Lumea asta nu-i a mea,

Cealalt` nu-i a[a

Lumea asta-i cum o vezi

Cealalt` cum o crezi

(cântec popular)


Tot ce are \nsemn`tate \n viea]` sunt am`girile.

Inochen]ie F`ge]an






Facerea lumii

CALEA ISPITEI

Metroul era plin de corporatiști cu căști în urechi care priveau în gol, încercînd să se ignore între ei. După două stații s-a eliberat un loc și Ruxandra s-a așezat, potrivindu-și geanta între picioare. Robert își ținea iPod-ul în buzunarul drept al gecii, unde se mai afla și un pachet de șervețele nazale. A tras de fermoar și, după ce s-a luptat un pic să le descurce, a reușit să-și scoată și el căștile. O doamnă în vîrstă, cu părul mov, l-a privit cu ochi mici cum se agită apoi s-a întors ostentativ cu spatele. Cu puțin înainte de Piața Victoriei, fata s-a ridicat, lăsînd în locul ei o femeie obosită, încărcată de plase. Cînd a coborît, s-a ciocnit de un bărbat îmbrăcat în haine de muncitor, uzate și murdare de praf și vopsea. Acesta și-a cerut scuze, dar Ruxandra l-a ignorat. Robert a urmat-o către celălalt tronson, ascunzîndu-se după un stîlp pe care se afla un afiș cu noua comedie a lui Ben Stiller. Și-a cumpărat o merdenea, dar n-a apucat să muște din ea pentru că metroul a venit imediat. Era mult mai aglomerat decît precedentul. Cotul cuiva i-a atins Ipod-ul și muzica s-a oprit. Din fericire, Ruxandra a coborît în următoarea stație, una dintre cele noi, extinsă, cu tuneluri înalte, care o legau de pasajele de suprafață, conectînd-o cu tramvaie și autobuze. Fata a intrat pe unul dintre acestea, un culoar acoperit cu faianță albă, străbătută de o dungă verde, strălucind în lumina neoanelor puternice. Au ajuns în dreptul unor dughene unde se găseau tot felul de nimicuri, apoi fata a cotit-o pe un alt culoar, ai cărui pereți își pierduse demult luciul. Au trecut pe lîngă un chioșc în față căruia o tanti îmbrăcată în negru aranja genți de toate formele, culorile și mărimile. Fără să se uite în dreapta sau în stînga, Ruxandra a deschis o ușa metalica și a dispărut în întuneric. Pe ușă se afla o plăcuță pe care scria, “Accesul altor persoane cu excepția celor autorizate este interzis”. S-a amuzat remarcînd că nu scrie “strict interzis”.

Spre deosebire de Ruxandra, nu s-a putut abține să nu privească precaut în jur și s-a trezi căse uită fix în ochii vînzătoarei de genți. A ridicat din umeri și a intrat.

Mirosea a umezeală și aer stătut. Din loc în loc, becuri acoperite cu plase metalice, ca niște botnițe, răspîndeau o lumină chioară. Dacă fata s-ar fi oprit, n-ar fi avut unde să se ascundă. La trecerea trenurilor plafonul tremura ca un corp cuprins de febră. Lumina se stingea și aprindea apoi cu încetineală, ca și cum ar fi avut îndoieli dacă merită să facă acest efort. După cîteva minute de mers, Robert s-a trezit într-o încăpere înaltă, cu pereții de ciment. Pe unul dintre pereți era prinsă în nituri o scară metalică care se pierdea în beznă. Din peretele opus ieșeau țevi groase, acoperite cu grund, care coborau în podea, ca niște rîme uriașe care-și căută drumul spre adîncuri. Printre ele se afla o ușă de fier, de al cărui zăvor atîrna un lacăt impunător. În dreptul ei se afla un șervețel. După aspect și consistență, fusese folosit de curînd.

Robert s-a uitat la ceas: 6.30. Era foarte devreme. Avea timp suficient să se întoarcă acasă, să mănînce ceva, să doarmă o oră și să ajungă, un pic șifonat, la birou. Joaca de detectivul îl dusese déja departe. Pentru o zi de luni era mai mult decît suficient. Avea ce să-i povestească Antoniei. Într-o doară, a tras de lacăt și s-a trezit cu el în mînă. Și-a adus aminte ce-i spunea bunica: “Cel mai greu se deschide o ușă deschisă”. Fredonînd:  ”Hello, darkness, my old friend”, a deschis larg poarta.

Robert avea 1.80 metri, 85 de kilograme, părul lung, strîns în coadă, blugi negri și purta bocanci Stone Creek. Era departe de a fi o fată plăpîndă care urmează să cadă printr-o văgăună. Făcuse un pic de sport în liceu. În fiecare luni seară se ducea să joace fotbal cu niște actori pe un teren de lîngă Palatul Copiilor. Nu participase la cine știe ce bătăi la viața lui, nici măcar pe vremea cînd mergea în rockotecă, dar nu-i plăcea să primească fără să dea înapoi. Era un om normal și, ca orice om normal, chibzuia înainte de a intra într-un loc necunoscut. Iar ceea ce se afla în fața lui arăta exact ca o văgăună care ar fi putut adăposti vampiri, monștri preistorici sau naziști rămași din cel de-al doilea război mondial. 

După ce a aruncat o privire scurtă în hău, mîrîind ceva neinteligibil, s-a așezat confortabil pe una dintre țevi și a scos ambalajul din buzunar. Plăcinta era un pic uleioasă, dar avea gust bun.

Din întuneric s-a auzit un huruit. Zgomotul nu era înspăimîntător, dar nici prietenos. Robert s-a oprit din mestecat. A pus restul de merdeneaua în buzunar. A privit în jur. Cu excepția șervețelului cleios de pe jos, în încăpere nu se afla nimic altceva decît beton.

Huruitul crescuse întensitate. Robert s-a dat un pas în spate și, instinctiv, și-a strîns pumnii. O formă masivă se contura în beznă. În fața lui s-a ivit ceva ce semăna cu o telecabină. În loc de uși avea o deschizătură. A stat nemișcată timp de cîteva secunde apoi, cu un scîrțîit ușor, a început să lunece înapoi. Fără să stea pe gînduri, Robert a sărit înăuntru. 

Înăuntru mirosea ca într-un magazin de medicamente naturiste. Cînd s-a întins pe podea a descoperit că e acoperită cu frunze uscate. Și-a scos Ipod-ul și l-a fixat pe shuffle. Nu era un tip credincios, ba chiar provenea dintr-o familie cu o lungă tradiție în ignorarea manifestărilor creștine. Unul dintre bunici, agasat de pretențiile de a dona bani pentru biserică, se remarcase pocnindu-l pe preotul satului. În mod firesc, cînd îi venise rîndul, acesta refuzase să-l îngroape în cimitir. În schimb, una dintre bunici, cu care Robert petrecuse mult timp în copilărie, era extrem de superstițioasă. În fiecare dimineața arunca în praf o mînă de boabe de fasole colorate. În funcție de cum cădeau, afla cum îi va fi ziua. Deși în sinea lui știa că este o prostie, Robert obișnuia să-și folosească iPod-ul în același scop. Prima melodie care-i venea pe shuffle urma să fie considera semnificativă pentru călătoria care-l aștepta. De data aceasta s-a nimerit să fie Darkseed, Echoes of Tommorow, într-o variantă acustică. După noaptea nedormită, în care veghease ca nu cumva Ruxandra să părăsească apartamentul fără să bage de seamă, înaintarea monotonă a vagonetului îl toropea. Din motive numai de ea știute, fata fusese agitată toată noaptea. La ora două dăduse drumul la apă ca să facă baie, iar la patru dimineața pusese pe foc o oală care răspîndea un miros puternic de alcool. Înainte ca moleșeala să-l cuprindă cu totul, Robert și-a amintit că la prînz are o întîlnire cu un tip pentru care mai lucrase cîndva și care avea să-i ofere, probabil, un extrajob.

- Mișcă, prietine, nu mai șade icia ca nevolnicu’.

Încă pierdut în visul în care un grup de prieteni îl sunau pe rînd să-i ureze “La mulți ani” deși nu era ziua lui, Robert a ieșit năuc din cabina de lemn care, de cum s-a eliberat, a pornit mai departe, dispărînd într-un alt tunel. Vocea provenea de la un bărbat solid, îmbrăcat cu un cămeșoi lung și alb, peste care avea un cojocel verzuliu, tivit cu blăniță de miel. Era strîns cu o curea lată, înzestrată cu buzunărașe, pe care, de cum a văzut-o, lui Robert i-a venit în minte cuvîntul “chimir” deși nu mai văzuse vreunul pînă atunci. Poalele cămășii atîrnau ca un fel de fustă peste cizmele lungi de piele, dîndu-i un aer caraghios. La fel de caraghioasă părea și căciula îmblănită care-i acoperea cu greu pletele neatinse de pieptăn. În schimb, în vocea lui nu era nici urmă de amuzament. Cînd s-a ridicat în picioare, anevoie, Robert a constatat că ajungea cu capul pînă puțin peste bărbia stîncoasă a  individului. Nu era obișnuit să fie  privit de sus. Din fericire nu a avut timp să-și adîncească starea de inferioritate pentru că bărbatul s-a dat la o parte, dezvăluind o scenă care l-a făcut pe Robert să clipească.

De trei ori.

Prima oară a clipit cînd i s-a dezvăluit ceea ce era ascuns de umerii lați ai malacului. O cavernă mare, boltită, cu pereții scobiți de zeci de guri din care ieșeau și intrau vagonete identice cu cel în care venise. Din ele se scurgea în mijlocul sălii o mulțime pestriță, într-o viermuială neverosimilă și amețitoare. Fiecare căra ceva în spate ori pe umăr, ducea o boccea în mîini sau trăgea un animal de funie. Cea mai aproapiată imagine cu care Robert putea relaționa ceea ce se afla în fața lui era BookFest la Teatrul Național sau o zi de tîrg la M}R, dar era mult mai mult decît atît.

A doua oară a clipit cînd vacarmul gloatei i-a pătruns în urechi și a rămas acolo, ca un forfot neliniștitor.

A treia oară a clipit cînd a realizat că un abur dens, perfid și pestilențial îi dă tîrcoale, ca un rechin uriaș rotindu-se în jurul unui corp căzut în apă. A rămas cu ochii închiși pînă cînd un brînci al bărbatului l-a azvîrlit în mulțime și abia atunci și-a dat seama care era natura lui. Ca și cum ar fi fost părăsiți de suflete, din oamenii din jur se ridicau duhori felurite ce se contopeau într-o entitate cu viață proprie, practic nemuritoare atîta vreme cît oamenii aceștia aveau viață în ei. Părea că nicio persoană din șirul care înainta ca un rîu gălăgios și plin de aluviuni nu se spălase vreodată.

În ultimul an de liceu, se hotărîse să-și petreacă întreaga vară la mare. Împreună cu alți trei prieteni plecaseră la Costinești. Nu-și luaseră niciun fel de bagaj. Banii se duseseră din prima săptămînă. Făceau chetă printre turiști, mîncau resturile găsite pe mesele teraselor, terminau berile începute de alții, dormeau pe unde apucau, făceau baie în mare încălțați și îmbrăcați. Nu-și scosese bocancii nici cînd făcuse sex, ceea ce se întîmplase de două-trei ori. De obicei, fetele din rockotecă erau prea bete ca să le pese de cum arătau partenerii și cu atît mai puțin dacă se și descălțau.

Fusese cea mai mișto vara din viața lui. La sfîrșitul ei, cînd se întorsese acasă, a constatat că între talpa piciorului și cea a încălțării avusese loc o simbioză. După chinuri nesfîrșite, a reușit să le despartă. Cîteva zile n-a mai putut să meargă. Se dădea cu un unguent cumpărat de maică-sa de farmacie și-și petrecea timpul stînd la orizontală. Din cauza mirosului pe care-l emitea, nu putea primi vizite, astfel că fusese nevoit să-și petreacă timpul citind bibliografia pentru examenul de la politehnică. Îi prinsese bine, intrase lejer, în primii treizeci. De atunci asocia toceala cu mirosul de picioare.

Nu-și închipuise niciodată că poate fi mai rău. Era ca și cum și-ar fi scos bocancii în fiecare minut. Nu mai întîlnise așa ceva, nici măcar în wc-urile niciodată curățate din taberele în care mergea în școala generală. Pe lîngă duhoarea care-l împresurase și-l cucerise rapid, contactul direct cu semenii îi aducea o mulțime de interacțiuni nedorite: îmbrînceli, înghionteli, înjurături, salivă. O paporniță cu margini ascuțite l-a lovit în stomac. Un grăsan acoperit din cap pînă în picioare cu o mantie alcătuită din blănurile cusute grosolan a cel puțin o sută de veverițe l-a călcat pe picior. Un țăran grăbit, purtînd pe umăr ceea ce părea a fi o jumătate de vițel l-a pocnit în trecere peste cap cu pulpa terminată în copită. Desigur, nimeni nu-și cerea scuze.

Gloata avansa pe un culoar care se îngusta pe măsură ce se apropiau de o poartă de lemn. În dreptul ei stătea un voinic îmbrăcat asemănător cu tipul de la vagonete, însă arăta ceva mai puțin impunător. Părea o replică vie a personajelor din carton din filmele de acțiune ale căror siluete sunt plasate la intrarea în sălile de cinema din Mall-uri. Cînd a descoperit cu bucurie că nu toată lumea era înzestrată cu încălțări solide, Robert a început să profite de faptul că purta bocanci cu talpă groasă. Și-a continuat drumul călcînd apăsat, nepăsător la icnete și gemete. Cînd a obținut un pic de spațiu, și-a scos geaca, ținînd-o strîns la piept, cu mîinile apăsînd contururile curbate ale Ipod-ului.

Îmbulzeala s-a subțiat în dreptul intrării. Nu se putea trece decît unul cîte unul. După ce mocofanul aflat în fața lui a dispărut pe poarta deschisă, cărînd o desagă din care se auzeau niște bîzîituri suspecte, vlăjganul l-a cercetat cu ochi mici dacă are bagaj. A observat cu dispreț că nu are și a mormăit:

- Doi pitaci.

Robert l-a privit neajutorat. De ochii celorlalți, s-a căutat în buzunare de unde și-a scos degetele murdare de resturile de merdenea. Dacă ar fi știut că nu avea să mai pună nimic în gură pentru o lungă perioadă de timp, ar fi înghițit-o pe loc. Cei din spate, în special cei care fuseseră călcați de bocanci, au început să-l împingă, strigîndu-i să nu le mai stea în cale. Paznicul i-a proptit însă o mînă în piept astfel că s-a trezit în nefericita situație de a fi prins între cele două părți. Niciuna dintre ele nu părea să-l simpatizeze.

- Gologanii-s aicea, a spus cineva. Tătuca mi-o zis să-i țîi io, că prostovanu ista-i risipește.

Vlăjganul a înșfăcat cu stînga cele patru monede întinse un tip mărunțel, cu mustăcioară blondă, apoi și-a luat mîna din pieptul lui Robert. Cu cealaltă i-a prins, cu o îndemînare suprinzătoare, o brățară de piele la încheietură.

- Slobod, a lătrat și i-a făcut loc prin deschizătura porții. Cînd și-a ridicat privirea Robert a văzut că se află lîngă un stîlp de lemn. În vîrful acestuia atîrna o plăcuță pe care scria mare, cu litere frumos pictate: Calea Izbînzii.

- Io mi-s Gopin, Gopin Popa, a spus blonduțul care plătise pentru amîndoi. I-a zîmbit larg, dezvăluind o dantură știrbă și deloc îngrijită.

- Mersi, moșule. Mi-ai salvat curu’. Eu sunt Robert.

- Robert? Aiasta-i nu-i nume de neamț? Încaltea așa am chibzuit io cînd ți-am zărit straiele.

Robert purta un tricou negru pe care se afla un imprimeu cu o pădure sumbră, deasupra căreia scria mare BEHEMOTH. Dedesubt se afla numele albumului, And The Forest Dreams Eternally. Behemoth era o trupă poloneză de black-death metal. Nu era chiar formația lui preferată, care era Lake of Tears, dar primise tricoul de la Daria și-l purta mai des decît pe celelalte.

- Sunt din Buzău, a spus Robert. Bine, stau în București de ceva timp. După facultate n-am mai avut chef să mă întorc acasă, știi cum e.

Gopin a dat din cap, deși nu înțelesese.

- Io mi-s din Valea Timocului, a strigat cu entuziasm. Știi Timocul? Timocul de sus! E foarte frumos pe la noi. Cît vezi cu ochii, numa’ dealuri și stoguri. Și-i multă aramă în adîncuri. Da’ de cînd slavii s-au repezit la băile noastre, oamenii au început să-și caută de lucru prin alte părți.

Se aflau acum pe o stradă lată, acoperită cu piatră măruntă, bine bătută în pămînt. Se iviseră primele case, micuțe și destul de părăginite. Între ele se aflau terenuri pline de bălării, care alternau cu cîmpuri lucrate. Oamenii se răsfiraseră, iar duhoarea se mai îmblînzise, de parcă entitatea și-ar fi tras sufletul. Hărmălaia rămăsese în spate.

Ajunseseră în fața unei fîntîni frumos lucrată în piatră înfățișînd un pescar și unealta sa. Prntre buzele groase a trei pești apa se revărsa în bazinul care închipuia o baltă. O șleahtă de localnici își făcea de lucru în jurul ei. Bărbații păreau că se ceartă, dar de fapt făceau mișto unii de alții. Aveau un accent aspru, bolovănos, ca și cum ar fi fost romînă vorbită de olandezi. De cum vreunul încerca să bea, apropiindu-și botul de țîșnitură, ceilalți îl înghionteau și, în hăhăielile găștii, îl lăsau cu buzele umflate. Cinci minute mai tîrziu, niciunul dintre ei nu apucase să-și potolească setea. Robert și-a scos telefonul și le-a făcut o fotografie.

-  Ai trabă grabnică acu’? a întrebat Gopin. Poți să-ți jertfești un ceas cu mine?

- Desigur.

Nu avea cum să-l refuze pe băiat, ba chiar se bucura că-și găsise pe cineva care știa locurile.

- Strașnic! Hai să dăm un țoi pe gîtlej. Te cinstesc io, că mîni iau simbria. Știu de-o crîșmă strașnică colea în Cavadia, la doi pași de maidanul unde se ține tîrgul. Ie tîrg mare azi, cunoști, nu ?

Gopin a făcut stînga pe o străduță prăfuită și Robert l-a urmat. Au pătruns într-o mahala de case mărunte, cu acoperișuri de paie și mai rar de țigle, în curtea cărora chirăiau copii. Pe marginile uliței zăceau mormane de gunoaie și resturi alimentare, în special coji de pepeni. Gopin a întins o unghie murdară către ele și a rostit cu mîndrie:

- De la noi îs. A fost o recoltă fără samăn anu’ ista.

- Cu ce te ocupi? a întrebat Robert, sărind peste cadavrul unei vietăți mici, lipsită de blană. Fără să-și dea seama, vorbea rar, ca și cum ar fi vorbit unui copil sau unui retardat.

- Io mi’s ucenic la jupîn Lipann. Dau cu mătura în ogradă și deretic în șopron cînd nu lucrează. Aduc văpseluri cînd se termină. Cînd îi merg bine treburile, jupîn Lipann mă lasă să le pun una într-alta și să fac colori noi. Zice că nu’s chiar tolomac și că, dacă o să fiu cu luare-aminte, cîndva o să fiu și eu iscusit ca dumnealui. Cunoști despre el, nu?

Robert, atent mai mult la ceea ce se afla pe jos, a clătinat din cap.

- E pictor Lipann ăsta al tău?

- Apăi s-a lăsat de plăsmuit chipuri și peisagii că nu-i aduceau gologani și s-a apucat de firme pentru prăvălii. La început lucra cu olari, măcelari și postăvari. I-a mers bine, acuma toți negustorii vin la el, abia mai prididește cu treaba. Se zice că la următoarea întîlnire a Consiliului ar putea fi ales să ia în grijă însemnele cetății, de la peceți la tăblițele cu toate ulițele. Și-atunci să te ții ! O să fie zaveră mare, că’s mulți pitaci în joc. O să moară de năcaz Gherghișan dacă n-o să iasă el iară! Sunt doar trei în oraș care lucrează tăblițe și se zice că jupîn Lipann e de la an la an mai meșter. Da’s toți prietini între ei, că doar îs hipjderi cu toții.

Robert a pufnit.

- Hipjderi? Adică?

- Filfizoni… Nu-i cunoști?

Rober a făcut semn că nu.

- D’ăia care se înțolesc de parcă ar fi nuntă în fiecare zi și, cum se întîmplă ceva în tîrg, hop și ei să-și arate straiele. Și-agață lănțuge colorate pe cămeși și brelocuri de brăcinari, se încalță cu pantofi ascuțiți din piele moale și-și pun pe cap tot felul de gugiumane colorate, de zici că’s de la bîlci. Să te crucești, nu alta! Bărbatul trebuie să fie oleacă mai frumos ca dracul, nu ca aici unde’s așa de făloși și sulemeniți că zici că’s cadîne.

     Ajunseseră la o răscruce. În mijlocul ei, un bărbat negricios, la bustul gol, potcovea un taur. Era un taur cum Robert nu mai văzuse, blănos pe gît și cu un cap mare și bărbos, cum văzuse cîndva pe stema Moldovei. Stătea blînd în timp ce potcovarul îi bătea cuișoare de fier în copită cu un ciocan impunător.

- Ce te chiorăști așea, prietine, n-ai mai văzut potcoave strașnice ca ale mele? a întrebat vesel acesta.

- Arată… strașnic, spuse Robert după ce s-a gîndit puțin. Părea un cuvînt des folosit aici.

- Bine-ați venit pe la noi, fraților, a mai spus bărbatul și-a îngenunchiat din nou lîngă taur. Strigați după muiere să vă dea de băut!

Curtea era plină de tot felul de unelte de gospodărie, greble, săpăligi, fuse, forme de pîine care zăceau pe pămînt sau sprijinite pe gardul de nuiele, înalt de cel puțin doi metri. Într-un colț se afla un război de țesut nou-nouț. Baloți de paie, mai mari și mai mici, strîns legați cu sîrmă, țineau loc de scaune și mese. Pe ei zăceau tolăniți, ca pe canapele, tot felul de indivizi, care de care mai slinoși și mai beți, cu cîte-un țoi în mînă sau în față. În fundul curții se afla fierăria, din care se zărea sclipind un foc vesel. Pe cuptorul de pămînt, închis cu o portița de fier, se afla prinsă o tăblie pe care scria mare, “La Nicoară”.

- Uite, a zis Gopin cu mîndrie, Jupîn Lipann a făcut-o. Da’ io i-am făcut rost de văpseluri.

Robert s-a apropiat și a observat că literele sunt alcătuite din potcoave desenate una peste alta. Undeva, în josul tăbliei scria mic “Lipann”. Cu doi “n”.

S-au așezat pe doi baloți și imediat lîngă ei s-a ivit o femeie uscată și înaltă care, fără să spună o vorbă, le-a pus în față două țoiuri pline.

Robert băuse ceva alcool la viața lui dar, cu excepția verii din Costinești, acest fericit eveniment nu se petrecea niciodata la 8 dimineața. Cel puțin atît îi spunea că este ora mobilul care, deși nu avea semnal, arăta ceasul. S-a întrebat dacă Antonia se trezise și-l sunase cumva ca să afle cum decursese marea urmărire sau dacă încă dormea în camera ei. În timp ce Gopin și-a dat pe gît țoiul, el doar și-a înmuiat buzele și l-a așezat la loc. Un bărbat cu părul și barba cărunte s-a pornit să cînte:

“Băui azi și băui mîne

Băui 40 de zile

Băui preț de 9 cai

De vin nu mă săturai”

- Prietine strein, am un tîrg să-ți propun, a rostit solemn Gopin, după ce și-a șters mustăcioara blondă cu mîna.

- Spune, prietene.

- Nu vrai să-mi vinzi straiele dumitale? Bluza ca aiasta n-am văzut nicăierea, nici aicea, nici Afară și socotesc că lui Jupîn Lipan tare i-ar plăcea să o aibă. Dacă Consiliul îi dă lu’ jupîn Lipan trebulița, apăi ne-am scos cu tății. Cine socotești c-o să fie mîna lui dreaptă? Să nu crezi că-i de pomană. Uite-ți dau trei, ba nu, cinci pitaci și o cămeșa curată.

Robert a privit în ochii albaștri ai timoceanului. S-a gîndit la ochii albaștri ai Dariei, înconjurați de creion negru, care erau atît de departe acum.

- Bine.

- Să fii bucuros în toate zilele vieții tale cum sunt eu de bucuros acuma, a zis Gopin.

- Dar trebuie să-mi spui niște chestii.

- Chestii? a întrebat nedumerit timoceanul în timp ce scoatea din desagă o cămașă albă.

Robert a făcut un gest încurcat, fluturîndu-și inutil mîna prin aer, apoi și-a scos tricoul și i l-a înmînat flăcăului care l-a luat cu evlavie, l-a împăturit ca pe un odor de preț și l-a pus în desagă. Un bărbat ce se afla mai încolo, picotind pe un balot, deschisese ochii și-i urmărea cu o privire iscoditoare. Avea un obraz țepos și plin de găuri, ca un cîmp lăsat în paragină. Purta niște nădragi rupți în dreptul genunchiului drept, prin care se zărea pielea julită, iar între picioare ținea o bocceluță.

Cămășa era mai puțin neplăcută la atingere decît și-ar fi închipuit, dar mirosea de trăznea a brînză. L-a privit nedumerit pe Gopin.

- Ie curată, a spălat-o în zer tătuca, l-a asigurat acesta.

Robert a oftat și a tras-o peste cap. În ajungea pînă aproape de genunchi. Dacă o ar fi strîns-o cu o curea ar fi arătat ca ăia de la Phoenix. Niciodată nu fusese un mare fan, dar aveau cîteva cîntece mișto. Unul.

- Unde-i baia?

Gopin a făcut ochii mari.

- Toaleta? WC-ul?

Privirea neajutorată a lui Gopin era înduioșătoare.

- Vreau să mă piș! a strigat enervat Robert. Cîteva fețe nespălate, printre care și cea a bărbatului cu genunchiul belit se întoarseră spre ei.

- Păi de ce nu zici așea? Te slobozești pe gardul dupe fierărie, colo’șa, a rostit ușurat Gopin și i-a făcut semn babei să mai aducă un rînd de țoiuri, deși cel al lui Robert rămăsese neatins.

Pe gard se aflau scrijelite aceleași mesaje perene care se găseau și în toaletele din București, deși erau mai multe desene decît cuvinte. Robert fu încîntat în special de următorul: “O gură caldă de tînjești, caută pe Nicu din Costești”.

Nodurile din scînduri îi aminteau de desenele din cărțile din copilărie în care, dacă uneai niște puncte, descopereai tot felul de contururi de obiecte și animale. În timp ce fredona “Fatăă veerde, cu părul păduree” a încercat să deseneze din jet o chitară. Pentru că în același timp încerca să nu-și ude noua cămașă, nu l-a simțit pe bărbatul care s-a apropiat.

Înainte de a se prăbuși la pămînt a auzit o voce care spunea “Să-mi sară ochii dacă ăsta nu-i chiar un neÎnsemnat”!

În mod curios, continua să primească telefoane în care i se spunea “La mulți ani!”. Cînd l-a sunat și mama lui, Robert și-a dat seama că e mai mult decît o farsă pentru că maică’sa murise de trei ani. S-a decis să-și închidă mobilul. S-a uitat pe Facebook. Wall-ul său era plin de urări venite de la oameni cunoscuți și necunoscuți, deși data nașterii sale, 5 martie 1982, era vizibilă. Un tip pe nume Gopin îi pusese un link cu un filmuleț. Cînd l-a deschis, i-a apărut eroare 800f0826, ceea ce însemna că avea o problemă de actualizare.

Apoi și-a dat seama că el era calculatorul și că nu mai poate executa nicio operațiune.

Cînd a deschis ochii, primul lucru pe care l-a văzut a fost o grindă pe care spînzurau, înfipte în cîrlige de fier, bucăți de carne afumată, cîrnați, șuncă, salamuri și alte preparate din porc. Pentru prima oară din ultimele ore a tras cu plăcere aer în piept.

A inspirat și a expirat intens, ca la cursurile de yoga de pe youtube. Nici nu avea prea multe opțiuni, pentru că picioarele și mîinile îi erau strîns prinse cu sfoară.

Robert a încercat să strige, dar i-a ieșit un fel mieunat jalnic. Cînd și-a mișcat capul, l-a săgetat o durere ascuțită. Îi plezneau tîmplele și simțea cum îl arde ceafa. Chiar dacă n-ar fi fost legat, n-ar fi fost fost în stare să stea în picioare.

Natura moartă cu caltaboși și lebăr a fost acoperită de o mutră țepoasă și murdară. Fără nicio legătură, s-a gîndit că, de cînd ajunsese în locul ăsta nu se uitase niciodată la cer.

      - Cum ți-e căpățîna? întrebă țepoșenia.

Mirosul gurii îl făcea un demn fiu al duhorii de la vagonete. Robert s-a bucurat că nu se spălase dimineață pe dinți și că putea să-i returneze măcar un pic din efluviile care se revărsaseră asupra lui.

- E cît o baniță, a spus deși nu știa prea bine ce e banița. Erau multe expresii pe care le folosea corect, dar fără să știe ce înseamnă de fapt cuvintele care le alcătuiau. “Trecut prin ciur și dîrmon”. “A umbla cu fofîrlica“. “A da tîrcoale”. Mai era și “colac peste pupăză” în care deși știa sensul fiecărui cuvînt, alăturarea lor era părea absurdă.

- Las’ că n-o să bagi prea mintenaș porumbu’ la unt. Bărbatul și-a băgat degetele soioase într-o cană de lut și l-a stropit pe față, apoi a băut cu sete.

- Unde mă aflu? a întrebat Robert, oarecum înviorat de baia de stropi.

- Unde crezi? Într-un loc respectabil din Cavadia.

- Și ce caut aici? De ce m-ai pocnit?

Bărbatul a rînjit.

- Unde-i Gopin?

Drept răspuns, bărbatul s-a întors cu spatele. Avea o haină lungă, zdrențuită, care stătuse mult prin noroaie dar și aproape de un foc puternic.

- Ce caut aici? a repetat Robert, apoi și-a dat seama că nici el nu putea să răspundă la întrebarea asta. Ce vrei de la mine? strigă el. Sunt un străin, n-am nimic. Îți dau telefonul meu! Nu e smartphone, dar e bun! Și geaca de motor, a plusat cînd a văzut că nu primește niciun răspuns. Sunt romîn ca și tine, prietene, a mai spus patetic, dar glasul i-a fost acoperit de un zgomot neliniștitor de ciocan. Din poziția în care se afla nu putea vedea de unde provine. Cînd a încercat să-și miște gîtul, durerea de cap s-a întors. S-a hotărît să încerce o altă abordare.

- O să mă omori?

- Ntzz.

Robert a răsuflat ușurat.

- Cum te cheamă?

- Zor de Zeamă, a chicotit bărbatul continuînd să bată cuie în cele patru scînduri.

Resemnat, Robert și-a ațintit privirea asupra cîrnaților. La cină, Antonia făcuse paste cu ton. Dacă n-ar fi turnat un borcan de maioneză peste ele ar fi fost chiar bune. În acest moment și-ar fi dat iPod-ul și toate cd-urile originale cu Lake of Tears pentru niște resturi de paste reci mînjite cu maioneză.

- Prietene, nu îmi dai și mie ceva de mîncare? a îndrăznit Robert, încercînd că prietene să sune ca “prietine”.

- }i-o da Romniceanu.

- Cine-i Romniceanu?

- Jupînu’ care o să se îngrijească de ciolanele tale, a spus bărbatul tîrînd un lădoi pînă în dreptul lui Robert. Trandafilee! a urlat el.

Două minute mai tîrziu, în încăpere a intrat bombănind un individ bondoc purtînd un șorț care probabil că odinioară fusese alb, iar acum era plin de pete stacojii și maronii. Avea în mînă un cuțit uriaș pe care l-a lăsat pe un butoi.

- Gata-i, a spus Zori de Zeamă. E numa’ bun de plocon. 

Trandafil a luat o cîrpă soioasă, mirosind apetisant a șorici, a împăturit-o, după care a vîrît-o în gura lui Robert. L-au întors pe burtă și, cu oarecare grijă, l-au urcat în cutie. Robert a simțit o ploaie de bobițe acoperindu-i  corpul, urmate de un capac. Icnind, cei doi au ridicat lădoiul. Pe fundul lui se afla o găurică. Dacă evita bobițele să-i intre în nări, putea respire destul de bine.

Plocon era un cuvînt care-i suna cunoscut. Nu era sigur, dar însemna un fel de cadou.

- Trebuie să o cunoști pe colega mea, îi spusese Antonia.

- Trebuie? se strîmbase Robert. Nimic nu trebuie.

Daria avea același obicei nesuferit. Îi spunea: “Trebuie să asculți trupa asta. O să-ți placă sigur.” Uneori îi plăcea, alteori nu. Sau: “Trebuie să citești asta. Trebuie să mergem în barul ăla. Trebuie să porți asta.” Era doar o formulare, dar era enervantă.

- Ok, nu trebuie, bătuse în retragere Antonia. Dar cred că o să ți se pară interesantă.

Antonia era una dintre prietenele recente ale lui Robert. Se cunoscuseră la o petrecere a unui prieten comun, stătuseră de vorbă mai mult decît cu alții și stabiliseră firesc să se vadă la o cafea. Cînd se reîntîlniseră, chimia de prima oară se cam dusese, dar se simțiseră bine împreună așa că niciunul dintre ei nu etichetase întîlnirea ca fiind un eșec. Se mai văzuseră o dată și, din momentul în care începuseră să vorbească despre persoane pe care le plăceau fusese clar că vor rămîne doar prieteni.

- Ei bine, este cea mai slabă ființă din Romania. Mijlocul ei e cît pumnul meu.

- Super! spusese ironic Robert.

- Ascultă numai! Stăm aproape de un an împreună și n-am văzut-o mîncînd niciodată. În frigider și în cămară are numai sticle de băutură. N-o vezi mai deloc pe acasă. Se trezește foarte devreme și vine seara noaptea tîrziu. Face băi lungi, stă mai mult de oră în cadă. La 5 dimineața iese pe ușă, Dumnezu știe unde! Mi-a spus că lucrează la un birou de avocatură, dar n-am auzit de birou de avocatură cu programul 6 dimineața – 10 seara.

- De cînd ziceai că stați împreună?

- Stai un pic… Antonia a socotit puțin în minte. De zece luni. Și, în timpul ăsta, nu ne-am întîlnit màcar o dată în oraș. N-o vizitează nimeni niciodată. A, ba da, a venit odată un tip care fusese coleg cu ea de liceu și i-a adus ceva pentru taică’su, o chestie de-aia veche pentru lînă, aa, suveică.

Se aflau într-un pub de lîngă Cișmigiu. Aici se punea rock alternativ, ceea ce reprezenta un compromis pentru gusturile muzicale ale amîndurora.

- Și nu vorbiți și voi ca fetele seara?

- Nu prea, a clătinat din cap Antonia. M-am uitat o dată în agenda din telefonul ei, și-l lăsase pe masă în bucătărie. Avea fix 12 numere. Îți spun: she’s something!

Robert mormăise ceva.

- Interesant ce zici tu. Poate că mi-ar plăcea să o cunosc. În caz că nu e un pretext să mă inviți la tine acasă.

- Ha, ha, a pufnit fata. Ai putea să o urmărești, să vezi ce face ziua. Mi-ai lămuri și mie o mare curiozitate. Sunt sigură că face niște lucruri captivante.

- Probabil că lucrează într-un restaurant și de-aia nu mănîncă acasă. Sau la KFC și-i e rușine să spună ca se hrănește cu aripioare picante.

- N-ai de unde să știi... spusese Antonia pe un ton misterios. Poate că, dacă o urmărești, o să descoperi niște lucruri extraodinare și o să-ți vină scrii despre ele. O să te lași de captivanta lume a calculatoarelor și-o să devii scriitor.

- Sigur, pufnise Robert, o să mă apuc acum să scriu un roman despre colega ta anorexică. Cum de nu m-am gîndit la asta pînă acum?

- Zici, tu, acum, dar după ce o să o cunoști pe Ruxi, o să-ți cumperi niște pantaloni cadrilați, o bascuță din’aia cool, ochelari cu rame groase  și o să muți la Starbucks ca să scrii noul Harry Potter. Stai liniștit, nu va trebui să mă treci la mulțumiri pentru că ți-ai schimbat cariera.

- Cum era titlul articolului ăluia pe care l-ai scris: “HR-ul poate salva vieți?” N-am auzit în viața mea ceva mai patetic. Cine nu și-ar dori să citească așa ceva?

Antonia lucra la o revistă economica.

Întrucît Trandafil era mai scund, înclinarea lăzii îl făcea pe Robert să călătorească cu capul în jos. Era o senzație nu chiar atît de neplăcută și în curînd a simțit o stare plăcută de toropeală care-l făcea să ignore relativ ușor faptul că, în loc să se afle la biroul său, verificînd bug-urile din rețea, călătorea într-o cutie de lemn, legat de mîini și de picioare, pentru a fi făcut plocon. Judecînd după balansul regulat se aflau pe un teren neted, poate chiar o stradă pietruită. Mirosul tulburător de carne fusese înlocuit cu cel de boabe care, deși nu era nici pe departe atît de apetisant, îi dădea fiori în stomac. S-a întrebat ce se întîmplase cu merdeneaua, dacă ajunsese în stomacul vreuneui nehalit jegos.

În jurul lui mulțimea se îmbulzea, flecărea, striga, înjura, se bucura de viață.

Calea Ispitei

Calea Fantasmei

Calea F`g`duin]ei

Calea Str`mut`rii (ziua Ariciului)

Calea Dep`[irii

Calea Ascunderii

Calea Amorului

Calea N`scocirii