi arate bucuria că oaspetele le cinstise casa bând tot cornul până la drojdie. Arn îşi dădu seama că seara aceea n-avea să fie una pe care să şi-o aducă aminte cu plăcere.

Se aduse carnea friptă şi mai multă bere în halbe mari din lemn. Carnea se dovedi a fi de vânat făcută la frigare şi un porc mai mărişor pregătit tot la fel. Aşa cum se aşteptase Arn, vânatul era tare şi uscat şi fără altă aromă decât sarea.

Nu numai că bucătarii fuseseră prea slobozi în privinţa sării, ci, mai rău decât atât, puseseră pe jăratic un animal care dimineaţă fusese viu, ceea ce pentru fratele Rugiero ar fi fost un păcat comparabil cu blasfemia. Arn îşi făgăduise să fie politicos şi să nu se plângă. Ba chiar lăudă bunătatea cărnii, bând cu poftă din cana lui cu bere şi plescăindu-şi buzele, pentru că asta considerau aceşti oameni că înseamnă bunele maniere. Să găsească despre ce să vorbească era mai greu, dar îl ajută Algot întrebându-l despre cum decursese vânătoarea. Şansa de a te împăuna cu virtuţile într-ale vânătorii era o invitaţie pe care orice alt bărbat abia ar fi aşteptat-o şi, de obicei, făcea chiar şi din cel mai tăcut om un adevărat bard.

Arn, desigur, n-avea nici o idee despre cum ar trebui să se dea mare, aşa că răspunse doar cu câteva vorbe, majoritatea de laudă pentru robii lui, nişte vânători foarte înzestraţi. Acest lucru nu fu primit cu plăcere de către gazde şi din nou discuţia de la masă începu să tărăgăneze la fel de încet ca un melc negru pe o cărare prăfuită. Algot îl întrebă dacă nimerise şi el vreun animal? Arn răspunse liniştit, privind în jos în timp ce vorbea, că doborâse şase căprioare şi şapte porci, dar că robii lui uciseseră şi ei împreună tot cam pe atâtea fiare. Ceilalţi de la masă făcură linişte. Arn nu-şi dădu seama că asta se întâmplase pentru că nu-l credeau. Ar fi fost dispuşi să treacă peste puţină exagerare, dar asta era limpede că e o minciună sfruntată.

Un tânăr – a cărui relaţie cu Algot nu-i era clară lui Arn – întrebă, pe un ton îngâmfat, dacă Arn a dat şi pe alături cu vreuna dintre săgeţi sau dacă avusese destul noroc încât să-şi lovească ţinta din prima de fiecare dată. Arn nu reuşi să-şi dea seama de pericolul care-l aştepta şi răspunse cu sinceritate că nimerise toate animalele cu prima săgeată. La asta, tânărul izbucni într-un râs batjocoritor şi ceru, cu cel mai profund respect, să i se îngăduie să bea în cinstea unui astfel de arcaş măiestru. Arn răspunse serios închinării, dar simţi cum i se urcă sângele în obraji când văzu batjocura în ochii celorlalţi de la masă. El spusese doar adevărul, dar atunci chiar îşi dorea să fi fost şi el în stare să mintă.

Algot Pålsson se grăbi să-l salveze întrebându-l ce era cu plantele cele noi despre care tot auzise, pe care le adusese de la mănăstire, şi dacă putea Arn să le spună câte ceva despre ele. Dar tânărul care îl luase în râs pe Arn nu voia să-l lase să scape atât de uşor şi continuă spunând cu glas tare, cu priviri pline de înţeles către Katarina, că era un vânt rău care aducea femeile bune în braţele unor inşi lăudăroşi şi alte vorbe la fel de ascunse la înţeles ca acestea. Arn începu să priceapă că duşmanul lui de la masă tânjea cu înfocare după Katarina, care nu era cine ştie ce după părerea lui Arn.

Algot făcu o altă încercare de a abate înapoi discuţia spre mănăstire şi departe de trasul cu arcul, care părea să stârnească gâlceavă. Dar Tord Geirsson, căci acesta era numele trufaşului tânăr, era hotărât să-l umilească pe Arn ca s-o impresioneze pe Katarina cu superioritatea lui. Sugeră că ar trebui să se întreacă cu câteva săgeţi. Sala era destul de lungă şi întrebă dacă poate cineva să aducă arcuri şi săgeţi. Arn fu de acord de îndată pentru că îl simţi pe Algot Pålsson de lângă el cum îşi trage răsuflarea şi se pregăteşte să creeze o diversiune. Robii au fost trimişi să aducă un arc, o tolbă plină cu săgeţi şi un snop bine strâns de paie, pe care-l prinseră sus, pe uşa din capătul îndepărtat al sălii, cam la vreo douăzeci şi cinci de paşi. Tord Geirsson luă arcul şi săgeţile şi zise cu glas tare că aceasta cu siguranţă nu era o distanţă prea grea pentru trasul cu arcul după mistreţi, aşa că poate seniorul Arn ar dori să-şi arate primul îndemânarea şi apoi va trage şi el la rândul lui.

Arn se ridică de îndată simţindu-se plin de hotărâre. Nu-i plăcea deloc situaţia în care îl dusese sinceritatea lui, iar singura cale de a rezolva problema era să se mişte repede şi în direcţia care i se deschisese în faţă. Din câţiva paşi mari se apropie de Tord Geirsson şi aproape cu grosolănie îi smulse arcul din mână. Îl struni cu siguranţă şi uşurinţă, dar petrecu ceva vreme până alese trei săgeţi. Puse una în arc şi le ţinu pe celelalte două în mâna cu care ţinea arcul. Apoi întinse arcul până la capăt ca să se poată folosi de toată puterea acestuia, iar săgeata să se abată din calea ei cât de puţin posibil. Apoi o slobozi. Săgeata lovi în mijloc, la nici un deget de mijlocul snopului de paie. Cei de faţă prinseră viaţă şi începură să şuşotească şi să-şi sucească gâturile pentru a vedea mai bine. Deja Arn reuşise să simtă arcul şi putea să-şi plănuiască mai bine următoarele două săgeţi. Se pregăti pe îndelete până le slobozi şi lovi ţinta şi mai bine. Apoi, fără o vorbă, îi întinse arcul lui Tord Geirsson şi se îndreptă înapoi către scaunul său.

Chipul lui Tord Geirsson se făcu alb. Rămase holbându-se la cele trei săgeţi. Erau înfipte una lângă cealaltă în ţintă. Ştia că pierduse orice şansă să se dea mare, dar n-avea nici o idee cum să facă să iasă din dificultatea în care intrase. Orice ieşire nu putea fi decât una ruşinoasă. În cele din urmă aruncă arcul cu furie şi părăsi casa fără să scoată o vorbă. Îi răsunau în urechi râsete zgomotoase.

În sinea lui, Arn se rugă pentru el cerând ca mânia să i se potolească şi să înveţe ceva din faptul că picase într-o capcană întinsă de propria lui mândrie. Cât despre sine, se rugă Sfântului Bernard ca şi el să îşi ferească mintea de prostia de a se făli, mai ales din cauza unui lucru atât de simplu cum era acesta.

Când Algot Pålsson îşi reveni din mirarea stârnită de dibăcia lui Arn, se simţi cât se poate de înveselit şi îi făcu pe toţi cei din jurul mesei să ridice paharul în cinstea măiestriei lui Arn în mânuirea arcului, care acum fusese şi dovedită. Arn începu în curând să se simtă mai în largul lui şi chiar să savureze bucăţile tari de vânat. Cât despre bere, acum era gata s-o bea cât de bărbăteşte putea.

Katarina îşi luă ea însăşi sarcina de a-i servi lui Arn mai multă bere, un gest politicos pe care ar fi putut să şi-l amintească la fel de bine de la bun început, dacă tot stătea pe scaunul stăpânei, iar Arn pe cel al oaspetelui de onoare. La început îl considerase cât se poate de slab şi fără nici o însemnătate. Acum chiar părea a fi cineva, chiar un om deosebit.

Nu-i trebui mult până să se mute în partea cealaltă a tatălui ei, astfel încât Arn să stea lângă ea. Când îi vorbea, din ce în ce mai însufleţită, Arn îi putea simţi trupul tot mai aproape. Acum toate vorbele lui îi păreau cât se poate de înţelepte şi, din când în când, mâinile ei le atingeau pe ale lui, ca din întâmplare.

Asta îl înveselea pe Arn de-a binelea. Continua să bea bere de fiecare dată când i se oferea. Era foarte mulţumit de Katarina, despre care crezuse că îl priveşte cu răceală şi cu nasul pe sus, dar care îi vorbea acum zâmbitoare, cu o căldură minunată ce părea să-l învăluie şi, în acelaşi timp, părea să se ridice de undeva din lăuntrul lui.

Dacă Algot Pålsson ar fi fost o gazdă mai manierată şi stăpân al casei sale, şi-ar fi ocărât fiica, mai ales că ştia că nici ea, nici sora ei n-aveau pic de bună-cuviinţă. Dar în acel moment i se părea că era o deosebire considerabilă între o tânără femeie care se comportă necuviincios faţă de un membru sărac şi îndepărtat al familiei cum era Tord Geirsson şi un tânăr stăpân de la Arnäs. Aşa că trecu cu vederea purtarea fiicei sale.

Lui Arn începuse să i se învârtă capul de la atâta bere. Aproape în ultima clipă îşi dădu seama că îi vine să vomite. Reuşi în cele din urmă să iasă din casă. Când îl izbi aerul rece, se plecă şi azvârli afară ceea ce părea a fi un hoit întărit de căprioară şi un butoiaş întreg de bere. Era cât se poate de plin de remuşcări.

După aceea îşi şterse faţa şi gura cu grijă, trase adânc aerul nopţii în piept, îşi vorbi cu asprime despre purtarea lui urâtă în general şi intră înapoi să le ureze noapte bună, să le dorească să-i însoţească pacea Domnului şi să le mulţumească pentru masa îmbelşugată. Apoi se îndepărtă prin casă clătinându-se pe picioarele lui înţepenite, dar pline de hotărâre, ieşi în curte şi se apropie de puţ, care era acum părăsit în întuneric şi înconjurat de o ceaţă umedă. Îşi aruncă apă rece pe faţă, vorbi mânios şi fără noimă pentru sine cu glas tare, apoi reuşi să intre pe orbecăite în casa de oaspeţi, să îşi găsească patul pe întuneric şi să se prăbuşească pe el ca un taur lovit în moalele capului.

De îndată ce noaptea luă în stăpânire casa şi singurul sunet care se mai auzea era sforăitul, Katarina ieşi în noapte pe vârful degetelor.

Algot Pålsson, care dormea rău după petrecerile la care se sorbea băutură multă, o auzi cum se strecoară şi socoti că ştie el bine unde se ducea. Dacă ar fi fost un tată mai bun, ar fi pus un capăt rătăcirilor ei şi ar fi stăpânit-o cu vorbe fără ocoliş.

Dar se linişti singur, avea un motiv temeinic să nu fie un bun tată dacă asta însemna că, în sfârşit, urma să aibă o fiică la Arnäs.

Cu trecerea săptămânilor, toate pregătirile deveniră prea clare şi se răspândise zvonul că neamul Folkunga avea să plece la război de la Arnäs.

Acum, un mic contingent de oameni înarmaţi era îngrămădit în curtea mare, iar zidurile erau pline de ecourile potcoavelor de fier de pe dalele din piatră, de forăitul cailor, de larma armelor şi de vocile nerăbdătoare ale bărbaţilor. Soarele se ridica, iar ziua se anunţa rece şi uscată, cu drumuri bune şi fără zăpadă. Ca să facă mai mult loc în curte pentru călăreţi, fuseseră scoase pe poartă două căruţe încărcate pe roţile lor scârţâitoare din stejar cu cercuri din fier. Călăreţii îi aşteptau pe stăpânii casei, care erau la rugăciune în încăperea de sus din turn. Unii oameni glumeau despre călugăraş şi ziceau că era clar că o să dureze ceva vreme rugăciunea dacă era el cel care o rosteşte. Poate că de nerăbdare sau doar ca să se încălzească, patru dintre oştenii de la Arnäs începură o luptă cu săbiile, în timp ce tovarăşii lor strigau să-i îmbărbăteze, iar robii înspăimântaţi le ţineau armăsarii nărăvaşi.

Arn era cel care rostea rugăciunile unui grup alcătuit din tatăl lui, fratele tatălui său, Birger Brosa şi Eskil, fratele lui. Sprijinul lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor Lui avea să le fie de mare folos când porneau în această călătorie care ar fi putut să se termine cu bine sau să ducă la pustiirea întregului Västra Götaland.

Când Arn coborî în curte şi-i văzu pe cei patru oşteni izbind cu săbiile şi cu scuturile de parcă erau ciocane pe nicovală, rămase ţintuit locului, mut de uimire. Aceşti bărbaţi, cei mai buni războinici ai tatălui său şi garda lui armată, nu ştiau să-şi mânuiască armele. Avea dinaintea ochilor oameni în toată firea, înarmaţi până în dinţi şi înveşmântaţi cu zale şi tunici purtând însemnele neamului Folkunga, hăcuind de zor ca nişte mici copii care nu ştiau nimic despre mânuirea săbiilor.

Magnus observă că fiul lui se holba la ei şi se gândi că se datora faptului că pe Arn îl înspăimântau aceste jocuri sălbatice. Îl bătu uşor pe umăr şi îi spuse că n-avea de ce să se teamă din partea acestor oameni pentru că erau toţi supuşii lui. Erau, negreşit, mari luptători şi buni de ţinut de partea Arnäsului.

La asta Arn păru că e bătut de tot în cap şi că nu pricepe o iotă. Dar după o pauză păru să prindă ideea. Zâmbi nesigur şi îşi asigură tatăl că, nu, nu-i fusese teamă de joaca lor şi că, da, se simţea liniştit când vedea oamenii care poartă culorile neamului Folkunga, aşa cum purta şi el. Simţi de cuviinţă să nu-şi jignească tatăl spunându-i ce credea el despre vrednicia lor ca mânuitori de sabie. Învăţase până la urmă lecţia că printre oamenii din lumea largă nu era un lucru înţelept să spui întotdeauna adevărul.

Dar lui Magnus îi venea greu să îşi împace cugetul când văzu că Arn purta sabia lui călugărească la cingătoare, o sabie care stârnea hazul, după cum vedea Magnus treaba. Se duse drept la magazia de arme şi scoase o sabie norvegiană făloasă şi zdravănă să i-o dea la schimb lui Arn. Dar Arn deveni încăpăţânat şi greu de lămurit în privinţa asta, la fel cum făcu şi când i se spuse să călărească un armăsar bărbătesc, nordic, în locul creaturii lui călugăreşti care părea lihnită de foame.

Magnus făcu tot posibilul să-i explice că era important pentru neamul Folkunga să călărească în fală, pentru că asta ar face ca duşmanul să se răzgândească şi să nu se avânte asupra lor. Pe deasupra, orice mic ajutor era de folos, iar Arn, dacă tot purta culorile neamului, ar fi trebuit şi el să arate mai a războinic şi să nu atragă râsul celorlalţi. Şi aveau să apară râsete dacă un fiu atât de apropiat de căpetenia neamului s-ar fi înfăţişat purtând o sabie pentru femei şi călare pe un cal fără de folos.

Arn încercă să se stăpânească. Zise, destul de calm, că ar putea să se gândească să urce pe unul dintre aceşti armăsari negri îndopaţi, dar că mai degrabă ar intra cu mâinile goale în luptă decât să lase sabia lui. Auzind asta, Magnus se lăsă păgubaş, nefiind în întregime mulţumit, dar mai bucuros că răul cel mai mare fusese evitat. Cel puţin Arn o să arate mai a războinic.

Acestea fiind hotărâte, puternicii însoţitori ai neamului Folkunga puteau în cele din urmă să pornească din Arnäs către Adunarea tuturor bărbaţilor din Västra Götaland. Avea să se cheme Adunarea Ţinutului sau curtea supremă, pentru că pentru prima dată în răstimp de doi ani avea să ia parte la ea şi regele Karl Sverkersson, iar rezultatul – război sau pace – ţinea de el.

Căpitanul cetei călărea singur în faţă, purtând un drapel cu însemnele neamului Folkunga legat de lance. După el urmau Birger Brosa şi Magnus Folkesson, unul lângă celălalt. Erau înveşmântaţi în argintiu şi albastru şi înfăşuraţi în mantiile lor lungi, albastre, dungate cu piei de jder. Purtau coifuri strălucitoare şi ascuţite pe capete şi îşi atârnaseră scuturile în stânga şeilor. Pe scuturi se înălţa leul năvalnic auriu al neamului Folkunga. În spatele lor veneau Eskil şi Arn, înveşmântaţi şi înarmaţi în acelaşi fel ca şi conducătorii clanului. Restul însoţitorilor consta din oşteni orânduiţi în două şiruri, toţi purtând lănci cu flamurile neamului Folkunga fluturând în vânt.

La fel de mulţi oameni din neamul Folkunga aveau să li se alăture din părţile de miazăzi şi de apus, iar lângă Skara neamul lui Erik. Când cele două mari clanuri aveau să intre la Adunare împreună, aveau să arate tuturor unde erau cei mai puternici şi că un război l-ar costa pe regele Karl scump. Clanul Folkunga şi cel al lui Erik trebuiau să fie împreună, nu numai din cauza legăturilor de familie, ci şi pentru că împărtăşeau hotărârea de a nu se supune. Adunarea tuturor bărbaţilor din Götaland trebuia să aibă loc lângă moşia regelui din Axevalla.

Dacă cei doi tineri care călăreau unul lângă celălalt pe drumul acela lung ar fi fost alţii decât Eskil şi Arn, cu siguranţă că ar fi pălăvrăgit cea mai mare parte a drumului despre lupta pentru putere din care făceau şi ei parte fără putinţă de scăpare.

Dar Arn fusese gânditor şi supus de când se întorsese de la Varnhem. În dimineaţa de după ospăţul de le Husaby plecase în goana mare la Varnhem să se confeseze părintelui Henri. Când, în cele din urmă, se întorsese acasă, îşi petrecuse vremea lucrând fără contenire în fierărie să aducă nişte modificări coifurilor pe care el şi fratele său aveau să fie siliţi să le poarte mai târziu. Rezultatul muncii lui nu se vedea pe dinafară, dar partea dinăuntru era acum căptuşită astfel încât să nu le îngheţe urechile de tot din cauza frigului.

Eskil se gândi că nu dădea bine ca doi fraţi să călărească împreună pe tăcute. Hotărî să spargă gheaţa şi îi spuse ce avea în minte. Mai târziu aveau să ajungă şi la ceea ce apăsa atât de greu pe cugetul lui Arn. Aşa că Eskil îi povesti cum se petrecuseră lucrurile în Norvegia şi că le ieşiseră socotelile foarte bine. Izbutiseră să vândă moşiile cu pricina tot celor din familie şi luaseră destul de mult argint norvegian ca să-şi ducă la bun sfârşit planurile în legătură cu Arnäsul. Cel mai bun lucru dintre toate era că reuşiseră să vândă totul fără să stârnească mânia sau dezaprobarea celor din neamul lor.

Totul era spre bine, zise Eskil, dar ceea ce-l interesa pe el era posibilitatea de a face negustorie cu un soi norvegian de peşte uscat care se chema peştele-de-stâncă. De-a lungul coastei dinspre miazănoapte a Norvegiei, în apropierea unor insule numite Lofoten, se prindeau o grămadă de peşti din aceştia şi erau uscaţi pe pietre – mult prea mulţi pentru pieţele din Norvegia.

Acest lucru dusese la un surplus ce făcea ca peştele acesta să devină şi ieftin, pe lângă faptul că era uşor de transportat. Peştele-de-stâncă se păstrează foarte bine până e înmuiat în apă, ceea ce-l face din nou bun de mâncat. Eskil era foarte prins de ideea de a cumpăra excesul de peşte de la norvegieni ca să-l vândă în Götaland. Ar fi prins foarte bine pentru perioadele de post – cea mai lungă fiind postul de patruzeci de zile de Paşti –, când era păcat să se mănânce carne.

Spre surprinderea lui Eskil, Arn ştiu de îndată despre ce vorbea el, dar spuse că peştele-de-stâncă se cheamă, de fapt, kabalao şi pretindea că a mâncat deseori astfel de peşte şi nu numai în timpul posturilor. Mâncarea făcută din astfel de peşte fusese un lucru obişnuit de multă vreme în lumea monahală. Arn socoti că o să se vândă bine şi va aduce mult argint aceluia care avea să-l scoată în piaţă primul, dacă ar putea face oamenii din oraş să priceapă folosul peştelui uscat.

Acest lucru îl înveseli pe Eskil foarte mult şi îl făcu să simtă că a dat peste ceva nou care în curând o să aducă argint cu nemiluita. Avea o viziune cum hoarde întregi de orăşeni luau coşuri întregi de peşte de-al lui şi se hotărî pe loc să trimită o comandă mare şi un convoi de căruţe de negustorie la rudele lor din Norvegia. Peştele uscat avea să fie o mâncare de viitor.

Când puternica armată a neamului Folkunga trecu pe lângă biserica din Forshem, clopotele începură să răsune de parcă voiau să-i avertizeze pentru timpuri rele şi să le trimită urări de bine, iar ţăranii se înşirară toţi afară să vadă bâlciul. Femei şi bărbaţi stăteau acolo în tăcere, înspăimântaţi, pentru că nimeni nu ştia dacă armata asta puternică de războinici pleca să târască ţara în mizeria războiului sau să păstreze pacea.

Când ajunseră la mijlocul călătoriei, se întâlniră cu aliaţii lor, iar armata aproape se dublă. Eskil începu să-l întrebe cu grijă pe Arn ce-l tulbura. Fusese atât de tăcut, aproape mohorât de când se întorsese de la Varnhem. Care fusese motivul pentru vizită şi apoi pentru ce au urmat zece zile de penitenţă? Nu-i scăpase lui Eskil, deşi Arn încercase să se ascundă, faptul că fratele său purtase o cămaşă din păr de cal şi nu mai mâncase nimic altceva decât pâine şi apă de atunci. Adăugă că nu încerca în nici un fel să afle tainele spuse sub confesiune, dar că simţea că el şi fratele lui ar trebui să poată vorbi şi despre greutăţile vieţii, nu numai despre peşte şi argint.

Drept răspuns, Arn îi povesti tot ceea ce se petrecuse la Husaby, fără să ascundă nimic. Se dezonorase îmbătându-se şi vomitând, iar în timpul nopţii, după aceea, făcuse cu o femeie ceva care se face numai când eşti căsătorit. Fusese prost şi vinovat şi se simţea plin de remuşcări.

Auzind aşa ceva, Eskil râse atât de tare încât tatăl lor se întoarse în şa şi se uită aspru către el, căci neamul Folkunga nu se îndrepta către Adunare ca să împrăştie veselie!

Cu voce scăzută, dar încă amuzat, Eskil îi răspunse că înţelegea pe deplin, iar ceea ce nu auzise putea ghici singur. Să vomiţi după multă mâncare şi bere era chiar în regulă, pentru că arăta că mâncarea fusese apreciată, era un semn de foarte bună creştere. Cât despre treaba cu Katarina, pentru că ea fusese – nu? Bine, păi chiar dacă nu se hotărâse nimic încă, se putea foarte uşor ca el sau chiar Arn să sfârşească în patul conjugal cu Katarina sau Cecilia. Dar, de vreme ce Algot Pålsson din Husaby era în lipsă de bani şi, de altfel, îi lipsea şi simţul negustoriei, se putea foarte bine ca averea lui să ajungă între hotarele Arnäsului oricum, chiar şi fără căsnicie ca să întărească târgul. Se părea că aşteptarea şi şovăirea provocaseră unele nelinişti la Husaby, iar Katarina hotărâse să grăbească planul Domnului în cel mai simplu mod cu putinţă. Dar cu siguranţă că treaba asta nu era decât un motiv de râs, nu pentru o frunte plină de griji.

Lui Arn tot nu i se părea că toată treaba e ceva de râs. Oricât de mult timp o rumegase, tot nu putea să se ascundă de răspunderea pe care o purta în ochii Domnului. Făcuse ceea ce făcuse din propria lui voinţă, chiar dacă libertatea de a judeca îi devenise mult prea şovăielnică de la atâta bere. Ca şi Eskil, părintele Henri păruse că ia mai puţin în serios acest păcat decât se aşteptase Arn, iar părintele Henri ajunsese la aceeaşi concluzie ca şi Eskil, deşi el trebuise să pună mai multe întrebări ca să ajungă acolo. O femeie lacomă şi stăpânită de dorinţe îl ispitise pe Arn cu bere şi cu alte trucuri ademenitoare pe care femeile, viclene ca şerpii, le cunoşteau atât de bine. Lui Arn, inocent cam în toate cele, îi fusese foarte greu să evite să se găsească prins ca peştele în mreajă.

Din această cauză penitenţa lui nu trebuia să fie mai mare de zece zile de post, iar apoi în ochii Domnului avea să fie absolvit de acest păcat. Dar lui Arn i se păru că pentru a doua oară rămăsese de fapt fără pedeapsă după ce săvârşise un păcat grav. Contrar a ceea ce păreau să gândească Eskil şi părintele Henri, să scape uşor nu-i făcea plăcere deloc. Gândul care-l îngrijora cel mai mult era că păcatul lui, deşi absolvit, continua să trăiască în el. După cum îşi amintea el, nu fusese prea greu de ispitit.

Regele Karl Sverkersson şi câţiva dintre sfetnicii lui mai apropiaţi stăteau în vârful turnului de veghe de pe zidurile de la Axevalla, privind cum clanul Folkunga şi cel al lui Erik veneau împreună către locul Adunării. Părea că o mare uriaşă şi albastră se revărsa într-acolo, pentru că albastrul şi argintiul erau culorile neamului Folkunga, iar culorile neamului lui Erik erau albastrul şi auriul. Vârfurile lăncilor pe care fluturau flamurile păreau o pădure albastră care se întindea cât puteai cuprinde cu ochiul. Aceştia nu erau doar o mână de oameni care veneau să depună un legământ. Era o aoste de oameni bine înarmaţi, iar mesajul pe care voiau să-l transmită nu era greu de priceput. Mai rău decât atât, printre călăreţii din frunte nu erau doar Joar Jedvardsson şi Magnus Folkesson, ci şi Birger Brosa din Bjälbo. Ramura din Bjälbo, cea mai puternică din neamul Folkunga, hotărâse să li se alăture duşmanilor.

Totuşi, pretendentul la coroană, tânărul Knut Eriksson, nu era în rândurile acelei armate albastre. Era fiul regelui Erik Jedvardsson, iar dacă ar fi fost acolo ar fi fost greu să se păstreze liniştea în timpul Adunării. Dar Knut Eriksson nu li se alăturase, ceea ce era un semn de bunăvoinţă pentru păstrarea păcii.

Regelui Karl îi trebui să schimbe doar câteva vorbe cu oamenii lui. Karl plănuise să se numească singur rege peste Västra Götaland la această Adunare, dar trebuia să rămână un lucru pentru viitor. Nu putea să treacă acest lucru pe dinaintea voinţelor şi forţelor adunate ale clanurilor Erik şi Folkunga.

Pe de altă parte, trebuia evitat orice semn de slăbiciune. A doua posibilitate ar fi fost să determine Adunarea să accepte ca primul-născut al regelui Sverker, un băiat încă în faşă, să devină Duce de Västra Götaland.

De asemenea, se putea spera cu destul temei ca înfruntarea dintre Emund Wolfbane şi Magnus Folkesson să aibă un rezultat fericit pentru ei. În această aşteptare a lor era ascunsă o capcană întinsă cu uşurinţă. Magnus era în unele privinţe cea mai vulnerabilă verigă din lanţul neamului Folkunga, iar dacă acea verigă era ruptă, aveau multe de câştigat.

Chiar la apus de locul Adunării, clanurile Erik şi Folkunga şi-au întins tabăra.

După ce corturile fuseseră ridicate şi căruţele descărcate, ajunseră rudele lui Sverker. Împreună cu ei veneau fraţii vitregi ai regelui Karl, Kol şi Boleslav, care nu erau decât nişte băieţandri.

Veniseră dinspre răsărit, iar forţele lor erau deopotrivă de puternice ca acelea din apus. La apus de Adunare totul strălucea în albastru, auriu şi argintiu. La răsărit, totul era roşu, auriu şi negru. Adunarea era plănuită să înceapă la amiază, când soarele era cel mai sus ridicat pe cer. La ieşirea din cel mai mare cort din tabăra albastră fuseseră aşezate două blazoane – leul aurit al neamului Folkunga şi cel nou al clanului lui Erik, trei coroane aurite pe un câmp albastru precum cerul. Acest simbol nu putea fi privit decât ca o insultă adusă regelui Karl Sverkersson, pentru că toată lumea ştia că cele trei coroane erau însemnul regelui Erik Jedvardsson şi nimic altceva. Era ca şi cum clanul lui Erik l-ar fi trâmbiţat pe el ca regele lor. Pe oricine ar fi trâmbiţat Erik Jedvardsson ca rege sub nasul regelui Karl Sverkersson, însemna o declaraţie vădit ostilă, iar ostilitatea acesteia era şi mai mult întărită pentru că toată lumea aflase despre moartea lui Erik Jedvardsson. Toată lumea ştia că în spatele crimei era Karl Sverkersson, iar acel mizerabil danez, Magnus Henriksen, nu fusese decât marioneta lui Karl, de care acesta se lepădase îndată ce Erik Jedvardsson fusese ucis. Desigur că, de îndată ce fapta din Östra Aros fusese săvârşită şi Magnus Henriksen ieşise învingător, tot sprijinul pe care i-l făgăduise Karl Sverkersson îi fusese retras, iar făgăduielile lui deveniseră vorbe goale. Mai mult decât atât, Karl Sverkersson îşi condusese oamenii la luptă împotriva ucigaşului tocmit chiar de el.

Aşa reuşise Karl Sverkersson să pună mâna pe coroana lui regală. Zvonurile spuneau că Emund Wolfbane fusese cel trimis în ajutorul lui Magnus Henriksen să-l ucidă pe Erik Jedvardsson şi chiar mâna lui Emund ţinuse sabia ce-i despărţise lui Erik Jedvardsson capul de restul trupului.

Dacă acest zvon era adevărat, atunci Magnus Folkesson era amestecat într-o dispută cu ucigaşul unui rege. Era clar că e vorba de mai mult decât câteva moşii de pe pământul dintre Arnäs şi proprietăţile pe care fratele vitreg al regelui, Boleslav, i le dăruise lui Emund.

Dacă-şi păstra capul limpede şi o direcţie neabătută, jocul putea fi câştigat fără vărsare de sânge. Un motiv pentru care trebuia să-şi ţină cumpătul era acela că nimeni altul decât Judecătorul însuşi, Karle Eskilsson, era nepotul Judecătorului Karle din Edsvära şi se întâmpla să fi intrat prin căsătorie în neamul Folkunga şi venise la întâlnirea consiliului din cortul cel mare al clanului Folkunga. Alături de el se adunaseră căpeteniile neamurilor – Joar Jedvardsson, Birger Brosa, Magnus şi cei doi fii ai său – alături de comandanţii oştenilor din clanurile Erik şi Folkunga.

Aveau de chibzuit la două lucruri, iar cel cu rangul cel mai înalt dintre cei de faţă, Judecătorul Karle, conducea discuţiile. Dacă regele Karl ar fi încercat să se numească şi rege peste Västra Götaland – probabil că asta era intenţia lui în cele din urmă – şi toţi cei din clanurile Folkunga şi Erik refuzau să-l sprijine, nu exista nici un motiv de gâlceavă. Nici un judecător sau un episcop nu putea să accepte cererea pentru tron. Dar ce aveau să facă dacă regele Karl ar fi ales în schimb să ceară aprobarea Adunării ca fiul său să devină Duce de Västra Götaland?

Birger Brosa spuse că, după părerea lui, aceasta ar fi o cale bună de ieşire din încurcătură. Regele Karl ar fi evitat să fie luat în râs, iar lucrul acesta i-ar fi micşorat dorinţa de a porni la război. Västra Götaland ar fi rămas în afara puterii lui regale şi, dacă-i făcea plăcere să-şi numească odrasla din faşă duce, ei bine, asta era treaba lui. Ar mai trebui să treacă mulţi ani până când ducele ar fi în stare să răsucească o sabie, dar pentru moment nu era altceva decât un titlu gol. Astfel s-ar fi evitat războiul împotriva unui adversar de aceeaşi putere, iar acesta era cel mai rău fel de a te război.

Joar Jedvardsson şi Magnus Folkesson au fost de îndată de acord. Într-un război purtat între forţe egale, oricine ar fi câştigat în cele din urmă ar fi plătit scump pentru victorie şi ar sfârşi înconjurat de văduve şi de copii fără taţi şi de pământuri pustiite, pârjolite.

Nimeni nu l-a contrazis pe Judecătorul Karle.

Următoarea chestiune care trebuia discutată era disputa legată de proprietăţi dintre Magnus Folkesson şi sluga tânărului Boleslav, Emund Wolfbane. Pândea un semn rău aici. Problema în sine era de mică importanţă, dar s-ar fi putut transforma într-o vrajbă care, ca un tăciune aprins, să stârnească flăcările războiului. În spatele lui Emund Wolfbane se afla fratele vitreg, Boleslav, al regelui Karl. Boleslav era prea nevolnic să i se poată spune măcar că e un tinerel, şi în nici un caz n-ar fi putut să pornească la război de unul singur, dar în spatele său era regele Karl. Concluzia trebuia să fie că el este forţa care îl mâna de la spate în această gâlceavă.

Judecătorul Karle era încredinţat că această sfadă trebuia tratată cu mare grijă. Nu putea să fie judecată aşa cum scria în lege pentru că amândouă părţile puteau să aducă de zece ori câte doisprezece martori pregătiţi să jure pe orice, iar pricina s-ar fi putut lungi la nesfârşit. Aşadar, care era calea de ieşire din această încurcătură? Magnus ce părere are?

Magnus explică faptul că şi el îşi dăduse seama că, dacă s-ar fi lăsat numai în seama martorilor, pricina n-avea să fie descâlcită niciodată. În schimb, el era pregătit să ofere o plată pentru moşiile aflate în discuţie, de treizeci de mărci de argint. Asta însemna că ar fi dat cu zece mărci mai mult decât făceau, dar, potrivit lui Magnus, preţul nu era prea mare dacă se înlătura un motiv de gâlceavă. De fapt, dacă ar fi adus pacea ar fi fost de-a dreptul neglijabil.

Judecătorul Karle dădu din cap aprobator faţă de această ofertă şi zise că, dacă lucrurile aveau să se rezolve în acest fel, cazul trebuia să fie mai întâi ascultat, astfel încât toată lumea să vadă cu ochii lor că altfel nu se putea merge înainte. Iar în acest moment Magnus va trebui să păşească înaintea curţii şi să-şi facă oferta de treizeci de mărci în argint drept compensaţie, în termenii pe care tocmai îi prezentase. Ar fi uşor pentru Judecător şi pentru juraţii lui să decidă neîntârziat în favoarea mijlocirii şi nimeni n-ar mai avea de ce să stârnească o gâlceavă.

Consiliul luă sfârşit după aceasta şi, destul de mulţumită cu privire la rezultat, toată lumea plecă prin tabără să se mai întâlnească şi cu restul rudelor.

Eskil şi Arn plecară împreună. Se uitară la cai şi la arme şi-i salutară pe cei din neamul lor pe care Eskil îi cunoştea, dar de care Arn nici nu auzise. De asemenea, îi salutară şi pe cei din neamul lui Erik, pe care nici unul dintre ei nu-i ştia, şi în toată această vreme Eskil îi explica felul în care se desfăşurau lucrurile în timpul unei Adunări. Era de mare însemnătate ca Arn să înţeleagă că armele, chiar şi săbiile, nu erau îngăduite în interiorul cercului tras cu piatră de var alb în jurul locului desemnat pentru Adunare şi că, atunci când va fi chemat să depună jurământul, trebuie să ştie cuvintele pe de rost şi să le rostească limpede, pentru că orice ezitare sau bâlbâială ar putea să însemne că nu e demn de încredere.

Cuvintele erau: „În adevăr zeii vor fi milostivi cu mine pentru că rostesc adevărul“.

Arn n-avea nici o greutate să ţină minte vorbele, dar insistă deîndată că acest legământ este o blasfemie pentru că era împotriva Primei Porunci a Domnului. Cine erau aceşti „zei“? Cum putea să jure cineva un lucru faţă de zeii păgâni?

Eskil doar râse auzind această obiecţie şi zise că, deşi vorbele erau păstrate încă de pe vremea strămoşilor, acum se refereau doar la Dumnezeu. Ca să-l convingă pe Arn, îi citi primul rând din Legea Goţilor, care lămurea complet situaţia – „Hristos este în fruntea legilor noastre. După El urmează credinţa noastră creştină şi naţia noastră creştină: regele, ţăranii şi toţi cei care deţin pământuri şi episcopul şi toţi cei ştiutori de carte“.

Arn trebui să se declare mulţumit cu aceasta şi în schimb glumi că Eskil era un ţăran potrivit celor spuse în lege, în timp ce lui i s-ar fi potrivit titlul de cărturar. Măcar păreau a fi de aceeaşi parte a legii.

Veni momentul să se înceapă. Episcopul Bengt din Skara sosise şi se rugă pentru pacea Adunării. Apoi Judecătorul Karle declară deschisă Adunarea şi că oricine încălca pacea în timpul acesteia era un nelegiuit. Murmurul miilor de oameni deveni din ce în ce mai puternic şi priviră agitaţi cum regele Karl îşi croia drum încet către cel mai înalt loc de pe dâmbul unde avea loc Adunarea, acolo unde stătea Judecătorul. În curând aveau să fie martori la faptul că se va hotărî pacea sau un război.

Când regele ajunse destul de sus să-l vadă toată lumea, mulţimea văzu că purta în braţe un copil şi mulţi dintre oamenii adunaţi, înţelegând ce înseamnă una ca asta, oftară uşuraţi. Pacea va fi păstrată, căci Karl Sverkersson nu era pregătit să ceară coroana regală din Västra Götaland cu sabia în mână.

Pentru ei totul avea să se întâmple aşa cum preziseseră Judecătorul Karle şi Birger Brosa. Karl Sverkersson îşi ridică băiatul deasupra capului ca toată lumea să-l vadă şi ceru Adunării să-i ureze Ducelui de Västra Götaland bun venit. De îndată se auziră strigăte asurzitoare de încuviinţare din partea tuturor oamenilor lui Sverker, chiar şi de la cei strânşi în jurul fraţilor vitregi ai regelui, Kol şi Boleslav. Apoi oamenii îşi întoarseră privirile către zona care strălucea în albastru, în faţa căreia stăteau Joar Jedvardsson, Magnus Folkesson şi Birger Brosa.

Cu un zâmbet, Birger Brosa şopti că ar trebui să aştepte o clipă, şi aşa făcură, laolaltă cu oamenii din spatele lor. Zarva din jurul Adunării se stinse şi în curând se făcu atâta linişte încât se putea auzi foşnetul vântului printre frunzele copacilor. Apoi, toţi dintr-o dată, cei trei conducători îşi ridicară mâinile spre cer şi îndată se înălţă o întreagă pădure de mâini. Acest lucru slobozi un urlet de uşurare şi de bucurie din jurul unei Adunări triumfătoare. Episcopul continuă şi-l binecuvântă pe noul duce care izbucni în plâns cu vocea lui neîmplinită, iar toată zarva începu să pară mai mult un botez decât o binecuvântare pentru cel mai înalt rang din Västra Götaland.

Adunarea continuă cu câteva judecăţi care îi priveau doar pe câţiva dintre ei. Printre acestea erau cazuri de ucideri sau de răniri şi, de asemenea, câteva trimiteri la spânzurătoare pentru hoţii din biserici. Abia spre amurg ajunse în faţa curţii disputa dintre Magnus Folkesson şi ucigaşul regelui, Emund Wolfbane. Când veni vremea, pe deasupra Adunării parcă bătea un vânt rece. Oamenii care purtau culorile lui Sverker începură să se întoarcă la locul lor venind din toate direcţiile. Era limpede că încordarea care plutea în aer crescuse, chiar dacă pricina părea atât de măruntă.

La început totul se petrecu aşa cum prevăzuseră conducătorii clanului Folkunga. Au fost chemaţi câte doisprezece inşi de partea fiecăreia dintre părţi ca să fie ascultaţi şi fiecare dintre ei jura pe zei să aibă milă de el pentru că nu minte – pământul despre care era vorba aparţinea de când lumea şi pământul omului pe care îl sprijineau.

Partea următoare merse de asemenea potrivit planului: Magnus Folkesson scoase argintul şi spuse că era pregătit să ajungă la o înţelegere. Îi ceru adversarului să accepte suma pe care i-o propunea pentru că însemna un preţ bun. Emund Wolfbane refuză să se lase înduplecat, dar Judecătorul Karle şi juraţii lui încuviinţară ca judecata să se rezolve printr-o înţelegere, fără să fie nevoie măcar să se retragă şi să discute. Mulţimea începu să se împrăştie, murmurând cu dezamăgire pentru că motivul de gâlceavă părea să se fi rezolvat şi nu mai putea să se întâmple nimic.

Apoi Emund Wolfbane păşi în faţă, puse dispreţuitor piciorul pe punga cu argint care tocmai îi fusese dată şi îşi ridică mâna dreaptă în semn că avea ceva de spus. Atunci în Adunare se făcu linişte, iar interesul apăru din nou, pentru că Emund Wolfbane părea şi mânios, şi plin de dispreţ.

– Eu, ca orice alt om, trebuie să mă supun Adunării, începu el, vorbind cu glas tunător, pentru că era un om bine clădit. Dar faptul că argintul ar trebui să cântărească mai mult decât onoarea şi dreptatea este greu de îndurat. Şi tot greu de îndurat este să primesc argintul de la un om fără onoare, aşa cum este Magnus Folkesson, pentru că tu, Magnus Folkesson, nu eşti egalul nimănui şi îţi lipseşte inima de bărbat. Asta se potriveşte şi fiilor tăi şi îi numesc pui de căţea. Unul dintre ei e măicuţă, iar celălalt nu e mai bun decât un butoi cu bere.

Zicând ceea ce avea de spus, Emund Wolfbane făcu semn unui oştean să ia punga cu argint, în timp ce el rămase acolo unde era. Stătu acolo, cu mâinile în şolduri, căutând ochii duşmanilor săi. Dar dintre oamenii de cealaltă parte, singurul care răspunse fu unul dintre puii de căţea, aşa cum îi spusese el. Flăcăul subţirel îl privi drept în ochi, părând nevinovat ca un miel şi nesocotit de curajos. Mai era ceva ca un soi de surprindere şi de compasiune în ochii lui.

Răcnetele şi strigătele izbucniră în jurul locului Adunării. Oamenii erau neliniştiţi şi mulţi se grăbiră să se îndepărteze. Pacea care părea că era atât de sigură era acum în pericol.

În cortul clanului Folkunga căpeteniile se adunară din nou la sfat. Atmosfera era încărcată pentru că Joar Jedvardsson şi Birger Brosa, amândoi buni stăpânitori ai legii, îi avertizaseră că existau îndrumări precise cu privire la felul cum se tratează cu acei care foloseau insulte fără înconjur şi în auzul Adunării. Căi de apărare în astfel de cazuri existau, dar o plată cu argint nu era una dintre ele.

Trebuiră să-l aştepte pe Judecătorul Karle, care avea să le citească legea. Era o aşteptare întunecată, în timpul căreia puţine lucruri au fost rostite. Eskil puse să fie adus un butoi cu bere şi ulcele pentru toţi cei de faţă, dar băutura cobora pe gâtlejuri în tăcere, de parcă ar fi fost la un priveghi.

Când Judecătorul Karle intră în cort, observă de îndată că îl cântăreau din ochi cu tristeţe şi îngrijorare.

– Bunii mei prieteni, începu el, vreţi să ştiţi ceea ce scrie în lege despre insultele care tocmai au fost rostite. Am să vă spun şi apoi puteţi să vă hotărâţi care e cea mai înţeleaptă cale de urmat. Nu vă pot sfătui pentru aceasta. Trebuie spus că, atunci când vine vorba despre insultele de felul acelora pe care le-am auzit rostite de Emund, legea este limpede. Atât de limpede, de fapt, încât nu pot să cred că Emund însuşi şi-a ales vorbele fără să fi primit îndrumare de la cineva care ştie legea. Am să dau citire legii.

Chiar atunci văzu că era bere pe masă, aşa că făcu o pauză, îşi luă o ulcică şi o sorbi în timp ce părea să murmure părţi din lege pe care le ştia pe dinafară. Apoi puse ulcica jos, se şterse la gură cu dosul palmei şi citi ceea ce scria în lege cu o voce înaltă, cântătoare:

– Dacă astfel de insulte sunt rostite de către un om despre un altul: „Nu eşti egalul nimănui şi inima din pieptul tău nu este omenească“. Atunci celălalt va trebui să răspundă: „Sunt la fel de om ca tine“. Apoi vor trebui să se întâlnească la o răscruce de trei drumuri. Dacă cel care a rostit astfel de vorbe va veni, iar cel căruia i-au fost spuse vorbele nu va veni, ultimul este aşa cum a fost numit. Atunci acesta nu va mai fi demn să depună legăminte şi nici nu va mai putea depune mărturie în numele altor bărbaţi sau femei. Totuşi, dacă acela căruia i-au fost spuse vorbele vine, iar acela care le-a rostit nu vine, atunci cel care a fost insultat trebuie să strige „Dezonorat“ de trei ori şi să tragă un semn pentru celalalt pe pământ. Atunci cel care a rostit vorbele este şi mai rău decât ce a spus, pentru că a spus ceea ce nu poate susţine. Dacă se vor întâlni amândoi cu arme şi se vor bate şi va cădea cel căruia i-au fost spuse vorbele, atunci trebuie plătită jumătate din suma datorată pentru uciderea unui om. Dacă va cădea cel care a rostit vorbele, atunci, de vreme ce crimele cu vorbe sunt cele mai grele, limba a fost aceea care a dus la pierzanie capul. Iar cel care astfel a murit nu va putea fi răzbunat.

În cort se aşternu liniştea. Judecătorul Karle întinse din nou mâna după bere. Apoi ochii tuturor celorlalţi începură să se îndrepte către Birger Brosa, al cărui cap era plecat cu regret. Îşi dădu seama că toţi se uită la el şi că el trebuia să fie acela care urma să rostească răul la care toţi ceilalţi deja se gândiseră. Se uită la fratele său, Magnus, care stătea cu faţa palidă, nemişcat de parcă ar fi fost înţepenit.

– Să te lupţi cu Emund Wolfbane ar fi pentru majoritatea bărbaţilor, chiar dacă ar fi mai buni luptători decât noi cei de faţă, aproape acelaşi lucru ca o moarte sigură, zise el cu un oftat adânc. Asta este, desigur, exact ceea ce regele Karl şi sfetnicii lui au plănuit cu viclenie, chiar de când pământurile de la hotarul Arnäsului i-au fost dăruite lui Emund. Totul a fost făcut ca să se ajungă la clipa aceasta. Fratele meu, Magnus poate să aleagă între a-l întâlni pe Emund cu sabia în mână şi a deveni un om fără onoare. Este o alegere pe care nu i-o doresc nici celui mai rău duşman. Totuşi, aşa stau lucrurile şi nu am nici un sfat bun pe care aş putea să-l împărtăşesc.

Magnus nu spuse nimic şi nici nu părea că ar fi ceva de spus. În schimb, Joar Jedvardsson deschise gura.

– Într-adevăr, regele Karl a răspuns cu rea voinţă la strădaniilor noastre de a opri un război, zise el cu glas greu. Războiul va veni, mai devreme sau mai târziu. Karl Sverkersson ne-a arătat ce şi-a pus în cap destul de limpede încât să înţelegem cu toţii. Motivul pentru care fiul fratelui meu, pretendentul Knut Eriksson, n-a venit la această Adunare a fost acela că ar fi pus pacea din timpul Adunării în primejdie. Dar Knut este acela care a pierdut cel mai mult, atât pe tatăl său cât şi coroana sa regală, din cauza uneltitorului şi ucigaşului Karl Sverkersson, şi în curând va veni vremea să-şi ceară înapoi onoarea. Cu toţii ştiţi şi asta. De aceea trebuie să vă întreb, bunii mei prieteni, la ce bun ar fi să-şi sacrifice Magnus viaţa. Toţi cei din cortul acesta, cât şi cei de afară înţeleg la fel de bine acest complot al lui Karl Sverkersson care a fost pus la cale astfel încât conducătorul neamului Folkunga să fie ucis chiar înainte ca războiul să înceapă. Prin aceasta va avea mult de câştigat, iar noi tot atât de mult vom avea de pierdut. Magnus poate strânge mulţi oameni să îl urmeze sub flamura neamului Folkunga. Dar este mai puţin sigur, şi ştiu că îmi veţi ierta că spun lucrurilor pe nume, dar clipa aceasta o cere, că la fel de mulţi oameni vor alege să-l urmeze pe Eskil Magnusson. Dacă Magnus trebuie să moară pentru cauza noastră, atunci e mai bine ca el să moară pe câmpul de luptă într-un război care va trebui să înceapă, fie ce-o fi. Acum putem toţi cei din clanul lui Erik şi cei din neamul Folkunga să ne strângem lucrurile şi să plecăm ca două neamuri unite. Făcând astfel, vom fi arătat cum vedem noi lucrurile.

– Dragul meu prieten, ai vorbit bine şi cu înţelepciune, zise Birger Brosa părând foarte încurcat. Cei care îl ştiau înţeleseră că voia să spună de fapt opusul celor rostite. Totuşi legea e cât se poate de limpede. Magnus va fi dezonorat dacă nu se va întâlni în luptă cu Emund. Ca om fără onoare, nu va putea nici măcar să depună mărturie în numele altora. Un astfel de om n-ar mai putea fi conducător al neamului Folkunga. Nu ne-am gândit să se întâmple şi nici nu se va întâmpla. Noi ştim asta, dar la fel de bine o ştiu şi Karl Sverkersson şi viclenii lui sfătuitori, care au întins capcana asta să ne prindă pe toţi. Magnus are o alegere de făcut, una grea, pe care eu, ca fratele lui, nu i-aş fi dorit niciodată să fie nevoie s-o facă. Dar este adevărul. Fie se retrage, rămâne în viaţă, dar dezonorat, fie intră într-o luptă din care ar putea supravieţui doar printr-o minune a tuturor sfinţilor. Ultima e cea mai bună alegere. Nici o luptă nu e hotărâtă dinainte, dar toţi cei care se comportă ca nişte laşi şi fug de pe câmpul de luptă vor fi condamnaţi pentru totdeauna.

Judecătorul Karle se ridică anevoie şi spuse că el nu mai avea nimic de adăugat pentru că nu era nimic neclar despre lege şi înţelesul acesteia. De asemenea, mai trebuia luată acum şi hotărârea dificilă pentru alegerea celor trei însoţitori şi nu avea să fie mai puţin uşoară, pentru că erau mai mulţi bărbaţi de faţă. Ieşi clătinând cu tristeţe din cap când păşi afară din cort.

Se aşternu tăcerea după plecarea lui. Toţi aşteptau să-l audă pe Magnus vorbind, pentru că a lui era cea mai mare răspundere, chiar dacă o împărţea şi cu ceilalţi. Hotărârea lui nu avea să-i afecteze doar viaţa lui, ci şi onoarea întregului neam Folkunga.

– Hotărârea mea e luată, zise el în cele din urmă. Mâine în zori o să mă duc la răscruce aşa cum s-a spus aici la Adunare. O să-mi iau toate armele cu mine şi o să-l înfrunt pe Emund acolo, aşa cum scrie legea. Dumnezeu să mă ajute şi rugaţi-vă cu toţii pentru mine. Altă ieşire nu există, pentru că neamul nostru nu poate alege calea către dezonoare. Şi apoi, este adevărat că nimeni n-ar urma un om fără onoare.

Eskil şi Arn stătuseră într-un colţ îndepărtat al cortului, unul lângă celălalt, fără ca bărbaţii mai în vârstă să le fi dat vreun strop de atenţie. Acum, că tatăl lor îşi rostise alegerea de a se condamna singur la moarte, Eskil trase mult aer în piept şi părea că stau să-l podidească lacrimile. Urmă o tăcere dureroasă, pentru că nimeni nu-l contrazise pe Magnus. Rezultatul fusese o tăcere aprobatoare prin care se încuviinţa că va trebui să-şi curme viaţa. Acest lucru îi dădu lui Arn curajul disperat de care avea nevoie pentru a vorbi.

– Să ne fie cu iertare dacă şi noi, care suntem fiii lui, intervenim în această discuţie, începu el nesigur. Dar are legătură cu noi şi cu... restul neamului nostru... ceea ce vreau să spun. Dar nu este cumva adevărat că şi noi am fost insultaţi cu tatăl nostru, Magnus, atunci când acest om, Emund, ne-a spus că suntem pui de căţea şi ce-a mai spus el?

– Da, e adevărat, răspunse Birger Brosa posomorât. Tu şi Eskil aţi fost la fel de mult insultaţi precum a fost şi tatăl vostru. E datoria lui să apere onoarea familiei.

– Dar noi, potrivit legii, nu avem aceleaşi drepturi ca şi tatăl nostru în apărarea onoarei familiei? întrebă Arn cu inocenţa directă a unui copil.

Unul sau doi dintre cei mai în vârstă trebuiră să-şi ascundă un zâmbet în ciuda gravităţii momentului.

– Ar însemna puţin pentru onoarea lui Magnus dacă şi-ar trimite unul dintre copiii lui neîmpliniţi să fie măcelăriţi în locul lui de dragul familiei, mormăi Birger Brosa cu amărăciune în timp ce se ridica să iasă afară cu udul.

Îi lăsă pe ceilalţi în urma lui fără glas. După o clipă de ezitare, Arn se strecură afară după Birger Brosa şi începu să-l caute prin întunericul care se lăsase cât fuseseră ei în cort. Se apropie de fratele tatălui său care tocmai îşi ridica pantalonii şi vorbi cu glas hotărât.

– Dragul meu unchi, acum a venit vremea să-ţi spun un lucru care este şi adevărat, şi important. Trebuie să mă crezi. Gravitatea acestui moment este prea mare pentru ca cineva să poată minţi. Dintre noi trei, cei care am fost insultaţi, eu sunt cel mai bun la mânuirea săbiei. Asta nu-i totul. Sunt convins că pot să-l înving cu uşurinţă pe acel Emund – sau pe dumneata şi pe oricine altcineva dintre ai noştri. De aceea trebuie să faci în aşa fel încât eu să fiu acela care va lupta cu Emund, şi nu sărmanul meu tată.

Birger Brosa era atât de uluit de acest discurs, încât rămase înţepenit acolo, cu mâna în pantaloni, de parcă încă se mai pregătea să se deşarte. Puţinul lucru pe care-l ştia despre Arn era doar faptul că flăcăul e bisericos şi că nu e decât ţinta glumelor dintre oşteni. Chiar şi Emund Wolfbane pesemne că ştia lucrurile acestea, de vreme ce-l făcuse măicuţă pe Arn. Dar acum iată-l acest tânăr foarte serios, cu credinţa lui aprigă în Dumnezeu, spunând lucruri care trebuie că erau cu totul lipsite de adevăr, dar pe faţă n-avea nici urmă de minciună. Birger Brosa nu ştia ce să creadă, numai că flăcăul nu părea că-şi pierduse minţile, deşi vorbele lui păreau aiureli. Era limpede că nu-şi putuse ascunde lipsa de crezare, pentru că Arn făcu un gest nerăbdător. Apoi se lumină pentru că îi veni o idee.

– Dragă unchiule, ascultă. Dumneata eşti un om mai înalt şi mai puternic decât mine, nu eşti diferit mult faţă de Emund, zise Arn cu însufleţire. Apucă-mă de mână şi stai în faţa mea, cu piciorul înspre mine.

Îşi întinse mâna către Birger Brosa, care i-o înşfăcă pur şi simplu din uimire. Deveni şi mai surprins când simţi puterea braţului lui Arn. Între timp, Arn corectă poziţiile picioarelor până când cei doi bărbaţi erau aliniaţi într-un unghi foarte mic unul faţă de celălalt, aşa cum se cerea la o întrecere la trântă obişnuită.

– Gata! zise Arn. Încearcă să mă arunci într-o parte folosindu-ţi puterea mai mare pe care o ai!

Neştiind ce să creadă, Birger Brosa făcu o încercare oarecum slabă. N-avu nici un rezultat în afară de faptul că Arn începu să râdă de el. Asta îl făcu să încerce cu mai multă putere, iar următoarea lui strădanie sfârşi cu el rostogolit prin noroi. Uluit de tot, se ridică, apucă iar mâna puternică a lui Arn şi se trezi din nou azvârlit în noroi. După o a treia încercare Arn nu mai vru să continue şi îşi ridică mâinile refuzând o altă confruntare.

– Unchiule, ascultă, zise el. Lucrul ăsta pot să i-l fac lui Emund sau oricărui alt om. Lasă-mă să-ţi explic – în fiecare zi, în tot timpul pe care l-am petrecut la mănăstire, am fost pus să exersez mânuirea armelor mai din greu decât oricare alt om pe care l-ai cunoscut vreodată. Am fost învăţat de cineva care fusese Cavaler Templier şi care a luptat în Ţara Sfântă. Jur pe Sfânta Fecioară şi pe Sfântul Bernard, cei doi sfinţi ocrotitori ai mei, că ştiu să lupt cu sabia mai bine decât oricare dintre noi. Trebuie să înţelegi că unul ca mine nu poate minţi pe nimeni, cu atât mai puţin pe prietenii şi rudele mele şi, mai puţin decât toate, acum, când totul e de o atât de mare importanţă.

Deja Birger Brosa se simţise cotropit de credinţa în sine şi de adevărul celor spuse de Arn de parcă o lumină puternică îi umpluse mintea. Dintr-o dată fu convins că tot ce spune Arn e adevărat. Părea aproape fericit atunci când îl îmbrăţişă pe Arn. Birger Brosa era un om priceput în toate lucrurile legate de jocurile de putere şi îşi dăduse seama că ceea ce păruse a fi cel mai întunecat moment pentru neamul Folkunga putea acum să devină cel mai strălucitor, indiferent dacă Arn sau Emund Wolfbane ar fi câştigat lupta de a doua zi. Fie că Arn ar fi câştigat – fie că ar fi pierdut, dar atunci o mai mare onoare i-ar fi revenit lui Magnus, pentru că victoria lui Emund ar fi fost una fără glorie. Acum tot ceea ce mai rămânea de făcut era să-i convingă pe Magnus şi pe restul rudelor.

Înaintea zorilor zilei următoare, ale cărei evenimente aveau să fie ţinute minte şi povestite pentru multă vreme în Västra Götaland, mulţi oameni se adunaseră la răscrucea celor trei drumuri. Lupta care avea să stârnească războiul era un lucru pe care oamenii voiau să-l vadă cu ochii lor.

Nimeni din clanul Folkunga sau din cel al lui Erik nu plecase spre casă. Trebuiau să arate că sunt uniţi şi să le dea de ştire oamenilor regelui Karl că oricine ucidea pe cineva din clanurile lor îşi îndrepta lovitura împotriva tuturor. Era o regulă ca toate rudele şi prietenii să fie sprijiniţi de la naştere până în mormânt. Acum era mormântul.

Dinspre apus clanurile Folkunga şi Erik veneau în forţă, oamenii fiind întunecaţi şi tăcuţi. Dinspre răsărit oamenii regelui Karl apărură în pâlcuri vesele, toţi plini de dispreţ. Erau siguri de biruinţă, orice s-ar fi întâmplat. Dacă Magnus Folkesson îşi scăpa viaţa şi nu venea, cei care-l sprijineau pe rege ar fi câştigat datorită dezonoarei care ar fi căzut asupra tuturor bărbaţilor din neamul Folkunga. Dar dacă Magnus Folkesson l-ar fi înfruntat pe Emund Wolfbane, victoria ar fi fost sigură şi, mai mult, ar fi plăcută la vedere.

Birger Brosa, Magnus Folkesson şi cei doi fii ai lui păşeau în fruntea oamenilor lor. Toţi patru erau înfăşuraţi în mantiile lor albastre şi groase cu margini din piei de jder; îşi purtau fiecare coiful pe cap şi scutul cu leul aurit în mâna stângă. Cei patru aşteptau stând în faţa oamenilor tăcuţi şi strânşi laolaltă. Emund şi ai lui întârziau dinadins.

Era o dimineaţă rece. Soarele care începea să răsară, ascuns dincolo de zare, colora cerul în roşul sângelui. Toţi erau de acord că ar fi fost o zi bună în care să mori. Murmurând nerăbdători, oamenii se îngrămădeau laolaltă şi aşteptau să apară primele raze ale soarelui. Atunci trebuia să înceapă lupta.

De îndată ce se ivi marginea discului strălucitor, oamenii regelui scoaseră un strigăt de luptă plin de nerăbdare. Emund Wolfbane îşi aruncă jos mantia, îşi trase sabia uriaşă din teacă şi se îndreptă cu paşi mari înspre mijlocul locului ales pentru luptă.

Acum se întâmplă ceva la care nu se aştepta nimeni. Cel mai mic dintre fiii lui Magnus, cel căruia toată lumea îi spunea călugăraşul sau măicuţa, îşi scoase mantia de pe umeri, îşi dădu jos coiful şi teaca de la cingătoare, îşi scoase sabia aceea lungă şi prăpădită şi o sărută în timp ce făcea un legământ pe care nu-l putea tălmăci nimeni. Apoi îşi făcu cruce şi se îndreptă încet, dar hotărât să-l înfrunte pe Emund. La început miile de oameni amuţiră. Apoi un murmur furios începu să apară şi deveni tot mai puternic. Toţi văzură că băiatul nu purta zale, aşa că şi lovitura cea mai uşoară putea să-l rănească de moarte. Îşi lăsă şi coiful în urmă.

Emund Wolfbane văzu aceasta ca pe o insultă grosolană prin care încercau să-l facă să renunţe la luptă sau să-şi piardă onoarea fiind nevoit să ucidă un călugăraş lipsit de apărare. El şi toţi ceilalţi erau convinşi că aşa fuseseră plănuite lucrurile. Oamenii din neamul Folkunga erau uimiţi la fel ca toţi ceilalţi când îl văzură pe tânărul Arn în locul tatălui său într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu era altceva decât un joc disperat şi prostesc de noroc, pentru că se ştia despre Emund Wolfbane că n-avea milă şi nu s-ar fi dat înapoi de la o luptă pe care ştia că o s-o câştige. Totuşi, chiar şi oamenii regelui erau de acord că era curajos flăcăul acela care se juca cu viaţa lui ca s-o scape pe cea a tatălui său şi să recapete puţină onoare pentru neamul lui.

Emund Wolfbane n-avea nici o intenţie să se lase prins în planurile încâlcite ale duşmanilor săi. Se hotărâse să termine lupta cât mai repede şi cât mai umilitor, aşa cum merita insulta celor din neamul Folkunga, şi se repezi viguros către Arn cu sabia ridicată, vrând să-i despartă capul de trup dintr-o singură lovitură.

O clipă mai târziu, Emund Wolfbane se trezi întins pe jos. Poate că tăiase spre capul oponentului său prea tare şi dăduse prea mult pe alături. Băiatul părea să n-aibă isteţimea de a folosi şansa dată de Dumnezeu. El stătea acolo aşteptând în linişte ca războinicul regelui să se ridice din nou pe picioare şi să înceapă un alt atac plin de furie.

Încă de trei ori îşi îndreptă Emund loviturile către adversarul lui, care de fiecare dată se feri fără efort de căderea săbiei, mişcându-se în cerc şi fără să se obosească să pareze. Cei care priveau mai de departe nu puteau vedea bine şi crezură la început că Emund se joacă cu cruzime de-a şoarecele şi pisica. Că nu aşa stăteau lucrurile era limpede pentru cei aflaţi ceva mai aproape.

Câţiva dintre oamenii clanurilor Folkunga şi dintre rubedeniile lui Erik izbucniră în râs. Veselia se răspândi prin mulţime, iar râsetele începură să curgă spre Emund Wolfbane în valuri de batjocură. Tot ceea ce reuşea să facă, în ciuda strădaniilor lui furioase, era să taie găuri mari în aer.

Arn deja se simţea încrezător. Deşi adversarul lui era un om mare şi bine clădit, nu era la fel de puternic precum fratele Guilbert şi n-avea nici a zecea parte din îndemânarea călugărului. Arn trebuia numai să se concentreze să-i salveze viaţa lui Emund, să îşi ţină aroganţa în frâu şi în curând, pentru că răsuflarea lui Emund devenea cu fiece clipă ce trecea din ce în ce mai grea, să treacă la contraatac. Arn era uşurat pentru că, în ciuda tuturor sfaturilor bune pe care le primise să nu facă aşa, el stăruise să nu poarte zale şi coif. Dacă voia să învingă fără să ucidă trebuia să poată să se mişte repede şi să-şi folosească ochii fără oprelişti. Cea mai mică greşeală ar putea provoca o rană de moarte.

Când începu şi Arn să lovească, mişcările lui Emund se încetiniseră atât de mult încât toată lumea putea să vadă asta. Arn îl obosi şi mai mult parându-i loviturile cu sabia sau luându-le pe scut, dar de fiecare dată îndreptându-i-le în jos, spre pământ. Ori de câte ori când sabia zdravănă din fier a lui Emund lovea pietrele drumului, săreau scântei. Arn se prefăcea că îi întâmpină atacurile din faţă, dar apoi îşi îndoia încheietura astfel încât sabia lui Emund să alunece în direcţia de unde plecase el. Folosind această tehnică, nu mai dură mult până când puterea şi greutatea lui Emund îl făcură din nou să se prăbuşească la pământ. Apoi Arn se apropie iute de el, îi puse vârful sabiei la gât lui Emund şi-i vorbi pentru prima dată. Emund era în genunchi, răsuflând greu. Arăta de parcă îi venise ultima clipă. Cei doi adversari erau departe, în mijlocul câmpului de luptă, prea departe de mulţimea guralivă ca să audă cineva ce se rostea între ei. Toţi puteau bănui, totuşi, că bărbatul pe care odinioară îl numiseră călugăraş îi oferise lui Emund viaţa în schimbul predării şi-i ceruse scutul drept chezăşie. În schimb, Emund sări înapoi ca să evite vârful ameninţător al săbiei lui Arn şi se ridică. Aşa că lupta a început din nou.

Acum chiar şi oamenii regelui trebuiau să înfrunte adevărul pe care la început refuzaseră să-l accepte sau să-l înţeleagă. Că acela din neamul Folkunga pe care Emund îl defăimase numindu-l fiu de căţea şi măicuţă îi era superior ca spadasin în toate privinţele. Superioritatea lui n-avea nici o legătură cu miracolele sau vrăjitoria, ori cu norocul. Lupta fusese urmărită de mulţi ochi pricepuţi care văzuseră prea multe în lunga lor viaţă ca să se poată lăsa păcăliţi de explicaţii închipuite. Războinicii experimentaţi care stăteau unii lângă ceilalţi începură să-şi descrie unul altuia ceea ce vedeau, în timp ce încercau să înţeleagă şi să urmărească în gând ceea ce făcea Arn cu sabia lui. Deja toţi căzuseră de acord că îndemânarea lui Arn era cea mai bună şi că Emund îşi găsise naşul. Strigătele batjocoritoare din partea celor din neamul Folkunga începură să se ridice tot mai puternic împotriva celui care pierdea.

Erau şi strigăte din partea oamenilor regelui, care îi spuneau lui Emund să se predea şi să-şi lase scutul. Toţi înţeleseseră că i se dăruise înapoi viaţa de câteva ori.

Emund îşi preţuia prea mult onoarea ca să se predea într-o luptă cu un ţânc. Fusese în destule lupte ca să ştie că şi ceea ce părea o poziţie pierdută fără speranţe putea să se întoarcă în favoarea lui fără să fie nevoie de miracole. În timp ce continua să lupte, deveni mai precaut şi se mişca mai puţin, ca să-şi păstreze puterile.

La început, lucrul acesta îl puse în încurcătură pe Arn. Îl făcu să-şi dea seama că nu mai putea să spere că va câştiga făcându-l pe Emund să se predea. Arn simţi că trebuie să-şi păstreze capul limpede şi să evite să se lase cuprins de mândrie, oricât de lipsit de apărare ar fi părut Emund. Se hotărî să îşi pună scutul jos ca să-l facă pe Emund să repeadă alte atacuri sălbatice care să-i înghită şi ultima fărâmă de putere.

Un murmur de teamă trecu printre mulţime când Arn îşi puse jos scutul şi îşi schimbă sabia în mâna greşită. Asta ar fi trebuit să-i dubleze lui Emund cu uşurinţă şansele să nimerească vreuna dintre loviturile lui de ucigaş. Emund muşcă momeala, simţi noi puteri în braţe şi se avântă din nou plin de furie şi de disperare. Arn, care acum se rotea în direcţia greşită din punctul lui Emund de vedere, pierdu câteva posibilităţi de a lovi către capul sau gâtul adversarului său. Mulţi vedeau că face asta şi nimeni nu înţelegea de ce se abţine.

Motivul era acela că Arn se hotărâse unde avea să atace. Nu ochise nici gâtul şi nici capul lui Emund, ci încheietura mâinii lui drepte, care ieşea lipsită de apărare de sub zalele nordice. Cu cât se rotea mai mult în jurul lui Emund, cu atât mai des îi era locul acela expus, dar Arn aşteptă până când fu cât se poate de sigur. Atunci, pentru prima dată, dădu o lovitură din toate puterile lui.

O furtună de ţipete înfricoşate străbătu mulţimea când sabia uriaşă a lui Emund fu zărită zburând prin aer cu mâna lui încă înţepenită pe mâner.

Emund se prăbuşi în tăcere în genunchi, îşi aruncă scutul şi, cu mâna stângă, încercă să stăvilească sângele de la încheietura retezată. Arn păşi până lângă el şi îşi îndreptă sabia către gâtul omului îngenuncheat. În tăcere, toţi aşteptau lovitura mortală la care Arn avea dreptul prin lege.

În schimb, Arn luă scutul roşu al lui Emund care avea pe el coama capului unui grifon negru. Apoi şi-l ridică şi pe al lui şi se îndreptă înapoi către tatăl lui, căruia îi înmână scutul lui Emund. Câţiva dintre supuşii lui Boleslav, fratele regelui, se repeziră către Emund şi-l duseră cât mai repede de acolo.

Lacrimi de mândrie curgeau din ochii lui Magnus Folkesson când ridică scutul acela roşu către cer în semn de triumf şi de bucurie uşurată. Bărbaţii neamului Folkunga îşi scoaseră săbiile şi le izbiră de scuturi, încât se ridică un ropot la fel de puternic ca zgomotul unei mari bătălii.

Nici un om care fusese acolo n-avea să mai uite vreodată acea zi. Cei care n-au fost acolo aveau să audă povestea atât de des încât puteau să spună şi ei că au fost.

În toamna aceea pretendentul la coroană, Knut Eriksson, s-a întors în Västra Götaland din Norvegia ca o furtună. Mai întâi s-a dus să stea la fratele tatălui său, Joar Jedvardsson. În biserica de la Eriksberg a sărbătorit Naşterea Domnului şi s-a rugat aducând mulţumire pentru întoarcerea sa. Multelor lui rude pe care plănuia să le viziteze avea să le spună numai că venise să ia parte la vânătoare. Era vremea vânătorilor de iarnă la lupi în Västra Götaland, când zăpada încă nu se aşezase prea multă pentru ca un cal sau un rob mai înalt să nu poată merge, dar era destulă să împiedice un lup din goană. În acele vremuri, iarna, era obiceiul printre vânătorii tineri şi îndrăzneţi să plece călare dintr-o moşie în alta la vânătoare de lupi. Pe lângă vânătoare mai erau şi alte lucruri despre care să se vorbească – mai ales despre biruinţa neamului Folkunga şi a clanului lui Erik la Adunarea de la Axevalla. Knut avea multe de spus despre asta şi multe idei de semănat ca să poată să culeagă şi mai uşor atunci când avea să vină vremea prielnică.

Arnäsul era prima şi cea mai importantă ţintă a lui în călătoriile după lupi prin ţinut. Trimisese oameni înainte, astfel încât atunci când aveau să ajungă el şi însoţitorii lui să fie aşteptaţi. Magnus deja îi trimisese pe Svarte şi pe Kol şi pe toţi robii lui care erau liberi să hăituiască lupii către pădurile de la miazănoapte de Arnäs. Pădurile lui erau locuri bune de vânătoare.

Însoţitorii erau bărbaţi tineri şi gălăgioşi, jumătate dintre ei norvegieni, iar caii lor intrară tropăind asurzitor în curte. Robii ieşiră să-i întâmpine şi le duseră caii în grajduri. Cu o mişcare sprintenă, Knut Eriksson sări primul din şa. Se îndreptă către Magnus cu braţele desfăcute şi îl îmbrăţişă şi pe Arn. Apoi îl apucă pe Arn de umeri şi-l scutură prieteneşte zicând că aceasta chiar era cea mai îmbucurătoare dintre întâlniri. Nu numai că şi-l amintea pe Arn din copilărie, dar Arn era o parte din cea mai vie amintire de-a lui din vremea aceea. Arn nu-şi putea da seama ce voia Knut să spună până când nu-i aminti, râzând din toată inima, de felul în care odinioară se strecuraseră în casa în faţa căreia stăteau chiar în clipa aceea. Voiau să-l asculte pe bardul norvegian adus de tatăl lui Knut, sfinţitul Erik, dar se potrivise până la urmă ca nimeni altul decât un rege şi un om sfânt să se pişe pe ei.

Arn îşi aduse aminte şi zise că, într-adevăr, era o amintire de neuitat, dar că e mai frumoasă ca amintire acum decât a fost atunci când au trăit-o. Râseră cu gura până la urechi şi fiecare se bucură la gândul că şi-a regăsit un prieten vechi. Cu braţul pe după umerii lui Arn, Knut, ca oaspetele cel mai de seamă, păşi primul în casă. Ceilalţi ascultară cu oarecare veselie în timp ce vorbeau între ei cu însufleţire, pentru că unul dintre tineri vorbea ca un norvegian şi celălalt ca un danez.

În timpul vizitei, se părea că primiseră toţi binecuvântarea Domnului, pentru că Arnäsul nu mai fusese nicicând un loc atât de primitor şi nu mai fusese nicicând atâta bucurie în acea sală.

Magnus era acum foarte stimat ca fiind tatăl unui fiu car-l învinsese chiar pe Emund Wolfbane în luptă dreaptă şi astfel adusese o nemăsurată onoare casei tatălui său şi neamului său. Eskil era foarte încântat că fratele lui, altădată ţinta flecărelilor răutăcioase, devenise cel mai renumit dintre oamenii lor şi că umbrele dintre tată şi fii fuseseră spulberate. Lui Arn i se părea că el, fiul risipitor, fusese acela care nu reuşise să se întoarcă pe deplin acasă până acum. Erika Joarsdotter fu întâmpinată cu respect şi cu toate laudele de către toţi cei de faţă pentru masa pe care o pregătise. Le servi muşchi de vânat rumenit la cuptor cu mirodenii aduse din miazăzi şi purceluşi sălbatici rumeniţi cu miere şi, pe lângă mâncare, cea mai bună bere şi cel mai bun mied din casă, toate acestea stârnind strigăte gălăgioase de mare mirare din partea oaspeţilor care închinau în cinstea norocului lui Magnus de a avea o soţie atât de destoinică precum Erika. Nimeni nu făcut nici cea mai uşoară aluzie la glasul ei nedesluşit.

Knut Eriksson simţi că nu se putea să fi fost mai bine primit în această casă, care era acum cea mai importantă din Västra Götaland pentru planurile lui de viitor. Drept urmare, şi el era fericit şi uşurat văzând cum mergea vizita lui.

Când nimeni nu mai putea înghiţi nici o îmbucătură şi toţi se puseseră pe băut, discuţia se îndreptă spre subiectul despre care toţi ştiau că va ajunge să fie pomenit mai devreme sau mai târziu: lupta de la Axevalla.

Când se ajunse aici, Arn deveni ruşinat şi tăcut. Îl auziră mormăind că nu era mare lucru de spus, că învinsese un bădăran cu prea puţină ştiinţă şi cu o sabie care nu se putea compara cu a lui. Knut zise că ar vrea să arunce şi el o privire la sabia lui Arn, iar un rob apăru de îndată cu sabia în mână.

Când Knut trase spada din teaca ei, rămase uimit. O cântări în mână, apoi se ridică de la masă şi o încercă tăind de câteva ori prin aer cu ea. Era limpede că ştia multe despre lupta cu sabia. Nu ascunse că sabia i se părea prea uşoară şi fragilă, aşa cum se zvonise, şi îi ceru lui Arn o explicaţie.

Arn mormâi că nu era cazul să se apuce de mânuit săbii când oaspeţii erau la masă cu berea în mână. Apoi zări chipul trandafiriu şi dornic al Erikăi Joarsdotter încercând să-l înduplece să le arate şi să le lămurească totul, iar el făcu deîndată cum ce i se ceruse.

Se apropie de Knut, care stătea în picioare în mijlocul încăperii, şi, cu îngăduinţa lui, îi scoase spada din teacă şi o cântări în mână.

– Dragul meu şi vechiul meu prieten, această sabie norvegiană frumos încrustată a ta este foarte grea, zise el gânditor şi răsuci sabia lui Knut prin aer. Dacă nimereşti bine, s-ar putea ca un coif să nu reziste loviturii – dar ia uită-te puţin!

Ridică sabia de parcă ar fi vrut s-o izbească pe lat de una dintre pietrele vetrei. Acest lucru ar fi putut cu uşurinţă să o despice pe mijloc, iar Knut strigă speriat. Arn se opri la mijlocul loviturii, surprins parcă, iar apoi râse înmânându-i lui Knut sabia cu un gest respectuos şi asigurându-l că, desigur, n-ar fi riscat să facă rău săbiei care trebuia să câştige un regat.

Apoi îşi luă sabia lui de la Knut, o ridică şi o izbi cu toată puterea pe latul lamei de piatră, încât încăperea se umplu de sunetul ascuţit al oţelului. Sabia nu păţi nimic.

– Dragă Knut, iată deosebirea, zise el necăjindu-l puţin. Săbiile noastre nordice sunt făcute din fier, dar sunt grele pentru mână şi sfărâmicioase. Sabia mea se îndoaie cam a treia parte din lungimea ei de la vârf, nu se sfărâmă, iar răsucirea ei e treabă uşoară.

Ceea ce spunea el era ascultat cu mirare, dar toată lumea era gata să înveţe. Knut îi ceru lui Arn să schimbe câteva lovituri cu el, iar Arn ridică ascultător sabia. Ca să-şi dovedească spusele, Arn întâmpină de câteva ori în aer loviturile lui Knut. De fiecare dată lama lui uşoară împrăştia forţa săbiei grele, astfel încât el putea să rămână nemişcat şi să întâmpine fiecare lovitură fără efort vădit, în timp ce Knut trebuia să adune putere serioasă pentru fiecare lovitură inutilă pe care o dădea. Apoi Arn îşi răsuci încheietura făcând una dintre mişcările lui de parare astfel încât lovitura să alunece pe alături către podea, iar Knut se rostogoli din urma ei. Tuturor li s-a păru acest lucru foarte amuzant, mai ales prietenilor sosiţi din Norvegia cu el.

Knut se ridică din nou, fără să fie înfuriat, ci mai degrabă plin de admiraţie. Se apropie de Arn, îl îmbrăţişă ca pe un bun prieten şi zise că va continua să se roage tuturor sfinţilor ca săbiile lor să lupte întotdeauna de aceeaşi parte, pentru că nici nu voia să accepte să se gândească măcar să-l întâlnească pe Arn ca adversar.

Toţi ridicară iar paharul din toată inima auzind această frumoasă cuvântare, pentru prietenia călduroasă şi pentru cât de bine ţinea vorbitorul la bere. Toţi se simţeau bine împreună şi nu numai pentru că erau rude de sânge.

Când Erika Joarsdotter se ridică după ceva vreme şi le ură tuturor noapte bună, Eskil se apropie de ea să o laude înainte ca ea să-i părăsească şi îi dori o noapte bună şi ei. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva, iar lucrul acesta o înveseli, ca şi cum gheaţa de peste iarnă de pe lac ar fi început în sfârşit să crape a primăvară.

Când Arn se apropie şi el să-i ureze noapte bună, ea chicoti bucuroasă şi zise cu glas scăzut, astfel încât numai el s-o audă, că niciodată n-o mai lăudase cineva atât de mult pentru mâncarea făcută de altcineva. Arn protestă şi îi spuse că oaspeţii se bucuraseră de mâncărurile gătite ale casei şi că, de altfel, amândoi munciseră din greu ca să iasă lucrurile aşa cum trebuie. Apoi îi făcu din ochi şi adăugă că acesta trebuie să rămână secretul lor, pentru că, dacă s-ar fi aflat, bărbaţii aceia aspri din Norvegia nu l-ar mai fi socotit bărbat. Apoi se despărţiră cu dragoste adevărată ca între mamă şi fiu.

Eskil propuse atunci o schimbare de loc pentru petrecerea lor. Toţi cei care încă mai puteau găsi loc pentru bere şi mied puteau să-l urmeze în camera lui din turn, care dădea spre curte. Astfel că toţi cei care voiau să doarmă să fie lăsaţi în pace, iar chefliii puteau să facă gălăgie după pofta inimii fără s-o tulbure pe stăpâna casei. În camera aceea ar fi frig, dar li se poruncise robilor să ducă acolo câteva talgere în care să se aprindă focul.

Toţi cei tineri aleseră să meargă în camera din turn. Magnus găsi că e mai înţelept să le ureze noapte bună.

Era foarte frig în turn la început, până să fie aprinse focurile. Frigul le pătrunsese şi mai mult în oase după ce trecuseră prin curtea îngheţată şi se putea să fi fost motivul pentru care glasul li se schimbase când se puseră iar la vorbă.

Knut începu să vorbească conspirativ, uitându-se ţintă la ulcica lui cu bere, despre faptul că în multe privinţe era păcat că Arn îl lăsase pe porcul acela de Emund în viaţă. E adevărat, continuă el repede, că ucigaşul regelui fusese făcut de tot râsul pe vecie, iar acum i se spunea Emund Mână-Scurtă în loc de Emund Wolfbane. Totuşi, un om care omorâse un rege nu merita să trăiască, iar Knut, ca fiul tatălui său, trebuia să termine ceea ce începuse Arn.

Arn păli auzind lucrurile acestea, dar nu răspunse nimic. De fapt, nici nu era nevoie, pentru că Eskil interveni deîndată, într-un fel cu totul neaşteptat.

În primul rând, Eskil zise liniştitor că înţelege pe deplin de ce simte Knut asta şi că el nu poate să se împotrivească. Totuşi exista un mic neajuns în planul lui şi, ca buni prieteni, ar face mai bine dacă s-ar gândi cu toţii la un fel în care s-ar putea lămuri totul. Plecă să aducă un pergament cu o hartă pe el, pe care-l desfăcu pe una dintre mesele din încăpere, luă o lumânare în mână şi îi chemă pe toţi să arunce o privire. Toţi se îngrămădiră în jurul lui, curioşi să vadă la ce se gândise.

Eskil arătă mai întâi Arnäsul, iar apoi urmă cursul râului Tidan dinspre locul Adunării de la Askeberga către răsărit. Degetul lui se opri la Forsvik, pe lacul Vättern. Aceasta, zise el, este moşia principală a lui Emund Wolfbane – Mână-Scurtă, se corectă el repede.

– Uitaţi-vă bine şi gândiţi-vă la următorul lucru, continuă el făcând un cerc cu degetul în jurul proprietăţilor lui Emund. Aici s-a ascuns Emund în bârlogul lui, singur pe tărâmul duşmanilor şi cu o mână lipsă. Nu e mare bucurie şi siguranţă pentru el acolo. Nu poate să se aştepte la vreun ajutor de la ţâncul acela, Boleslav, iar Karl Sverkersson n-o să-şi mai bage multă vreme nasul în socotelile din Västra Götaland. Acum, dacă Arnäsul ar putea să-i cumpere proprietăţile, atunci am avea tot pământul dintre lacul Vänern şi lacul Vättern. Toate drumurile şi tot negoţul ar fi sub controlul nostru. Ar fi un mare pas înainte.

Eskil presupuse că toată lumea înţelegea unde ochea el, dar nimeni nu dădea semne că vedea unde bate. Knut răspunse cu acreală că el nu vedea care era legătura între lucrurile acestea.

Eskil îi răspunse că treaba aceasta era mai bine să fie rezolvată înainte ca ucigaşul regelui să primească ce merita. Dacă nu, pământul lui va fi dat ca moştenire unui neam vrăjmaş lor. Aşa cum stăteau lucrurile, continuă Eskil cu glas aproape şoptit, era puţin probabil ca Emund să reziste ispitei de a se putea muta într-un loc mult mai sigur şi că astfel s-ar putea să scape cu un preţ bun pentru Forsvik.

Doi dintre însoţitorii norvegieni ai lui Knut, Geir Erlendsen şi celălalt – pe bună dreptate numit aşa –, Elling Braţ-Tare, izbucniră în hohote de râs pentru că pricepuseră ideea. În curând toţi cei din încăpere râdeau cu lacrimi. Mai bine zis toţi cu excepţia lui Arn, care nu pricepea gluma defel.

Plini de veselie, închinară cu toţii cinstea lui Eskil, pentru ideea lui minunată, şi făgăduiră să-l sprijine aşa cum fac prietenii cei mai buni şi să-l ajute să ducă târgul la bun sfârşit spre mulţumirea tuturor.

– E un lucru rar, Eskil, prietene, să auzi o propunere atât de îndrăzneaţă, zise Geir Erlendsen râzând cu gura plină cu bere. Ceva îmi spune că lui Emund Mână-Scurtă o să-i vină greu să zică nu ofertei tale, chiar dacă o să îi pară mică. Restul lasă în seama noastră. Poate până la urmă chiar ai să-ţi capeţi o parte din argint înapoi.

– Pe cât e de adevărat că sunt conducătorul vostru şi viitorul vostru rege, la fel de adevărat este şi legământul meu că o să fac întotdeauna ce trebuie pentru bunii mei prieteni! strigă Knut Eriksson, iar toată lumea izbucni în râs din nou.

Toată veselia asta era un mister deplin pentru Arn, care nu pricepea nimic din târgul care tocmai fusese făcut.

Unul dintre norvegieni le aminti că n-ar fi fost o idee prea bună să plece călare prin zăpadă pe jumătate adormiţi, aşa că de ce să nu-l asculte pe bard până nu se făcea prea târziu? Bardul, pe numele său Orm Rögnvaldsen, avea să le spună poveşti despre strămoşi şi rude şi despre fapte care să le pună fier în sânge. Toţi îşi mai turnară bere, iar apoi Orm Rögnvaldsen păşi în faţă şi se aşeză în mijlocul tuturor înainte să-şi înceapă istorisirea.

– Pe la vremea Înălţării Domnului, după ce multe semne fuseseră văzute pe ceruri, binecuvântatul Sfânt Erik s-a dus pentru slujbă la biserica Sfintei Treimi de pe muntele din Uppsala numit Muntele Domnului, acolo unde unul dintre oamenii săi i-a adus o veste. Duşmanii se apropiau tot mai mult de oraş. Venise vremea să iasă în înaintea lor cu oştenii lui înarmaţi până în dinţi. Se zice că Erik ar fi răspuns: „În această zi de mare sărbătoare, am să ascult liturghia până la urmă, fără îndoială, pentru că e în credinţa mea că Dumnezeu ne va îngădui să ascultăm această slujbă în pace într-un alt loc“. Rostind aceste vorbe, şi-a pus sufletul în mâinile Domnului, şi-a făcut cruce, a ieşit din biserică şi s-a înarmat împreună cu oamenii săi. Deşi erau puţini la număr, alaiul lui a plecat împotriva duşmanului cu multă vitejie. Duşmanul i-a înfruntat şi au luptat din toate puterile să ajungă până la rege. Regele, cel uns în numele Domnului, a căzut la pământ, iar duşmanul i-a tăiat rană după rană. În curând era întins şi rănit de moarte, dar asta i-a mânat către şi mai multă cruzime şi l-au batjocorit cu răutate. Apoi Emund Wolfbane, care era sluga lui Karl Sverkersson, a păşit în faţă, vorbind cu batjocură despre rege, şi a retezat capul căruia atâta lume i se închinase. Astfel Sfântul Erik a ieşit din război biruitor şi şi-a schimbat locul de pe pământ pentru un loc bun în rai. Dar, în locul unde a căzut capul, s-a ivit un izvor a cărui apă mai curge şi în ziua de azi. Se cheamă Fântâna Sfântului Erik, iar apele ei au făcut multe minuni. Astfel, binecuvântatul Sfânt Erik trăieşte printre noi până în ziua de azi şi va rămâne cu noi pe vecie.

Când bardul îşi sfârşi povestea, în încăpere se lăsă tăcere. Nimeni nu bătu în masă cerând încă una. În schimb, Knut îl rugă pe Arn să rostească o rugăciune pentru sufletul tatălui său ucis şi să o spună în limba Bisericii ca să sune mai bine. Arn făcu întocmai, încă mişcat de cele auzite şi cuprins atât de durere cât şi de ceva care semăna cu mânia.

Knut Eriksson îl tocmise pe Orm, un fierar renumit, să li se alăture însoţitorilor lui şi să îşi spună povestea în toate casele pe care le vizitau. Planul lui Knut era ca toţi cei din ţinut să o asculte.

În următoarea zi plecară la vânătoare pe moşia din Arnäs şi fură foarte mulţumiţi izbutind să ucidă opt lupi. Blănurile de lup erau cele mai bune pe timpul iernii.

În anul acela marea liturghie de Crăciun se ţinea la biserica din Husaby, care era o moşie regală. Regele n-avea să vină, pentru că oamenii din Västra Götaland reuşiseră să-l ţină încolţit. Dar aveau să vină Judecătorul Karle la biserica din Husaby şi cei din neamul Folkunga, în loc să meargă la slujbă la biserica din Forshem. Cu câteva zile înainte de Crăciun, sosi un mesager la Arnäs. Era un tânăr învăţăcel trimis de către preotul din Forshem, care la rândul lui primise o rugăminte de la preotul regelui de la Husaby, cerându-l pentru mesă pe cântăreţul acela foarte bun cu care preotul de la Forshem se tot lăudase atât. Întrebarea era dacă Arn ar voi să vină la Husaby pentru câteva zile să repete cu corul, astfel încât să se cânte mesa de Crăciun cât de bine se poate. Arn simţi că nu poate să refuze. Puse deoparte mistria pentru făcut cărămidă şi se pregăti să plece de îndată călare către Husaby. Magnus voia să trimită câţiva oşteni cu el să-l însoţească, pentru că deja Arn devenise un mare trofeu pentru oricine l-ar fi putut ucide, iar moartea lui ar fi bucurat nespus ceata de ticăloşi a lui Sverker. Arn refuză însoţitorii, totuşi, şi zise că pe spatele calului în ziua mare nu putea să păţească nimic – cel puţin nu şi dacă i se îngăduia să călărească amărâtul lui de cal călugăresc, adăugă după aceea râzând.

Magnus putea să zâmbească la ieşirile acestea acum, pentru că ştia că se înşelase în privinţa calului lui Arn la fel cum o făcuse şi în legătură cu sabia lui şi cu vrednicia lui cu ea în mână. Magnus îşi ceruse iertare pentru lipsa lui de încredere şi nu se mai spusese nimic despre asta după aceea.

Arn plecă a doua zi în zori, înfăşurat într-o mantie din blană de lup. În desaga de la şa îşi ţinea hainele pentru biserică şi o grămadă de provizii. Era tare frig, dar putea să călărească bine, astfel că el şi Chimal îşi ţineau de cald fără să se înfierbânte şi să asude. Pe la prânz ajunse la casa preotului, lângă biserica din Husaby. Mai întâi îngriji calul şi bău o ulcică de bere în semn de bun găsit şi rupse o bucată de pâine împreună cu soţia preotului după cum era obiceiul. Apoi se îndreptă către biserică, cea mai mare din Västra Götaland după catedrala din Skara.

Se simţea bine pentru că îi făcea plăcere să cânte, iar imnurile de Crăciun îi erau atât de familiare încât credea că toată lumea le ştie, fără îndoială, pe de rost. De asemenea, Crăciunul era vremea pentru veselie, imnurile erau pline de bucurie şi uşor de cântat chiar şi pentru cei nepregătiţi.

Dar nu era singurul cântăreţ din cor care fusese şcolit de cistercieni. Printre ei era şi Cecilia Pålsdotter, care în ultimii ani făcuse cu rândul cu sora ei, Katarina, să meargă la învăţat la o mănăstire de maici din Godhem, lângă lacul Hornborga.

Îi auzi glasul de cum păşi peste pragul bisericii aceleia friguroase. Limpede şi curat, se înălţa peste glasurile tuturor, iar Arn se opri minunat s-o asculte. Simţi că nu mai auzise nicicând ceva mai frumos.

Era prea departe de cor să vadă al cui era glasul acela îngeresc. Nu că ar fi contat. Îşi ţinuse ochii neclintiţi către podeaua cu dale din piatră, astfel încât urechile să i se poată concentra asupra frumuseţii muzicii.

După ce corul cântă patru dintre versurile imnului, preotul îi opri ca să corecteze câteva note. În momentul acesta, Arn păşi înainte, îi dădu bineţe preotului şi se plecă puţin stingherit către grupul de cântăreţi.

Şi atunci o văzu pentru prima oară. Parcă ar fi văzut-o încă o dată pe Brigite cea de la malul estuarului Lim, dar acum femeie în toată firea. Brigite, cea de dragul căreia făcuse penitenţe atât de multă vreme şi care aproape că provocase o gâlceavă între el şi părintele Henri când vorbiseră despre natura dragostei. Această femeie avea acelaşi păr des şi roşcovan prins în coadă la spate, aceiaşi ochi căprui şi veseli şi un chip alb şi frumos. Pesemne că se uitase insistent la ea, pentru că fata îi zâmbi glumeţ. Probabil că era obişnuită să se uite lung după ea băieţii. Ea n-avea nici o idee cine e Arn. Preotul nu scosese nici o vorbă despre un alt cântăreţ şi nu-i pomenise deloc numele, pentru că nu era sigur care va fi urmarea dacă un fiu de la Arnäs ar fi rugat să bată atâta drum doar ca să repete câteva imnuri.

Dar preotul din Husaby era foarte mulţumit să-l vadă pe Arn. Dacă acel plicticos preot de la Forshem avea măcar pe jumătate dreptate în laudele pentru glasul lui Arn, această slujbă de Crăciun avea să iasă minunat. La urma urmei, deja avea o foarte frumoasă soprană pentru vocea întâi. Aşadar, pentru că era un preot cu inima uşoară căruia îi plăcea o glumă bună, se hotărî să joace tuturor o festă nevinovată.

Zise sprinten că s-au ales cu un nou cântăreţ de la Forshem – lui Arn i se păru puţin ciudat lucrul acesta – care venise să li se alăture. Continuă şi spuse că ar trebui să încerce imnul pe care tocmai îl cântau cu numai doi cântăreţi, fiecare pe vocea lui. Făcu un semn către Cecilia, care păşi în faţă amuzată de ideea că trebuie să cânte împreună cu flăcăul de fermier din Forshem care nu-şi putea stăpâni ochii.

Arn pricepu că ea era aceea care cântase atât de frumos şi faptul acesta îl făcu să îi arunce ocheade cu şi mai multă admiraţie.

Ea auzi în curând, totuşi, sau mai degrabă simţi în tot trupul că noul cântăreţ îşi putea aduce glasul aproape de al ei şi să-l urmeze ca într-un soi de dans. Glasurile lor se răsuceau unul după celălalt, se contopeau şi se dezlipeau, întorcându-se şi despărţindu-se din nou de parcă ar fi cântat de o viaţă împreună. Apoi ea nu putu să se abţină să-şi ridice ochii şi să se uite adânc în ochii lui. El deja se uita către ea, iar când ochii li se întâlniră simţiră amândoi că puteau auzi fiecare în glasul celălalt chiar vocea lui Dumnezeu. Apoi ea începu să-şi varieze glasul ca să-l facă mai greu de urmat. Dar nu reuşi să schimbe şi uşurinţa cu care el o acompania în cea de-a doua parte, iar aici uitară totul din jur în afară de muzica lor. Nu băgară de seamă că restul cântăreţilor şi preotul amuţiseră de uimire în faţa frumuseţii care părea să inunde spaţiul închis al bisericii cu lumină, pentru că nu se vedeau decât unul pe celălalt şi nu se opriră din cântat până nu sfârşiră toate cele şaisprezece versuri.

Avea să fie o zi lungă de repetiţii până la urmă şi mai erau multe de corectat. Dar preotul era blând cu toţi şi era într-o stare mai bună decât îl văzuseră până atunci, dojenindu-i doar uşor atunci când era nevoie. În curând începură cu toţii să prindă încredere.

Când se opriră pentru masa de seară, toţi se simţeau cât se poate de bine. Arn şi Cecilia începură să pălăvrăgească cu însufleţire acum când aveau ocazia să vorbească între ei. Fiecare voia să ştie cum de învăţase să cânte celălalt şi în curând erau absorbiţi schimbând tot felul de amintiri de la Gudhem, de la Vitæ Schola şi de la Varnhem. Cu ochi doar unul pentru celălalt, păşiră împreună pe uşa bisericii. Chiar la ieşire pe Cecilia o aşteptau doi oşteni. Îi aduseseră mantia şi calul şi aveau ordine stricte de la tatăl ei, Algot, să o ia seara de la biserică şi să o aducă direct înapoi la moşia regelui de la Husaby.

Unul dintre oşteni se apropie furios de tânărul cântăreţ care mergea mult prea aproape de domniţa a cărei onoare îi fusese lăsată în grijă. Dar însoţitorul lui fusese la Axevalla, aşa că îl înşfăcă de braţ să-l avertizeze, îl împinse la spatele lui şi îi dădu bineţe seniorului Arn de la Arnäs.

Astfel fu întreruptă pălăvrăgeala veselă a Ceciliei Algotsdotter despre muzică şi mănăstiri. Se gândi că nu auzise bine. Acest tânăr îngrijit cu ochi blânzi n-avea cum să fie războinicul despre care se vorbea pe lângă toate ulcelele cu bere din Västra Götaland.

– Cum te cheamă, călugărule cântăreţ? întrebă ea cu îndoială în glas.

– Sunt Arn Magnusson din Arnäs, răspunse Arn repede, iar în clipa următoare îşi dădu seama că pentru prima dată în viaţa lui îşi folosise numele adevărat. Pe tine cum te cheamă? adăugă uitându-se în ochii ei.

– Sunt Cecilia Algotsdotter din Husaby, răspunse ea ruşinată.

Arn simţi că atunci când şi-au aflat unul celuilalt numele fusese un moment de cotitură, de parcă amândoi ar fi înţeles acum că Domnul îi adusese împreună, un lucru pe care îl simţiseră cu putere în inimi în timpul întâlnirii pătimaşe a glasurilor lor în cântec când se împletiseră sub bolţile bisericii.

Slujba de Crăciun de la biserica din Husaby din Anno Domini 1166 avea să rămână pentru multă vreme în amintirile celor care au fost acolo. Toţi recunoşteau că nu mai auziseră până atunci o cântare mai frumoasă spre slava Domnului, atât de frumoasă încât pe nici unul nu-l ajunsese oboseala care mai devreme sau mai târziu îi ajungea de obicei pe toţi cei care trebuiau să stea în picioare multă vreme pe podelele cu dale din piatră ale bisericii.

Îşi desfătaseră şi ochii, atunci când tânărul din neamul Folkunga, în mantia lui albastră şi cu părul lui auriu, şi fata roşcovană a lui Algot, îmbrăcată în mătase verde, culoarea neamului ei, cântaseră împreună plini de bucurie şi cu toată puterea. Dacă cei doi taţi nu-şi dădeau seama ce însemna asta, erau mulţi care abia aşteptau să-i lămurească printre oaspeţii de la ospăţul ţinut la Husaby în acea seară. Parcă Isus Hristos însuşi vorbise congregaţiei când îi ascultau pe tineri cântând despre mesajul creştinesc de bucurie. Mesajul era despre dragostea care uneşte, despre dragostea care avea destulă putere încât să răzbată împotriva tuturor relelor. Această dragoste li se dezvăluise, clar şi fără îndoială, tuturor celor care luaseră parte la această slujbă de Crăciun.

Din locul bun unde stătea în biserică, Algot Pålsson îi putea vedea pe cei doi tineri la fel de bine ca toată lumea. Ca vătaf al regelui la Husaby, stătea în primul rând, lângă Judecătorul Karle Eskilsson şi seniorul Magnus. Ceea ce văzu îl făcu să i se umple sufletul de nădejde. Dar ştia din experienţă că nu era uşor să ajungi la vreo înţelegere cu seniorul Magnus şi cu fiul lui Eskil, iar acest al doilea fiu al lui, Arn, devenise un om de vază şi el. Algot auzise că era prieten cu Knut Eriksson, despre care se zvonea că avea să fie următorul rege al ţinutului. Flacăra curată a nădejdii putea, de fapt, să se stingă foarte uşor dacă s-ar fi început negocierile. Poate că familia din Arnäs deja copsese planuri să-i ia soţie de rang foarte înalt lui Arn, menită să aducă neamurile lui Erik şi Folkunga mai aproape. Sau poate că aveau în minte vreo nouă legătură cu Norvegia şi, în cazul acesta, vreo codană de viţă regească norvegiană ar fi fost pregătită pentru Arn. Era limpede pentru toată lumea că Cecilia şi Arn cântau înainte ca nişte porumbei şi cu siguranţă că împărtăşeau vise înalte, dar toate acestea puteau să se prefacă în nimic de îndată ce se începeau discuţiile serioase.

În timp ce Algot Pålsson îşi calcula posibilităţile, era sfâşiat între nădejde şi disperare. Era, de asemenea, înspăimântat şi când se gândea la ospăţul din acea seară, pentru el însemna acelaşi lucru ca arderea corăbiilor pe ţărm pentru strămoşii lui – cel puţin aşa se povestea. Însemnase atunci că ei nu mai aveau cale de întoarcere, la fel cum nici el nu mai avea acum vreuna.

Principala îndatorire a lui Algot ca vechil al regelui era să ţină moşia mereu pregătită, astfel încât regele să poată veni să stea acolo oricând poftea, cu un alai oricât de mare voia, şi să fie hrănit şi îngrijit câtă vreme îi era lui pe plac. Conacul regelui trebuia să fie pregătit pentru un ospăţ oricând.

Toate acestea ar fi fost bune dacă ar fi fost regele însuşi, Karl Sverkersson, acela care şi-ar fi trimis curierii înainte la Algot să-l anunţe că el şi suita lui vor ajunge la slujba de Crăciun de la Husaby, aşa cum făcuseră mulţi regi înaintea lui. Acesta ar fi fost un lucru bun, chiar dacă puţin lipsit de înţelepciune, dat fiind ce se întâmplase cu Sverker, tatăl lui Karl, atunci când bătrânul pornise spre liturghia de Crăciun. Zilele acestea, Västra Götaland nu era un loc sigur pentru cei din neamul lui Sverker.

În schimb, venise un vestitor să-i spună că oamenii din neamul Folkunga vin cu Judecătorul Karle şi cei de la Arnäs în frunte şi cu o grămadă de lume din urmă. Voiau să sărbătorească Crăciunul la Husaby, de parcă le aparţineau lor drepturile regelui. Să refuze părea primejdios, mai ales pentru că ar fi fost silit să le spună adevărul, că moşia era a lui Karl Sverkersson şi cei din neamul Folkunga n-aveau ce să caute acolo. Altfel spus, dacă ar fi rostit adevărul şi ar fi apărat ceea ce era drept ar fi putut însemna o condamnare la moarte.

Dar, apoi, să spună da, aşa cum şi făcuse Algot Pålsson, putea să fie de asemenea o condamnare la moarte. Cât timp mai ţinea iarna cu zăpezile acelea mari, nici o armată a regelui nu prea avea cum să ajungă până acolo. Era destul de greu şi când se topeau în primăvară. Dar, dacă armata regală avea să vină şi să învingă, i-ar fi fost tare greu să încerce să explice cum s-a ajuns ca duşmanul înfrânt să fi mâncat tot de prin cămări chiar în conacul regelui. Singura nădejde a lui Algot era că neamul Folkunga şi aliaţii lor aveau să iasă învingători în primăvară dacă era să înceapă un război. Dacă nu, şansele lui de supravieţuire erau prea puţine. Nu-i spusese fiicei lui, Cecilia, nimic despre urâcioasa lui încurcătură şi nici nu socotea că ea şi-ar bate căpşorul ei frumos de fată cu asta.

Totuşi era o petrecere minunată. Sigur că Algot se simţise prost la început, înghesuit între scuturi, aşezat la locul lui de cinste cu Judecătorul Karle alături de el şi cele trei căpetenii ale neamului Folkunga pe locurile de lângă cel de onoare, potrivit rangului. Nu era greu să-şi dea seama ce se petrecea în căpăţânile lor în timp ce mâncau cu insolenţă din mâncarea regelui de parcă era chiar a lor. În curând chiar începură să facă glume despre asta şi închinau cu mulţumire regelui, râzând din ce în ce mai mult şi mai cu poftă de fiecare dată.

Cecilia şi Arn n-avură deloc timp pentru ei în timpul ospăţului. Puteau să-şi vorbească numai din ochi, pentru că erau aşezaţi la câteva locuri unul de celălalt. Schimbul acesta nu era chiar atât de secret cum îşi închipuiau ei, toţi ochii îi urmăreau de parcă le răsunau privirile precum clopotele bisericii.

Lui Magnus şi lui Eskil nu le luă mult să-şi dea seama că aveau o mare problemă în faţa lor, dar, după ce şuşotiră puţin, căzură de acord că ospăţul acesta nu era nici locul, nici momentul cel mai bun pentru o discuţie despre asta între ei doi sau cu tot cu Arn.

După ospăţul de Crăciun de la Husaby, familia Folkunga şi oamenii lor plecară spre miazăzi, la Eriksberg, pentru câteva zile, să stea cu Joar Jedvardsson, Knut Eriksson şi cu familiile lor.

Se ospătaseră încă şi mai mult şi erau cu toţii obosiţi la întoarcerea la Arnäs. Nu dură mult însă până când Knut Eriksson şi norvegienii lui sălbatici îşi făcură apariţia purtând mai multe arme decât părea să fie nevoie pentru o altă vânătoare bună de lupi în pădurile din Tiveden.

Dar chiar în ziua aceea vremea nu îngăduia nici un fel de vânătoare. Lucrul acesta părea să-i pice destul de bine lui Knut Eriksson, pentru că avea multe lucruri pe care voia să le discute cu cei din familia Folkunga. Voia să vorbească despre negoţ cu Eskil, mai ales despre ce soi de schimburi ar fi fost folositoare pentru cineva care era şi regele goţilor, şi al sviarilor. Eskil avea păreri foarte hotărâte şi spuse cu convingere că, dacă ar fi avut controlul atât peste Sviarland cât şi peste Östra Götaland, ar fi însemnat să aibă acces la rutele de negoţ cu Saxonia şi cu Lübeckul, cu care aveau să facă schimburi mult mai însemnate decât în trecut. Până atunci Baltica nu fusese folosită aşa cum trebuie pentru navigaţie. Toată lumea se purta de parcă rutele pe mare trebuiau să se oprească la o linie care se prelungea de la hotarul Danemarcei şi care trecea prin pădurile Smaland. Totuşi ar fi putut aduce mult câştig să facă o învoială cu negustorii din Lübeck şi să deschidă o rută pe mare, mai ales dacă putea fi apărată. Dar prioritatea trebuia să fie aceea de a bate monede regale, pentru că vremurile trocului cu blănuri de jder în schimbul bunurilor străine apuseseră de mult. Următorul pas ar fi fost să negocieze cu Norvegia şi să se deschidă o altă rută comercială pornind de la hotarul de apus până spre zonele de răsărit ale regatului, de la Lödöse peste lacul Vänern, pe la Arnäs şi apoi peste lacul Vättern. Mai presus de toate, Eskil credea că această rută ar putea prinde bine pentru transportul peştelui uscat de la Lofoten, care ar putea fi cumpărat pe mai nimic şi vândut cu profit foarte bun.

Knut Eriksson era foarte înveselit de toate aceste idei de afaceri şi-l încredinţă pe Eskil că, de îndată ce coroana regală avea să fie a lui, Eskil va fi cel însărcinat cu comerţul şi veniturile.

Acum mai era doar un lucru de făcut ca să poată continua cu planurile lor: să încheie târgul cu Emund Mână-Scurtă la Forsvik. Pământul lui era veriga lipsă pentru legătura dintre Norvegia şi regiunile răsăritene din Sviarland şi Östra Götaland. De vreme ce era un târg din care o parte ar fi câştigat mai mult decât alta, Eskil se gândi că ar fi mai potrivit să se întocmească o înţelegere scrisă. Nu aveau toate cele necesare pentru scris la Arnäs, dar cu siguranţă că se putea încropi ceva. Îl întrebară pe Arn dacă se pricepea să scrie un astfel de document, iar el răspunse că nu părea prea greu. Lucrase destul de des sub supravegherea arhivarului atât la Vitæ Schola cât şi la Varnhem şi multe socoteli care aveau de-a face cu daruri şi cumpărări erau păstrate în amândouă mănăstirile.

Arn ascultă explicaţiile lui Eskil cu privire la cine şi ce cumpăra şi de la cine. Apoi se închise pentru tot restul zilei în camera pentru socotelile moşiei din turn. Pe la vremea cinei apăru cu un sul de pergament acoperit cu scriere frumoasă şi purtând pecetea lui Magnus Folkesson. Înţelegerea era scrisă în latină, aşa cum trebuiau să fie astfel de documente pentru a fi convingătoare, şi-l puseră s-o citească în limba lor nu o dată, ci de trei ori:

În numele Sfintei şi Neîmpărţitei Treimi, eu, Magnus, stăpân al Arnäsului, şi cei doi fii ai mei, Eskil şi Arn, în felul acesta dăm de ştire celor care sunt acum în viaţă şi celor care vor veni în urma noastră că ruşinoasa şi îndelungata gâlceavă dintre Emund Wolfbane şi mine împreună cu fiii mei trebuie să ia sfârşit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin consimţământul nostru al tuturor, am ajuns la o înţelegere prin care Emund Wolfbane ne cedează nouă moşia din Forsvik cu tot ceea ce aparţine de aceasta, incluzând păşunile, pădurile, apele pentru pescuit şi toate celelalte care sunt parte din moşie, astfel încât să ne aparţină nouă în deplină libertate pentru totdeauna spre folosinţă. Ca să încheiem această înţelegere îi oferim 50 de mărci în argint, aşa cum se spune în limba noastră.

Eu, Knut Eriksson, care prin voinţa lui Dumnezeu am fost acela care a îndrumat această înţelegere şi această cumpărare, am fost prezent la aceasta împreună cu mulţi martori. Astfel încât acestea să fie întărite şi definitive, am însemnat cu pecetea seniorului Magnus acest act, cât şi cu aceea a lui Knut, şi astfel ne legăm noi, prin puterile pe care ni le-a dat Domnul Nostru Isus Hristos, precum şi Sfânta şi Pururea Fecioară Maria şi toţi sfinţii, ca, în numele lor, dacă oricare dintre noi va încalcă termenii acestei cumpărări să fie scos pentru totdeauna în afara legii. Martorii la aceasta sunt Eskil şi Arn Magnusson, Eyvind Jonsson, Orm Rögnvaldsen, Ragnar, preotul din Forshem, şi mulţi alţii ale căror nume ar fi fost o sarcină prea îndelungată să fie înscrise aici, în acest act.

După ce Arn citit cu glas tare a treia oară şi toată lumea pricepu ce se spunea acolo, se stârni o discuţie lungă şi încinsă. Prietenii norvegieni ai lui Knut şi rubedeniile lui ţineau morţiş ca Emund să nu fie numit Wolfbane, ci Mână-Scurtă, aşa cum se cuvine. Magnus se împotrivi zicând că era mult mai probabil ca Emund să-şi pună pecetea pe un act în care era numit Wolfbane decât dacă îl numea Mână-Scurtă. Prima grijă era să se încheie târgul, nu să se batjocorească una dintre părţi, oricât de îndreptăţit ar părea acest lucru. Norvegienii se lăsară păgubaşi, dar mormăiau zicând că judecata pentru un om mort nu mai poate fi schimbată, ce-o fi mai fi vrut să spună şi cu asta.

Următoarea problemă era că Knut voia să se scrie despre el ca purtând numele tatălui său, dar şi adăugirea rex sveorum et gothorum. La început, Arn era singurul care pricepea înţelesul acestora. Spuse că era inacceptabil şi că, deşi era ceea ce voiau cu toţii şi ar fi trebuit să fie adevărat prin drepturi, nu putea fi înscris înainte de vreme. Era ca şi cum ai vinde pielea ursului din pădure.

Nimeni nu pricepea o boabă din această gâlceavă până când Arn îi lămuri că vorbele acelea însemnau rege al goţilor şi sviarilor. Apoi Magnus îşi ridică glasul şi spuse că toţi cei de faţă sperau că aşa va fi într-un viitor nu prea îndepărtat – asta era clar ca bună ziua – şi că într-adevăr aşa ar fi trebuit să fie deja, dar şi că mulţi oameni – atât sviari cât şi goţi – nu ştiau acest lucru. În neştiinţa lor, aceştia credeau că rege peste Östra Götaland şi Sviarland era Karl Sverkersson. Acest act va fi cu atât mai valabil pe cât de adevărat avea să sune. Adevărul era că Knut Eriksson era Knut Eriksson şi avea să rămână cunoscut sub numele acesta chiar şi după ce va fi devenit rege. Dacă pecetea lui se punea acum, înscrisul acesta avea să fie şi să rămână adevărat şi cu putere chiar şi fără să se adauge cele patru cuvinte.

Pentru că Knut părea că nu vrea să dea înapoi, Arn le atrase atenţia că de fapt formulase textul ca şi cum Knut ar fi fost deja rege, pentru că avea un înţeles dublu. Citi cu rar şi cu glas tare cuvintele:

– „...şi astfel ne legăm noi, prin puterile pe care ni le-a dat Domnul Nostru Isus Hristos, precum şi Sfânta şi Pururea Fecioară Maria şi toţi sfinţii, ca, în numele lor, dacă oricare dintre noi va încalcă termenii acestei cumpărări să fie scos pentru totdeauna în afara legii...“

Arn le arătă că, dacă „noi“ era citit în doar sensul de Knut Eriksson, de unul singur, atunci avea puteri care îi erau date lui de către Dumnezeu, lucru care se întâmplă numai în cazul regilor. De asemenea, numai un rege putea scoate în afara legii de unul singur un om. La fel de adevărat putea să fie şi că „noi“ ar însemna „toate persoanele după nume“, dar atunci scoaterea împotriva legii ar depinde de toţi laolaltă, care ar trebui să convingă Adunarea să o facă, ceea ce, cu siguranţă, mergea prea departe. Înţelesul exact era departe de a fi limpede, iar Arn tocmai asta încercase să facă. Intenţia lui era să pună în temei faptul că Knut Eriksson era rege prin drept divin, dar fără s-o spună în atât de multe cuvinte.

Lucrul acesta fu acceptat în cele din urmă şi de către Knut. Îi înmână lui Arn pecetea lui cu trei coroane şi îl rugă să meargă înapoi în încăperea din turn şi s-o aplice. Acum mai lipsea numai pecetea lui Emund, dar toată lumea era sigură că în curând va atârna şi aceasta la colţul pergamentului, lângă celelalte.

În ziua următoare, Eskil, Knut, ceata de norvegieni a lui Knut şi jumătate dintre oştenii de la Arnäs se pregăteau să încalece şi să pornească spre Forsvik, luând pergamentul cu ei. Arn se mira privind câte arme voiau să ia cu ei, dar Eskil îl convinse că acesta era cel mai bun fel de a evita un conflict. Războinicii norvegieni aveau rostul deosebit de a preveni orice confruntare. Emund trebuia să aibă mintea întreagă şi sănătatea deplină când îşi punea pecetea pe înţelegere, altfel totul ar fi fost fără nici o valoare. Arn se linişti.

Apoi Knut îl luă pe Arn deoparte şi îi spuse că, vrând să fie ei siguri, era mai bine ca el să nu-i însoţească, pentru că ar putea să-i tulbure liniştea lui Emund. Acesta era un târg de încheiat mai potrivit pentru Eskil decât pentru Arn. O să vină în curând şi vremea când va trebui să-l însoţească şi Arn.

Arn pricepu cele spuse şi cedă cu uşurinţă – atât de uşor încât îl surprinse pe Knut, care îşi făcuse destul de multe griji în privinţa acestei discuţii. Dar Arn avea planurile lui şi nişte dorinţe mai apropiate de inimă. Spuse cu grijă că ar fi avut şi el ceva de făcut pentru care ar trebui să meargă până la Husaby, cât timp prietenii lui încheiau târgul pe malul lacului Vättern. Knut pricepu de îndată unde bătea, pentru că Eskil îi povestise despre Cecilia şi despre problemele pe care ea şi Arn ar putea să le provoace.

Grupul de oameni înarmat până în dinţi porni de la Arnäs dimineaţă, chiar cu câteva zile înainte de ziua Sfintei Gertrude, când puteai simţi limpede primăvara în aer şi când zăpada era destul de moale să se poată călări, iar gheaţa lacului destul de groasă. Trebuiau să poarte în spate tot ce le era de trebuinţă, pentru că n-aveau cum să ia vreo căruţă cu ei. În perioada asta a anului, drumurile erau desfundate şi n-ar fi putut să meargă căruţe pe ele. Asta făcea parte din planul lor, pentru că era puţin probabil ca Emund şi oamenii lui să fi putut primi oaspeţi pe o astfel de vreme, ceea ce le-ar fi făcut târgul mai uşor.

Au călărit spre miazănoapte până au ajuns la râul Tidan. Gheaţa era încă groasă şi pe ea puteau să meargă mai repede încât să ajungă la locul Adunării de la Askeberga până la căderea nopţii şi să stea peste noapte în colibele din jurul locului pentru Adunare. A doua zi au pornit în zori ca să poată ajunge la Forsvik până spre seară. Astfel puteau să intre direct în curte înainte ca oamenii lui Emund să descopere că aveau oaspeţi.

Totul a ieşit după plan. Emund şi oamenii lui au fost luaţi prin surprindere şi au fost iute dezarmaţi. Oştenii şi toţi cei care păreau în stare să mânuiască arme au fost ferecaţi în magazii şi fierării şi lăsaţi sub paza fioroşilor norvegieni. După ce au isprăvit treaba aceasta, numai Emund, fiul lui cel mare, Gemund, soţia lui Ingeborg şi cei trei copii au fost lăsaţi în casa cea mare. Au fost lăsaţi şi robii de casă, dar numai după ce oaspeţii i-au cercetat să vadă dacă nu poartă arme ascunse.

Era o vizită mohorâtă, deşi Eskil şi Knut mâncau cu poftă şi vorbeau tare, cu voci lipsite de griji, în timp ce Emund şi ceilalţi răspundeau bănuitori la tot ceea ce se vorbea.

După ce Eskil îşi umplu burta bine, puse să se aducă un cufăr cu argint şi să fie pus pe masă. Emund se lumină puţin când văzu asta. Nu pentru că-i plăcea în chip deosebit argintul, ci mai mult pentru că argintul de pe masă însemna un târg cum se cuvine, şi nu o ameninţare cu moartea. Totuşi, discuţia nu curgea cu uşurinţă.

După ce toţi terminară de mâncat, Eskil sugeră foarte politicos că, de vreme ce venise vremea pentru negocieri, era probabil mai bine dacă Ingeborg şi copiii ei lăsau masa numai pentru bărbaţi. Aveau îngăduinţa oaspeţilor de a se retrage, iar gazda şi copiii ei făcură cum li se spusese.

Când Eskil şi Knut rămaseră singuri cu Emund, Eskil vorbi scurt şi pe şleau. Spuse că îşi dă seama că preţul oferit ar putea să pară mic şi era clar pentru toţi că Forsvikul preţuia mai mult decât cincizeci de mărci în argint. Atunci întrerupse ceea ce spunea ca să deschidă cufărul şi să scoată actul pe care îl citi cu glas tare în limba lor, nu în latină, dar fără să pomenească toţi martorii şi, mai ales, fără să rostească numele lui Knut Eriksson. Acum deja Emund era aproape convins că vizita avea ca scop doar un târg, cu toate că acesta era unul foarte nefavorabil.

Eskil continuă şi pomeni cele treizeci de mărci în argint care îi fuseseră date lui Emund la Adunarea de la Axevalla – acum era pomenită Adunarea pentru prima dată – şi zise că acea plată trebuie să fie considerată ca o parte a preţului de cumpărare pentru Forsvik, de vreme ce fusese plătită în timpul unei înţelegeri. Până acum Emund încă nu acceptase târgul, dar poate că acum era mai înclinat să o facă.

Emund dădu din cap să arate că a înţeles cele spuse şi zise într-o doară că optzeci de mărci în argint nu erau o sumă atât de măruntă, mai ales dacă era privită ca o înţelegere într-o dispută care trebuie să ia sfârşit de îndată ce cumpărarea avea să fie întocmită. Eskil răspunse că era mulţumit de faptul că Emund nu le făcuse nici un fel de greutăţi.

Dar Emund încă nu era gata să-şi pună pecetea pe înţelegere şi să-şi ia argintul. Voia nişte asigurări, dat fiind că oamenii lui erau sub cheie şi păziţi de norvegieni sălbatici şi dintre cei mai războinici. Şi, de altfel, nu reuşise să înţeleagă cine este omul celălalt de la masă şi cu ce treburi era acolo. Îi spusese că numele lui este Knut, dar că el, Emund, nu cunoaşte pe nimeni care să se numească Knut.

Eskil spuse că înţelege rezervele lui Emund foarte bine. Aveau să fie mai bine trataţi dimineaţă, când puteau să încarce săniile cu familia lui Emund şi cu cât de mulţi oşteni voiau să ia cu ei. Târgul va fi încheiat când săniile vor fi destul de departe ca să fie în siguranţă, iar atunci Emund nu va mai avea nici o grijă pentru familia lui.

Emund spuse că înţelege, dar adăugă că viaţa lui n-avea să mai valoreze mare lucru când va rămâne singur la Forsvik, înconjurat de oameni care nu-i sunt prieteni.

Eskil dădu din cap gânditor zicând că şi acum Emund se găsea în aceeaşi situaţie. Totuşi, dacă familiei lui i se îngăduie să plece şi să ajungă foarte departe – prea departe să mai poată fi ajunşi din urmă –, atunci ar fi mult mai bine decât dacă toţi ar fi fost ucişi doar din cauza faptului că ei doi nu reuşeau să ajungă la o înţelegere.

Atunci Emund zise că primeşte învoiala. O ultimă sugestie: argintul pe care trebuia să-l primească drept plată să fie trimis în aceleaşi sănii cu familia lui.

Această propunere părea una rea pentru Eskil, pentru că obiceiul nu era să se plătească înainte ca înţelegerea să aibă pecete pe ea. Dacă Emund refuza, atunci argintul avea să fie pierdut fără folos. După încă puţină târguială, ajunseră la un compromis. Jumătate din plată se va face şi va fi trimisă împreună cu săniile în dimineaţa următoare, iar Emund va primi cealaltă jumătate de îndată ce îşi punea pecetea pe înţelegere. După ce se înţeleseră, se despărţiră pentru somn. Pentru mulţi dintre cei de la Forsvik, somnul nu veni uşor.

Dimineaţa, câţiva oşteni au fost scoşi să încarce săniile. Apoi Emund îşi luă rămas bun de la soţia lui, Ingeborg, şi de la copiii lui. Jumătate din argintul lui Eskil a fost pus în sănii. Emund puse punga lângă soţia lui, în prima sanie. Apoi porniră şi dispărură peste gheaţa lacului Vättern.

Puţine lucruri se rostiră cât aşteptau în casă ca săniile să se îndepărteze destul pentru a nu mai putea fi ajunse de călăreţi. Acum sosise vremea să încheie socoteala. Emund era palid şi posomorât. Mâna stângă îi tremura când, cu ajutorul lui Eskil, îşi puse pecetea cu ceară topită pe înţelegere. Ciotul mâinii drepte mirosea urât şi îi curgea puroi prin feşile de in cu care era acoperit.

După ce înţelegerea fu pecetluită, Eskil o răsuci şi o băgă sub cămaşă. Apoi împinse cufărul cu jumătatea cealaltă din preţul de cumpărare peste masă către Emund. Se ridică spunând că nu mai avea altă treabă ca să mai fie nevoie să rămână la Forsvik, aşa că le urează rămas bun. Câţiva dintre oamenii aveau să rămână pentru a avea grijă de moşie până spre sfârşitul primăverii, când vor putea fi trimişi mai mulţi oameni de la Arnäs acolo.

Apoi plecă, rămânând politicos faţă de Emund până la sfârşit. Eskil li se alătură oamenilor lui care îl aşteptau, încălecă şi porni cu pas măsurat în drumul lui.

În casa mare nimeni nu părea să considere că a venit vremea ca Emund să urce în sanie şi să plece. După ce trecu destulă vreme cât să se îndepărteze Eskil ca să nu se mai vadă şi nici să nu se mai audă nimic dinspre Forsvik, în caz că avea să se facă vreun fel de gălăgie, cei doi norvegieni, Elling Braţ-Tare şi Egil Olafsen Ulateig, ieşiră din casă şi-i uciseră pe oştenii care-şi aşteptau stăpânul. Trupurile le-au fost aruncate într-o sanie.

După ce isprăviră, cei doi bărbaţi se întoarseră în casă şi se aşezară fără o vorbă. Nu mai era nevoie să spună ceva. Toţi cei din casă îşi dădură seama ce făcuseră.

Apoi Knut se întoarse către Emund şi îi vorbi cu un glas rece şi plin de ură.

– Emund Mână-Scurtă, ai întrebat cine sunt. Ai spus că nu cunoşti nici un Knut. Acum am să-ţi spun. Nu sunt un norvegian oarecare. Sunt Knut Eriksson, fiul lui Erik Jedvardsson şi, cu toate că poate te-ai înţeles cu Eskil Magnusson, nu ţi-ai terminat socotelile şi cu mine.

Emund înţelese acum despre ce socoteli vorbea Knut şi sări de pe scaun încercând parcă să fugă. Norvegienii puseră mâna de îndată pe el, scoţând strigăte de bucurie. Îl târâră afară în curte, batjocorindu-l şi îndesându-i picioare şi pumni. Fu legat la pământ cu bucăţi de funie în jurul mâinilor şi picioarelor de nişte bucăţi de fier înfipte cu ciocanul în pământul îngheţat, astfel încât, în cele din urmă, rămase întins pe spate cu un buştean de lemn sub cap.

Geir Erlendsen spuse că ar fi trebuit să-l lege invers, ca să-i arate lui Knut ceva despre care apucaseră doar să-i povestească, dar nu reuşiseră încă să-i arate: vechiul şi bunul obicei norvegian de a face un vultur din sângele nelegiuiţilor care meritau să moară încet, în chinuri. N-ar fi bine, după ce îi desfac coastele şi i le deschid pe jos ca pe nişte aripi, dacă Knut i-ar smulge apoi inima din piept cu mâinile goale lui Emund, acest ucigaş de rege?

Knut Eriksson îi refuză spunând că nu voia să-şi mânjească mâinile cu sângele unui ticălos. În schimb, spuse că preferă să facă precum în Sfânta Scriptură – adică să-l facă pe ucigaş să moară la fel cum îşi omorâse şi el victima. În cazul lor însemna să-l decapiteze din faţă. Emund Wolfbane se purtă ca un bărbat şi nu se rugă pentru viaţa lui. Knut Eriksson îi despărţi capul de trup cu o singură lovitură şi i-l înfipse în vârful unei lănci pe care o puse în mijlocul curţii, ca să le amintească robilor care rămâneau acolo că acum era un nou stăpân la Forsvik. Apoi porunci ca trupul lui Emund să fie aruncat în sanie lângă celelalte, să se împingă sania ceva mai departe pe gheaţă şi să li se dea foc cu totul.

Knut Eriksson şi cei mai mulţi dintre oamenii lui au mai stat numai câteva zile la Forsvik, căutând ceea ce putea fi de folos prin cămări şi în atelierele de construit bărci. Le-au plăcut câteva lucruri pe care le-au găsit. Unul dintre ateliere fusese umplut până în tavan cu scânduri din stejar tăiate cu fierăstrăul, destule pentru corabia pe care plănuiseră s-o construiască. Trei oameni au primit poruncă să rămână la Forsvik şi să încerce să termine corabia până când gheaţa de pe lacul Vättern avea să înceapă să crape. Era o treabă grea care putea fi încredinţată numai unor constructori de corăbii norvegieni.

Apoi Knut Eriksson, cu ceilalţi norvegieni şi câţiva oameni de la Arnäs s-au întors înapoi către interiorul Västra Götalandului. Făcuse primul pas pe drumul către cele trei coroane regale.

Arn repeta în gând la nesfârşit cuvintele Domnului despre ceea ce-i umplea mintea mai mult decât orice altceva:

Auzi glasul celui drag!

Iată-l, vine,

săltând peste coline,

trecând din munte-n munte.

Ca o gazela e iubitul meu

sau e ca un pui de cerb;

iată-l la noi pe prispă,

iată-l că priveşte pe fereastră,

printre gratii iată-l că se uita.

Şi începe să-mi vorbească:

Scoală, draga mea, şi vino!

Iarna a trecut, ploaia a încetat.

Cântarea lui Solomon, 2: 8-11

Călărea către Husaby atât de repede încât bucăţi mari de pământ şi de gheaţă cu zăpadă îngheţată săreau din copitele lui Chimal. Pe armăsar se vedeau fierbinţeala şi sudoarea, dar căldura lui Arn era toată înăuntru. Spera ca aerul de primăvară care flutura pe lângă el să-l răcorească, pentru că aceasta nu era o stare potrivită pentru un om care trebuia să intre în casa Domnului şi să cânte întru slava Lui. Era sigur că părintele Henri ar fi avut păreri aspre în privinţa aceasta. Dar el călărea ca un nebun cu viteză turbată, pentru că altceva nu era în stare să facă. Cecilia îi absorbise minţile atât de mult încât altceva decât Dumnezeu nu mai părea să conteze. Într-adevăr, diavolul îl ispitea cu ghicitori răutăcioase, pe cine ar alege dintre dragostea lui Dumnezeu şi cea a Ceciliei, cum ar hotărî? O astfel de speculaţie plină de păcat părea să-i stăruie în minte oricât ar fi încercat s-o alunge. Parcă diavolul pusese ochii pe un suflet plin de slăbiciune.

Trebui să se oprească, să descalece şi să se roage să fie iertat pentru gândurile care-l cuprinseseră. Se rugă până începu să i se facă frig, iar apoi mai continuă încă o vreme să se roage. După ce porni iarăşi, merse mai încet, la trap, pentru că acum era destul de aproape de Husaby şi ar fi putut întâlni oameni care să-l vadă.

Ajunse la biserică la timp şi îl duse pe Chimal în grajdul preotului, unde-l şterse de sudoare şi-l acoperi cu o pătură groasă pentru cai să nu se răcorească prea repede după fierbinţeala călătoriei. Chimal se uită la el cu ochi mari, gânditori. Armăsarul văzuse limpede prin sufletul lui Arn şi părea aproape supărat.

Era Bunavestire a Binecuvântatei Fecioare Maria, vremea când se întorceau cocorii peste Västra Götaland şi când plugurile plecau la arat în jurul mănăstirii Vitæ Schola din Danemarca. Această liturghie îi plăcea lui Arn la fel de mult cum îi plăcuse şi slujba de Crăciun. Binecuvântata Fecioară Maria era ocrotitoarea mănăstirii de la Varnhem şi, drept urmare, cântăreţii pregătiţi la Varnhem trebuiau să ştie pe de rost poate liturghiile închinate Ei.

În timpul cântărilor din biserică se simţea încă de parcă ar fi cedat ispitei şi ar fi păcătuit, chiar dacă atunci când cântă cu Cecilia totul fu la fel de minunat cum fusese şi de Crăciun. Şi asta se întâmpla pentru că atunci când rostise vorbele despre dragostea faţă de Sfânta Fecioară el se uitase către Cecilia şi le menise pentru ea. Îşi dăduse seama că simţea şi ea la fel şi îi răspundea la vorbele lui.

Fără să-şi dea seama cum l-ar face una ca asta să se simtă pe Algot Pålsson, el se invită să stea câteva zile la moşia regală din Husaby, astfel încât el şi Cecilia să poată repeta noile imnuri împreună pentru următoarea mesă. Asta însemna că-şi punea piciorul în prag, din punctul de vedere al lui Algot Pålsson şi al respectului său de sine. Arn era sigur, fără să înţeleagă bine de ce, că gazda lui nu ar refuza nici un fel de cerere venită din partea unuia dintre fiii de la Arnäs. Ceea ce Arn avea să sugereze urma să fie acceptat de îndată, aşa cum sperase el.

Apoi începură războaiele între Arn şi Cecilia, pe de o parte, şi toţi ceilalţi care insistau să stea tot timpul cu ochii pe cei doi tineri sau aşa li se poruncise să facă. Arn şi Cecilia trebuiau să-şi folosească toată viclenia ca să poată fi lăsaţi singuri să vorbească. Algot şi femeile mai în vârstă din casă înţeleseseră asta şi unelteau la rându-le să se facă un soi de gardă permanentă în orice clipă a zilei. Câtă vreme cei doi tineri stăteau în casa mare, aşezaţi cuviincios unul lângă celălalt, cântând laude Domnului fără contenire cu alţi oameni pe lângă ei, totul era bine şi frumos. Reuşeau să se stăpânească de minune când era vorba să cânte împreună, dar nu destul să înşele vigilenţa oamenilor puşi să-i păzească. Distanţa dintre Arn şi Cecilia era supravegheată îndeaproape. La cină stăteau foarte aproape la masa cea mare, dar cu Algot drept paravan între ei şi astfel nu reuşiră să se apropie mai mult decât atunci când Cecilia se oferi politicoasă să-i umple ulcica cu bere. El era chinuit rău din cauza asta pentru că îşi jurase să nu mai bea atât de multă bere cum făcuse la prima lui vizită de la Husaby.

Sune, preotul de la biserica din Husaby, fusese la un collegium ţinut de episcopul Bengt la catedrala din Skara chiar înainte de Bunavestire. În ciuda drumurilor înfundate din perioada aceea, mai mulţi oameni ai Domnului decât s-ar fi aşteptat oricine izbutiseră să ajungă la Skara. Acesta era un semn al marii tulburări stârnite în Västra Götaland de zvonurile de după Adunarea de la Axevalla. Toată lumea ştia acum că regele Karl Sverkersson nu era deloc împăcat cu faptul că-şi pierduse toată puterea în Västra Götaland, iar în fruntea tuturor era Knut Eriksson, pregătit să încerce să ia coroana pentru sine. Dacă se ajungea la cel mai rău lucru cu putinţă, regele Karl şi armata lui aveau să intre în Västra Götaland, iar deznodământul războiului nu era uşor de prevăzut. Faptul că vor fi multe distrugeri era un lucru sigur.

Collegium-ul episcopului trebuia să ajungă la o hotărâre în privinţa poziţiei Bisericii în această bătălie pentru puterea lumească. Cum mulţi oameni ai Domnului – chiar şi episcopul – îl susţineau pe regele Karl şi mulţi erau de partea lui Knut Eriksson majoritatea credeau, totuşi, că Biserica ar trebui să se îndepărteze de conflictele lumeşti de felul acesta. Collegium-ul episcopului Bengt nu avusese nevoie de multă vreme ca să ajungă la această concluzie. Unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători fusese Sune din Husaby, amintindu-le cum el însuşi fusese silit să rostească mesa de Crăciun pentru cei din neamul Folkunga chiar în biserica regelui de la Husaby.

Mai erau şi alte lucruri de discutat când oamenii Domnului din dioceză s-au adunat. Erau, de pildă, canonicul şi miracolul lui, povestit şi răspovestit tuturor care voiau să asculte, cum au fost tăiaţi doi războinici atunci când Arhanghelul Gabriel venise în ajutorul unui călugăr din Varnhem lipsit de apărare.

Preotul din Sune, care venise şi el la cină în acea seară la Husaby, văzându-l pe Arn la masă, îşi aminti despre miracol şi îl povesti oaspeţilor cât de bine se pricepu. Toţi cei de la masă ascultau cu luare aminte, cu excepţia lui Arn, care părea mai degrabă nemulţumit. I se părea preotului că Arn ar putea să ştie mai mult decât toată lumea despre această întâmplare, ştiind că şi el trăise la Varnhem şi că era foarte posibil să fi auzit deja povestea şi chiar să-l cunoască pe călugărul cu pricina. Aşa că preotul îl întrebă pe Arn deschis. Toată lumea văzu că pe Arn întrebarea preotului îl stingherea foarte tare, dar nimeni nu putea înţelege de ce. Era greu de crezut că Arn ar putea fi invidios pe călugărul acela.

Răspunsurile lui Arn veniră greu pentru că se simţea prins cu mâţa în sac şi, spre deosebire de alţii, el nu putea să se scoată basma curată minţind. În schimb, spuse un adevăr, anume că preotul acela se înşelase despre toată tărăşenia. Nu fusese nicidecum un miracol, nici călugărul nu era mic sau lipsit de apărare pentru că fusese chiar Arn acela. Tot ce se întâmplase fusese că o grămadă de ţărani beţi alergau după o mireasă în timpul unei nunţi şi-l acuzaseră fără nici un temei pe Arn că ar fi furat mireasa, cu toate că el abia cu câteva ceasuri înainte păşise pentru prima dată singur dincolo de zidurile mănăstirii. Ei voiau să-l ucidă, dar îi dăduseră şi lui o sabie pentru că li se părea că aşa e bărbăteşte din partea lor să îl lase să se apere.

Când ajunse aici, Arn făcu o pauză întrebându-se cum să povestească restul întâmplării. Ar fi preferat să se oprească aici. Lui i se părea că deja spusese tot ceea ce era nevoie. Nu era mândru pentru ceea ce făcuse şi încă era chinuit de remuşcări. Dar învăţase destul despre oamenii din lumea de dincolo de zidurile mănăstirii ca să-şi dea seama că ar putea cu toţii să creadă ce se împăunează cu ceea ce făcuse. Preotul era cel care se împăunase, crezând în neştiinţa lui că văzuse un miracol al Domnului, în loc să vadă că era de fapt un accident nefericit, dar îi era greu să spună asta fără să pară răutăcios. În vreme ce oaspeţii aşteptau nerăbdători în tăcere ca Arn să rostească ceea ce părea să nu vrea să spună, Cecilia îl rugă să continue. El îşi ridică privirea şi îi întâlni ochii. Dintr-o dată simţi că Fecioara Maria însăşi îl învaţă cum să povestească lucrurile acelea urâte din trecut astfel încât povestea să devină una bună.

Trecu repede peste partea dureroasă. Astfel, fermierii aceia beţi făcuseră o greşeală atacând un om despre care presupuseră că era un biet călugăr lipsit de apărare, dar care de fapt era Arn, care fusese pregătit să lupte cu sabia de nimeni altcineva decât de unul dintre Cavalerii Templieri ai Domnului. Lupta fusese scurtă. Nu era vorba de nici un miracol, aşa cum nu fusese un miracol nici la Axevalla.

Dar exista şi un adevărat miracol care merita să fie amintit. Era miracolul dragostei care se întâmplase după aceea, fără să se fi petrecut sub ochii preotului şi dincolo de înţelegerea lui. Acesta fusese felul adevărat în care Fecioara Maria îşi arătase bunătatea Ei fără de margini şi grija Ei faţă de cei care îşi puseseră nădejdea în Ea. Arn se simţi puţin ruşinat când făcu această referire îndrăzneaţă la adresa preotului, dar nimeni dintre cei de faţă nu părea să aibă chef să-l judece şi se simţi încurajat să continue.

Fecioara Maria ascultase, după multă vreme, rugăciunile fierbinţi ale unei tinere femei pe care o chema Gunvor şi ale unui tânăr pe care îl chema Gunnar. Ei se iubeau atât de mult încât ar fi preferat mai degrabă să moară decât să renunţe la fericirea de a trăi împreună ca soţ şi soţie cu binecuvântarea Domnului.

În întunericul deznădejdii, Gunvor fugise de la propria ei nuntă, chiar înainte să înceapă noaptea nunţii. Fugise pe drumul pe care venea şi tânărul călugăr pe care-l întâlnise şi care nu ştia nimic din cele ce se petrecuseră, dar care fusese trimis de Fecioara Maria să o salveze. Rezultatul fusese acela că Gunvor scăpase de o viaţă ca roabă a unui om pe care nu-l iubea, pentru că omul acela era unul dintre cei doi care muriseră.

Norocul fusese că preotul avea nevoie de un nou arendaş, pentru că la una dintre moşiile lui avea loc nunta. Gunnar devenise arendaş, iar astfel Gunvor şi Gunnar putuseră să se căsătorească. Acum trăiau împreună pentru restul zilelor lor pe pământ. Cu ajutorul Sfintei Fecioare, dragostea lor biruise asupra tuturor legilor şi obiceiurilor care-i împiedicaseră până atunci. Dragostea fusese mai puternică decât orice altceva şi astfel arătase Sfânta Maică a Domnului atunci când răspunsese tuturor rugăciunilor fierbinţi ale lui Gunvor şi Gunnar. În clipa cea mai întunecată din viaţa lor îşi puseseră nădejdea în Ea, iar Ea le trimisese binecuvântarea pe care o aşteptau.

Ajuns aici cu povestirea, Arn rosti versurile din Sfânta Scriptură despre dragostea care este mai puternică decât moartea. Le ştia foarte bine şi în limba lor, astfel încât versurile îi veneau uşor pe buze. Acest lucru le făcu o impresie foarte bună tuturor, şi mai ales Ceciliei, întocmai cum sperase Arn.

Auzind acestea, preotul din Husaby deveni gânditor. Confirmă faptul că vorbele rostite de către Arn erau vorbele Domnului. Adăugă că dragostea poate face cu adevărat minuni şi că erau foarte multe exemple pentru aceasta în Sfânta Scriptură. Lucrul acesta nu era uşor de înţeles, pentru că majoritatea oamenilor din Västra Götaland, trăind după obiceiurile locului, trebuiseră să ia parte la propria lor nuntă din motive foarte diferite decât cele care li se îngăduiseră lui Gunvor şi Gunnar. Trebuie spus că Arn îşi povestise întâmplarea înţelegând foarte bine felul în care vedea Biserica lucrurile acestea. Preotul continuă să spună că era întru totul de acord cu Arn cu privire la natura miraculoasă a lucrurilor şi că la mijloc fusese miracolul de dragoste şi de credinţă al Sfintei Fecioare, şi nu săbiile şi violenţa. Erau multe, fără îndoială, de învăţat din acestea. Cei din jurul mesei nu prea pricepeau ce era de învăţat din istorisire, totuşi găseau că era una minunată. Preotul din Husaby nu voia să lungească discuţia, dar, după ce se rosti rugăciunea de la sfârşitul cinei, îl luă pe Algot deoparte şi vorbiră fără să-i audă lumea.

Se poate ca această discuţie să-i fi schimbat lui Algot felul cum vedea lucrurile, pentru că în dimineaţa următoare îl întrebă pe Arn, care după cum spunea toată lumea se pricepea la cai, dacă nu s-ar supăra s-o ia pe Cecilia la o plimbare cu caii în ziua aceea frumoasă de primăvară. N-a fost nevoie să-l roage de două ori.

Aşa au ajuns Arn şi Cecilia să meargă unul lângă celălalt pe dealurile de la miazăzi de Kinnekulle, în bătaia uşoară a vântului din prima zi călduroasă de primăvară. Sălciilor le dăduseră mugurii, pâraiele erau umflate din cauza zăpezilor topite şi doar petece de zăpadă mai rămăseseră pe jos. La început părea că nu îndrăzneau să-şi vorbească, chiar dacă reuşiră în sfârşit să rămână singuri. Oştenii care îi însoţeau stăteau la o distanţă discretă, urmărindu-i, dar fără să asculte. Arn îi vorbise de multe ori în închipuirile din nopţile de fierbinţeli prin care trecuse şi atunci când gonea cu Chimal, strigând cât putea de tare vorbele în vând, dar acum nu era în stare să scoată nici măcar un cuvânt. În schimb se încâlcea în descrieri copilăroase ale calităţilor lui Chimal şi într-un discurs despre felul în care caii din Ţara Sfântă erau cu mult mai buni decât alţi cai.

Lucrurile acestea păreau că n-o interesează prea mult pe Cecilia, chiar dacă ea tot zâmbea încurajându-l să continue. Dar şi ea, la rându-i, purtase discuţii nesfârşite noaptea cu iubitul din visele ei. Era adevărat că-şi închipuise cum el îi va spune tot ce avea pe suflet, apoi ea îi va răspunde ispititor, iar el îi va răspunde spunându-i şi mai multe. Se simţea rătăcită ascultându-l cum vorbeşte despre tot felul de cai. Când Arn ajunse la marginea disperării din cauza propriei lui stânjeneli, se rugă în tăcere la Sfânta Maică a Domnului să-i dea măcar o fărâmă din puterea pe care i-o dăduse lui Gunvor. Vorbele îi veniră de îndată de parcă Sfânta Fecioară i le-ar fi mânat cu un zâmbet pe cărările potrivite. Îşi struni calul şi aruncă o privire neliniştită peste umăr către oşteni. Erau destul de departe ca să nu poată asculta nimic. Rosti cuvintele uitându-se drept în ochii Ceciliei plin de fericire:

Sora mea, mireasa mea,

tu mi-ai robit inima numai

c-o privire a ta

şi cu colanu-ţi de la sân.

Cat de dulce, când dezmierzi, eşti tu, sora mea mireasă;

şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta.

Şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.

Ale tale buze miere izvorăsc, iubito,

miere curge, lapte curge, de sub limba ta;

mirosul îmbracămintei tale

e mireasmă de Liban.

Cântarea lui Solomon, 4: 9-11

Când Cecilia auzi vorbele Domnului care erau şi ale lui Arn, îşi struni calul şi se uită multă vreme la el, vorbindu-i din ochi într-un fel în care fuseseră amândoi siliţi să-şi spună totul până atunci. Stătea destul de liniştită în şa, dar răsuflarea i se iuţise şi i se adâncise.

– N-ai să ştii niciodată, Arn Magnusson, cât de mult mi-am dorit să te aud spunându-mi vorbele acestea, zise ea în cele din urmă, plecându-şi privirea. Aşa am simţit din clipa când ne-am întâlnit, atunci când glasurile noastre s-au împreunat în cântec pentru prima dată. Vreau să fiu a ta mai mult decât orice altceva pe lumea asta.

– La fel sunt şi eu al tău, Cecilia Algotsdotter, pentru toată veşnicia. Vreau asta mai mult decât orice altceva de pe pământ, răspunse Arn cuprins de solemnitatea momentului, care îi făcea vorbele să sune a rugăciuni. Chiar aşa este că mi-ai robit inima cu o singură privire, precum se spune în Cântarea lui Solomon. N-aş putea să trăiesc niciodată fără tine.

Merseră mai departe în tăcere pentru o vreme, până când ajunseră lângă un stejar bătrân şi scorburos aplecat deasupra unei mici cascade. Acolo descălecară şi se aşezară pe iarbă, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului. Oştenii de la Husaby se opriră şi ei, ezitând puţin la distanţă destul de mare de ei. Păreau să se sfădească neştiind dacă ar trebui să se mai apropie sau nu. Aleseră în cele din urmă să rămână pe loc acolo de unde puteau să vadă, dar nu să şi audă.

Cecilia şi Arn se ţineau de mână şi se uitară unul la celălalt în tăcere mult timp, pentru că amândoi simţeau că în lăuntrul lor se petrecea miracolul dragostei.

În cele din urmă Arn spuse că trebuie să plece către Arnäs, oricât de greu i-ar fi să se despartă de ea. Se gândi că acum a venit vremea să-i spună tatălui său Magnus cum stăteau treburile. Ar fi vrut să facă ospăţul de logodnă în vară.

La început ea fu atât de fericită auzind asta încât îşi duse mâna la piept, acolo unde inima i se zbătea dureros, dar apoi pe chip îi trecu o umbră.

– S-ar putea să avem nevoie de ajutorul Sfintei Fecioare la fel de mult cum au avut şi Gunvor şi Gunnar în povestea ta frumoasă, zise ea serioasă. Dragostea noastră va fi greu încercată şi ea şi are obstacole mari înaintea ei – ştii şi tu asta, cred, nu?

– Nu, nu ştiu nimic despre aşa ceva, răspunse Arn. Nu există obstacole atât de mari. Nu există nici un munte prea înalt, nici o pădure prea deasă şi nici o mare peste care să nu se poată trece. Cu ajutor de la Dumnezeu, acum nimic n-o să ne mai stea în cale.

– Trebuie să ne rugăm mult pentru ajutorul lui Dumnezeu, continuă ea privind în jos. Tatăl meu este omul al lui Karl Sverkersson, iar tatăl tău este al lui Knut Eriksson, toată lumea ştie asta. Tatălui meu îi este teamă pentru viaţa lui din pricina asta şi, atâta timp cât regele Karl e în viaţă, tatăl meu n-ar îndrăzni să aibă o legătură atât de strânsă cu cei din neamul Folkunga. Aşa stau lucrurile, scumpul meu Arn – ah, cât de minunat e să pot rosti vorbele acestea! Oricum, aşa stau lucrurile, iar dragostea noastră are ceva mai greu de făcut decât să treacă cu pânzele întinse peste o mare atâta timp cât Karl Sverkersson este rege şi tatăl meu este omul regelui.

Arn nu se simţi nici o clipă descurajat din cauza aceasta. Nu numai pentru că avea o credinţă puternică şi ştia că Fecioara Sfântă era de partea lui şi a Ceciliei. Ci şi pentru că, deşi ştia mai multe despre unele lucruri decât ceilalţi oameni din Västra Götaland, lucruri precum scrierile lui Aristotel şi ale Sfântului Bernard din Clairvaux, vorbele înalte ale lui Platon şi regulile cistercienilor pentru viaţă, goţii din locurile acelea erau foarte pricepuţi în privinţa unor lucruri despre care el nu ştia nimic, precum regulile jocurilor de putere.

Îşi puse nădejdea întru totul în credinţa lui că peste toate era dragostea.

Magnus şi Eskil stăteau de vorbă în camera pentru socoteli din turn. Le convenea faptul că Arn era plecat cu treburile lui. Aproape toată ziua tăiase cu fierăstrăul blocuri de gheaţă din lacul Vänern. Le tăia cam la mărimea pietrelor pentru ziduri. Apoi punea să fie cărate la Arnäs cu o sanie, duse în pivniţa lui pentru gheaţă şi aşezate printre şomoioagele de rumeguş de la atelierele de tâmplărie. Insistase că treaba asta trebuia să se facă acum, înainte ca gheaţa să se subţieze prea mult. Cu atât mai bine cu cât asta îl ţinea ocupat. Discuţia dintre Magnus şi Eskil ar fi fost mai greu de purtat dacă era şi Arn cu ei.

Ştiau amândoi că fetele şi băieţii de vârsta lor puteau fi foarte tare afectaţi de pasiune. Lucrurile acestea fac parte din viaţă. Trebuiau doar să lase timpul să treacă înainte ca necazul să dispară ca orice altă durere de cap. Magnus îşi aduse aminte de tinereţile lui, mărturisindu-i lui Eskil despre ce simţea el pe atunci pentru Sigrid. La început însemnase mai puţin pentru el decât ar fi însemnat o pereche de cai buni sau orice altceva care i-ar fi sporit averea. Dar, cu trecerea timpului, Sigrid îi devenise mai dragă decât oricine altcineva. Ceea ce Arn numea dragoste putea să apară şi după un trai împreună în condiţii bune. Dacă ar sta să se gândească, şi Erika Joarsdotter crescuse în ochii lui cu timpul şi devenise cumva mai drăguţă şi o femeie cu care să se înţeleagă mai uşor – uneori era chiar graţioasă. De fapt, niciodată nu fusese mai uşor ca cum s-o aibă în preajmă. Cam atât se putea spune despre ceea ce Arn numeşte dragoste.

Dar înţelepciunea celor mai în vârstă nu era uşor de tălmăcit în vorbe pe care să le încredinţeze celor mai tineri. N-avea nici un rost să încerci să lămureşti un om care nu mai era stăpân pe minţile lui.

Aşadar, ce era de făcut cu privire Arn şi la spusele lui cum că ar vrea să dea o fugă la Husaby pentru o logodnă chiar şi în dimineaţa următoare?

Eskil spuse că trebuie să chibzuiască totul cu calm şi la rece. Pe Arn era mai bine să-l lase deoparte, pentru că în zilele acestea era ca o bucată încinsă de fier. Erau motive pentru ce spusese el şi altele împotrivă. Fiecare lucru trebuie cumpănit doar după merit şi cântărit în argint ca să se vadă ce atârna mai greu.

Împotriva propunerii lui Arn stătea incertitudinea cu privire la cel care avea să urmeze la tron. Nimeni nu putea să ştie cine va avea puterea peste câţiva ani, dar, atâta timp cât Karl Sverkersson rămânea rege, Algot Pålsson va fi cu foarte mare băgare de seamă să evite legături între neamul lui şi neamurile care-i erau potrivnice regelui. Cel puţin aşa ar trebui dacă ar fi un om înţelept. Din punctul lor de vedere, nu era o idee bună să se lege prin căsătorie cu un neam potrivnic lui Knut Eriksson. Pentru că, dacă ar fi fost să-şi pună banii pe cel care avea să-i urmeze lui Karl la tron, Knut Eriksson părea a fi cea mai bună alegere.

Pentru propunerea lui Arn erau câteva lucruri demne de luat în seamă. Acum, că Forsvikul devenise o parte din proprietăţile Arnäsului, controlau partea de miazănoapte din Västra Götaland. Prin zona aceasta, chiar la miazăzi de pădurile Tivadenului, treceau drumurile comerciale dintre ţările din jur. Cea mai slabă verigă din lanţul de proprietăţi era la Kinnekulle, acolo unde începeau moşiile lui Algot Pålsson. Ar fi fost de mare folos să pună mâna pe Kinnekulle şi pe malul lacului Vänern la miazăzi de ţinutul deluros. Algot putea, probabil, să fie lămurit, cu ceva insistenţă, să-şi dea aceste pământuri drept dotă, chiar dacă, de fapt, suma ar fi dublă faţă de cea obişnuită.

Totuşi, nimic din toate acestea nu prea avea şansă să se întâmple atât timp cât Karl Sverkersson era încă în viaţă. Pe de altă parte, Algot ar fi devenit cu atât mai mult interesat şi zorit să ajungă la o înţelegere dacă Karl Sverkersson avea să-şi piardă viaţa la fel de repede cum spera şi plănuia Knut Eriksson.

Aşadar aceasta era deocamdată concluzia. Nimic nu era de făcut cât timp Karl Sverkersson rămânea ascuns în siguranţă în fortăreaţa lui din mijlocul lacului Vättern. Dar, dacă ar fi murit, atunci nu trebuia să se piardă nici o clipă pentru a încheia înţelegerea aceasta atât de importantă pentru Arnäs.

Eskil putea să vadă doar greşeală în calculele lui. Mai era posibil ca Birger Brosa şi Adunarea celor din clanul Folkunga să hotărască altfel. Asta se mai întâmplase o dată, desigur, atunci când Magnus însuşi plănuise să se însoare fie cu Cecilia, fie cu Katarina, din aceleaşi motive pe care le discutau şi acum. În schimb, sfatul clanului fusese că o căsătorie cu Erika Joarsdotter ar fi cea mai avantajoasă opţiune.

Magnus spuse că e sigur că acum nu existau nici un fel de planuri de soiul acesta. Căsătoria lui cu Erika Joarsdotter deja făurise o legătură strânsă cu neamul lui Erik. E adevărat că Knut avea o soră, dar ea deja era măritată cu regele Severre al Norvegiei.

De asemenea, chiar fratele lui Magnus, Birger Brosa, se căsătorise cu Brigida, fiica regelui Harald Gille al Norvegiei, aşa că erau, cu siguranţă, legături solide de familie cu Norvegia. Nu, în concluzie, Magnus nu vedea nici un aranjament care să implice o căsnicie care ar putea fi privită ca fiind mai importantă pentru Arnäs şi pentru întreg neamul decât o căsnicie cu Cecilia sau Katarina. Deşi se pare că, pentru Arn, Cecilia era aceea la care n-ar fi renunţat în ruptul capului.

Mai aveau acum de hotărât doar cine avea să-i spună totul lui Arn. Mesajul era simplu: fără logodnă câtă vreme e regele Karl în viaţă.

Magnus ar fi trebuit să-i spună, pentru că era tatăl lui Arn şi prin toate drepturile cuvântul lui trebuia să fie literă de lege când venea vorba de căsătorii. Dar poate că Eskil ar fi trebuit să spună ce era de spus, pentru că era fratele lui Arn şi pentru că în spatele lui nu stăteau drepturi, aşa că el ar fi putut să-i explice în loc să-i poruncească. Întoarseră treaba asta pe toate părţile şi hotărâră ca Eskil să fie mesagerul.

Cu o săptămână înainte de ziua de Sfântul Tiburţiu, când gheaţa se întunecă, dar încă mai ţine, Knut Eriksson sosi neanunţat la Arnäs. Venise în goana mare însoţit doar de către Geir Erlendsen, bardul Orm Rögnvaldsen şi Berse cel Puternic. Vizitaseră multe locuri din Västra Götaland şi peste tot bardul fusese pus să-şi facă toţi banii. Ultimul popas îl făcuseră la Skara, unde Knut avusese parte de mulţi ochi şi multe urechi. Adusese informaţii foarte folositoare de la un om care tocmai plecase din slujba lui Karl Sverkersson de la fortăreaţa din insula Visingsö. Knut nu spuse nimic altceva despre motivul vizitei sale decât că îl caută pe Arn. În cele din urmă îl găsi pe Arn lovit de durere – suferind după Cecilia –, printre robii din bucătărie. Knut îi spuse că nu-i cel mai potrivit loc pentru un bărbat ca el. Continuă spunându-i că vrea să-l însoţească la o întrecere cu arcul cu el, un lucru care îl lăsă pe Arn fără grai. Knut deja aranjase să fie pusă o ţintă din paie în curte. Arn se gândi că n-are cum să refuze, dar întrecerea nu-i făcea nici o plăcere. Trebuiau să stea la patruzeci de paşi mari faţă de ţintă, o distanţă pe care Arn o considera dificilă pentru Knut, dar acceptă pentru că aceasta era alegerea lui Knut. Cât timp îşi aleseră ei cele mai tari şi mai bune arcuri şi săgeţi, toţi cei de-ai casei veniră să-i urmărească. Se aflase că bărbatul care ar putea să fie următorul rege urma să se întreacă la tras cu arcul cu unul dintre fiii de la Arnäs şi nimeni nu voia să piardă una ca asta.

Când se aşezară unul lângă altul, cu arcurile şi săgeţile pregătite, Arn tot mai părea că n-are nici o poftă de întrecere. Knut îşi puse amândouă mâinile pe umerii lui Arn, îl trase aproape, îl îmbrăţişă şi îi spuse ceva la care se gândise cu multă grijă dinainte.

– Acum tu, cel mai bun şi mai vechi prieten al meu, trebuie să tragi cu arcul ca să câştigi împotriva regelui tău. Nu te gândi la nimic altceva, de parcă totul ar depinde de calea pe care o apucă săgeţile tale. Închipuie-ţi că te lupţi pentru Cecilia – o, da, ştiu totul despre tine şi ea. Închipuie-ţi că eu sunt regele tău şi pot să ţi-o ofer numai dacă o să câştigi împotriva mea. Uite, o să trag eu primul. Nu răspunde, doar trage cât de bine poţi.

În vreme ce Arn, care fusese zguduit de această cuvântare, încerca să se adune ca să poată da ce avea mai bun, Knut trase cele zece săgeţi ale lui în uralele celor de faţă. Nimeni nu ştia că era un arcaş atât de bun. Apoi veni rândul lui Arn, iar el trase de parcă totul chiar ar fi depins de săgeţile lui. Chipul îi era rece şi plin de hotărâre şi în lăuntrul lui era o linişte desăvârşită. După ce termină, era limpede pentru toată lumea că Arn era cel mai bun arcaş. Knut îl îmbrăţişă din nou şi-i spuse că Arn s-ar putea ca tocmai să şi-o fi câştigat pe Cecilia de soţie pentru că trăsese atât de bine. Apoi ieşiră din curte şi plecară să vorbească singuri în încăperea din turn. Knut deja poruncise să fie dusă bere acolo.

Dar Knut nu mai aşteptă să ajungă berea înainte să-i explice lui Arn la ce se gândise. Venise clipa pentru amândoi. Pentru el era la mijloc coroana regală, iar pentru Arn – Cecilia. Knut Eriksson se baza pe faptul că strângea informaţii despre mulţi oameni de peste tot din ţară şi astfel ştia tot ceea ce era demn de ştiut, aflând şi lucruri care ar fi putut să pară mai puţin importante, cel puţin pentru el, cum era şi felul cum stăteau treburile între Arn şi Cecilia.

Arn răspunse acru că nu-i vine greu să priceapă faptul că informaţiile sunt importante pentru cei care se zbat să obţină coroana regală, dar că nu-şi dă seama care fusese motivul pentru care trebuise ca ei doi să se joace cu arcurile şi săgeţile. De ce să intre într-o întrecere, când viitorul rege risca să piardă şi apoi să se ducă vestea că fusese învins?

Chiar atunci intrară robii cu berea, iar Knut zâmbi larg la această întrerupere, pentru că înţelegea pe deplin mirarea şi iritarea lui Arn. Totuşi, mai întâi închinară unul în cinstea celuilalt, aşa cum cerea buna cuviinţă, în timp ce Knut urmărea nerăbdarea arzătoare din ochii lui Arn care voiau un răspuns neîntârziat. Însă el nu-i răspunse direct, ci începu să vorbească despre tatăl său. Binecuvântatul Sfânt Erik fusese bun cu toată lumea, nu dorise nimic pentru sine, purta cămăşi din păr de cal şi ţinea perioade îndelungate de rugăciune în timpul vieţii de la curte, îi ajutase pe cei slabi şi murise ca un martir în mâinile unor tâlhari ucigaşi. Poate că Arn deja ştia lucrurile acestea, dar mai avea de adăugat un lucru.

Tatăl lui Erik Jedvardsson fusese Jedvard din Orkney, care navigase cu Sigurd Jorsalafar până în Ţara Sfântă şi îl slujise acolo pe regele norvegian în multe feluri importante. Ca dar de întoarcere pentru acest ajutor creştinesc, regele Sigurd îi dăruise lui Jedvard din Orkney două bucăţi din Sfânta Cruce pe care Mântuitorul Nostru fusese chinuit şi murise. Regelui Sigurd îi fusese, desigur, dăruită o bucată întreagă din lemnul sfânt din partea regelui Baldwin din Outremer – adică regatul Ierusalimului.

Aici făcu o pauză din povestea lui ca să-l întrebe pe Arn dacă auzise vreodată despre Outremer. Gesturile nerăbdătoare din cap ale lui Arn confirmau că, da, auzise.

Oricum, aceste două bucăţi din Sfânta Cruce au fost lăsate moştenire lui Erik Jedvardsson, iar el le încrustase într-o cruce din aur pe care o purta tot timpul prinsă cu un lanţ în jurul gâtului. Când Emund Mână-Scurtă îi retezase capul lui Erik, sfânta relicvă căzuse, iar unul dintre cei de faţă o ridicase şi i-o dusese celui care pusese la cale omorul, ucigaşul pe nume Karl Sverkersson. Iar prin asta el devenise nu numai un ucigaş de rege, ci şi un ticălos fura o relicvă sfântă a Domnului. Crucea aceea din aur, în care sunt bucăţi din crucea adevărată a Mântuitorului, acum atârnă chiar la gâtul lui Karl Sverkersson. Aceasta era o batjocură în ochii Domnului – nu încăpea îndoială în privinţa asta, nu?

Arn fu deîndată de acord că trebuie să fie o blasfemie în ochii lui Dumnezeu. Adăugă că toţi ar trebui să facă tot posibilul să desfacă răul care fusese făcut.

Knut Eriksson zâmbi auzind asta. Se uită către Arn şi repetă, cu glas căzut, că timpul pentru a desface relele din trecut a sosit. Dar, pentru a îndeplini această însărcinare şi, mai presus de toate, pentru a recupera relicva Domnului, era nevoie de oameni. Doar un grup mic de oameni mai buni la lupta cu sabia decât oricare alţii, rezistenţi la vreme friguroasă, buni marinari şi foarte buni arcaşi.

La aceasta, zise Knut, a servit întrecerea lor. Mulţi erau cei destul de buni la întreceri, dar care-şi pierdeau mult din îndemânare în luptă când erau plini de furie şi frică. Încercarea pentru Arn era să fie nevoit să se gândească la Cecilia chiar în timp ce slobozea săgeata, şi o trecuse cu bine.

Acum era vremea, nu mai târziu, mai zise Knut. Simţi nevoia să mai întrebe, de parcă s-ar mai fi pus problema – apoi ezită şi-l asigură pe Arn că, atunci când Knut va deveni rege, va fi primul care-şi va da binecuvântarea pentru nunta lui Arn şi a Ceciliei. Apoi reveniră la discuţia lor întrebându-l pe Arn dacă vrea să-l urmeze în incursiunea lui, ca unul dintre cei numai opt oameni care aveau să fie aleşi. Iar i se spunea că n-o poate căpăta pe Cecilia atâta timp cât Karl Sverkersson este încă în viaţă. Nu încăpea nici o îndoială că avea să-l urmeze pe Knut.

Când ajunseră la Forsvik pe coasta lacului Vättern, se întâlniră cu oamenii pe care-i lăsaseră acolo – Eyvind Jonsson, Jon Mickelsen şi Egil Olafsen Ulateig – şi care construiseră între timp o barcă destul de mică, dar foarte bună. Avea o cală largă, pescaj mic şi putea fi împinsă cu trei perechi de vâsle. Norvegienii spuseră că aveau de gând să decoreze nava cu rune frumoase ca să-şi îndeplinească sarcina, dar nu mai apucaseră, pentru că era mai important s-o facă mai întâi să plutească, iar gheaţa avea să se spargă în curând. Această corabie mică fusese făcută la fel ca o corabie norvegiană şi putea fi cârmuită mai iute decât altele. Se putea trage, de asemenea, şi la vîsle mai repede decât în orice altă corabie, mai ales cu vâslaşi norvegieni, şi putea fi trasă cu uşurinţă pe deasupra gheţii. Knut era cât se poate de încântat de lucrătură şi îi explică detaliile lui Arn, care ştia cele mai puţine lucruri despre Norvegia din clanul lui.

Mai aşteptară trei zile până se făcu vreme potrivită ca să pornească. Mai întâi ţinură o slujbă oficiată de Arn. După aceea Knut Eriksson ţinu o cuvântare în care-i îndemna pe toţi să se gândească la acesta ca la un moment hotărâtor. Puterea lor stătea într-un număr mic de oameni hotărâţi – doar opt, dar cei mai buni –, iar ei vor trece lacul Vättern, pe unde nu s-ar fi aşteptat nimeni să vină în perioada asta a anului. Acolo, pe promontoriul dinspre miazăzi de Visingsö, Karl Sverkersson, ucigaşul de rege, se adăpostea împreună cu oamenii lui crezându-se în siguranţă. Dar Dumnezeu n-ar sprijini un om care a ucis un sfânt de dragul câştigului său. De îndată ce vor fi câştigat ce era de câştigat, toţi vor fi răsplătiţi după merit.

Asta a fost tot; nu s-a mai spus nimic altceva. Barca fu legată din urma cailor ca s-o tragă de sub gaura din gheaţă unde fusese lăsată ca să se umfle lemnăria cu apă şi să se strângă încheieturile. Duseră caii în grajd, terminară de încărcat barca şi apoi apucară un capăt de frânghie ca să înceapă obositoarea corvoadă de a o trage la apă eliberată de gheţuri. Dar opt oameni puternici puteau trage cu uşurinţă barca aceea cu cala largă peste gheaţă.

După ce o târâră jumătate de zi, ajunseră la o despicătură în gheaţă care ducea la apa liberă din mijlocul lacului Vättern. Deja puteau zări de departe Visingsö. Vântul bătea dinspre apus ca de obicei în perioada aceea a anului, aşa că în curând putură să ridice pânzele. Cu cât înaintau mai mult către miazăzi, cu atât despicătura din gheaţă se lărgea mai mult. Către asfinţit puteau vedea că vârful dinspre miazăzi de la Visingsö, acolo unde voiau ei să ajungă, era înconjurat de apă fără pic de gheaţă şi se încredinţară că Dumnezeu era de partea lor. Dacă ar fi ajuns cu o zi mai devreme ar fi fost nevoiţi să-şi lase barca pe gheaţă, unde era uşor de văzut pe timpul zilei. Dacă ar fi ajuns cu o zi mai târziu, gheaţa de pe lac ar fi fost spartă de tot şi deja ar fi fost gărzi patrulând pe zidurile fortăreţei regale, Näs, căci erau obişnuiţi să aştepte primejdia din largul lacului.

Coborâră pânzele şi vâsliră încet către Näs, ajungând pe ţărm după lăsarea întunericului. Pânza fu întinsă pe deasupra bărcii, iar ei se aşezară să aştepte dimineaţa sub acoperişul des făcut de câteva tufişuri de anini care creşteau pe lângă un mic intrând. Aprinseră focuri în două talgere din fier, dar se asigurară ducându-se mai departe că nu pot fi văzute. Căldura era importantă pentru ei, pentru că nopţile nordice de primăvară erau încă amarnic de friguroase. Knut se simţea încurajat de toate lucrurile dificile pe care le îndepliniseră cu bine. Se aşeză aproape de Arn şi-i spuse că aceasta avea să fie ori ultima lor noapte împreună, ori prima de la începutul unei lungi călătorii. Apoi îi vorbi din nou despre omul care-i omorâse tatăl şi încercase să-l omoare şi pe al lui Arn atrăgându-l într-o luptă inegală. Arn îl întrerupse spunându-i că nu era nevoie să-i amintească lucrurile acelea, pentru că le ştia şi el şi se gândise îndelung la ele.

Continuă zicând că, în ciuda faptului că ştia ceea ce ştia, încă avea îndoieli. Se legase cu jurământ sfinţit să nu ridice niciodată mâna din cauza furiei sau pentru câştigul lui, iar acum i se părea că tocmai asta face. Moartea lui Karl Sverkersson ar fi însemnat un mare câştig pentru el. Adăugă că îi era limpede că intenţia nu era doar aceea de a recupera o relicvă sfântă care aparţinea prietenului său, Knut, şi care îi fusese luată pe nedrept ca să stea atârnată la gâtul lui Karl Sverkersson. Îşi dădea seama că, dacă voiau să scoată crucea, gâtul trebuia retezat.

Knut nu spuse nimic să-i uşureze povara chinuitoare de pe cuget lui Arn pentru că, bineînţeles, totul era adevărat. În schimb, Knut alese să-i vorbească cu glas cald despre Cecilia şi despre cât de fericit ar fi el, ca nou rege, să-i unească în orice biserică voiau ei. Ascultând, Arn era înmuiat de fierbinţeala dorului, în ciuda frigului necruţător din noaptea aceea de primăvară timpurie. Răspunse că orice biserică e bună, numai aproape să fie. Apoi râseră şi spre sfârşitul veseliei Knut zise că, dacă-i era de vreun soi de ajutor, Arn putea să aleagă dintre cele câteva săbii bune norvegiene şi astfel să folosească una care nu era legată prin acel legământ sfânt.

Knut îşi coborî glasul şi mai mult ca să explice ce avea să urmeze. Plătise ca să afle multe lucruri folositoare la Skara, dar cel mai important lucru îi fusese spus de către cineva care fusese în slujba lui Karl Sverkersson la Näs. Îi spusese că, atâta vreme cât Näs era un loc ferit de primejdie – ca acum, când gheaţa nici nu mai ţinea şi nici nu se spărsese de tot –, Karl Sverkersson avea obiceiul de a face câte o scurtă plimbare pe ţărm de unul singur. Se pornea chiar înainte de crăpatul zorilor, când era destulă lumină cât să se poată vedea.

Dacă Dumnezeu avea să rămână de partea lor, Karl avea să iasă şi la sfârşitul acestei nopţi. Ar fi cu siguranţă ultima dată pentru multă vreme de aici încolo, căci, dacă lacul se deschidea, Karl Sverkersson ar fi început să se aştepte la venirea vreunor nave duşmane. Acum tot ce mai puteau face era să se roage şi să încerce să doarmă puţin. Se înţeleseseră să facă de pază cu schimbul, iar barca fusese ascunsă în siguranţă pe întuneric, sub aninii de pe plajă. Noaptea era foarte rece. Arn nu dormi prea mult şi probabil că nici ceilalţi, cu toate că ei erau norvegieni. Păreau de-a dreptul lipsiţi de grija că a doua zi putea să le fie şi ultima.

Dar parcă Dumnezeu chiar era de partea lor. Arn avea pregătit arcul şi săgeţile înainte să apară primul fir de lumină. Când întunericul începu să se ridice, se aşeză într-o poziţie ceva mai bună. Lângă el stăteau Knut, Jon Mickelsen şi Egil Olafsen Ulateig, purtând toţi blănuri groase de lup şi jambiere duble ca să se apere împotriva frigului. Erau atât de aproape de castelul regelui încât puteau să ajungă cu uşurinţă până în vârful zidurilor cu o săgeată. Arn îşi luase o sabie norvegiană la cingătoare. Nu voia s-o folosească pe a lui în această aventură. Nimeni nu spunea mare lucru.

Când nişte mâini nevăzute deschiseră larg poarta grea din stejar dintre zidurile de piatră de la Näs, frigul din încheieturi li se risipi. Nerăbdarea le aprinse trupurile cu totul. Văzură cum ieşea un bărbat, însoţit de alţi doi. O apucară tustrei spre ţărm într-o direcţie care-i aducea tot mai aproape de urmăritori. Arn făcu o mişcare vrând să-şi întindă arcul, dar ceilalţi îl opriră deîndată.

Nu era uşor la început să vadă vreun pic de culoare în lumina slabă a zorilor, dar când oamenii de la castel se apropiară la numai câţiva paşi de ei, era limpede că acela care mergea puţin mai în faţă purta o mantie roşie, iar la gât îi atârna o cruce din aur.

Knut Eriksson ridică o mână în semn că nimeni nu trebuie să facă nimic înaintea lui, chiar dacă îşi dăduseră cu toţii seama că era chiar regele acela care trecea pe lângă ei.

Regele Karl Sverkersson se duse drept spre malul apei. Acolo se opri, se aplecă şi luă în palmă apă să bea, înainte să îngenuncheze de parcă ar fi vrut să spună o rugăciune de mulţumire către apa care-i mai salvase încă o noapte viaţa.

Pământul nu era îngheţat. Cei trei oameni de la castel erau acum toţi îngenuncheaţi lângă apă, iar Knut, din câţiva paşi uşori, reuşi să se apropie atât de repede încât nu-l auziră venind. Îi tăie capul regelui dintr-o mişcare scurtă, iar apoi îl decapită pe unul dintre oşteni. Nu-l omorî pe al treilea. În schimb, ţinându-i sabia la beregată, le făcu semn lui Egil şi lui Jon să se apropie. Ei se supuseră îndată, dar îi şoptiră lui Arn că el trebuie să rămână pe loc.

Arn îşi urmări prietenul din copilărie cum îşi ridică lanţul din aur şi spălă sângele de pe el în apa lacului Vättern. După ce termină, se îndreptă repede spre Arn, după câteva şoapte schimbate cu slugile lui norvegiene. Acestea îl urmară târându-şi prizonierul care era încă în viaţă.

Traseră barca la apă şi urcară. Norvegienii apucară vâslele, iar Knut se aşeză lângă cârmă la pupă. Cu o mână îşi ţinea prinsul, iar pe cealaltă o încleştase pe lanţul din aur care purta relicva sfântă a Domnului. Când erau gata de plecare, îi dădu drumul din strânsoare omului şi-i vorbi cu glas tare.

– Eşti liber acum. Eu îţi spun aceasta şi îţi dau viaţa înapoi. Am să-ţi spun cui trebuie să mulţumeşti pentru acest dar. Sunt Knut Eriksson şi sunt regele tău. Mâine du-te la liturghie, de ziua Sfântului Tiburţiu, şi adu-i mulţumire lui Dumnezeu pentru că eşti încă în viaţă. La fel cum El ne-a adus aici în siguranţă, aşa ţi-a salvat şi ţie viaţa. Dar acum grăbeşte-te să nu creadă cineva că tu ai fost acela care l-a ucis pe Karl Sverkersson!

Apoi Knut făcu un semn vâslaşilor care, cu bătăi puternice, scoaseră barca în larg mai departe de bătaia vreunei săgeţi care ar putea fi trasă de pe ziduri. Între timp, prizonierul eliberat ieşise în patru labe din apa în care fusese aruncat ca un pui de pisică de către Knut Eriksson, viitorul rege. Fugi cât îl ţineau picioarele până la poarta pe jumătate deschisă dintre zidurile castelului regal, o fortăreaţă atât de solid construită încât nimeni n-ar fi putut vreodată să ajungă până la rege să-l ucidă.

Vâslaşii se opriră să vadă cum oştenii lui Karl Sverkersson veneau în goană pe ţărm şi ridicau arcurile şi arbaletele. Traseră săgeţi în gol, iar regele Knut, încredinţat de izbânda sa, se ridică în picioare ţinând deasupra capului sfânta relicvă a Domnului.

Apoi se îndreptară spre Forsvik, pornind împotriva vântului. Nimeni din Västra Götaland nu putea vâsli împotriva vântului ca norvegienii regelui Knut.

În săptămâna de după Sfinţii Filip şi Iacov, când toate vitele erau scoase la păşune, iar gardurile erau drese pe unde era nevoie, primăvara târzie se preschimbă dintr-o dată în vară deplină.

Vântul cald tot sufla dinspre miazăzi, frunzele proaspete de iarbă ţâşniră dintr-o dată şi un covor întreg de anemone se ivi pe sub stejarii de pe dealurile din Kinnekulle. Cântecul de cuc se auzi prima dată dinspre apus.

Arn călărea încet, singur de astă dată. Mergea către Husaby şi voia ca dulcea durere a aşteptării să dureze mai mult acum, când ştia că Cecilia avea să fie a lui. Era adevărat că mai avea şi alte lucruri la care să se gândească, pentru că fusese ocupat cu însărcinări în slujba lui Knut Eriksson. Multe se petrecuseră şi, cel puţin în câteva privinţe, nu putea să înţeleagă ce urmărea Knut.

După incursiunea lor reuşită la Visingsö, au putut să intre cu barca până în portul de la Forsvik. Atât de mult se schimbase gheaţa într-o singură zi. De îndată a trimis un mesager cu noile veşti către Arnäs. Îl rugă, în plus, pe Magnus Folkesson să trimită veştile mai departe lui Joar Jedvardsson la Eriksberg. Rudele trebuiau să fie primele care află ce izbutiseră să făptuiască, pentru că pasul următor era să strângă laolaltă un număr mare de oameni înarmaţi.

Arn se oferi să ia calul şi să plece el însuşi cu mesajul, zicând că el ar fi cel mai iute. Knut îi răspunse că erau alte lucruri mult mai importante cu care Arn îşi putea ajuta regele şi că va putea merge s-o vadă pe Cecilia după ce tot ceea ce era de făcut avea să fie gata.

Mai întâi, Knut şi Arn aveau să treacă lacul Vättern din nou, să ia cai şi oşteni ca să intre în Bjälbo împreună. Trebuiau să-i spună lui Birger Brosa ce se petrecuse. Nu puteau pierde nici o zi, pentru că neştiinţa însemna moarte sigură. Toate rudele trebuiau să se adune şi să se pregătească înainte ca duşmanul să atace.

I-ar fi prins mai bine lui Knut dacă Birger Brosa auzea povestea de la unul din neamul lui, care fusese şi el acolo, la Visingsö, şi văzuse cum ticălosul a fost executat. Acelaşi lucru era valabil şi în cazul arhiepiscopului Stéphan de la Uppsala – potrivit lui Knut, următoarea persoană importantă pe care trebuiau s-o viziteze.

Când cei doi intrară călare în Bjälbo, Birger Brosa îi primi la fel cum ar fi făcut-o cu oricare alţi doi tineri dintre rude care veneau în ospeţie şi îşi ceru iertare pentru că trebuia să plece în ziua următoare cu o treabă care nu îngăduia amânare la Linköping. După ce Knut întrebă dacă ei trei ar putea vorbi singuri undeva şi-i povestiră lui Birger Brosa cele petrecute, nici nu mai era vorbă de vreo plecare cu treburi pe undeva. Nimeni din Bjälbo nu mai putea să pună piciorul în Linköping pentru multă vreme. Fusese oraşul lui Karl Sverkersson, iar acum va deveni fie oraşul lui Boleslav, fie al lui Kol.

Birger Brosa cântări aceste veşti împietrit, fără să i se clintească vreun muşchi de pe faţă care să trădeze ce părere avea. Apoi se ridică fără veste şi spuse că puteau să facă doar un singur lucru. Întregul neam Folkunga îl va sprijini pe Knut Eriksson în strădania lui de a recâştiga coroana tatălui său. Doar aşa se putea face: fără prea mult bâlci, trebuiau să-şi adune forţele împotriva neamului lui Sverker şi a aliaţilor lui danezi şi să le facă o adevărată demonstraţie de forţă. Aveau avantajul de a şti despre moartea regelui înaintea altora, iar acest fapt trebuia folosit cu înţelepciune.

Pentru că gheaţa lacului Vättern era abia pe jumătate topită în ziua dinaintea morţii lui Karl Sverkersson, avea să treacă un timp, cel puţin o zi sau două, înainte ca vestea să se răspândească. Birger Brosa promise că va folosi ceea ce ştia spre cel mai mare folos pentru Östra Götaland, dar propuse ca Knut să acţioneze fără întârziere. Trebuie să plece de îndată la Uppsala, ca să-l atragă pe arhiepiscopul Stéphan de partea sa, iar apoi să încerce să convoace o Adunare a sviarilor la Pietrele din Mora. Ţelul ar fi fost de a-i face să-l declare pe Knut Eriksson regele lor. Toate acestea trebuiau făcute cu iuţeala cea mai mare, fără să se oprească pentru ospeţe sau odihnă. Ceea ce spusese Birger Brosa se şi îndeplini.

Knut Eriksson încuviinţă că tot ceea ce spusese Birger Brosa era drept, ştiind că Birger era cel mai destoinic om în toate lucrurile legate de manipularea puterii. Dar când se pregăteau să pornească, Knut avu o rugăminte care i se păru lui Arn bizară. Knut ceru ca un grup de oşteni din Bjälbo să-i însoţească. Voia ca aceştia să poarte scuturile cu însemnele neamului Folkunga, mantii albastre şi flamuri albastre legate de lănci. Birger Brosa încuviinţă deîndată.

Lui Arn lucrul acesta i se păru în acelaşi timp şi prea mărunt ca să-şi bată capul cu el, şi făcut cu prea multă încăpăţânare ca să fie măcar demn de luat în seamă. Totuşi de curând îi devenise din ce în ce mai limpede lui Arn că oamenii precum Knut şi Birger îşi duceau vieţile pe căi diferite de cele pe care era el obişnuit să le urmeze.

Arhiepiscopul Stéphan la început refuză să-l primească pe Knut Eriksson atunci când el şi Arn ajunseră împreună la Uppsala. Se zvonea că marele om al Bisericii fusese deranjat şi zisese cum că acel om venise numai ca să-şi sporească propriile intrigi.

Dar când arhiepiscopul Stéphan auzi că Knut îl adusese şi pe Arn Magnusson cu sine, se răzgândi şi îi primi pe amândoi deîndată. Când se întâlniră în biroul său slab luminat, Arn îngenunche repede şi sărută mâna arhiepiscopului. Knut ezită o clipă înainte să facă întocmai. Spre iritarea lui Knut, conversaţia se purta în latină. Lucrul acesta îl reducea la cel mai mic rang dintre ei trei şi el fu de mai multe ori ispitit să se înfurie, dând vina pe Arn pentru vorbe care nu erau ale lui, ci ale arhiepiscopului.

Ceea ce voia să-i spună arhiepiscopul lui Knut Eriksson era cât se poate de limpede şi uşor de înţeles, deşi nu era foarte plăcut. Biserica nici nu putea, nici nu voia să se dea de partea cuiva în viitoarea confruntare. Ca arhiepiscop, Stéphan administra ceea ce aparţinea împărăţiei lui Dumnezeu şi, prin urmare, îl interesa prea puţin ce pun la cale pretendenţii la tronul regal de pe pământul acesta în luptele lor mânate de ostilitate reciprocă. Astfel că nu putea fi vorba să-i susţine nici pe Knut, nici pe fraţii lui Karl Sverkersson sau pe oricine ar fi venit dinspre miazăzi să se alăture luptelor, aşa cum fără îndoială avea să se şi întâmple. Puterea lumească e un lucru, iar puterea lui Dumnezeu altul.

Knut Eriksson se stăpâni bine, înţelegând că nu mai avea nimic de aşteptat de la această întâlnire. Îl rugă pe Arn să-l înduplece ca ei doi să aibă îngăduinţa de a primi sfânta împărtăşanie chiar de la arhiepiscop la slujba din ziua următoare. Arn nu văzu nimic rău în acest lucru şi poate că-l influenţă pe arhiepiscop prin felul în care prezentă propunerea lui Knut. Arhiepiscopul Stéphan încuviinţă, văzând, poate, în aceasta un mod prietenesc de a se despărţi de un om care se părea că avea să devină rege al ţinutului, mai bun decât să-l dea afară sec după o dispută. Biserica nu putea să se dea de vreo parte sau alta în lupta pentru puterea regală, dar poziţia ei neutră nu trebuia să stea în calea unor relaţii bune cu viitorul rege.

De îndată ce-l părăsiră pe arhiepiscop cu reverenţa cuvenită, Knut se transformă într-un vârtej puternic şi aprins. Spuse că încă se mai putea trage mult folos de pe urma acelei întâlniri. Când li se alăturară oamenilor lor care-i aşteptaseră purtând hainele de călătorie şi fără să scoată la vedere vreun veşmânt albastru, el le spuse să umble prin oraş şi să împrăştie nişte zvonuri.

În ziua următoare, Knut şi Arn se duseră călare la slujbă, în fruntea cetei lor, toţi purtând albastru de la vârful lăncilor până la poalele mantiilor. Pe lângă mantiile albastre, Knut şi Arn purtau un set complet de arme şi scuturi cu leul neamului Folkunga şi cele trei coroane.

Oamenii din oraş erau atât de interesaţi de slujba aceea încât veni o întreagă mulţime curioasă, prea mare ca să-şi facă loc în catedrală. Gloate întregi de oameni mai aşteptau şi afară. Când ajunseră la treptele care duceau spre uşa principală, Knut şi Arn descălecară, în timp ce oamenii lor se opriră şi se repeziră să le ţină caii. Unul lângă celălalt intrară în catedrală, iar oamenii se dădură respectuoşi într-o parte şi le deschiseră calea. La intrarea în catedrală, Knut îşi lăsă sabia aşa cum se cuvenea. Se miră că Arn nu-şi lăsase sabia afară şi tot punea întrebări despre asta în şoaptă în timp ce se apropiau amândoi de naos. Arn părea că ţine un secret, zâmbi şi clătină din cap. Ceea ce se întâmplă în continuare, când îl întâlniră pe arhiepiscop ca să primească împărtăşania, îl bucură pe Knut şi-l uimi deopotrivă. Când ajunseră la altar, Arn îşi scoase sabia. Un murmur înspăimântat străbătu congregaţia, dar în clipa următoare el îi înmână sabia arhiepiscopului. Marele om o primi cu reverenţă, o sărută, o stropi cu apă sfinţită şi i-o înmână înapoi lui Arn, care făcu o plecăciune, îşi puse sabia înapoi în teacă şi apoi îngenunche, şoptindu-i lui Knut să facă la fel.

Toată lumea se dădu înapoi, iar ei rămaseră singuri să primească împărtăşania chiar din mâna arhiepiscopului. După aceea n-au mai stat şi pentru restul slujbei. Ci, de îndată ce au primit Sfânta Cuminecătură a Domnului, au păşit în tăcere, unul lângă celălalt, spre ieşirea din biserică. Au fost întâmpinaţi cu zarvă grozavă când au ieşit pe trepte, pentru că povestea despre binecuvântarea pe care o dăduse arhiepiscopului săbiei deja ajunsese la oameni. Nimeni nu ştia precis despre a cui sabie era vorba. Dar acum Knut îşi trase sabia şi vorbi mulţimii cu glas răsunător, spunând că sabia pe care o ţinea în mână fusese binecuvântată de Dumnezeu şi că era sabia care ucisese ticălosul care îl ucisese în locul acela pe regele Erik. Apoi ridică lanţul de aur de la gâtul său şi-l ţinu sus pentru ca razele soarelui să se răsfrângă pe cruce.

Aceasta, spuse el, este relicva sfântă a Domnului şi o luase de la Karl Sverkersson. Knut îi încredinţă pe oameni că respectul lui faţă de sviari e la fel de mare cum fusese şi al tatălui său – regele Erik. Ceru să se întrunească o Adunare în cinci zile şi rugă să fie trimis un curier să anunţe Judecătorul şi căpeteniile din Sviarland.

De îndată ce sfârşi de vorbit, zgomotul mulţimii deveni din nou asurzitor. La început chiar oamenii lor erau aceia care strigau şi îşi loveau scuturile, dar în curând li se alăturară cu toţii. Erau impresionaţi de faptul că arhiepiscopul părea să-i fi dat binecuvântarea de a se proclama ca noul rege al Sviarlandului. Şi zvonul se răspândi prin oraş ca vântul.

Mai târziu în ziua aceea, după ce se retraseră către tabăra lor de corturi, se dovedi că Knut îşi adusese o rezervă de apă de la puţul Sfântului Erik şi era pregătit să-i stropească pe toţi cei care veneau la el. Îi spuse lui Arn că deocamdată era liber de alte îndatoriri faţă de regele său.

Apoi Knut îl luă pe Arn deoparte să-i explice mai bine şi îi spuse că în următoarele două-trei zile avea de aşteptat şi de purtat discuţii plicticoase cu oamenii care urmau să vină să-l viziteze pe Knut din tot felul de motive. Knut se gândise că Arn n-ar prea avea răbdare pentru lucruri din acestea. Că lui i-ar face înmiit mai multă plăcere să călărească spre Cecilia cât de repede se putea. Nu-l lăsa inima pe Knut să fie aspru cu oamenii care-l urmau şi să se pună în calea fericirii lor.

Aşadar Arn îşi îmbrăţişă scumpul prieten şi se despărţiră.

Îi luă lui Arn o săptămână să ajungă pe drumul de pe dealurile de lângă Husaby. Cu toate acestea fusese mult mai iute decât orice alt nordic care ar fi folosit un cal obişnuit. Se mai opri şi la Arnäs, să le împărtăşească veştile, să se spele şi să-şi schimbe hainele.

În cele din urmă ajunse aproape de Husaby, dar acum călărea la trap, ţinându-l atât de strâns din frâu pe Chimal încât acesta aproape dansa nemulţumit pe tot drumul. Cu cât se apropia mai mult, cu atât mai îngrijorat devenea gândindu-se la toate lucrurile acelea ciudate pe care le observase ca recrut în lupta pentru putere.

Algot Pålsson fusese chemat la Arnäs să pună la punct chestiunea dotei. Toţi erau acord că era mai bine Arn să nu ia parte la discuţii şi ca acestea să aibă loc între Eskil şi Magnus pe de o parte şi Algot de cealaltă.

Lui Arn îi plăcuse propunerea din două motive. În primul rând, nu-i păsa câtuşi de puţin dacă, prin căsătorie, Cecilia era o afacere bună sau rea pentru oricare dintre părinţii lor. În al doilea rând, prefera mult mai mult să fie cu Cecilia şi să-i spună toate lucrurile acelea minunate la care se gândise decât să fie nevoit să stea de vorbă cu ea în prezenţa tatălui ei sau a bănuitorilor lui oşteni.

Totul părea prea frumos ca să poată fi adevărat. În curând avea să fie cu ea. S-o ţină în braţe şi să-i spună că ospăţul de logodnă de la Husaby va avea loc foarte curând.

Magnus şi Eskil deja stabiliseră datele, totuşi fără să asculte şi părerea lui Algot. Ospăţul de logodnă avea să se ţină la Husaby, iar cel de nuntă la Arnäs. Cecilia avea să primească Forsvikul ca dar de nuntă. Dota ei era o chestiune încă nerezolvată, dar Magnus şi Eskil erau gata să pună şi o oarecare presiune pe Algot în această privinţă. Din ceea ce vedeau ei, i-ar fi venit foarte greu să le refuze propunerile.

Toate acestea nu-i afectau conştiinţa lui Arn câtuşi de puţin. Vreo pădure şi o întindere de plajă – cum ar fi putut lucrurile acestea să se compare cu cel mai mare dar al Domnului pentru oameni?

Şi apoi, chiar dacă Arn ştia că Algot nu punea mare preţ pe sentimentele fiicei sale – şi era la fel ca propriul său tată, Magnus –, totuşi din punctul de vedere al lui Algot afacerea era una bună. Căsătoria însemna siguranţă pentru proprietăţile familiei sale şi pentru vieţile şi ciolanele lor. Măcar atâta îi era clar şi lui Arn, care deja învăţase şi el câte ceva despre politică.

Puţin timp trecuse de când vorbise cu Cecilia şi totul păruse întunecat şi fără de speranţă. Acum totul părea strălucitor şi plin de speranţă şi, ca Gunvor şi Gunnar, Arn şi Cecilia nu trebuiau să uite vreodată să aducă mulţumire Sfintei Fecioare pentru înţelepciunea ei de a le mai arăta încă o dată că mai puternică dintre toate era dragostea.

Când Arn se apropia de conacul de la Husaby, a fost zărit de câţiva dintre robii care ieşiseră să scoată napi. Unul o luă la goană către casă să-i anunţe sosirea, stârnind multă grijă şi vânzoleală. Când Arn ajunse la poartă, robii din casă, oştenii şi toţi ceilalţi de prin casă erau înşiruiţi la intrare. În timp ce Arn intra la pas, robii sloboziră strigătele lor încâlcite de bucurie şi toată lumea bătu în lucrurile pe care le ţinea în mâini, oştenii cu armele, iar ceilalţi cu uneltele lor de lucru.

Când Cecilia se ivi în veranda casei, făcu câţiva paşi înainte de parcă ar fi vrut să alerge către Arn, dar apoi se stăpâni, îşi încleştă mâinile şi se ţinu dreaptă aşteptându-l. Bunica ei, Ulrika, o urmă în curând pe verandă, vrând parcă să-i spună să intre înapoi, dar îl văzu pe Arn între şirurile de robi şi de oşteni şi se abţinu. În schimb se duse să stea lângă nepoata ei.

În Arn se pornise o luptă surdă în timp ce descălecă şi îl lăsă pe Chimal în grija unui rob. Sângele i se repezea spre faţă şi îşi dădu seama că s-a înroşit până peste urechi. Inima îi bătea cu atâta putere încât se temea că o să leşine şi numai cu mult efort reuşi să se îndrepte către Cecilia cu demnitatea şi cavalerismul potrivit ocaziei, urmărit fiind de atât de mulţi ochi. La fel şi ea îl aştepta să se apropie stând dreaptă şi cu privirea plecată. Dar apoi ea îşi ridică privirea şi ochii li se întâlniră. Toată cumpătarea lor politicoasă se spulberă şi alergară unul către celălalt. Întâlnindu-se, se strânseră în braţe într-un fel care nu era deloc potrivit pentru tinerele perechi care nu închinaseră încă în cinstea logodnei lor. Robii răcniră de bucurie, iar în zarva care urmă nu se mai putea înţelege om cu om.

Robii de la Husaby deja ştiau tot ce era de ştiut şi de aşteptat. Mulţi dintre ei sperau s-o urmeze pe Cecilia după ce se termina ospăţul de nuntă. Umbla vorba printre toţi robii că aceia care ar fi mers să lucreze pentru Cecilia şi tânărul stăpân Arn ar fi mai bine trataţi decât oriunde în altă parte. Printre robi se dusese vestea că tânărul stăpân Arn îi trata pe robi ca oamenii adevăraţi.

Cecilia şi Arn nu voiau să se despartă din îmbrăţişare, dar trebui să se abţină atunci când auziră pe bunica Ulrika tuşind pentru a treia dată. Cele două femei îl conduseră pe Arn în casă, să închine berea de bun venit şi să împartă pâinea. De îndată ce intrară, bunica Ulrika luă frâiele conversaţiei. Voia să ştie care urmau să fie darul de nuntă, dota şi aranjamentele pentru ospăţul de logodnă. Arn trebui să-şi strângă toate puterile ca să-i poată spune în rânduială toate aceste lucruri şi să pretindă că îi pasă de ele. A fost pus să descrie Forsvikul, ce poziţie are, câte clădiri sunt, cât de mare este casa, numărul de robi de casă şi de pe lângă casă şi multe alte lucruri despre care ştia foarte puţin.

După ce lămuriră şi asta, Ulrika începu să-l întrebe despre lucruri care lui Arn i se păreau mult mai importante. Cum primiseră veştile cei din neamul Folkunga din Östra Götaland? Se întrunise deja Adunarea sviarilor? Arn răspunse asigurând-o că neamul Folkunga, atât cei din Västra cât şi din Östra Götaland, erau strâns uniţi cu clanul lui Erik şi că probabil că deja Knut Eriksson fusese ales rege al sviarilor. Auzise în drumul lui spre miazăzi de la Uppsala prin tot Sviarlandul că acest deznodământ era cel mai aşteptat. Regele Erik Jedvardsson fusese foarte iubit în Sviarland şi, din ceea ce putea înţelege Arn, Karl Sverkersson nu reuşise să se facă niciodată la fel de îndrăgit. Cât despre cei doi fraţi ai regelui mort, Kol şi Boleslav, majoritatea sviarilor nu ştiau mare lucru şi nici nu le păsa. Aşadar, din ceea ce ştia Arn, Knut Eriksson urma să fie mai mult ca sigur rege al sviarilor şi în vară, mai târziu, avea să sosească în Västra Götaland să fie ales rege la Adunarea care urma să se întrunească.

Auzind aceste lucruri, Ulrika se linişti şi îşi dădu seama că îi chinuise destul pe cei doi tineri făcându-l pe Arn să vorbească despre lucruri serioase toată vremea asta. Fireşte că acele lucruri contau, dar înţelegea că, de acum, celor doi n-o să le mai stea mintea la tot ce se petrece în lume. Reuşi să-i lase cu gura căscată spunându-le cu un ton şăgalnic că vremea era neobişnuit de frumoasă şi că o călătorie cu calul până sus pe dealurile din Kinnekulle n-avea cum să le dăuneze sănătăţii. Auzind asta, Cecilia sări de pe scaun şi o îmbrăţişă pe bunica ei care de obicei era tare aspră şi strictă.

În curând Cecilia avea iapa ei liniştită înşeuată şi era gata de plecare. Se pregăti pentru călătorie punându-şi o mantie verde călduroasă care i se lăsa în falduri largi de la gât până la glezne. Cu o mişcare învăţată, îşi înfăşură mantia pe un braţ şi se aruncă în şa, încât nici Arn şi nici robii nu mai apucară să-i întindă o mână de ajutor. Arn trebui să ia săculeţul din piele cu pâine şi carne de porc şi ulcelele de băut apă pe care i le aduse o roabă care zise binevoitoare că s-ar putea să le trebuiască dacă ar fi durat foarte mult călătoria şi apoi râse fără perdea. Între timp Cecilia îşi zori iapa la galop şi plecă iute. Când pleca, întoarse capul şi-i strigă că ar face bine dacă ar încerca s-o prindă din urmă. Auzind asta, Arn îşi lăsă capul pe spate şi se puse pe un râs plin de fericire. Apoi îl mângâie pe Chimal cu afecţiune pe gât şi îi spuse că asta era o cursă în care nu încape loc pentru greşeală. Apoi se urcă în şa dintr-un singur salt, spre uimirea celor care-l urmăreau, şi porni. Dar la început îl ţinu pe Chimal într-un galop stăpânit, astfel încât să nu ajungă dintr-o dată din urmă mantia aceea verde zburătoare şi părul ei roşcovan, care era atât de departe înaintea lui, dar care, totuşi, era doar la câteva răsuflări de aproape.

După ce nu mai puteau fi văzuţi de la Husaby, îi dădu lui Chimal drumul să întindă pasul. Gonind ca vântul, Arn o ajunse din urmă pe Cecilia şi o depăşi, apoi îl răsuci pe Chimal în loc şi năvăli înapoi către ea, trăgându-l într-o parte în ultima clipită, şi călări în jurul ei în cercuri repezi, bucurându-se de râsetele ei. Se simţi plin de îndrăzneală şi începu să se dea mare stând în şa cu braţele întinse pentru echilibru şi trecând pe lângă ea în cea mai mare viteză. Ameţită de toate giumbuşlucurile lui, ea îşi struni calul. Când se întoarse către ea, râzând şi lăsându-şi mâinile în lături într-un gest plin de îngâmfare, nu văzu o creangă groasă de la un stejar care-l lovi şi-l azvârli pe jos.

Părea o căzătură foarte urâtă, iar el rămase acolo nemişcat. Plină de îngrijorare, Cecilia descălecă şi se aruncă jos lângă el, începând să-i scuture faţa care părea lipsită de viaţă. El deschise mai întâi un ochi şi apoi pe celălalt, o prinse în braţe şi se rostogoli cu ea printre anemone, râzând din toată inima în timp ce ea îl dojenea cu supărare prefăcută pentru că o speriase aşa. Apoi, dintr-o dată, amândoi tăcură şi se ţinură în braţe fără nici o vorbă, de parcă nu mai rămăsese nici un cuvânt pe lume, ci numai cântecul păsărilor.

Au stat apropiaţi aşa până când trupurile au început să le amorţească pentru că nu se aşezaseră bine. Ea îşi dădu drumul din îmbrăţişare şi se lăsă în iarbă pe spate. Arn se întinse lângă ea şi îi mângâie chipul, se luptă o clipă cu ruşinea şi o sărută mai întâi pe frunte şi pe obraji, iar apoi pe gură. În curând începu şi ea să-l sărute şi toată stânjeneala fu risipită de vântul călduţ de vară.

Ajunseră foarte târziu înapoi la conacul din Husaby.

Bunătatea inimii Ceciliei a fost cea care a făcut ca amândoi să fie aruncaţi în braţele disperării. S-ar putea tăgădui asta spunând că, la urma urmei, Dumnezeu e acela care hotărăşte când să se întâmple lucrurile bune şi cele rele şi că, pentru oameni, fericirea şi nefericirea par să depindă numai de norocul cel orb, la fel cum moartea loveşte atunci când hotărăşte soarta să curme firul vieţii cuiva.

În Västra Götaland era destul de obişnuit să înţelegi învăţăturile lui Hristos în acest fel fatalist, dar pentru cistercieni şi pentru Arn astfel de convingeri nu erau altceva decât rămăşiţe ale unor feluri păgâne de a vedea lucrurile şi însemnau, practic, o erezie. Şi asta pentru că din asemenea idei reieşea că voinţa omului nu înseamnă nimic şi că faptele bune şi cele rele, păcatele şi milostenia, greşelile de judecată sau lucrurile înţelepte – toate ar avea acelaşi preţ şi aidoma, în cele din urmă, ar fi şi cu felurile diferite în care oamenii îl iubesc pe Dumnezeu. În schimb, ar trebui ca, hotărând liber să îl iubească mai mult sau mai puţin pe Dumnezeu, fiecare bărbat şi fiecare femeie să-şi poată alege drumul prin viaţă. De aceea Arn, încercând să-şi explice rădăcinile nenorocirii lor, trebui, cu amărăciune, să pună cele întâmplate pe seama bunătăţii Ceciliei, mai mult decât a oricărui alt lucru. Nu trebuia decât s-o compari cu sora ei, Katarina, pentru o clipă numai, ca să-ţi dai seama că acesta era în mare măsură răspunsul. Cauza cea mai importantă izvora din sentimentele dintre cele două surori.

Din punctul de vedere al Katarinei, fericirea Ceciliei însemna propria ei nefericire. Acum Cecilia nu mai trebuia să se întoarcă la Gudhem pentru studiu ca să-şi mai îmbunătăţească lucrările spiritului sau deprinderile practice. Asta însemna, aşa cum pusese Katarina problema, că ea avea să rămână prinsă ca un şobolan îndărătul zidurilor odioase ale mănăstirii. Confirmarea venise, se pare, de îndată ce auzise cât de mare era dota pe care tatăl ei, Algot, trebuise să i-o dea pentru a-şi căsători fata cu unul din neamul Folkunga. Părea puţin probabil că Algot avea s-o lase pe Katarina să se mărite bine de îndată ce se potoleau frământările datorate nunţii Ceciliei. Soarta Katarinei putea fi aceea că va trebui să rămână închisă în mănăstire şi să se usuce ca o fată bătrână pe lângă celelalte de acolo.

Acum Arn şi Cecilia abia îşi sărbătoriseră logodna, dar asta n-avea nimic de-a face cu ei, ci totul făcea parte din jocul pentru putere. Se dovedise a fi mai greu decât se aştepta pentru Knut Eriksson să obţină un vot favorabil pentru clanul său din partea sviarilor la Pietrele din Mora. Când în cele din urmă îl primise, intenţia lui de a merge la Adunarea din Västra Götaland fusese încă o dată întârziată de către Boleslav, care trimisese o armată împotriva lui. Asta însemna că primul lucru pe care trebuia să-l facă drept rege al sviarilor era să-i convingă să meargă la război de dragul lui.

Boleslav nu strânsese o forţă prea mare pentru că socotise că timpul nu lucra în folosul lui şi nu îndrăznea să mai amâne lucrurile multă vreme. Adunase o suită dintre cei din neamul lui, o grămadă de danezi şi pornise în marş către Bjälbo. Fusese respins repede de Knut Eriksson şi sviarii lui, împreună cu Birger Brosa, care venise în fruntea celor din neamul Folkunga din Östra Götaland. La vremea aceea vara era trecută deja pe jumătate.

Magnus Folkesson era de neclintit în dorinţa lui încăpăţânată de a avea un rege pe locul de onoare de la ospăţul de nuntă şi stăruise să aştepte până când Knut va trece de Adunarea din Västra Götaland, unde cu siguranţă avea să fie ales de toţi rege.

Astfel se făcea că Arn şi Cecilia puteau să fie soţ şi soţie în ochii Domnului în timp ce mergeau împreună către mănăstirea de maici de la Gudhem în acea zi, dar adevărul era că nu fuseseră decât logodiţi. Totuşi, în curând avea să se vadă cu ochiul liber că Cecilia purta copilul lui Arn în pântece.

Arn era îngrijorat în privinţa asta şi ceru sfat de la Eskil, care era versat în privinţa legilor lumeşti ale ţinutului. Eskil doar râse şi făcu nişte glume despre îngrozitoarea pedeapsă care-l aştepta pe Arn. Dacă tatăl Ceciliei voia să se facă de râs şi să târască pricina ăsta de tot hazul în faţa unei Adunări, Arn ar fi trebuit să plătească oarece daune, probabil vreo şase mărci în argint. Cu alte cuvinte, respinse că ar fi câtuşi de puţin posibil ca Algot Pålsson, date fiind împrejurările, să facă mare tărăboi pentru nişte mărunţiş. Nici nu merita să-şi bată capul cu asta.

Dragostea Ceciliei pentru sora ei însemna că trebuia s-o viziteze pe Katarina şi să vadă dacă pot în vreun fel s-o mai aline. Ea credea că o cunoaşte bine pe sora ei şi n-avea nici o îndoială că ea, Katarina, ar detesta ideea de a trebui să rămână între zidurile de la Gudhem. Cum se dovedi până la urmă, Cecilia nu-şi cunoştea sora destul de bine. Dacă ar fi cunoscut-o, nimic n-ar fi putut s-o convingă să calce pragul Gudhemului încercând să o aline.

Când cele două surori se întâlniră în grădinile de la Gudhem, Cecilia încercă să nu lase să i se vadă fericirea prea mult şi se gândi ce să-i spună Katarinei ca s-o mai înveselească. Îi făgădui că, de cum se isprăvea cu nunta, va vorbi cu tatăl lor, care cu siguranţă o va asculta mai mult atunci, când ea ar fi făcut parte din neamul Folkunga. O să-l facă pe Algot să înţeleagă chiar şi spunându-i că oricum îl costă arginţi, deci păduri de stejar vândute, să-şi ţină fiica închisă într-o mănăstire. Bani aruncaţi de pomană pe o fată căreia nu-i plăcea nicicum felul acesta de dragoste părintească. Chicotiră puţin amândouă pe seama asta.

Dar apoi Cecilia făcu o încercare de a vorbi despre Arn şi despre fericirea ei. Îi povesti planurile lor – că vor locui la Arnäs cât avea să mai dureze războiul şi că apoi se vor muta la Forsvik, pe malul lacului Vättern, şi vor pleca împreună cu Eskil să viziteze şi restul familiei din Norvegia şi multe altele –, tot ceea ce însemna pentru Katarina viaţa liberă de dincolo de zidurile mănăstirii. Cecilia era prea însufleţită de povestea fericirii ei ca să-şi dea seama că ochii Katarinei se îngustau de ură şi de invidie. Când Katarina întrebă aşa, ca în treacăt, dacă au fost multe ospeţe în ultima vreme care să explice rotunjimea Ceciliei, aceasta nu putu să-şi stăpânească fericirea. Îi spuse secretul ei şi recunoscu că păcătuise, ceea ce ar fi costat vreo şase mărci plătite în argint, câteva Pater Noster şi Ave Maria, plus vreo săptămână de purtat cămaşă din păr de cal şi de mâncat numai pâine şi apă. Ori vreo altă penitenţă asemenea. Dar e adevărat că purta un copil. Iar acum, dacă tot se apucase să vorbească despre asta, nu mai contenea, pentru că era atât de fericită şi, în acelaşi timp, atât de înspăimântată de faptul că trebuia să nască.

Katarina deja nu mai auzea ceea ce găsea a fi flecăreala copilăroasă a surioarei ei. Ea deja urzea căi prin care această nouă situaţie ar fi putut duce către propria-i libertate.

Când veni vremea să se despartă, ea o îmbrăţişă cu drag pe Cecilia, o imploră să aibă cea mai mare grijă de copilul pe care-l aştepta şi-i trimise cele mai calde felicitări lui Arn. Dar, de îndată ce uşa mănăstirii se închise în urma Ceciliei, care o supără pe Katarina părând să răsufle uşurată la ieşire, Katarina se grăbi să-şi vadă stareţa. Era plină de hotărârea plină de răceală de a schimba lucrurile – cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Gudhem era o mănăstire întemeiată recent, pe un pământ donat de regele Karl Sverkersson, care mai dăruise din pământurile regale şi pentru mănăstirea de maici Vreta din Östra Götaland. Ce credeau cei din clanul lui Erik despre mănăstirile ridicate de către Karl Sverkersson nu era limpede. Totuşi, stareţa din Gudhem, maica Rikissa, care era din neamul lui Sverker şi rudă apropiată a răposatului rege Karl, îşi împărtăşise temerile că Gudhemul va trebui să se mute sau că va fi chiar închis. Dacă regele Knut Eriksson avea să ajungă rege, aşa cum părea să considere toată lumea, atunci a face parte din neamul lui Sverker în Västra Götaland nu putea să însemne nimic altceva decât necazuri şi nici de prea mare ajutor nu era să stea închisă într-o mănăstire atât de strâns legată de numele lui Sverker. Toată lumea îşi amintea felul în care Erik Jedvardsson întinsese cu lăcomie mâna după Varnhem în zilele când era el la putere.

Maica Rikissa era o femeie irascibilă – unii spuneau că e de-a dreptul arţăgoasă – şi putea fi o încercare foarte greu de îndurat pentru tinerele novice. Fiind o rudă apropiată de-a regelui, pricepea foarte bine iţele puterii lumeşti.

Când Katarina veni pe neaşteptate ca să-şi mărturisească un păcat pe care-l făcuse cu multă vreme înainte, dar unul despre care păstrase tăcerea în confesional, maica Rikissa ar fi trebuit să fie foarte strictă cu ea pentru că nu-l confesase mai devreme. Dar păcatul era acela că fiica lui Algot, Katarina, avusese relaţii trupeşti cu tânărul Arn Magnusson şi, aşa cum spuse fata cu ochii plecaţi şi părând că scapă şi o lacrimă, sentimentul ei de vinovăţie sporise de curând. Bărbatul acela, Arn, nu numai că a sedus-o pe ea făcându-i promisiuni dulci despre nuntă, ci acuma şi sora ei se îndrăgostise de el şi îi purta copilul în pântece.

Maica Rikissa îşi dădu seama deîndată că acest lucru deschidea nişte căi foarte promiţătoare. Katarina pesemne că înţelesese şi ea, căci spuse cu sfiiciune că, fireşte, îşi dădea seama că acel nemernic seducător, Arn, era un prieten apropiat de-al lui Knut Eriksson şi, dacă Arn Magnusson ar fi excomunicat, lucrul acesta ar însemna multe necazuri pentru duşman.

Când maica Rikissa auzi lucrurile acestea îşi dădu seama că acea Katarina era făcută din acelaşi aluat ca şi ea, pentru că în privinţa asta vedeau lucrurile exact la fel. Se mărgini să-i dea numai o penitenţă uşoară Katarinei pentru că uitase să mărturisească, dar se răzgândi mai târziu şi o trimise să ţină o săptămână de post cu pâine şi apă, să stea singură, să nu vorbească şi să spună rugăciunile obişnuite. Katarina se smeri mulţumindu-i, acoperindu-i mâna maicii Rikissa cu sărutări şi spunându-i cât de recunoscătoare îi este Sfintei Fecioare pentru tratamentul acesta plin de blândeţe. Apoi Katarina ieşi cu o urmă de zâmbet mulţumit încreţindu-i buzele pe care maica Rikissa, cu privirea ei ageră, îl prinse de îndată.

În curând se auzi sunetul de care novicele de la Gudhem învăţaseră să se teamă mai presus decât orice. Maica Rikissa mergea hotărâtă pe coridoarele din piatră cu călcâiele izbindu-se cu putere de podea la fiecare pas. Se îndrepta către scriptorium să înceapă treaba cât de repede cu putinţă.

Întocmi o scrisoare către Boleslav, spunându-i că trebuie să-l consulte de îndată pe arhiepiscopul din Uppsala în chestiunea pe care i-o descria ea acolo. Apoi îi scrise episcopului Bengt din Skara că, din punctul ei de vedere, trebuie să se trimită o interdicţie în cea mai mare grabă, înainte ca să fie binecuvântată crima de vreun slujitor al Domnului din dioceza lui, care va fi chemat să oficieze căsătoria acestor doi păcătoşi. Se gândise ea bine că episcopul ar putea să fie de partea ei, pentru că ştia că era la fel de îngrijorat cu privire la sfârşitul generozităţii faţă de Biserică şi faţă de cei mai importanţi servitori ai ei. Ştia, de asemenea, că şi episcopul Bengt era foarte îndatorat neamului Sverker.

Katarina şi măicuţa Rikissa făcură lucrurile pe care le plănuiseră, deşi le doreau împlinite din motive diferite. Două săptămâni mai târziu, episcopul Bengt declară în timpul slujbei de la catedrala din Skara că Cecilia Algotsdotter şi Arn Magnusson au fost excomunicaţi. Nici unui om al Bisericii din întregul Västra Götaland nu-i mai era îngăduit să aibă vreo legătură cu vreunul dintre cei doi în chestiuni care ar ţine de o congregaţie creştină. Doar mănăstirile mai puteau să le ofere adăpost.

Arn şi Cecilia călătoreau iar spre mănăstirea din Gudhem, dar de această dată erau o pereche jalnică. Magnus trimisese o parte din oştenii lui să-i însoţească, iar oamenilor li se poruncise să poarte la vedere culorile şi însemnele neamului Folkunga. Magnus n-avea nici cea mai mică intenţie să-şi lase fiul să plece în obscuritate ruşinată pentru a căuta penitenţă şi refugiu.

Nu mai aveau ce-şi vorbi, pentru că totul fusese repetat la nesfârşit. Ceciliei îi venea greu să-l ierte pe Arn, ori de câte ori i-ar fi explicat că, atunci când Katarina venise în camera lui, el era ameţit de tot din cauza berii pe care o băuse fără cumpătare şi abia îşi putuse da seama de cele petrecute. Apoi ea îi ceruse socoteală pentru că el nu găsise de cuviinţă nu-i spună şi o atrăsese cu bună ştiinţă într-o relaţie păcătoasă pe care ea ar fi ocolit-o dacă ar fi ştiut toate acestea. Apărarea lui era slabă. Spunea că, pe de o parte, îi era cu neputinţă să-i mărturisească femeii pe care o iubea mai presus de orice pe lume că păcătuise cu sora ei şi, pe de altă parte, că nu ştia despre nici o lege care să condamne ca fiind un lucru rău ceea ce se întâmplase. Aici ea îl crezuse, deşi i se părea ciudat că tocmai el, dintre toţi oamenii, să nu cunoască acea lege. După ce repetaseră acelaşi lucru de nenumărate ori, începuseră să vorbească despre ceea ce-i aştepta. Arn spuse că ar putea să treacă mult timp până când răul putea fi reparat şi că păcatul n-ar putea fi şters de Papă decât în timp de vreun an sau chiar mai mult. Ea vedea viitorul foarte întunecat.

Când se despărţiră lângă zidurile de la Gudhem, el jură pe Dumnezeu că într-o zi se va întoarce s-o scoată de acolo. Ca s-o facă să creadă, mai jură o dată şi pe sabia lui, iar ei i se păru un lucru copilăros din partea lui. Arn îi tot repeta că ea trebuie să creadă în el şi să nu lase credinţa aceasta să slăbească. Pentru că, atâta timp cât mai putea să tragă aer în piept, va aştepta clipa când vor putea fi împreună din nou. O imploră să nu facă niciodată cele trei legăminte ca să devină măicuţă, pentru că acele jurăminte nu mai puteau fi retrase. Mai degrabă să trăiască în noviciat, deşi, ca fraţi laici, novicii trebuiau să îndure condiţii mai grele decât cei care-şi depuseseră jurămintele într-o mănăstire. Ea încuviinţă din cap în tăcere. Apoi se smulse de lângă el şi fugi către poartă, acolo unde maica Rikissa o aştepta aspră şi neînduplecată. După ce uşa din fier şi stejar se izbi în urma Ceciliei, durerea lui Arn era atât de puternică încât abia mai putea să-şi tragă răsuflarea. Îngenunche şi se rugă acolo multă vreme.

Oştenii aşteptau la o mică depărtare în linişte şi cu răbdare. Şi oamenilor le părea rău, atât de dragul lui cât şi pentru neamul Folkunga. Multă bucurie le fusese răpită şi lor şi celor din neamul lui Erik. Urau nespus neamul lui Sverker, pentru că toată lumea ştia cine împinsese cazul la deznodământul acesta trist.

Arn călări alături de oamenii lui de la Arnäs doar pentru o scurtă vreme. Apoi se opri şi-şi schimbă veşmintele neamului Folkunga cu nişte veşminte simple din lână cenuşie cu margini roşii care fuseseră primele pe care le purtase ca om de lume când ieşise pe porţile Varnhemului cu mai puţin de un an înainte. Ideea fusese să înveţe despre lucrurile din lumea de afară. Cu adevărat învăţase multe în anul acela, dar, cel puţin atunci, îi părea că totul fusese numai despre facerea de rău.

Se hotărî acolo şi atunci să plece către Varnhem singur, urmând ţărmul de răsărit al lacului Hornborga, iar apoi direct prin pădurile de la Billingen. Oamenii lui îl sfătuiră cu însufleţire să n-o facă, pentru că în vremurile acestea tulburi nu puteai şti ce primejdii poţi întâlni prin păduri. Arn răspunse cu asprime că nu-şi lăsa sabia în urmă şi că orice hoţ la drumul mare sau vreun alt soi de tâlhar i-ar ieşi în cale ar face bine să fie cu băgare de seamă înainte să-şi încerce norocul cu el în starea în care se află. Apoi îl întoarse pe Chimal şi porni fără să mai rostească vreo vorbă. Toţi ştiau că era cu neputinţă să se ţină de armăsarul lui când mergea cu viteza aceea. Apoi îşi începură călătoria mohorâtă înapoi către Arnäs, lipsiţi de compania omului a cărui viaţă juraseră s-o apere cu preţul propriilor lor vieţi.

Arn trecu prin mlaştini şi bălţi pe unde nu mai pusese nimeni piciorul, iar călătoria grea îl întârzie atât de mult încât ajunse pe coasta muntelui numit Billingen când deja se lăsase întunericul. Ştia că tot ce are de făcut era să meargă înainte spre miazănoapte până ajungea pe pământurile Varnhemului, unde putea să-i fie cunoscut drumul sau ar avea de la cine să ceară îndrumare. Dar să călăreşti pe timpul nopţii prin munţi era primejdios, mai ales când cerul era acoperit cu nori de nu se vedeau nici stelele, nici luna să-i lumineze drumul, cum se întâmpla acum. Continuă să meargă cât putu să vadă pe unde să-l îndrume pe Chimal, dar inima nu-i stătea la asta. Trebui să se gândească să caute un loc bun în care să-şi petreacă noaptea. Avea să-i fie frig pentru că nu-şi adusese piei de oaie, iar mantia îi era subţire, însă văzu lucrul acesta ca pe un mic început pentru privaţiunile şi penitenţele care-l aşteptau de acum încolo. Nu-i părea rău să le îndure dacă i-ar fi scurtat timpul până când el, cu ajutorul Domnului, se putea întoarce să-şi îndeplinească jurământul sfânt făcut faţă de Cecilia la Gudhem.

Prin întunericul care se lăsa din ce în ce mai mult se apropie de o colibă măruntă cu un foc aprins în vatră. Sprijinit de căsuţă era un staul pentru vite, iar vaca dinăuntru mugi speriată când îl auzi apropiindu-se. Se gândi că era pesemne casa vreunor robi eliberaţi sau fugiţi, dar că era mai bine să doarmă în coliba lor decât afară, în pădurea friguroasă.

Fără nici o frică, păşi pe uşă să întrebe dacă au vreun loc de odihnă peste noapte. Nu-şi putea închipui ceva mai rău decât deja i se întâmplase, astfel că nu-l mai speria nimic din ceea ce viaţa ar mai fi putut să-i aducă. De altfel, decât să-şi facă invitaţia cu sabia, ar fi preferat să plătească din argintul pe care-l avea cu sine, aşa cum îi stă bine unui creştin cinstit.

Cu toate acestea, îl trecu un fior de teamă când văzu o bătrânică încovoiată stând lângă foc şi învârtind într-un ceaun. Glasul îi era ca un cârâit de cioară, iar bineţea ei era departe de a fi politicoasă. El îşi dădu seama că ea îi vorbise batjocoritor, dar cu greu îi pricepea vorbele. Spusese ceva cum că oamenilor ca el le era teamă de întuneric, dar celor ca ea întunericul le era prieten.

Arn vorbi liniştit, explicându-i că tot ce dorea era un loc de dormit, pentru că şi-ar putea vătăma calul dacă ar continua să meargă prin munţi şi pe timpul nopţii. Adăugă că o s-o plătească bine pentru găzduire. Văzând că nu-i răspunde, ieşi să-i dea jos şaua lui Chimal şi-l duse în grajd, lângă vaca aceea costelivă şi singuratică. După ce intră înapoi în colibă, îşi scoase cingătoarea şi o aruncă pe o bancă goală, vrând să dea de înţeles că acolo o să doarmă el. Apoi trase un scăunel cu trei picioare aproape de foc şi se aşeză să-şi încălzească mâinile.

Bătrâna îl cercetă bănuitoare multă vreme înainte ca, în sfârşit, să-i vorbească şi să-l întrebe dacă e un om care are dreptul să poarte sabia aceea sau dacă e unul care o poartă doar pentru că aşa e pofta inimii lui. Arn răspunse că s-ar putea ca părerile să fie împărţite în această privinţă, dar că, dacă asta e una dintre grijile ei, n-are de ce să se teamă de sabia lui. Ca s-o liniştească, scoase un mic săculeţ din piele pe care i-l dăduse Eskil când îşi luaseră rămas bun. Scoase două monede din argint pe care le aşeză jos lângă vatră, astfel încât bătrâna să le vadă la lumina focului. Ea ridică de jos monedele şi le încercă muşcând din fiecare. Acest lucru îl uimi pe Arn, pentru că nu se aştepta ca ea să nu se încreadă în intenţiile lui bune. Totuşi, ea păru mulţumită cu ceea ce-i spuseseră dinţii şi îl întrebă dacă şi el, la fel ca toţi ceilalţi, venise să o întrebe ce-l aştepta pe viitor în viaţă. Arn zise că tot ce avea să i se întâmple era în mâinile Domnului şi că nimeni nu putea să ştie care era voinţa Domnului. Ea râse cu glas răguşit, arătându-şi dinţii măcinaţi şi înnegriţi şi gingiile goale. Apoi continuă să amestece în ceaun în tăcere. În cele din urmă întrebă dacă vrea şi el puţină supă. Arn răspunse că nu, nu vrea. Acesta ar fi fost răspunsul lui şi dacă i s-ar fi oferit un ospăţ regesc. Se aştepta să fie nevoie să petreacă multă vreme de aici încolo numai cu pâine şi apă.

– Văd trei lucruri, flăcăule, cu care ai să te întâlneşti în viaţă, zise ea de parcă deodată ceea ce simţea se hotărâse să-şi croiască drum afară din mintea ei chiar dacă pe Arn nu-l interesa câtuşi de puţin. Văd două scuturi, asta văd, vrei să ştii mai mult? continuă ea şi îşi închise amândoi ochii strâns de parcă ar fi vrut să desluşească mai bine ceea ce-i apărea în minte.

Curiozitatea lui Arn fusese stârnită şi pesemne că şi ea observase asta dindărătul ochilor închişi.

– Cum arată scuturile acelea pe care le vezi? întrebă el, convins că ea o să spună ceva de tot râsul.

– Pe un scut sunt trei coroane din aur pe un albastru ca văzduhul şi pe celălalt scut un leu, zise ea cu glas lălăit şi ochii încă închişi.

Arn amuţi. Era peste putinţa lui de a înţelege cum o femeie singuratică, trăind departe, în mijlocul unei păduri neumblate, putea să ştie astfel de lucruri. Cu atât mai puţin se gândea că ea ar putea să aibă vreo idee cine era el şi nici că ar fi putut ghici ceva despre el luându-se după veşmintele pe care le purta. Îşi aminti că era o poveste prostească pe care o auzise de la Knut despre felul cum Erik Jedvardsson plecase într-o cruciadă şi întâlnise o vrăjitoare care-i prevestise cele trei coroane. Dar se spunea că se întâmplase departe, pe malul celălalt al Mării Baltice.

– Şi ce altceva mai vezi? întrebă el într-o doară.

– Văd o cruce şi aud vorbele care o însoţesc, iar vorbele pe care le aud sunt: „În semnul acesta vei învinge“, continuă ea tot cu glasul acela lălăit. Chipul îi arăta ca o mască şi avea încă ochii închişi.

Arn se gândi că s-ar putea ca bătrâna să aibă ochi mai ageri decât credea el şi citise inscripţia în latină de pe mânerul săbiei.

– Vrei să spui „In hoc signo vinces“? întrebă el ca să o pună la încercare.

Dar ea clătină din cap ca şi când vorbele spuse în latină nu însemnau nimic pentru ea.

– Vezi o femeie în ceea ce mă aşteaptă? întrebă el, iar o undă de şovăială i se strecură în glas.

– Ai să-ţi capeţi femeia! croncăni ea ascuţit, apoi îşi deschise ochii şi se uită cu sălbăticie la el. Dar nimic n-o să fie aşa cum crezi tu că va fi – nimic!

Acum râdea de el, un râs cotcodăcit, croncănit, iar starea minţilor ei părea să se fi schimbat atât de mult încât nu putea să mai lege vreo vorbă cu noimă. În curând se lăsă păgubaş şi se întinse să doarmă pe băncuţa pe care îşi pusese sabia. Se înfăşură în mantie şi îşi închise ochii, dar nu putu să adoarmă. O vreme se frământă să priceapă ce voise să spună bătrâna şi îşi dădu seama că era la fel de adevărat pe cât era şi de neîndestulător. Era ciudat că reuşise să vadă neamurile lui Erik şi clanul Folkunga ca fiind o parte din el, despre asta n-avea ce să spună. Dar nu simţea că ea i-ar fi spus ceva ce el deja ştia. Era liniştitor să creadă că Cecilia avea să fie a lui într-o zi şi se potrivea cu ceea ce credea el însuşi. Totuşi, asta venea împotriva prezicerii ei cum că nimic nu avea să fie aşa cum crede el. Până la urmă adormi.

Când se trezi, ea dispăruse, dar Chimal era la locul lui în micul adăpost pentru vite şi necheză ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Intră călare pe poarta mănăstirii din Varnhem la vremea prânzului şi îl întâmpinară toate mirosurile acelea atât de familiare, din grădini şi din bucătăria fratelui Rugiero. Îl aşteptau, însă sosirea lui reuşi să stârnească oarece agitaţie. Doi dintre fraţi veniră în fugă să-l întâmpine. Unul îl luă pe Chimal şi se îndepărtă cu el, iar celălalt îl conduse în tăcere către lavatorium şi-i făcu semn spre veşminte. Când văzu că Arn nu pricepe, fratele îi răspunse oarecum iritat că nu puteau să-i vorbească din cauza faptului că fusese excomunicat, cel puţin până nu se spăla şi nu-şi punea pe el veşmintele de frate laic.

Arn se spălă îndelung şi meticulos, rostind rugăciunile potrivite. Îşi tăie părul şi îşi puse rasa lui de frate laic pe care o simţi ciudat de familiară. Apoi se duse la părintele Henri, care stătea în locul lui preferat de sub arcade. Ochii părintelui Henri păreau aspri, dar şi plini de dragoste. Apoi oftă, îşi scoase rozariul şi îi făcu semn lui Arn să se pregătească pentru confesiune. Arn îngenunche şi să rugă Sfântului Bernard să-i dea putere să facă o mărturisire deplină, deşi lucrul acesta era anevoios.

Regele Knut Eriksson, în fruntea unei mari suite regale şi cu Birger Brosa alături, veni în vizită la Arnäs. Le-ar fi trebuit ceva vreme să-i găzduiască aşa cum trebuie, dar erau aşteptaţi şi fusese dată porunca de a fi pregătiţi bine pentru mulţi oaspeţi obosiţi şi flămânzi.

Birger Brosa spuse cu nerăbdare că ar fi mai bine să înceapă sfatul cât de repede. Problemele erau mult prea importante ca să fie discutate de nişte oameni îmbuibaţi cu bere, cu burţile pline şi minţile leneşe. Birger Brosa reuşi să facă lucrurile după pofta lui, ca de obicei, chiar dacă era de faţă şi regele Knut, şi se adunară cu toţii în sala mare, după numai câte o ulcică de bere de fiecare.

Începură rugându-se lui Dumnezeu să le binecuvânteze întâlnirea ca să se poată lua hotărâri bune şi înţelepte. Rugăciunea suna atât de stângaci încât regretul că îl pierduseră pe Arn se strecură ca o pală de vânt prin minţile tuturor celor de faţă. Totuşi, soluţia pentru problema lui Arn era una dintre multele privinţe pentru care trebuiau să ajungă la o înţelegere.

De îndată ce se potoliră şi începură discuţiile, Birger Brosa luă cuvântul şi spuse că, din punctul lui de vedere, înainte de toate ar trebui să vorbească despre Adunarea din Västra Götaland. Motivul era că multe lucruri depindeau de faptul ca Knut să-şi ia şi a doua coroană regală fără întârziere, un lucru asupra căruia căzură cu toţii de acord.

Asta stârni o discuţie aprinsă despre felul cum ar fi mai bine să trimită mesajele şi să împrăştie vorba despre Adunare cât mai repede. Dar în curând nu se mai putea adăuga nimic la chestiunea aceasta fără să se repete cele deja spuse, iar subiectul se stinse.

Potrivit lui Birger Brosa, următoarea problemă era felul în care, de îndată ce ajunge rege peste Västra Götaland, Knut ar trebui să acţioneze ca să îndepărteze stigmatul ruşinos de pe onoarea neamului Folkunga – excomunicarea unui membru de-al clanului. Birger Brosa spuse că numai Knut însuşi ar putea să vorbească despre lucrul acesta.

Knut Eriksson începu asigurându-i pe toţi cei de faţă că el îl socoteşte pe Arn cel mai scump prieten al său. Toţi ştiau asta. Continuă spunând că Arn îl slujise mai mult decât bine şi că astfel de datorii trebuie plătite, la fel cum multele lucruri bune care s-au făcut şi între membrii celor două clanuri adunate aici ar fi cel mai bun motiv pentru ca problema lui Arn să aibă întâietate.

Din ce înţelegea el, interdicţia declarată de episcopul Bengt din Skara ar putea să fie ridicată dacă spunea asta arhiepiscopul. Lucrul cel mai rău era că arhiepiscopul plecase într-una dintre călătoriile lui şi nimeni nu ştia unde este. Cel puţin se părea că nu-i în Linköping. Ar fi fost o veste proastă dacă s-ar afla că s-a ascuns cu şleahta de ticăloşi din neamul lui Sverker. Se părea că nu-i nici în Sviarland, căci iscoadele lui Knut ar fi prins de veste. Nu era uşor pentru un arhiepiscop să se ascundă.

Acum mai era o problemă, se ştia bine că unii dintre aceşti slujitori ai Domnului sunt uneori foarte încăpăţânaţi. Chiar dacă ar reuşi să-l scoată din vizuină, nimeni nu putea şti cum va privi o cerere prin care regele lui ar hotărî cu privire la o problemă legată de politica Bisericii. Bineînţeles, preoţii ar putea fi ameninţaţi. Intervenţiile mijlocite de lăcomia lor ar fi o altă cale. Ţin mult la bucăţile lor de pământ şi întotdeauna se zbat să facă aşa fel încât să li se mai dăruiască şi altele, aşa că lucrul acesta ar putea fi folosit pentru a se mai uşura negocierile. Dar era cu neputinţă de păşit pe vreuna dintre căile acestea până când nu erau îndeplinite două condiţii. În primul rând, Knut trebuia să fie ales rege peste Västra Götaland, aşa cum bine pusese problema înţeleptul său sfetnic, Birger Brosa. De îndată ce ar fi devenit rege, l-ar putea aborda pe arhiepiscop dintr-o poziţie de putere. În al doilea rând, prelatul trebuia să fie cercetat pe departe ca să se afle ce crede despre interdicţie.

Magnus, cu o tristeţe vădită, admise că acum mare lucru nu se prea putea face. În schimb el ar vrea să dezbată a doua problemă ca importanţă. Când venea vorba despre chestiuni bisericeşti, cu nişte acte care să ajungă până la Roma şi înapoi, un singur lucru era sigur – că va trece multă vreme. De aceea trebuia să se gândească la copilul lui Arn şi al Ceciliei. Femeile spuneau că Cecilia va da naştere copilului lui Arn pe la mijlocul iernii. Cu regret fiind spus, nu încape îndoială că bătrâna vrăjitoare din neamul Sverkerilor de la Gudhem va arunca bietul copil afară, din clipa când se va naşte. Treaba asta cum putea fi rezolvată?

Knut Eriksson începu spunând că, de îndată ce va fi ales rege în Västra Götaland, abia aşteaptă să-i pună cruce vrăjitoarei care era capul răutăţilor acolo, la Gudhem. Ea trebuie să-şi fi dat seama că locul acela nu mai era sigur şi asta ar înmuia-o destul ca să se poată discuta lucruri serioase cu ea.

Birger Brosa îşi ridică sprâncenele dezaprobator auzind spusele şi le declară ca nelalocul lor. În primul rând, Knut n-ar trebui să facă greşeala pe care o făcuse tatăl lui, ci să liniştească şi să ocrotească Biserica. Să-i atârni un morco