en Santa Catalina

los ojos

se convierten

en mariposas


«Justine en larmes, va trouver son curé ; elle lui peint son état avec l’énergique candeur de son âge …Elle était en petit fourreau blanc ; ses beaux cheveux négligemment repliés sous un grand bonnet : sa gorge à peine indiquée, cachée sous deux ou trois aunes de gaze ; sa jolie mine un peu pâle à cause des chagrins qui la dévoraient, quelques larmes roulaient dans ses yeux et leur prêtaient encore plus d’expression.  »

Sade


«Iubesc singuraticii, căci nu datorează nimic epocii lor, ci numai lor. Care nu exprimă şi nu se subordonează mediului, ci se eliberează de el şi nu există decît exclusiv pentru ei, sau pentru unii contimporani, destinaţi să moară. »

Ionescu


     




                                    Prima oară cînd mi-au tremurat şi transpirat cu adevărat mîinile nu a fost la primul sărut şi nici măcar atunci cînd o fată m-a lăsat să-i pipăi ţîţele. Acel pion primea un duş nedorit de la degetele mele conectate la tabla de şah soioasă, pusă pe un scaun aşezat într-o rînă, ca să ajung şi eu să joc cu bătrîneii pe care în mod normal i-aş fi ignorat complet. Rictusurile de hiene ce se cloceau în cuiburi de riduri îmi arătau că acel joc era mult mai periculos decît să fumez pe ascuns şi cu totul altceva decît tablele, unde lingeai zarurile mai ceva ca pe o sticlă de bere. Mă credeam doxă de şah pe lîngă ei, mă lăsam furat de aroganţa mea şi pierdeam. Mă afundasem de atîtea ori în tratate, repetasem atîtea partide şi-mi bătusem de atîtea ori colegii încît credeam că o să-i fac să bîţîie şi mai mult din încheieturi. Jocurile pierdute s-au înşirat rapid, am început să învăţ apoi şi din trucurile lor, tuse convulsivă cînd se pare că oponentul întrevede un avantaj, reguli inventate după ureche, vechiul truc Houdini şi mai ales supărătorul tremurat aproape epileptic prin care se răsturna tabla. Ce să-i faci, mă gîgă, bătrîneţea asta e de vină. Dar trecusem de iniţiere, acum eram un cunoscut de-al lor şi eram aproape de victorie. Atît de aproape că nu-mi venea să cred. Parcă şi pionul îmi şoptea că am calculat corect, că totul o să fie bine. Grupul de bătrîni amuţise, eu eram cu pionul în aer. Ceva important urma să se întîmple.

                                    Nu-mi amintesc cum m-am împrietenit cu Casandra. In mod normal ar fi trebuit să ne urîm de moarte. Ea ţigancă, eu ochelarist. Imi aduc aminte de drumurile chinuitoare prin ţigănie, în lungul drum spre casă după ce ieşeam de la şcoală şi luam autobuzul. Mereu mă rugam să am norocul să nu fie nimeni pe drum sau să fie vreo ţigancă cu ligheanul de lături de aruncat în faţa casei. Dacă o vedeam din capul străzii eram salvat. Ceata de copii nu-mi făcea nimic. Dar norocul e o muscă bezmetică. Trebuie să fii un păianjen răbdător ca să guşti din el. Mi-am adus aminte. M-am lăsat vrăjit de Casandra pentru că era mai mare decît mine şi pentru că mi-a adus într-o seară un manual şi un caiet pe care le scăpasem din mînă în fuga de ţigani. Ca întotdeauna, avea un fel aparte de a se descurca. Am coborît la parter pentru că mă chemase un vecin să-mi arate ceva. Habar nu am cum l-a convins sau cum de a ştiut cine sînt. Mi-a dat caietul şi am lăsat ochii în jos. O fată mai mare decît mine şi cu ochii prea mari. Apoi tăcere, semnul pentru un copil că e în preajma unui adult sau al cuiva care cunoaşte lumea adulţilor. Nu meritai zece la lucrare, mi-a zis. Atît şi a plecat. Am început apoi să o pîndesc neîncetat pe la leagăne, jungla copiilor. Discuţiile noastre erau laconice, de parcă am fi fost doi spioni. Nimeni nu ne înţelegea, nimeni nu ne băga în seamă.

                                    Mă aştepta mereu în cele mai neaşteptate locuri. Părea că-mi cunoaşte toate drumurile şi am început să cred că are puteri supranaturale. Cînd a apărut pe scările de pe bloc, unde nu venea nimeni şi unde exersam în faţa unei table de şah, nici nu m-am întrebat de unde ştia că sînt acolo. De ce apărea în calea mea nu avusesem niciodată curajul să o întreb. Iar cu timpul am învăţat să aştept ca ea să-mi vorbească. O să pierzi, mi-a şoptit. De ce-mi spui asta ? Te concentrezi prea mult, trebuie să te laşi dus de mînă uneori. M-a luat cu ea şi am ajuns în cimitirul năpădit de tufe. Mă gîndisem tot drumul dacă o să mai găsesc tabla de şah şi cartea pe bloc. Buruienile crescuseră în voie şi-mi era frică să nu mă muşte vreun şarpe. Imi transpirase faţa şi ochelarii îmi alunecau. Deodată ne-am oprit. A îngenuncheat şi a rupt nişte frunze de pe o cruce. Pe placa de marmură era scris un nume ciudat, anii între care a trăit şi mai jos era o parte dintr-o partidă de şah. Am început să mă gîndesc la deschidere, la cum evoluase partida şi la cine avea şanse să cîştige. Cînd am ridicat privirea dintre buruieni, mi-am dat seama că eram singur.

                                    Cînd se termină jocul ? Atunci cînd unul dintre adversari e făcut mat sau dacă se ajunge în situaţie de pat sau de remiză. Nu vorbeam de şah, cînd ştiu doar puţini regulile unui joc secret, jocul nu se termină niciodată. Trebuie să existe un cîştigător, am strigat nedumerit. A zîmbit într-un fel al adulţilor şi s-a descălţat în faţa unui copac. S-a urcat rapid în el şi mi-a spus să mă iau după ea. Eram în parcul de lîngă şcoală şi-mi era ruşine de ceea ce voiam să fac şi pentru că habar nu aveam să mă caţăr în copaci. Işi bălăngănea picioarele şi se uita la mine. Nu reuşeam deloc să mă ridic. Şi-a lăsat piciorul drept în jos şi m-am ţinut de el ca de o frînghie. Pe glezna fină ca un cap de pion era o brăţară aurie. Imi era frică de înălţimea la care mă aflam şi de momentele pe care le împărţeam cu ea. Mi-a zis să dau din picioare şi să-i dau ochelarii. A vrut să-i poarte, dar i-au alunecat pe nasul mic şi i-a prins cu buza de sus. Cred că o să-i port aşa, îmi stau bine.

                                    Se întîmpla să nu o văd săptămîni întregi sau să o văd uneori cu altcineva şi atunci avea o privire diferită. O privire serioasă şi goală. Nu se uita în dreptul meu, deşi ştiam că mă vedea, iar eu nu aveam curajul să mă uit la ea decît pe furiş. De fiecare dată cînd se întîmpla să o surprind aşa, apărea a doua zi lîngă mine în drumul spre şcoală. Nu mă uitam niciodată în spate pentru că voiam să mă atingă. Işi semnala prezenţa cu unul dintre degete trecut peste ceafa mea. Mă prefăceam că mă gîdilă, dar, de fapt, voiam să ascund că mă înroşeam. In acel an s-a întîmplat să lipsească cel mai mult. Mă gîndeam chiar că plecase de tot, iar dacă nu mi-ar fi fost frică de ţigănie, m-aş fi dus să întreb pe acolo de ea.

                                    Pionul urma să meargă înainte, nu să ia pionul alb en passant. Aici era toată cheia jocului, dacă rezistam tentaţiei, urma să cîştig. Moşii simţeau tensiunea şi parcă încremeniseră. Nici unul nu mai scotea un sunet. Atunci a apărut ea. Am fugit cu tot cu pion, în corul de nemulţumire prefăcută a pensionarilor. Ştiam că răsuflau uşuraţi, dar nu asta conta acum. Niciodată nu-mi făcuse cu mîna. Niciodată nu o văzusem îmbrăcată aşa. Rochiţa albă era mulată şi ochii mei au sclipit. Hai pe bloc, a zis cu vocea ei obişnuită. Aici nu intervenise nici o schimbare. Sus şi-a lăsat pantofii lîngă mine şi s-a dus glonţ la marginea blocului. Nu aveam curajul ei de a mă uita în jos stînd în picioare. Eu cel mult mă tîram pe burtă şi scoteam un pic capul. A venit la mine şi s-a uitat drept în ochii mei. Şi-a băgat arătătorul între buzele rujate stacojiu şi mi-a făcut nişte semne pe frunte. Albul rochiţei mă făcea să mă pierd şi să respir ca şi cum aş fi alergat la un maraton. A pus palma întinsă peste faţa mea şi mi-a închis pleoapele. Să nu deschizi ochii. Am simţit un sărut pe ceafă sau poate că mi s-a părut. Nu ştiu cît timp a trecut pînă cînd m-am ridicat şi am plecat. Ştiam că eram singur, dar parcă tot nu-mi venea să deschid ochii.

                                    După aproape un an în care nu am vazut-o, mi-am făcut curaj să intru în ţigănie. Eram la liceu şi nu mai aveam drum pe acolo, dar frica nu se diminuase. Am văzut-o pe ţiganca grasă şi am întrebat-o.  A început să blesteme şi să vorbească pe ţigăneşte. Se uita la mine şi ţîţîia. Voiam să ştiu unde e, dar nu am înţeles mare lucru. M-am urcat pe bloc şi am început să umblu desculţ pe covorul de smoală. Am ajuns şi în colţul de sus, unde mă urcam doar cînd eram cu ea. Am găsit o cutie mică de şah cu o hîrtie albă lipită pe ea. Numele meu. M-am uitat înăuntru. Nu conţinea nimic în afară de piesele strînse haotic. Am început să le aranjez pentru o partidă cu mine însumi. Lipsea regina neagră. Mi-am adus aminte de zîmbetul ei şi am început repede partida.

Cotroceni/Urzici






                                    Un nas mare şi o pălărie tuflită un pic într-o parte. Mergea cocoşat şi nu s-ar fi zis că o să intre în clădirea nou-nouţă de lîngă Howard Johnson. S-a aşezat timid pe canapeaua neagră şi a aşteptat un timp. Privea spre feriga trufaş de înaltă din hol. Printre liniile ei se profila bărbia ascuţită, ridurile adînci şi părul alb. Dar nu se uita în oglindă, ci pe jos, iar în mînă tot frămînta pălăria. Din cînd în cînd icnea scurt şi obosit. Nu ştia cît timp a trecut, ceasul îngălbenit de la mînă nu mergea. O dominişoară l-a condus pînă la lift şi după ce a analizat situaţia a urcat cu el. L-a lăsat la etajul opt şi i-a spus că trebuie să intre pe uşa cu dungi portocalii. Nu a găsit din prima, l-au ajutat cîţiva angajaţi în trecere. Secretara i-a deschis larg uşa şi a pătruns tiptil spre biroul masiv. Tot peretele exterior era din sticlă şi puteai vedea în tihnă Bucureştiul. De fapt, părea că toarce sub cele două urne etrusce cu picioare de leu. Bine înfipt, cu mîinile strînse la spate, un bărbat în costum Lagerfeld casual, fără cravată, cu o cămaşă movulie. Avea butoni de aur cu sidef şi un Rolex. A întors spre intrus un chip sever, cu ochelari de modă veche şi zîmbet mai degrabă mimat. Nu ştia ce voia acest moşulică, încerca să-şi amintească dacă l-a mai văzut undeva. L-a invitat să ia loc şi calcula în gînd dacă merita să irosească un pahar de whiskey.

                                  - Mi s-a spus că îl ştiţi pe domnul Petru.

                                  - Eu sînt, Dorinele, da’ mi-a fost ruşine să mă prezint cu numele meu.

                                    Dorinel ezită şi renunţă la a mai privi hainele ponosite şi pantofii de cel puţin treizeci de ani, pentru a se concentra pe figură. Nu cunoştea părul şi nici ochii, parcă nasul aducea a ceva cunoscut. Fostul lui maistru şi vecin de cartier.

                                    - Ştiu, Dorinele. Nici eu nu mă mai recunosc în oglindă. M-am uitat prin fotografii şi mi-e greu să mă recomand cu acelaşi nume.

                                    - Să bem ceva în cinstea vremurilor trecute.

                                    - Poate un deget. Ştii, am ceva probleme cu ficatul ăsta păcătos.

                                    Dorinel puse cu siguranţă mîna pe sticlă şi turnă exact de un deget în jurul cubului de gheaţă. Evalua motivele pentru care ar fi putut să vină pe capul lui. Bani, favoruri, senilitate. Mai înşiră cîteva pînă să se întoarcă băţos pentru a se uita exact în ochii bătrînului. Ii separau doar doi ani. 

                                    - Păi să-ţi fac prezentarea. De la intrare şi pînă la ficus e bifată mai toată cariera mea. Suveniruri, poze şi diplome între astea două paralele perfecte. M-am ţinut de capul lor să nu greşească nici măcar cu un milimetru. Aici sînt înainte de Revoluţie, cred că la vreo doi ani după ce ai plecat, a urmat contractul cu americanii, apoi cu Japonia. Ia uite, mă chinuiesc cu nişte beţişoare. Aici, cu blonda asta am inaugurat o clădire în Chile. Chiar, nevastă-ta ce mai face, e bine ?

                                    - A murit acu’ doi ani. De un cancer, săraca.

                                    Dorinel strînse paharul. Aştepta continuarea. După ce s-a uitat la vîrful pantofilor, Petru a continuat turul în tăcere. S-a oprit la un citat : „ De la soif de vie surgit la douleur, de la soif de vie surgit la peur ; mais, libéré de la soif de vie, on ne connaît ni douleur, ni peur.”

                                    - Asta e din Buddha.

                                    - Ai citit despre Orient ?

                                    - Nu chiar. Fac rebusul cu religiozitate.

                                    Petru se uita la fiecare element în parte. In pozele pline de zîmbete şi de mîini strînse ar fi putut să se strecoare şi el. Ar fi avut şi el aceeaşi alură de mops.

                                    - Degas, Dalí şi Brauner. Ai gusturi.

                                    - Eşti primul care le observă. Majoritatea se concentrează pe minele de diamante şi pe maşina de Formula 1 pe care am sponsorizat-o. Astea sînt amintiri de la Paris.

                                    Nu menţiona că atunci era în călduri după o moldoveancă blonduţă, cu aere de actriţă. Avea obiceiul să-i ceară lucruri imposibile şi aşa ajunsese să alerge după picturi. Nici acum nu ştia dacă-şi bătuse joc de el sau dacă era cu adevărat pasionată de artă. Petru se oprise în faţa unui pastel de Tonitza. Trei fete goale într-o horă frîntă.

                                    - Iţi aduci aminte de ştrand, Dorinele ? Cum stăteam noi în tufe şi ne-o luam la labă uitîndu-ne la fetele alea lungite la soare ? Ne uitam după alea cu ţîţe mari sau cu cîte-o bucă pe-afară.

                                    - Cîteodată eram cîte patru-cinci. Dacă ne nimeream în spate dădeam cu curu’n urzici.

                                    - De mulţi ani, eu şi cu nevastă-mea aşteptam să ne ducem. Nu credeam că o să fie ea prima. M-am mutat la fi-miu şi dorm cu nepotu’. Asta e tot timpul lipit de calculator şi noaptea, cînd mă prefac eu că dorm se  uită la femei goale pe internet. D-alea negre sau cu cercei prin nas, unele îşi bagă şi nişte furtune colorate-n cur. Ceva de speriat, Dorinele. Şi sînt rase peste tot.

                                    Dorinel surîse părinteşte şi termină liniştit paharul. Petru simţea că nu poate să se ducă pînă nu vede din nou bulanele alea nonşalante de la ştrand. Nu ştia cum să facă. Dorinel îşi anunţă secretara că vor ieşi amîndoi la o plimbare. Ea îi reaminti de şedinţa importantă de peste un sfert de oră. Dorinel îi spuse lui Petru să o ia înainte.

                                    Petru stătea pe o bancă din parcul Icoanei. Din cînd în cînd, întorcea capul către hotelul impunător. Uneori rîdea singur de ce-şi aducea aminte. 





Universitar/Deşertul





                                    De cele mai multe ori, o petrecere cu mult alcool şi cu multă iarbă se termină prin camere străine sau prin piscine neîncălzite. Nu şi acum. Acum nu ştia unde era şi încerca să-şi imagineze cu ce tipă dementă se mai culcase. Becul puternic îl orbi. Imediat, un fel de sac îi cuprinse capul. Nu mai înţelegea nimic. Parcă percepea voci, se încorda cît mai tare ca să descifreze tot ce-l înconjura şi nu putea. Se gîndea că nici măcar nu vrea explicaţii, nu vrea să ştie, vrea să scape. Se simţea ca un şobolan prins în cursă şi atunci a început să ţipe. Una dintre mîini i-a fost ridicată şi a simţit un ac. Liniştea a intervenit brusc şi s-a gîndit că poate va muri.

                                    O durere de cap l-a trezit şi a promis în gînd că nu va mai bea în viaţa lui atît de mult. Nu poate să fie aşa de greu să renunţe, măcar un pic, măcar uneori. Deschise ochii, dar nu vedea nimic. Incercă să-şi mişte mîinile şi nu se întîmpla nimic. Panica se instala într-un ritm galopant. Pentru o clipă se gîndi că poate a murit şi asta e ce se întîmplă, pluteşti ca un fel de vierme într-o beznă totală. Nu auzea absolut nimic şi asta-l îngrozea. Trebuie să se relaxeze, e poate doar un vis, trebuie să respire calm, să nu se mai agite. Se deschise o uşă. Se aprinse o lumină. Dintre toate scenariile şi feţele posibile se pare că hazardul alesese ceva ce el nu ar fi ghicit nici într-o mie de ani. Colegul lui de la facultatea de filosofie cu care trăsese atîtea băute încît l-ar fi numit chiar prieten. Se înveseli brusc. E clar vreo farsă a bulangiilor ălora de la Drept, cu siguranţă asta e. Aştepta să audă ce bazaconii mai inventaseră. Intră şi se aşeză calm la masa din faţa lui. După ceva timp veni şi un alt bărbat mai în vîrstă cu un dosat sub braţ. Schimbau impresii şi vorbeau aproape în şoaptă.

                                    - Cred că-l cunoşti pe colegul meu din dreapta. El este cel care ne-a ajutat să-i găsim pe toţi cei care vor fi interogaţi începînd de astăzi. Oameni ca tine, prea toleranţi şi prea des în contact cu străinii suspecţi sînt un risc. Ştim exact cu cîţi posibili terorişti te-ai întîlnit.

                                    Colegul lui se ridică şi îi scoase căluşul.

                                    - Nu înţeleg nimic din ce-mi spuneţi.

                                    - Ai băut cu mulţi oameni, ai fumat iarbă, i-ai lăsat să doarmă în casa ta şi i-ai luat cu tine prin ţară. Unii dintre aceşti oameni au legături cu grupări teroriste. Ai fost auzit în dese rînduri că urăşti guvernul şi sistemul în care trăieşti. Ai fost la mitinguri de susţinere a unor ţări islamiste. Toate astea te-au adus în vizorul nostru. Iar acum te fuţi cu Ahmed Al-Jin Hamsi, vărul lui Mohd Zaini Asmawi. Nume scîrbos, terorişti scîrboşi.

                                    - Şi ce treabă aveţi voi cu cine mă fut eu?

                                    - Acum se poate să te fuţi aproape la liber cu bărbăţi, dar dacă te fuţi cu terorişti, participăm şi noi la orgie.

                                    - Ahmi nu e terorist. A fugit de ei.

                                    - Nu te prea credem.

                                    - Şi tu mă crezi terorist ? Tu, cu care am băut şi am fumat împreună ?

                                    - E antrenat să reziste şantajului emoţional. Iţi cunoaştem simpatiile şi ştim că eşti destul de deştept, iar asta înseamnă că poţi fi un pericol. Ai putea fi folosit şi tot ceea ce ştii despre aceste personaje ne interesează. Iar partea care urmează ai putea-o numi chiar filosofică. Vrem să aflăm adevărul. Nu avem încredere în ce ne spun suspecţii şi ştim că dacă îi întrebăm sau le dăm speranţe o să ne spună orice ca să scape. Noi avem nevoie de tot ce e în capul tău. Iar pentru asta va trebui să trecem de orice filtru pe care l-ai putea activa. Ne-ai spus acum ceva timp povestea completă, dar acum trebuie să repetăm această poveste pentru a scoate la iveală ce ne ascunzi sau ce ai uitat. Nu mai zici nimic?

                                    - Imi dau seama că nu voi mai ieşi niciodată de aici.

                                    - Să nu fim pesimişti. Sigur, versiunea ta actuală nu corespunde standardelor noastre. Dar ne pricepem să reparăm oameni.

                                    - Tot cred că poate e un vis.

                                    - O atitudine corectă. Să începem. Să ne imaginăm că sîntem în povestirea ta, partea cu deşertul roz. Imi aduc aminte perfect de ea. Aşa l-ai întîlnit pe Ahmed. Pe fundal era Arcade Fire cu melodia Reflektor. Ne povesteai despre nisipul pămîntiu şi tipa mulatră cu care ai băgat nişte ciuperci. Aţi început ca în videoclip să vă vedeţi ca pe nişte fiinţe cu capete imense care manîncă nisip roz. Roz pentru că ea avea chiloţei roz. Roz pentru că aşa era brăţara de la piciorul lui Ahmed. Ai terminat cu el noaptea aia. Dar aici, în poveste, nu apare tot ce aţi vorbit. Vrem să ştim absolut tot ce ţi-a spus.

                                    - I-au plăcut ochii mei.

                                    - Eşti aşa de uşor de agăţat ? Mă îndoiesc. A trebuit să spună ceva care să-ţi fi atras atenţia.

                                    - Eram cu toţii varză, chiar crezi că era important ceea ce spuneam?

                                    - Inainte de a folosi arme, teroriştii folosesc cuvinte, sînt păcăliţi de cuvinte. Să nu crezi că sînt atît de prost precum par. Vrem toate cuvintele, o să reproducem scena aia atît de fidel încît orice agent o să o ştie pe dinafară.

                                    Melodia începuse şi i se strînsese inima.

                                    - O să asculţi această melodie pînă cînd o să o urăşti, pînă cînd prima notă din ea o să te facă să vomiţi.

                              Işi puse o pereche de căşti mari şi începu să se uite fix. Melodia părea o pasăre mică prinsă între pereţii scorojiţi şi murdari. Refuza să renunţe la deliciul acelor sunete, nu voia să cedeze. Dar feţele lor sigure îl priveau rece. Nu era primul căruia i se aplica acest tratament. Siguranţa lor îl apăsa. Reflektor se repeta, ştia cuvintele, ştia tot ce se va întîmpla cu fiecare bucăţică din ea. Trecuse prea mult timp şi nu mai ştia dacă ţipă sau doar vorbeşte, dacă ceilalţi doi se uită fix la el în continuare sau au început să folosească versuri decupate:

                                    - We’re still connected, but are we even friends?

                                    - I thought, I found the connector.

                                    - I want to break free, but will they break me?

                                    - Entre la nuit, la nuit et l’aurore. Entre les voyants, les vivants et les morts.


Eroilor/Nervuri





                                    Cînd sugi o pulă trebuie să te gîndeşti că ie a ta. Cum ai vrea tu să-ţi foloseşti gura ca o mînă care strînge cînd trebuie şi ştie cînd să mîngîie. Şi cea mai dă reţinut fază ie să-i ţii mîna pă coaie. Cînd vrei să fii golan te dai pe lîngă adevăraţii mai mari care au fost pe la corecţie, care au taţi puşcăriaşi şi care ştiu să o dea cuiva pe neveu. Ne uitam cu gura căscată la fratele mai mare al celui mai dur bătăuş din gaşca noastră, Piele. Ne povestea cum tre să faci să nu ţi-o iei la puşcărie. De ajuns să sugi o pulă, ajungi oricum, tre să ştii cum să nu te spargă ăia-n găoz sau să nu-ţi bage un pix în gît, la o palmă sub ureche, unde intră ca-n unt şi apoi horcăi ca porcu’ de Crăciun. Pula suptă bine e spatele asigurat. Aşa că trebuia să ne pregătim. Ne uitam în gura lui cu dinţi lipsă şi cu colţii îmbrăcaţi în metalul ăla gălbejit. Ne uitam la tatuajele de pe antebraţ şi de pe burtă şi ne explica ce înseamnă fiecare. El era Dumnezeul nostru acum. Numai Pancone e greu de cap, ca-ntotdeauna. A rezistat un timp, da apoi i-a zis: păi cum să sugem noi pula, ce sîntem curve? Irinel fuma încet şi se uita la el. Cînd a sărit la gîtul lui, ne-am căcat pe noi de frică şi am crezut că-l taie. I-a pus lăboanţa dreaptă peste ceafă şi şi-a lipit fruntea de a lui. Bă, tu crezi că eşti coios? Tu crezi că la bulău ăia nu te ginesc? Dacă eşti smardoi îţi dărîmă toţi dinţii şi-ţi rup picioarele. E mai bine aşa? Să ajungi milog pentru ţigani pîn faţă pă la biserici? Ne-a dat drumu’ să plecăm dup-aia şi ne-a zis că trebuie să ne învăţăm cu treaba, că dacă nu avem experienţă, nu ni se scoală şi e nasol. Inseamnă ca sîntem slabi şi sugaciu’ ne dă în gît şi o să vină apoi barosanii să ceară protecţie sau să te pună săgeată. Dacă nu te-arăţi că ai coaie, ajungi printre sclavii de jos, unde e bătaia cea mai mare. Trebuia să găsim vreun puştan mai fraier, căruia i-o dăm de obicei şi să ne facem de cap cu el. A rînjit şi ne-a zis că acuma toţi îi sîntem datori şi să nu uităm să-i aducem cîte-un milion de căciulă data viitoare.

                                    Eu lucram pe la Eroilor cu Şarpe. Era un diliu care se ţinea de scandal, nu dădea cu jula frumos, pe şestache cum îmi place mie, fără urme. El făcea tămbălău de obicei, ca să pice fraierii în plasă. Ii picase pe un negru cu un cap mai mare ca el şi începuse treaba. Ce faci coaie, cin’ te crezi? Ce te uiţi aşa la mine? Negrul a început să se agite şi să vorbească în limbi străine, iar Şarpe o fi zis că-l face praf. Aşa că i-a dat una. Avea negrul ăla o fibră pă el că nici nu a mişcat. I-a înfipt mîna-n gît şi a început să urle la el. A început să sară lumea, iar eu am coborît frumos în staţie. Nu mi-a plăcut niciodată scandalul. A apărut şi Şarpe rapid. Rîdea. Bă, mînca-ţi-aş pula ta ce brand avea, am crezut că mă rupe. Ia zi, ce-ai ciordit? I-am arătat două portofele şi un buletin. In unul erau vreo cîteva sute de mii şi nişte cartele de metrou, un card ca vai de el şi nişte iconiţe. Dar în celălalt portofel erau cîteva milioane şi nişte poze cu studenta de la care-l manglisem. Eu nu voiam decît să-i pipăi ţîţa în aglomeraţie, dar ea s-a ferit şi am ajuns rapid cu mîna-n geantă. Am mers la o şaorma. O molfăiam în parc pe bancă şi ne ţineam de panaramă, dar deodată Şarpe a zis că tre să facem şi treaba aia de care ne-a zis fra-su lu’ Piele. Nu prea aveam chef, da nu aveam ce să zic, eu sînt din ăia care suflă, nu din ăia care o dau parte-n parte cu oricine. Plus că şi pe mine mă căpacise Şarpe de cîteva ori. Nici nu mai ştiu de ce, că lui oricum nu-i trebuia mult.

                                    Ne-am luat după un ochelarist şi l-am urmărit pînă la biserica Elefterie. Am luat-o pe o străduţă şi Şarpe l-a împins într-un gard. Dă, bă, banii. Hai mai repede. Se uita speriat la noi şi ne-a întins mobilul şi zece lei. Şarpe i-a luat mobilul şi i-a dat una de i-au sărit ochelarii. A căzut în cur şi şi-a dus mîinile la faţă. Şarpe a început să-l tragă de păr şi să-i care pumni în coaste. Era cu genunchiul pe pieptul lui şi i-a dat mîinile la o parte. Ii dădea cîte-o palmă peste faţă şi ăla se smiorcăia. Nu ştia ce să facă. S-a ridicat în picioare şi şi-a dat pantalonii jos. Nu i se sculase. Bă, dacă nu vrei să te joc în picioare, tre s-o sugi. Ăla plîngea pe jos cu nasu’ plin de borş. Şarpe l-a tras de păr şi l-a pus să se ridice în picioare. Ăla se uita la mine. Credea că poate-l ajut. Imi era milă de el, da îmi era frică de Şarpe. Nu voiam să mă capseze şi pe mine. A început să mă enerveze mutra lui de bou şi i-am dat şi eu un pumn în gură. M-am uitat la Şarpe şi i-am zis că mai bine ne prefacem că i-am băgat-o în gură şi plecăm. Nu, bă, io îl pun p-ăsta să mi-o sugă. Ăla dîrdîia de frică sub el. Şarpe a început să şi-o frece de faţa lui, dar tot nu se scula. Se murdărea de sînge şi habar nu avea ce să facă. I-am zis să plecăm, că durează prea mult. Chiar dacă sînt un şuţ bun, nici nu am văzut pumnul ăla care m-a lovit în burtă. Am început să gîfîi. Bă, dacă ajungem la bulău, tu mi-o sugi, ai înţeles, fraiere? Şi dacă zici la careva că nu mi s-a sculat, îţi rup toate degetele şi ţi le dau să le mănînci, ai auzit, cîrnatule? Şi m-a tras de păr ca să se uite-n ochii mei. Am lăsat privirea-n jos şi s-a potolit.

                                    Am ajuns acasă, la etajul trei dintr-un bloc paradit. Taică-miu e un gunoier care nu ştie de unde să mai scoată bani ca să tragă un pahar de băutură. Maică-mea îl înjură doar cînd e beat, pentru că atunci e vesel. In rest îl lasă în pace pentru că e ca un cîine turbat. M-am dus să mă uit la televizor. In mintea mea nu se derula decît ce se întîmplase azi. Toate filmele păreau că ascund bărbaţi care vor să ţi-o dea la muie. M-am dus să mă culc, dar m-am trezit leoarcă. Am ieşit pe balcon ca să trag o ţigară. Doi cîini lătrau şi un beţivan se chinuia să se ridice. Horcăia un cîntec, da nu se prea înţelegea. La un moment dat am prins ideea.    

                                    A doua zi m-am dus la liceu să o îmbîrlig pe Corina, o pîndeam de mult şi de-abia aşteptam s-o dezbrac, da nu avea chef. Işi zgîriase iPhone-ul ciordit de mine şi nu putea să se mai dea mare cu el. I-am promis că-i aduc unul nou dacă e cuminte şi a început să gîngure şi să-şi frece fundul ăla ţîfnos de mine. Ştia să se bage în sufletul omului şi să-mi sugă degetele de parcă erau acadele. Ce i-aş mai fi pus-o, da nu aveam unde să o duc şi n-aveam bani de vreun hotel sau ceva. Am plecat pe străzi fericit şi m-am dus la Româno-Americană ca să pîndesc vreo ştoarfă de bani gata cu iPhone. Mă uitam după curul unei grase blonde cînd l-am văzut pe papagalul de ieri. Nu ştiu de ce m-am dus glonţ la el şi agariciul a început să fugă. Am alergat după el fără să ştiu de ce, îmi bătea inima ca un ciocan. S-a împiedicat. Tremura de frică şi nu se putea uita la mine. L-am ridicat şi i-am pus mîna pe ceafă. M-am uitat în ochii lui, mi-am lipit fruntea de-a lui şi i-am zis: învaţă bă să fugi în pula mea, să nu te mai prindă nimeni niciodată. Mă uitam la mucii care i se întindeau pe faţă. L-am lăsat fără să-mi dau seama de ce am facut asta. Dar în capul meu nu se adunau întrebări, se aduna ura. Ura aia care te sugrumă, ura de la care nu te poate opri nimeni. Nu ştiu ce mă apucase. M-am sprijinit de zid. Imi era rău.

                                    Cînd mi-am revenit, m-am dus să-mi iau o cafea şi apoi am plecat la Eroilor. Şarpe era acolo cu vreo doi. Pierduse la barbut nişte bani şi voia să facă rost de lovele. Eu nu aveam tragere de inimă şi i-am zis că mă simt rău. Mi-a băgat un cot în coaste şi mi-a zis că i se rupe pula că n-am io chef şi că am o mutră de pizdă proastă. Tre să facem rost de bani. M-am uitat la el cu frică şi am început să ne urcăm prin autobuze. La o staţie de Universitate am văzut cum se urcă doi gabori în civil şi din reflex am dat să fug, da Şarpe nu-i văzuse, aşa că am rămas pe poziţii şi i-am aruncat un portofel la oha. A crezut că se dă vreunu’ la mine şi a venit cu tupeu. Cei doi gabori ne-au luat ca din oală şi Şarpe a început să rîdă. Ii plăceau gaborii şi rîdea de fiecare dată ca un cretin cînd dădea de ei. Credea că dacă rîzi ca prostu’ te bat mai puţin. Ne-au dus la secţie şi un gras a început să ne ia la întrebări pe rînd. Au venit la mine şi doi gabori mai bazaţi, da nu m-au băgat în seamă. Pişpirici mă, a zis unul dintre ei. Pe cine vreţi să dau în gît, le-am zis. Le-au sclipit ochii. M-au întrebat ce vreau. Vreau să-i spargeţi pufarina. Iţi zic tot ce vrei să ştii, dacă-i dai la rupere. Mă uitam fix la Şarpe, care se vedea prin geamurile celor două încăperi. Era ocupat să rîdă ca vita.

                                    A făcut un semn şi malacul de poliţist care era cu el s-a dus pînă la Şarpe şi a lăsat să-i cadă lăboanţa peste ochii lui. Pumnii i se înfundau în coaste. Incepuse să tremure pe scaun. Gîfîia şi scîncea. Malacul îşi ştergea mîinile de sînge pe bluza lui.

Hai, bagă declaraţia.

Ţi-i dau pe toţi dacă-l trimiţi la bulău cu pata pe el.

Tu vrei să-l înjunghie ăia.

Da.

                                    M-am uitat în ochii lui obosiţi şi ştiam că o să mă ajute. I se rupea de soarta noastră, voia doar să facă multe arestări, să dea bine, să avanseze. 


Tre să te cari, că te căpăcesc ăştia.

Mi se rupe. Nu plînge nimeni după mine.