Atlasul lui Orfeu

1. Un cal providențial

Serpentine largi urcă dealul ce mărginește spre răsărit  depresiunea Dumitrești. În punctul numit La nuci,  orizontul se deschide brusc, lăsând vederii   panorama  satului și râului, iar hăt, departe,  la apus, piscul vinețiu al muntelui Furu. Autobuzul urcă panta gâfâind, turat la maxim.  Pasagerii discută  între ei cu voce tare, ca să acopere   motorul. Umbrele înserării se întind tot mai lungi, pe măsură ce soarele se apropie de zimții albi ai Furului. Poienile înverzite ale lunii  iunie sunt numai bune de păscut. Turmele de oi se răsfiră pe coastele domoale, la umbra deasă a nucilor câte un păstor stă tolănit pe-o  pătură, trăgând alene din țigare, câini ciobănești bălțați păzesc conștiincios în jurul stânii.

—Doamna Dumbravă Caliope mai  trăiește? Tânărul care privea cu un zâmbet ușor nostalgic peisajul de la geam se adresează deodată vecinei sale de scaun, o femeie ca la cincizeci de ani.  Femeia îl cerceteză cu interes, se apleacă și acoperă cu o basma înflorată coșul de răchită pe care îl ținea între picioare, coș în care cârâiau supărate două sau trei găini. Autobuzul oprește în vârful unei pante lungi, așteptând un camion de mare tonaj, încărcat cu bușteni, să urce dealul.

—Moașa? Daaa…

La marginea drumului, priponit de un țăruș, un cal negru paște iarba înaltă, ținând urechile  ciulite. La vederea autobuzului oprit, calul dă oarecare semne de nervozitate, nechează și încearcă să scape din legătură. Tânărul se apropie cu fața de geam, zâmbind amuzat.

—Știți, eu  caut o gazdă în sat, și mi s-a recomandat să merg la   dumneaei. Mi-ați putea da un reper, cam pe unde are casa?

—La prima cotitură spre dreapta, cum  cobori în stație. Nu stă departe. Are un vișin mare la poartă, iar casa e în fundul curții. Ai să vezi. Mata cine ești?

Camionul cel mare și greu a ajuns în fine în vârful dealului. Scrâșnind din cutia de viteze, șoferul bagă într-a-ntâia și urnește autobuzul din loc. În urma autobuzului, calul, deranjat, se vede, de cele două mașini care s-au încrucișat tocmai în fața lui,  nechează nervos.

—Profesorul Silvan, mă scuzați că am uitat să mă prezint. Sunt noul profesor de matematică.

Șoferul schimbă în viteza a treia și autobuzul prinde un elan moderat în coborâre. Profesorul Silvan întoarce capul către geam tocmai la timp, pentru a vedea cum bidiviul, scăpat din legătură, a pornit în galop în urma autobuzului. “Încă puțin și ne întrece, gândește tânărul. Mai bine m-aș da jos din hodoroaga asta și l-aș încăleca”.

Vișinii își arcuiesc ramurile încărcate de cerceluși rubinii pȃnă aproape de pămȃnt. În curtea umbroasă, pavată cu pietre late de rȃu, printre care cresc ici și colo smocuri aspre de iarbă, o femeie în etate se odihnește pe unul din fotoliile de răchită așezate în jurul unei măsuțe rotunde. Pe măsuță se află, alături de ochelarii de vedere cu lentile groase:  o ceașcă de cafea, un teanc de desene litografiate,  cȃteva partituri muzicale dintr–o ediție interbelică și un caiet cu scoarțe de  piele roșie. Femeia probabil tocmai ațipise, cȃnd un scȃrțȃit de balamale neunse o face să tresară și privește în direcția porții de la stradă. Un băiat înăltuț, avȃnd un cocoș enorm, negru, care se zbate  iritat  la subraț,  intră în curte.

̶ Sărumȃna doamnă Caliope, vă rog scăpați–mă de monstrul  ăsta, abia l–am prins la noi în bătătură, cred că   m–a și ciupit de mȃnă.

— Vai, Roberto,  vino să te dau cu  niște spirt, ia arată—mi mȃna. N–am apucat să astup gaura aia din gard, așa este, îmi cer iertare.

Băiatul eliberează cocoșul, care se îndepărtează cȃrȃind nemulțumit, și pătrunde în casă în urma doamnei Caliope. Este întȃmpinat  la intrare de un hol generos, cu tavan foarte înalt, pe pereții căruia zărește două tablouri mari în ulei, cu ramă impozantă, aurie. Unul din tablouri înfățișează un călăreț în straie naționale, celălalt pare să îl reprezinte pe același personaj într–o postură de atelier, dar tot în ițari și cu căciulă mocănească pe cap.

— E tatăl meu, zice doamna Caliope. Etnograf și pictor amator.

— Ce interesant, zice Robert. Cu ce se ocupă un etnograf?

— Culege cȃntece, jocuri, legende, costume naționale din popor.

— Cum adică le culege?

— Le clasifică,  le consemnează  într–o carte  și le transmite noilor generații care vor veni. Pentru că nescrise, ele pier, se uită, căci oamenii nu se mai îndeletnicesc cu formele tradiționale de cultură odată cu apariția cinematografului, a televiziunii și a internetului.

— Și tatăl dumneavoastră a scris astfel de cărți?

— Da, dragă Robert, a scris. Dă–mi mȃna. Doamna Caliope toarnă cȃteva picături de spirt medicinal pe antebrațul lui Robert, care se strȃmbă de usturime. Acum cred că n–o să mai ai probleme, n–o să se infecteze. Știai de pildă că în munții noștri există o comoară a dacilor?

Robert face ochii mari.

— Nu, n–am auzit.

— Vezi că nu știi? Asta deoarece oamenii uită. Mai demult știau toți, dar acum, nu știu dacă mai există unul sau doi bătrȃni pe la munte care își mai amintesc de asta. Și după ce vor muri și ei, totul o să fie uitat. Aici intervine etnograful.

Robert își mută din nou privirile asupra tabloului cu călărețul, și după cȃteva clipe zice, aparent fără nici o legătură cu subiectul:

— Îmi împrumutați și mie, vă rog frumos, una din cărțile scrise de tatăl dumneavoastră? Vine vacanța de vară și mă cam plictisesc pȃnă la plecarea la Năvodari în tabără.

— Robert dragă, ești sigur că asta vrei să citești în vacantă? Tratatele de etnografie și folclor nu sunt cea mai potrivită lectură pentru un băiat în clasa a șaptea, cred eu. Dar nu vreau să te dezamăgesc. Uite, aici pe masă este  caietul cu însemnările   tatălui  meu, frunzărește–l  cȃteva minute, și dacă crezi că îți place, îți împrumut și alte cărți. Dar să fii cu mare băgare de seamă: numai tu să citești din acest caiet, ai înțeles? Niciodată, sub nici un motiv, să nu îl dai altuia în mână. Crezi că ai să fii în stare să respecți această condiție?

Robert ridică palma dreaptă cu două degete în sus, spunând „jur” și ia de pe masă caietul cu coperte moi de piele. Paginile sunt acoperite cu un scris caligrafic și ordonat, intercalate cu desene și schițe executate cu o mȃnă sigură și talentată. Nu există un sumar la sfȃrșitul caietului, așa că răsfoiește la întȃmplare și citește cȃteva titluri: Blesteme, vrăji, făcături, argintul viu; Moroi, strigoi, vȃrcolaci; Zmeul, zburătorul; Comori, închiderea și deschiderea comorilor, jocul comorilor. Se adȃncește în lectură și nici nu observă când bătrȃna  ațipește din nou, în timp ce umbrele înserării se alungă către  casa lui, situată pe latura dinspre răsărit a curții doamnei Caliope. În departare se aude strigatul unei femei care isi cheamă găinile în curte. Cât povestiseră despre comoară, afară se înnoptase. Atunci se aude gălăgie din stradă și  glasuri strigând:

— În râpa din Olandra s-a răsturnat! Praf s-a făcut! Nimeni n-a scăpat, toată râpa e plină de fiare și de oameni morți. Ce nenorocire!

2. Cavitatea virtuală

Primele întrebări metafizice i–au încolțit  în minte lui Robert pe când era în clasa a patra. Tocmai se hârjonea cu băieții pe coridorul întunecos al școlii generale,  când   un bătăuș dintr–a cincea, Leo Pȃndar pe nume,  îl   imobiliză cu spatele la perete;  ei bine,  tocmai   în clipa aceea  l–a fulgerat gândul: „Cine sunt eu? De ce dintotdeauna, de când mă știu, eu sunt eu – și ceilalți sunt sunt diferiți, sunt alții? Și cum se face că niciodată n–am putut să văd lumea decât prin ochii mei? De ce gândurile mele se nasc doar în capul meu? De ce e o graniță atât de inflexibilă între mine și ceilalți? Care e locul meu în lume? Deci: cine sunt eu?”  Și cum se  opintea el să scape din strânsoare, aplică involuntar un procedeu de judo, kaiten–nage, imobilizându–l pe adversar într–o poziție dureroasă cu mâna dreaptă răsucită la spate, din care, din nefericire, a trebuit să–i dea totuși drumul după un anumit interval de timp.  În tot acest timp cȃt l–a ținut cu mȃna la spate,  a fost nevoit să–i  suporte privirea încărcată de ură a lui Leo, privire care îi transmitea  fără cuvinte un mesaj neechivoc: „așteaptă numai, așteaptă tu… va veni și vremea mea…”  În clipa în care fu eliberat, Leo   l–a pocnit cu toată puterea cu capul de perete. Robert avea  însă, din fericire, o căciulă groasă pe cap, din acelea rusești, cu clape.

I–a relatat mamei sale după un anumit timp de reflecție dilema în care se afla, adică faptul că nu putea să armonizeze în sinea lui conștiința de sine cu realitatea obiectivă înconjurătoare. Mama l–a privit speriată și i–a interzis categoric să se mai gândească  la asemenea lucruri. El voia doar să știe: ea cum reușise să depășească criza de identitate.

Cu trecerea anilor, cugetând mai departe la acest sentiment de înstrăinare metafizică, i s–a părut din ce în ce mai evident că sinele său rămâne același în identitatea lui, căci putea să spună  încă „eu” referindu–se la puștiul din clasa a patra. S–a împăcat până la urmă cu răspunsul banal, acela că „eu sunt eu”, dar întrebarea subiacentă a răsărit imediat în minte: „cum am apărut pe lume?”

Din toate dilemele sale existențialiste, Robert nu s–a ales cu nimic altceva decȃt cu dușmănia neîmpăcată a lui Leo, al cărui amor propriu de războinic fusese  terfelit în fața Ramonei și a celorlalte fete care jucau șotronul în curtea școlii. Negăsind nici un răspuns la aceste mistere de nepătruns, Robert pierdu  în curȃnd orice urmă de interes pentru filozofie și mistică, rezumȃndu–se la a gusta din plăcerile de moment pe care i le  oferea viața și la a profita  de oportunitățile   de fiecare zi. Pe Leo l–a evitat după aceea din răsputeri, dar cȃteodată  îi întȃlnea privirea crăncenă în care citea   același gȃnd: „așteaptă… n–am uitat…”.

—  Luci, ce–i aia “cavitate virtuală”?

Lucian Bălan este fiul bătrânului și respectatului dom’ doctor Bălan, întâiul medic pe care l–a avut comuna Dumitrești de la înființarea spitalului, asta întâmplându–se înainte de nașterea lui Robert. Două lucruri a învățat  de la Luci: mai întâi, ce înseamnă cuvântul “virtual”, apoi  ce înseamnă   “eunuc”.   Manualele școlare erau bine făcute pe atunci, în ele găseai informații complete, iar profesorii nu se aventurau prea mult în afara cărții.  Dacă totuși rămânea ceva  neînțeles, iar elevii voiau cu orice chip să se lămurească, întrebau profesorul la oră iar profesorul le   explica. De exemplu: la anatomie, la creier,  se vorbea de niște cavități numite ventricule, despre care în manual spunea că sunt “cavități virtuale”. Domnul Dionisie Poenaru, profesorul de științele naturii,  preda exact așa, ca în carte: „ventriculele creierului sunt cavități virtuale”. Bine, își zise elevul  Robert dintr–a șaptea, dar ce–i aia  o “cavitate virtuală”?

Cu  acest cuvânt „virtual”  elevii se mai întâlniseră recent și la fizică, la lecția despre  oglinzi.  Oglinzile formează imagini, care pot fi reale sau virtuale.   Imaginea  virtuală, zicea manualul, se formează în spatele oglinzii. Deci dimineața când mă spăl pe fată la baie, mă uit la imaginea mea virtuală, își zise Robert în sinea sa. Să zicem că înțeleg asta. Dar ce este o cavitate virtuală din creier? Tot nu m–am lămurit.

—  Domnule profesor, ce este o cavitate virtuală?

—  Cavitatea virtuală, zise profesorul  Poenaru,   voi știți foarte bine ce este, că ați învățat mai demult la cursul de  fizică.  Programa școlară e făcută cu cap și noțiunile se predau în mod gradat, de la simplu la complex. Deci mergeți la profesorul de fizică să vă explice el ce înseamnă cuvȃntul virtual.

Și cu asta lecția s–a încheiat. Dionisie Poenaru era un om sever, pe care  nu l–a văzut niciodată zȃmbind. Robert nu era deloc pasionat de gȃndacii  lui Poenaru, ci dimpotrivă, ochii lui cătau numai  în sus, spre bolta cerească. Își construise un fel de foișor  în fundul curții unde–n nopțile de vară își așternea un preș, și astfel, culcat pe spate, cu o lunetă la ochi, uita de sine. Îndată ce–și lipea sprȃnceana de ocularul lunetei, cortina era ridicată și un spectacol mut, doar pentru sine juca pe cer. Comete, stele,  constelații, planete, galaxii, meteoriți și  supernove dansau o horă cosmică precisă și exactă în imensitatea ei. Noapte de noapte citea pe cer ca într–o carte ce transformări și evoluții s–au perindat pe scena înstelată. Cum Jupiter sau Marte sunt în conjuncție cu steaua Regulus, sau Alpha Leo, cum i se mai spune, sau cum își schimbă magnitudinea o supernovă din Pegassus. Lucian era plăcut surprins  de cunoștințele uimitoare  de  astronomie ale lui Robert, care,  ca orice aptitudine pentru un domeniu atȃt de spectaculos și dificil, provocau admirație si respect printre copii.

—  Cavitatea virtuală este ca gura, zice Luci. Când o ții închisă nu are spațiu gol înăuntru, dar când vorbești și când mănânci, apare un gol. Ai înțeles?

— Acum am înțeles.

Casa doctorului este lângă spital, la marginea satului, pe o luncă a râului Râmnic. De câte ori intra în casa lui Lucian, pe Robert îl cuprindea uimirea la vederea pendulei din perete, care bătea un gong la fiecare oră exacta. Ca să nu rămână dator, și Robert l–a învățat ceva pe Luci:

— Hai să te învăț un joc de cărți englezesc, zice Robert. Știi bridge?

— Nu, ce–i asta?  Nu știu.

— E cel mai tare joc de cărți care există. E ca  șahul. Îl joacă numai lorzii. Se bazează pe gândire și logică, nu pe noroc ca pokerul. L–am învățat anul trecut în tabără la Năvodari. Fii atent: se joacă în patru, cei care stau față în față sunt parteneri.

— Păi dacă se joacă în patru noi cum putem să jucăm?

—Se poate, că jucăm  și mâinile  celorlalți doi. Iar unul dintre jucători întotdeauna moare. Practic numai trei joacă.

— Adică cine pierde moare? Nasoool momentul, râde Luci. N–aș vrea să fiu în locul lui! Stai puțin: o știi p–aia cu fișa postului? Cică într–o dimineață Gheorghe l–a văzut pe Vasile săpând gropi pe câmp, și Ion le astupa. „Tu de ce sapi gropile astea, Vasile?”  „ Așa scrie în fișa postului meu, să sap gropi”.   „Dar tu, Ioane, de ce astupi gropile astea?”   întreabă Gheorghe. „Tu nu vezi că Vasile s–a chinuit să le sape?  Măi, dar nu vedeți că nu are nici un sens ceea ce faceți?”  „Noi facem ceea ce scrie în fisa postului!!! E adevărat însă că de obicei suntem trei în echipa…  Astăzi lipsește Petrică”. „Si el ce–are în fisa postului?” „ El punea pomii în gropi.”  E tare, nu? Asta ca apropos la bridge, știi, că ziceai că unul lipsește.

Robert știa bancul dar cu toate acestea rîse cu poftă, nu numai ca să–i facă plăcerea lui Luci, dar și pentru că versiunea asta îi plăcuse mai mult decât cea pe care o știa.

— Luci, fii atent ce am aflat: undeva la munte, am citit eu ce a scris un explorator, există o comoară ascunsă de Decebal. Mergi cu mine să o dezgropăm?

— Unde ai citit tu asta?

— Într–un caiet secret, acasă la doamna Caliope. Tatăl ei a fost explorator. A găsit comoara, de fapt locul unde este ascunsă.

— Păi și de ce n–a dezgropat–o el?

—N–a putut, că nu era el cel sortit ca s–o dezgroape. Cine îngroapă o comoară  face și un blestem pe ea, ca să n–o dezgroape decȃt cel care e sortit, pentru care s–a ascuns. Și dacă îndrăznește altcineva să dezgroape comoara, va suferi mari necazuri.

— Serios? Adică nu oricine o găsește poate să o dezgroape? În cu totul altă ordine de idei: tu crezi în Moș Crăciun?

— Lasă, bă, Luci, miștoul,  eu  îți spun ce zice el,  că există niște semne secrete care nu se arată oricui, cum ar fi de exemplu flăcări care ies din pămȃnt numai o dată pe an, sau niște semne scrise pe pietre, dar numai cel pentru care s–a ascuns comoara, doar ăla  poate să le vadă. Așa credea lumea pe vremea aia, dacă ai citi ce scrie în jurnalul ăla de călătorie, ți s-ar face părul măciucă. Numai crime, violuri și cadavre mutilate.

— Astea fiind urmările  blestemului? N-am mai auzit așa ceva. Și unde zice că se află comoara asta?

— Îți spun numai dacă îți dai cuvântul că mergi cu mine, și nu mai spui  altcineva.

­Luci ridică mâna dreaptă în sus și spune solemn: jur.

— Nu cred că e bine să facem valuri. Să păstrăm asta secret. Părerea mea e că ne trebuie și o călăuză.  M–am gȃndit la Poenaru, el cunoaște bine Rezervația, că toată vara umblă după fluturi și bălării prin toate rȃpele.

Ok, man. Dar dacă zici că nu oricine poate  să găsească comoara, ce te face să crezi că tocmai tu ești Alesul?

— Am eu un indiciu. Am descoperit ceva ascuns acasă la doamna Caliope, despre care nimeni nu știa că există, nici chiar doamna Caliope însăși. În legătură cu locul comorii. Și asta e un indiciu clar că pe comoară e scris numele meu.

În momentul acela se aud sirenele ambulanțelor, care intră în trombă pe poarta spitalului. Brancadierii se reped la ușa din spate și coboară tărgile  cu cadavre și răniți.

3. Casa cu geamlâc

— Și cum v–a venit ideea asta, doamnă Caliope, să vă transformați casa în club de noapte pentru profesorii stagiari? Tânărul Grigore Silvan, de curând titularul catedrei de matematică a Liceului de cultură generală din Dumitrești,  ieșise pe terasa casei cu o țigară în gură. Doamna Caliope Dumitrescu – Buruiană,  o  femeie trecută de șaptezeci de ani, cu părul vopsit mov, ia loc alături de   Silvan la măsuța din ratan,  ținând în mână ceașca de cafea.

— Eu provin dintr–o familie cu veche tradiție culturală. Tatăl meu a fost renumitul pictor și etnograf  Alexander – Orpheus Buruiană, cel care a scris prima culegere de dansuri și  balade  populare de pe Valea Râmnicului.  M–am învățat de mică să am lume multă și veselă în apropierea mea.

— Tatăl dumneavoastră a pictat cele două tablouri de pe hol? Mi se par foarte vechi și valoroase, nu–i așa?

— Întocmai. Sunt două autoportrete datând din jurul anului 1930, unul îl reprezintă pe tatăl călărind, el parcurgea lungile sale trasee cu trăsura cu cai. Tușa și culorile amintesc de Școala de la Barbizon și de post–impresioniști. Cele două tablouri au, cred, o valoare inestimabilă, dar prevăd că vor zace în uitare prin cine știe ce pod peste vreo douăzeci de ani. Nu, nu, noile generații se depărtează pe zi ce trece de tradiție. Își uită prea repede trecutul și înaintașii. Ce va ajunge poporul acesta al nostru, Doamne…

— Noroc că încă mai beneficiem de prezența unor spirite luminate ca al dumneavoastră. Mai țineți cai? Silvan își toarnă un deget de coniac în paharul pe care și–l  ține adăpostit  în căușul palmei. Rotește de câteva ori paharul, privește prin transparență lichidul de culoarea chihlimbarului, miroase, și apoi soarbe cu eleganță și nedisimulată plăcere, închizând ochii.

— Deci să înțeleg că  mă primiți cu chirie în camera din față;  voi putea să primesc din când în când câțiva elevi la meditații?

— Sigur că da, dragă Gore! Să te simți ca la tine acasă!

— Și câteodată unu–doi colegi și prieteni, la o cafea?

— Nu numai unu–doi, ci câți poftești, dragă Gore. După cum ți–am spus, la masa de ping–pong din hol poți să joci și tu și toți prietenii tăi, că doar n–oi juca eu, cu bastonul într–o mână și cu racheta în celaltă!! Pentru voi, tinerii, am pus–o acolo, să vă distrați. Mie îmi ajunge cât mă uit la voi, bucurați-vă de tinerețe, de bucuria voastră mă bucur și eu. Cândva am fost și eu tânără, oftează doamna Caliope,  am făcut și eu greșeli, pe care acum tare aș vrea acum să le repar…

— Și, la vreo aniversare sau vreo onomastică, să stăm și noi mai mult, la un pahar? Nu facem gălăgie, nu deranjăm. Cine locuiește în casa din față, de peste gard?

— Dragă Gore, nu e nici o problemă!  Sunteți tineri, și la noi la Dumitrești alte distracții nu există, nici tu discotecă, nici tu club. Înțeleg perfect. Nu poți să stai numai pe Facebook. Buna socializare old-style, la o cafea pe o terasă, e mai sănătoasă, eu mereu am susținut asta. În casa de alături stă domnul Artizan. Au un băiat în clasa a șaptea, cred că îl ai elev, e un băiat foarte cuminte și silitor, Robert.

— Robert, da? O să–l chem cât de curând să ne cunoaștem mai bine. Nu mi–ați spus dacă mai țineți cumva cai.

— Da, mai am o iapă. Am  auzit că știi să călărești foarte bine. Tot satul vuiește de când cu  accidentul autobuzului.

— Este adevărat, făcu Silvan, plecându-și capul cu modestie. Tata m-a învățat de când eram mic. Știți, asta m-a și salvat de la moarte. Am cerut șoferului să cobor, și am încălecat un cal care alerga slobod pe lângă mașină. Când m-a văzut că mă dau jos din autobuz, calul  s-a oprit și parcă m-a invitat să mă urc în șa, a făcut un fel de gest cu botul, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Am văzut de la distanță  ce s-a întâmplat după aceea: nu știu cum, șoferul a pierdut controlul volanului la coborârea pe dealul Olandra, și mașina a căzut în prăpastie. A mers așa în zigzag vreo treizeci de metri și după aia, fără nici un fel de frână, a rupt balustrada și s-a prăbușit în gol. Ce tragedie groaznică! Cu siguranță că n-aș mai fi scăpat cu viață. De altfel, vecina mea de scaun a murit, săraca!

*

În drum spre casă Robert făcea întotdeauna un ocol și trecea pe lângă o casă părăsită, aflată pe un dâmb la marginea drumului.

—  Îl strigăm pe Calamandrachi?

— Du–te, băăă… zice Luci, fără entuziasm.

Robert nu se putea însă abține. De fiecare dată când trecea pe lângă casa cu geamlâc se asigura că nu–i nimeni acasă și începea să țipe ca o  găină panicată:

— Calamandraaachiiii! Draaaachiiii!!

Casa lui Calamandrachi are spre stradă o galerie acoperită de jos până sus sub ștreașină cu un grilaj de lemn, ca  un caroiaj de tablă de șah, cu multe geamuri micuțe late cam de–o  palmă sau două în fiecare din ochiurile grilajului. Adică așa avusese inițial,   sticlă în fiecare ochi de grilaj, însă acum mai mult de jumătate din ochiuri sunt sparte. Dacă Calamandrachi nu era acasă, băieții trăgeau la țintă cu pietre în ochiurile geamlâcului, făcând pariuri între ei:

—   Pe doi lei că nimeresc al treilea ochi din stânga de pe rândul patru de jos?

—  Măi băiete, zice Luci, stai cuminte, poate că–i acasă și mănânci o mamă de bătaie soră cu moartea.

În mijlocul curții   lui Calamandrachi tronează o movilă mare de bolovani de râu, adunați și stivuiți cu grijă de proprietarul casei. Nimeni nu știe la ce–i trebuiau bolovanii, dar fiindcă tot ii  plăcea să  adune pietre, băieții socoteau nimerit să–i dea o mână de ajutor și i le trimiteau cu praștia direct în casă.  O piatră aruncată cu praștia prindea suficientă viteză și precizie încât producea o gaură perfect rotundă, ca o monedă de cincizeci de bani.

—Uite, vezi gaura aia din dreapta,   sus? Eu am făcut–o anul trecut, se laudă Robert.

Calamandrachi lipsea în majoritatea timpului de acasă. Circula un zvon, cum că ar sta singur în vârf de  munte într–o peșteră,  ca un pustnic, și vine în sat numai de Rusalii. Adevăr sau minciună, nu se putea ști, nimeni nu–i văzuse văgăuna. Era însă la fel de adevărat că, pe nepusă–mas㸠pe la începutul verii, își făcea apariția în sat și era văzut din nou pe prundul gârlei cu un sac în spinare, adunând bolovani.

Robert se apleacă și caută cu privirea o piatră potrivită ca mărime. Deodată simte o strânsoare ca de menghină în jurul gâtului. Vrea să se elibereze, dar mâna care îl apucase îl ține fără de scăpare cu fața la pământ. Întoarce capul și privește cu coada ochiului: o pereche de ghete scâlciate prin care ies în praful drumului două degete noduroase, cu unghii mari, îngălbenite. O pereche de pantaloni extra–largi, ca de clovn, cu turul imens, prinși cu niște bretele late. O cămașă  de culoare incertă,  descheiată, care lasă pe afară  smocuri de păr cărunt de pe piept. Două brațe descărnate care îl ridică încet în sus. Două buze care atârnă fleșcăite, lăsând să se vadă trei–patru  dinți galbeni și ciudat de lungi, printre care  se prelinge din gură un fir de scuipat. Doi ochi aprigi cuprinși de vinișoare roșii, acoperiți de două sprâncene încărunțite, și o chelie lucioasă înconjurată de două smocuri de păr care se ridicau stufoase  în sus, deasupra urechilor. Robert simte că paralizează de spaimă.

— Nu mă mușca! Dă–mi drumul! Dă–mi drumul! Îl strig pe tata!

Gura știrbă se lățește într–un rânjet grețos în clipa în care Calamandrachi își lipește aproape obrazul de cel al băiatului. Un damf pestilențial,  pe care Robert îl va caracteriza ulterior, relatând această întâmplare colegilor, drept  “exalație emanată  de gura iadului”,  însoțește deodată un val de imprecații rostit într–o limbă ciudată, barbară. Stropii de saliva  împroașcă albul ochilor lui Robert iar urechile îi sunt sfredelite de cuvinte șfichiuite,  care îi vor răsuna multă vreme în memorie: skylos... cataramenos… diabolos…

Strânsoarea slăbește dintr–o dată și Robert o zbughește la goană către casă, fără să se uite înapoi. După cincizeci de metri îl regăsește pe Luci tăvălindu–se  pe jos de râs.

— Bă, cred c–ai făcut pe tine de frică, ești galben la față ca turta de ceară, zice Luci.

Robert se   uita întotdeauna cu admirație  la Luci,  simțind  că mai are foarte multe lucruri de învățat ca să se poată juca  împreună cu el. Jocurile lui Luci erau interesante, complexe și necesitau lecturi la bibliotecă în afara programei școlare. Luci avea un răspuns potrivit  pentru toate chestiunile de ordin experimental. Era un băiat înalt, bine legat, cu o privire înduioșător de sinceră și directă,   potențată de o fire comunicativă și  veselă. O serie de întâmplări ciudate i–au apropiat pe cei doi încă din clasa a șasea.  Totul a pornit se pare  de la numele de familie al lui Luci: Bălan. Bălan înseamnă alb, blond, cu toate că el era brunet. Era chiar cel mai negricios  băiat din clasă. Obrazul lui era măsliniu, părul negru, tuns periuță, ochii sticleau ca tăciunele. A venit în clasa lui Robert  la începutul clasei a  șasea, odată cu noua profesoară de matematică,  Sanda Bălan. Pură coincidență de nume. Ambii au negat cu vehemență că ar fi neamuri.

Domnișoara Sanda Bălan avea  dimpotrivă tenul alb ca laptele,  sprâncenele groase  și părul roșcat, aspru,   strâns la spate intr–o coadă de cal.  Robert nu–și mai putea aduce aminte exact la ce lecție s–a îndrăgostit de ea, e  posibil să fi fost la lecția în care  s–a predat  discriminantul ecuației de gradul doi, dar cel mai probabil s–a întâmplat după ce a văzut–o pe scena Căminului Cultural în rolul Monei, la reprezentația piesei  Steaua fără Nume de Mihail Sebastian.    Din ziua aceea a început să–i placă matematica, până atunci i se părea odioasă.  La deschiderea stagiunii directorul școlii ținuse un scurt și mobilizator discurs în fața publicului, în dubla sa calitate de regizor artistic al teatrului de amatori dar și de șef de catedră de limba română. Lumina culturii, zicea el, va pătrunde în cele mai îndepărtate colțuri ale țării.

Piesa de teatru l–a marcat adȃnc.   Mona, întruchipată pe scenă de domnișoara Sanda, i–a arătat întâia dată că oamenii pot avea  aspirații, își doresc  să ajungă mai sus, nu știa exact unde.  Bine, nu chiar pe cer ca stelele, desigur.  Mona a rămas pentru Robert  de atunci simbolul unor speranțe mărețe, iar domnișoara Sanda, care umplea tabla cu polinoame de gradul “n” scrise mărunt și ordonat, promisiunea că la acele orizonturi va ajunge cândva în viitor. De dragul ei a început de atunci să scoată toate rădăcinile pătrate și să rezolve toate ecuațiile de  gradul doi din manual, care s–a  tocit de tot din cauza uzurii  încât după puțină vreme a fost nevoit să–și procure culegeri de probleme și să se aboneze la Gazeta Matematică.