Harper

17 iulie 1974

Strânge în palmă poneiul de plastic oranj din buzunarul sacoului. E umed de năduşeală în mâna lui. E miezul verii aici, mult prea cald pentru cum e el îmbrăcat. Dar a învăţat să-şi pună o uniformă pentru acest scop; jeanşi, în special. Face paşi mari — un bărbat care merge pe jos pentru că trebuie să ajungă undeva, în pofida faptului că şchioapătă de un picior. Harper Curtis nu este un hoţ. Iar timpul nu aşteaptă pe nimeni. Decât atunci când vrea.

Fata stă picior peste picior pe pământ, genunchii ei sunt albi, osoşi ca nişte cranii de păsări şi pătaţi de iarbă. Îşi ridică privirea la zgomotul ghetelor lui scrâşnind pe pietriş, dar numai atât cât el să-şi dea seama că are ochi căprui, sub ciuful acela de cârlionţi neglijenţi, după care îl ignoră şi se întoarce la ale ei.

Harper e dezamăgit. Îşi închipuise, pe când se apropia, că ar putea fi albaştri; culoarea lacului în larg, când linia ţărmului dispare şi te simţi ca în mijlocul oceanului. Căprui e culoarea apei nu foarte adâncă de la mal, când noroiul e răscolit tot şi nu poţi să vezi căcat de căcat.

— Ce faci? zice el, punând vioiciune în glas.

Se lasă pe vine lângă ea, în iarba tocită. Pe cuvânt, n-a mai văzut niciodată un copil cu un păr atât de haotic. De parcă ar fi fost învârtită în vârtejul ei personal de praf, unul care a amestecat şi mulţimea gunoaielor risipite în jurul ei. O adunătură de cutii de tablă ruginite, o roată de bicicletă ruptă, aplecată într-o parte, cu spiţele ieşite în afară. Atenţia ei e concentrată pe ceaşca de ceai ciobită, întoarsă cu fundul în sus, ceea ce face ca florile argintii de pe buză să dispară în iarbă. Toarta e ruptă, în locul ei au rămas doar două cioturi boante.

— Ai invitaţi la ceai, drăguţă? încearcă el din nou.

— Nu e un ceai cu invitaţi, murmură ea în gulerul ca nişte petale de flori al bluzei pepit.

Copiii pistruiaţi n-ar trebui să fie atât de serioşi, gândeşte el. Nu li se potriveşte.

— Atunci, e-n regulă, zice bărbatul. Prefer oricum cafeaua. Îmi daţi şi mie o ceaşcă, vă rog, doamnă? Neagră, cu trei linguriţe de zahăr, da?

Face un gest spre ceaşca de porţelan ciobită şi fata strigă şi-l plesneşte peste mână. Un bâzâit gros, nervos, iese de sub ceaşca întoarsă.

— Doamne. Ce-ai prins acolo?

— Nu este un ceai cu invitaţi! E un circ!

— Aşa?

Îşi reia zâmbetul cel tâmp care spune că el nu se ia pe sine prea în serios şi n-ar trebui să te iei nici tu. Dar dosul palmei îl ustură unde l-a lovit ea.

Fata îi aruncă o căutătură suspicioasă. Nu ca să vadă cine ar putea fi, ci mai degrabă ce i-ar putea face. Pentru că e enervată că el nu înţelege. Harper se uită în jur, mai cu grijă, şi acum recunoaşte: circul ei improvizat. Marele cerc al cupolei trasat cu degetul în ţărână, o sârmă de acrobat făcută din două paie de suc prinse între două cutii de apă minerală, roata de bâlci, închipuită de roata de bicicletă ştirbă, rezemată de o tufă ca să stea pe jumătate în sus, cu o piatră lângă ea care s-o ţină aşa şi cu oameni de hârtie rupţi din reviste şi îndesaţi între spiţe.

Nu-i scapă nici faptul că piatra care o propteşte e tocmai potrivită pentru pumnul lui. Sau cât de uşor ar fi ca una dintre spiţele ca andrelele să pătrundă drept prin ochiul fetei ca printr-un Jell-O. Strânge tare poneiul de plastic din buzunar. Bâzâitul furios de sub ceaşcă e ca o vibraţie pe care o poate simţi prin vertebre în jos, radiindu-i în vintre.

Ceaşca zvâcneşte şi fata îşi lipeşte mâinile deasupra.

— Hoo! râde ea, rupând vraja.

— Hoo, chiar aşa! Ai un leu acolo?

O împinge complice cu umărul, iar zâmbetul ei se schimonoseşte într-o încruntătură, dar una scurtă.

— Eşti o dresoare de animale? O să-l pui să sară prin cercuri de foc?

Ea rânjeşte, pistruii-buline adunându-se în sus pe obrajii ca merele olandeze, dezvelindu-şi dinţii strălucitor de albi.

— Nu, Rachel zice că nu am voie să mă joc cu chibriturile. Nu după ultima păţanie.

Are un canin şui, încălecând uşor incisivii. Iar zâmbetul ei face mai mult decât să compenseze pentru ochii de culoarea mocirlei răscolite, pentru că acum îi poate vedea scânteia de dincolo de ei. Asta-i produce în piept acea senzaţie de cădere în gol. Şi regretă că s-a îndoit vreodată de Casă. Ea este aceea. Cea mai cea dintre ele. Fetele lui strălucitoare.

— Eu sunt Harper, zice, cu răsuflarea tăiată, întinzând o mână tremurătoare.

Fata trebuie să schimbe mâna care apasă pe ceaşcă pentru a i-o strânge.

— Eşti un străin? întreabă ea.

— Nu mai sunt acum, nu-i aşa?

— Numele meu e Kirby. Kirby Mazrachi. Dar o să mi-l schimb în Lori Star de îndată ce-o să fiu destul de mare.

— Când o să te duci la Hollywood?

Ea trage ceaşca pe pământ, mai aproape, agitând gândacul dinăuntru până la o nouă culme a indignării, iar Harper îşi dă seama c-a făcut o greşeală.

— Eşti sigur că nu eşti străin?

— Vreau să spun, la circ, da? Cine o să fie Lori Star? Cea care zboară la trapez? Cea care călăreşte elefantul? Clovnul?

Îşi flutură arătătorul deasupra buzei de sus:

— Doamna mustăcioasă?

Spre uşurarea lui, ea chicoteşte:

— Nuuu.

— Dresoarea de lei! Aruncătoarea de cuţite! Înghiţitoarea de foc!

— O să merg pe sârmă. Am făcut exerciţii. Vrei să vezi?

Dă să se ridice în picioare.

— Nu, stai! zice el, deodată disperat. Pot să-ţi văd leul?

— Nu e un leu de-adevăratelea.

— Asta zici tu! o arată el cu degetul.

— Okay, dar trebuie să umbli cu mare grijă. Nu vreau să zboare.

Întoarce ceaşca pentru o fracţiune de secundă. El îşi plecase mult capul spre pământ, mijind ochii ca să vadă. Mirosul de iarbă strivită şi de pământ negru e liniştitor. Ceva se mişcă sub ceaşcă. Picioare păroase, o străfulgerare de galben şi negru. Antene îndreptate spre deschizătură. Kirby scoate o exclamaţie şi trânteşte ceaşca la loc.

— Ăsta e un venerabil bondar, zice el, stând iar pe vine.

— Ştiu, zice ea, mândră.

— L-ai enervat rău.

— Nu cred că vrea să fie în circ.

— Pot să-ţi arăt ceva? Va trebui să ai încredere în mine.

— Ce?

— Vrei un mergător pe sârmă?

— Nu, eu . . .

Dar el deja a ridicat ceaşca şi a luat bondarul agitat în căuşul palmelor. În timp ce îi smulge aripile se aude un pocnet surd ca atunci când scoţi codiţa unei vişine, vişină ca alea pentru care pierduse un sezon întreg ca să le culeagă în Rapid City. Bătuse naibii toată ţara în sus şi-n jos, alergând după ceva de lucru ca o căţea în călduri. Până când găsise Casa.

— Ce faci? ţipă ea.

— Acum nu mai avem nevoie decât de nişte hârtie de muşte pe care s-o întindem între cele două cutii. Gângăniile mari şi bătrâne ca asta ar trebui să fie în stare să-şi dezlipească picioarele, dar hârtia o să fie destul de lipicioasă ca să nu-l lase să cadă. Ai nişte hârtie de muşte?

Aşază bondarul pe buza ceştii. Insecta se prinde cu picioarele de margine.

— De ce-ai făcut asta?

Îl loveşte peste braţe, o rafală de lovituri, cu palmele deschise.

El rămâne buimăcit de reacţia ei.

— Păi, nu ne jucam de-a circul?

— L-ai distrus! Pleacă de-aici! Pleacă, pleacă, pleacă, pleacă, pleacă.

Devine ca o litanie, sincronizată cu fiecare palmă.

— Stai aşa. Opreşte-te, râde el, dar ea continuă să-l plesnească.

O prinde de mâini.

— Vorbesc serios. Încetează dracului, micuţă doamnă.

— Nu înjuri tu! strigă ea şi izbucneşte în plâns.

N-avea să meargă cum plănuise — atâta cât se poate plănui vreuna dintre întâlnirile astea. Se simte obosit de imprevizibilitatea copiilor. De-asta nu-i plac lui fetiţele, de-asta aşteaptă până cresc mari. Mai târziu, o să fie cu totul altceva.

— Bine, iartă-mă. Nu plânge, okay? Am ceva pentru tine. Te rog, nu plânge. Uite!

În disperare, scoate poneiul oranj. Sau încearcă. I se agaţă capul de buzunar şi e silit să-l smulgă ca să-l elibereze.

— Poftim! îl întinde spre ea, dorind ca fata să-l ia.

Unul dintre obiectele care leagă totul. Sigur de aceea l-a adus? Simte numai o clipă de incertitudine.

— Ce e ăsta?

— Un ponei. Nu vezi? Nu-i un ponei mai bun decât un bondar nătâng?

— Nu e viu.

— Ştiu asta. Mama dracului. Ia-l şi gata, okay? E un cadou.

— Nu-l vreau, se smiorcăie ea.

— Okay, nu e un cadou, e un depozit. Ţi-l dau în păstrare. Aşa cum se dau banii la bancă.

Soarele arde nemilos. E prea cald să porţi sacou. El abia e în stare să se concentreze. Vrea numai să se sfârşească odată. Bondarul cade de pe ceaşcă şi zace pe spate în iarbă, făcând bicicleta în aer.

— Cred.

Se simte deja mai calm. Totul e aşa cum trebuie să fie.

— Acum pune-l bine, da? E cu adevărat important. O să vin să-l iau înapoi. Înţelegi?

— De ce?

— Pentru că am nevoie de el. Câţi ani ai?

— Şase şi trei sferturi. Aproape şapte.

— Asta-i grozav. Chiar grozav. O luăm de la capăt. Mereu şi mereu, ca roata ta de bâlci. O să vin să te văd când o să fii mare. Să m-aştepţi, okay, scumpo? O să mă întorc după tine.

Se ridică în picioare, ştergându-şi mâinile de praf pe pantaloni. Se întoarce şi o porneşte abrupt peste pajişte, fără să se uite înapoi, şchiopătând doar puţin. Ea-l urmăreşte cum traversează strada şi merge mai departe spre linia ferată, până când dispare la liziera pădurii. Se uită la jucăria de plastic din mâinile ei şi strigă după el:

— Zău? Ei bine, n-am nevoie de calul tău prost!

Îl izbeşte de pământ, iar calul sare o dată, înainte să aterizeze lângă roata ei de bicicletă şi de bâlci. Ochiul lui pictat se uită inexpresiv la bondar, care se ridicase şi se târa pe pământ, îndepărtându-se.

Dar o să se întoarcă ea după ponei, mai târziu. Bineînţeles că se va întoarce.

Harper

20 noiembrie 1931

Nisipul cedează sub el, nu-i deloc nisip, ci noroi împuţit şi rece ca gheaţa, care plescăie sub tălpile lui şi-l udă prin ciorapi. Harper înjură în barbă, nevrând să-l audă oamenii. Strigau unul spre altul prin întuneric: „Îl vezi? L-ai prins?” Dacă apa n-ar fi fost atât de afurisit de rece, ar fi riscat să înoate ca să scape. Dar deja tremură violent de la vântul care bate dinspre lac, muşcându-l şi biciuindu-l prin cămaşă, fiindcă haina şi-a abandonat-o în spatele bodegii, plină de sângele lepădăturii ăleia.

Înaintează cu greu pe plajă, apucând pe o cărare printre gunoi şi buşteni putreziţi, noroiul sugându-i fiecare pas. Se ascunde după o cocioabă de la marginea apei, încropită din cutii de carton, fixate între ele cu hârtie gudronată. Lumina becului pătrunde prin crăpăturile şi cârpelile dintre cartoane, făcând toate lucrurile să lucească. Nu ştie de ce oamenii construiesc atât de aproape de lac, oricum — de parcă ar crede că lucrul cel mai rău deja s-a întâmplat şi că mai rău de atât nu poate fi. Nu că oamenii ar fi mai breji la malul apei. Nu că apa s-ar putea umfla de la ploaie şi ar rade din temelii afurisitul ăsta împuţit de Hooverville de pe faţa pământului. Adăposturile unor oameni uitaţi de lume, sătui de nenorociri până în măduva oaselor. Nimeni nu le-ar duce dorul. Cum nimeni n-o să-i ducă dorul nici lui Jimmy dracului Grebe.

Nu se aşteptase ca Grebe să sângereze aşa. Nu s-ar fi ajuns la asta, dacă nemernicul ar fi luptat cinstit. Dar era gras şi beat şi disperat. Nu putea da un pumn ca lumea, aşa că se repezise la testiculele lui. Simţise degetele groase ale ticălosului nenorocit înşfăcându-l de pantaloni. Omul se bate urât, răspunzi şi tu mai urât. Nu-i vina lui că marginea spartă a sticlei i-a prins o arteră. El ţintise spre faţa lui Grebe.

Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă jegosul ăla de ofticos nu l-ar fi prins la cărţi. Grebe îşi ştersese flegma însângerată cu mâneca, desigur, dar toată lumea ştia că are tuberculoză, tuşindu-şi contagiunea în batista însângerată. Boala şi sărăcia şi cedarea nervilor oamenilor. Ăsta-i sfârşitul Americii.

Încearcă să le spui asta „primarului” Klayton şi cetei lui de muişti ai ordinii locale, toţi înfoiaţi de parcă ei ar fi fost proprietari aici. Dar aici nu există nici o lege. Cum nu există nici bani. Nici demnitate. El citise semnele — şi nu doar pe alea care spuneau „expropriat”. S-o recunoaştem, gândeşte el, America şi-o merita.

Un fascicul de lumină palidă trece peste plajă, întârziind pe cicatricele pe care le-a lăsat el în noroi. Dar apoi lanterna se întoarce să vâneze în altă direcţie şi uşa cocioabei se deschide, inundând cu lumină tot locul. Iese un şobolan de femeie numai piele şi os. Faţa îi e trasă şi cenuşie în lumina gazului lampant — ca a tuturor celorlalţi de pe aici — de parcă furtunile de praf din ţinut le-ar fi spulberat oamenilor orice trăsătură de caracter laolaltă cu recoltele lor.

Un veston închis la culoare, cu trei numere mai mare, îi acoperă umerii slăbănogi, ca un şal. Lână groasă. Pare călduros. Ştie că o să-l ia de la ea chiar înainte să-şi dea seama că e oarbă. Ochii ei sunt goi. Răsuflarea îi miroase a varză şi dinţii îi putrezesc în cap. Întinde mâna spre el, să-l atingă.

— Ce-i? îl întreabă. De ce strigă?

— Câine turbat, zice Harper. Vor să-l prindă. Ar trebui să intri înapoi, coană.

I-ar putea fura pur şi simplu haina de pe ea şi s-o şteargă. Dar ea ar putea ţipa. S-ar putea lupta cu el.

Se agaţă cu mâinile de cămaşa lui.

— Stai, zice. Tu eşti? Tu eşti Bartek?

— Nu, coană. Nu-s eu ăla.

Încearcă să-i desfacă degetele de pe cămaşă. Vocea ei se ridică insistent. Aşa cum faci când ceri atenţie.

— Tu eşti. Tu trebuie să fii. A zis el c-o să vii.

Devine aproape isterică.

— A zis el că . . .

— Ssst, e în regulă, zice Harper.

Chiar nu-i nici un efort să-şi pună antebraţul în gâtlejul ei şi s-o proptească în acoperişul şopronului cu toată greutatea. Doar ca s-o facă să tacă, îşi spune el. E greu să mai ţipi cu traheea strivită. Buzele ei se pungesc şi-i atârnă. Ochii i se bulbucă. Gâtlejul i se umflă în chip de protest. Îşi frământă mâinile în cămaşa lui de parcă ar stoarce rufe şi apoi degetele ca ghearele de pui se desprind, iar ea cade moale pe lângă perete. Se apleacă odată cu ea, lăsând-o jos cu binişorul, ridicându-i în acelaşi timp haina de pe umeri.

Un băieţel se holbează la el dinăuntrul bordeiului, cu ochii larg căscaţi cât să te înghită cu totul.

— La ce te uiţi? şuieră Harper spre băiat, vârându-şi mâinile în mânecile hainei.

E prea mare pentru el, dar nu contează. Ceva zornăie în buzunar. Poate mărunţiş, dacă are noroc. Dar se va dovedi mai mult de atât.

— Intră-n casă. Adu-i mamei tale nişte apă. Îi e rău.

Băiatul se holbează mai departe şi apoi, fără să-şi schimbe expresia, deschide gura şi lasă să-i scape un vaiet pătrunzător, atrăgând blestematele de lanterne. Fasciculele se îndreaptă imediat asupra uşii şi asupra femeii căzute, dar Harper deja aleargă. Unul dintre amicii lui Klayton — sau poate chiar primarul autodesemnat — strigă:

— Uite-l!

Şi oamenii se năpustesc pe plajă după el.

Se lansează prin labirintul cocioabelor şi al corturilor ridicate fără nici un Dumnezeu, prăvălite unele peste altele, cu un spaţiu între ele doar cât să treacă un cărucior. Insectele au mai multă judecată, gândeşte el, când cârmeşte în direcţia Randolph Street.

N-are încredere în oameni care se poartă ca termitele.

Calcă pe o prelată şi cade drept într-o groapă de dimensiunea unei cutii de pian, dar considerabil mai adâncă, scobită în pământ, în care cineva îşi înjghebase o locuinţă şi bătuse-n cuie, simplu, o acoperitoare peste gura ei.

Aterizează dur, glezna lui stângă izbindu-se de un pat de scânduri cu un zbârnâit sonor ca la ruperea unei coarde de chitară. Îm urma impactului cade într-o parte, lovindu-se de colţul unei sobe făcute de mână, care-i intră sub coaste şi-l lasă fără suflu. Simte o durere de parcă un glonţ i-ar fi trecut prin gleznă, dar nu a auzit nici o împuşcătură. Nu poate respira ca să strige şi e sufocat de prelata care a căzut peste el.

Aşa îl găsesc, dând din mâini şi din picioare în luptă cu prelata şi blestemând neisprăvita creatură lasă-mă-să-te-las care nu avusese materialele sau priceperea să-şi construiască un bordei cumsecade. Oamenii se adună la marginea vizuinii, siluete răuvoitoare în spatele luminilor orbitoare ale lanternelor.

— Nu poţi veni aici şi să faci pur şi simplu ce vrei, zice Klayton, cu vocea lui cea mai bună de predicator de duminică.

Harper poate în sfârşit să respire din nou. La fiecare inspiraţie simte un junghi ascuţit într-o parte. Şi-a rupt sigur o coastă şi la picior a păţit ceva şi mai urât.

— Trebuie să-ţi respecţi aproapele, cum şi aproapele trebuie să te respecte pe tine, continuă Klayton.

Harper l-a auzit folosind replica asta la adunările comunităţii, când vorbise despre cum au fost ei nevoiţi să încerce şi să se împace cu întreprinderea locală de peste drum — aceeaşi care trimisese autorităţile să bată în ţinte avertismente pe fiecare cort şi bordei, informându-i că aveau şapte zile să evacueze terenul.

— E grea treaba cu respectatul când eşti mort, râde Harper, deşi scoate mai mult un horcăit care-i face stomacul să se chircească de durere.

Se gândeşte că ei ar putea avea puşti, dar aşa ceva pare improbabil, şi abia când una dintre lanterne se mută de pe faţa lui, vede că sunt înarmaţi cu ţevi şi ciocane. Burta i se strânge iar dureros.

— Ar trebui să mă daţi pe mâna oamenilor legii, zice el, cu speranţă.

— Noo, răspunde Klayton. N-au ei treabă pe aici.

Îşi mişcă lanterna.

— Scoateţi-l afară, băieţi. Până nu se întoarce Eng Chinezu’ la bârlogu’ lui şi găseşte gunoiu’ ăsta oploşit înăuntru.

Şi aici e un alt semn, limpede ca zorii care încep să se caţere la orizont, dincolo de pod. Înainte ca mardeiaşii lui Klayton să poată coborî cei trei metri ca să pună mâna pe el, începe să plouă, cu picături tăioase, reci şi crude. Şi se aude un strigăt din partea cealaltă a taberei:

— Poliţia! E o razie!

Klayton se întoarce cu spatele, la sfat cu oamenii lui. Seamănă cu nişte maimuţele, cu sporovăiala lor rapidă şi neînţeleasă şi fluturări de braţe, iar apoi un jet de flăcări pârjoleşte prin ploaie, aprinzând cerul şi punând capăt conversaţiei lor.

— Hei, lasă aia jos . . .

Un urlet vine dinspre Randolph Street. Urmat de un altul.

— Dau cu gaz lampant! răcneşte cineva.

— Ce aşteptaţi? zice Harper liniştit, sub răpăitul ploii şi tumult.

— Tu stai aici, Klayton împunge cu pipa prin aer spre el, în timp ce siluetele se împrăştie. N-am terminat cu tine!

Ignorând sunetul scrâşnit pe care-l scot coastele lui, Harper se grăbeşte să se salte pe coate şi să se ridice în capul oaselor. Se apleacă, apucă strâns de prelata care încă mai atârnă prinsă în cuie pe una dintre margini şi trage de ea, fiindu-i groază că ar putea ceda. Dar ţine.

Deasupra, poate desluşi tonul dictatorial al vocii bunului primar ridicându-se peste încăierare, strigând la persoane nevăzute.

— Aveţi mandat pentru asta? Credeţi că puteţi veni pur şi simplu aici şi să ardeţi casele oamenilor, după ce noi am pierdut deja totul o dată?

Harper prinde un fald gros de material în mâinile sale şi, fo­­losindu-se cu piciorul bun de soba răsturnată ca de o pârghie, cu mare efort, se ridică în picioare. Glezna i se loveşte de peretele de pământ şi un fulger strălucitor de durere, curat ca Dumnezeu, îl orbeşte. Varsă în gol, scuipând doar un amalgam de firişoare lungi de salivă şi flegmă, pătate cu roşu. Se agaţă de prelată, clipind îndârjit împotriva găurilor negre ce-i înfloresc în câmpul vizual, până când poate vedea din nou.

Strigătele s-au împrăştiat sub răpăitul ploii. Nu mai are timp. Se caţără pe prelata soioasă, udă, apucându-se cu mâinile de ea şi trăgându-se în sus. N-ar fi putut face asta cu un an în urmă. Dar după douăsprezece săptămâni de vârât buloane în Podul Triboro din New York, e puternic ca urangutanul râios pe care-l văzuse la un bâlci rupând pepeni în două cu mâinile goale.

Prelata protestează cu sunete de sfâşiere rău prevestitoare, ameninţând să-l basculeze înapoi în blestemata de groapă. Dar rezistă, iar el se saltă uşurat peste margine, fără să ia deloc în seamă faptul că-şi jupoaie pieptul în cuiele ce fixează prelata. Mai târziu, în siguranţă, examinându-şi rănile, va observa că brazdele alea par să fie de la o prostituată entuziasmată care a vrut să-i lase un semn.

Zace aşa, cu faţa în noroi şi ploaia mitraliindu-l de sus. Strigătele s-au îndepărtat, deşi aerul duhneşte a fum, iar lumina de la vreo şase focuri se amestecă acum cu cenuşiul zorilor. Un crâmpei de muzică pluteşte prin noapte, venind de la vreo fereastră de apartament, probabil, ai cărui locatari stau aplecaţi peste pervaz ca să se bucure de spectacol.

Harper se târăşte pe burtă prin noroi, lumini fulgerându-i prin ţeastă de la durere — sau poate sunt reale. E un soi de renaştere. Trece de la mersul târâş la şontâcăit, până găseşte o bucată grea de cherestea, de înălţimea potrivită ca să se sprijine de ea.

Piciorul stâng e nefolositor, îl târăşte în urma lui. Dar continuă să meargă, prin ploaie şi întuneric, cât mai departe de mahalaua bordeielor arzânde.

Totul se întâmplă cu un motiv. Pentru că este silit să plece, găseşte el Casa. Pentru că a luat haina aceea, are el cheia.

Kirby

18 iulie 1974

Este momentul acela când e foarte de dimineaţă, şi întunericul apasă greu; după ce trenurile s-au oprit şi traficul s-a stins treptat, dar înainte ca păsările să-nceapă să cânte. E cu adevărat o noapte fierbinte. Genul de caniculă înăbuşitoare care scoate afară toate gângăniile. Molii şi furnici zburătoare bat în becul verandei într-un continuu duruit de tobă. Un ţânţar scânceşte undeva lângă tavan.

Kirby e în pat, trează, mângâind coama de plastic a poneiului şi ascultând sunetele casei goale, gemând ca un stomac flămând. „Se aşază”, cum zice Rachel. Dar Rachel nu-i aici. Şi e târziu, sau devreme, iar Kirby n-a mai avut nimic de mâncare după fulgii de porumb râncezi de la micul dejun de demult, iar astea sunt sunete care n-au nimic de-a face cu „aşezatul”.

Kirby îi şopteşte poneiului:

— E o casă veche. Probabil că e vântul.

Numai că uşa verandei este închisă cu zăvorul şi n-ar trebui să se izbească de perete. Duşumelele n-ar trebui să trosnească de parcă ar fi sub greutatea unui spărgător care vine în vârful picioarelor spre camera ei, ducând un sac negru în care s-o bage şi s-o răpească. Sau poate că e păpuşa însufleţită din serialul TV de groază, la care ea chipurile n-ar trebui să se uite, iar ceea ce aude e tic-tacul picioarelor ei mici de plastic.

Kirby îşi aruncă cearşaful deoparte.

— Mă duc să văd, okay? îi spune ea poneiului, pentru că ideea de a aştepta să vină monstrul la ea e de nesuportat.

Se duce tiptil la uşă, pe care mama ei a pictat flori exotice şi viţe la întâmplare, când s-au mutat aici, în urmă cu patru luni, gata să o trântească în nas oricui venea în sus pe scări.

Stă în picioare după uşă ca după un scut, ciulind urechea să audă, ciugulind textura rugoasă a vopselei. Deja a descojit un crin oranj până la lemn. Vârfurile degetelor o furnică. Liniştea îi ţiuie în cap.

— Rachel? şopteşte Kirby, prea încet ca s-o audă şi alt­cineva în afară de ponei.

Se aude o buşitură, foarte aproape, apoi un trosnet şi zgomotul de ceva spărgându-se.

— Căcat!

— Rachel? zice Kirby, mai tare.

Inima îi bubuie în piept.

Urmează o lungă pauză. Apoi, mama ei spune:

— Du-te înapoi în pat, Kirby, sunt bine.

Kirby ştie că nu e bine. Dar cel puţin nu e Tina Vorbitoarea, păpuşa vie ucigaşă.

Renunţă la descojitul vopselei şi traversează holul, călcând ca pisica, ocolind cioburile vazei sparte ca diamantele dintre trandafirii morţi, cu frunzele încreţite şi măciuliile spongioase în balta de apă clocită. Uşa a fost lăsată între­deschisă pentru ea.

Fiecare nouă casă e mai veche şi mai prăpădită decât ultima, deşi Rachel pictează uşile şi dulapurile, uneori chiar şi duşumelele ca să le facă ale lor. Aleg împreună picturile, din marele album cenuşiu de artă al lui Rachel: tigri, sau inorogi, sau sfinţi, sau tinere negrese insulare cu flori în păr. Kirby foloseşte picturile ca indicii care să-i aducă aminte unde se află. Casa asta e aia cu ceasurile topite din dulapul de la bucătărie de deasupra plitei, ceea ce înseamnă că frigiderul e în stânga şi baia e sub scări. Dar, cu toate că fiecare casă are altă configuraţie, şi câteodată are şi o curte, şi câteodată dormitorul lui Kirby are un şifonier, şi câteodată are norocul să aibă şi rafturi, camera lui Rachel e singurul lucru care rămâne la fel.

Se gândeşte la camera asta ca la golful comorii piraţilor. („Comorii nimănui”, o corectează mama ei, dar Kirby şi-o închipuie ca pe un golf ascuns ca prin magie, unul în care poţi să ajungi cu corabia, dacă eşti norocos şi dacă harta ta e bună.)

Rochii şi eşarfe sunt aruncate pste tot ca de o prinţesă ţigancă pirat pe care au apucat-o pandaliile. O colecţie de bijuterii false e atârnată de ornamentele aurii ale unei oglinzi ovale, primul lucru pe care îl montează Rachel ori de câte ori se mută într-o casă nouă, inevitabil dându-şi cu ciocanul în deget. Uneori se joacă de-a gătitul, iar Rachel o împodobeşte pe Kirby cu toate şiragurile de mărgele şi brăţările şi o numeşte „fata mea pom de Crăciun”, chiar dacă ele sunt evreice, sau pe jumătate.

Un ornament de sticlă colorată, agăţat la fereastră, împrăştie curcubeie care dansează prin cameră, în după-amiezile însorite, peste masa de desen înclinată şi peste ilustraţiile la care se întâmplă să lucreze Rachel în momentul acela.

Când era Kirby mică şi încă mai locuiau în oraş, Rachel ridica ţarcul de joacă în jurul mesei sale de lucru, astfel încât Kirby să poată merge de-a buşilea prin cameră fără s-o deranjeze. Obişnuia să facă desene pentru revistele de femei, dar acum „stilul meu e demodat, iubito — lucrurile sunt instabile pe-afară”. Lui Kirby i-a plăcut cum sună cuvântul. Instabile–zile–vile–instabile. Şi îi place că vede desenul mamei sale cu chelneriţa care face cu ochiul, ţinând în echilibru două maldăre de clătite din care picură untul, când trec pe lângă Casa Clătitelor lui Doris, pe drumul spre magazinul universal de la colţ.

Dar ornamentul de sticlă e rece şi mort acum, iar lampa de lângă pat a fost drapată pe jumătate cu o eşarfă galbenă, ceea ce dă camerei un aer bolnav. Rachel e întinsă pe pat cu o pernă pe faţă, încă îmbrăcată de stradă, cu pantofi şi toate celelalte. Pieptul ei tresaltă sub rochia neagră de dantelă de parcă ar sughiţa. Kirby stă în prag, vrând ca mama ei s-o observe. Îşi simte capul umflat de cuvinte pe care nu ştie cum să le spună.

— Te-ai urcat cu pantofii în pat, reuşeşte ea, în cele din urmă.

Rachel ridică perna de pe faţă şi se uită la fiica ei cu ochii umflaţi. Machiajul a lăsat o urmă neagră pe pernă.

— Iartă-mă, scumpo, zice ea, cu vocea ei cristalină. („Cristalin” o duce pe Kirby cu gândul la ciobit, ceea ce i s-a întâmplat lui Melanie Ottensen când a căzut de pe sfoara de căţărat şi şi-a ciobit dintele. Sau la paharele crăpate din care nu mai e sigur să bei.)

— Trebuie să-ţi scoţi pantofii!

— Ştiu, scumpo, suspină Rachel. Nu striga.

Îşi smulge pantofii negru-cu-maro, decupaţi, cu degetele de la picioare şi-i lasă să cadă cu zgomot la podea. Se întoarce pe burtă.

— Vrei să mă scarpini pe spate?

Kirby se urcă pe pat şi stă turceşte lângă ea. Părul mamei sale miroase a fum. Ea îi urmăreşte modelul dantelei cu unghiile.

— De ce plângi?

— Nu plâng de-adevăratelea.

— Ba da, plângi.

Mama ei oftează.

— E doar perioada aceea a lunii.

— Asta spui mereu, zice Kirby şi apoi adaugă, ca un gând întârziat: Am un ponei.

— Nu-mi pot permite să-ţi cumpăr un ponei.

Vocea lui Rachel e visătoare.

— Nu, am deja unul, zice Kirby, exasperată. E portocaliu. Are fluturi pe fund şi ochi căprui, şi păr auriu, şi, ăă, arată puţin cam stupid.

Mama ei îi aruncă o privire peste umăr, îngrozită de idee.

— Kirby! Ai furat ceva?

— Nu! A fost un cadou. Nici măcar nu l-am vrut.

— Atunci e okay.

Mama ei se freacă la ochi cu podul palmei, întinzându-şi rimelul la ochi ca un spărgător de case.

— Deci pot să-l păstrez?

— Bineînţeles că poţi. Poţi să faci aproape tot ce vrei. Mai ales cu darurile. Chiar şi să le spargi într-un milion de miliarde de bucăţi.

Ca vaza de pe hol, gândeşte Kirby.

— Okay, zice, serioasă. Părul tău miroase ciudat.

— Uite cine vorbeşte!

Râsul mamei sale e ca un curcubeu dansând prin cameră.

— Tu când ţi l-ai spălat ultima oară?

Harper

22 noiembrie 1931

Mercy Hospital nu se ridică la înălţimea numelui.

— Poţi plăti? întreabă femeia cu chipul obosit din cabina de la recepţie, printr-o gaură rotundă din geam. Pacienţii plătitori intră primii.

— Cât se aşteaptă? bombăneşte Harper.

Femeia face semn din cap spre zona de aşteptare la triaj. E o încăpere în care se stă numai în picioare, în afară de oamenii care zac pe jos sau sunt pe jumătate prăbuşiţi pe podea, prea bolnavi sau prea obosiţi sau pur şi simplu plictisiţi dracului să mai stea în picioare. Câţiva îşi ridică privirile cu speranţă sau cu indignare sau cu un neconvingător amestec din cele două în ochii lor. Ceilalţi au acelaşi aer resemnat pe care l-a văzut la caii din fermă înainte să nu mai poată munci, cu coastele la fel de pronunţate ca şi crăpăturile şi brazdele din pământul sterp în care se căzneau să tragă plugul. Împuşti un cal din ăla.

Se scotoceşte prin buzunarele hainei furate după bancnota mototolită de cinci dolari pe care a găsit-o acolo, împreună cu un ac de siguranţă, trei monede de zece, două de douăzeci şi cinci şi o cheie, uzată într-un mod care părea familiar. Sau poate că se obişnuise el cu cocleala.

— Atât e destul pentru milă, iubito? întreabă el, împingând bancnota prin ghişeu.

— Da.

Îi susţine privirea, ca să-i spună că nu-i e ruşine să-l taxeze, chiar dacă însuşi faptul că făcea astfel o contrazicea.

Sună un clopoţel şi o soră vine să-l preia, pantofii ei practici lipăind pe linoleum. E. Kappel se poate citi pe ecusonul ei. E drăguţă, într-un mod comun, cu obraji trandafirii şi bucle îngrijit lucrate cu ondulatorul, castaniu-cireşii pe sub boneta albă. Mai puţin nasul ei, prea cârn, care arată ca un rât. Mica purceluşă, gândeşte el.

— Vino cu mine, zice ea, agasată pur şi simplu de prezenţa lui acolo.

Deja catalogându-l probabil ca pe încă un gunoi uman. Se întoarce şi-o porneşte cu paşi mari, încât el trebuie să se arunce după ea. Fiecare pas îi trimite o jerbă de durere prin coapsă în sus, ca o rachetă chinezească, dar e hotărât să nu rămână în urmă.

Fiecare salon prin care trec e plin ochi, uneori şi cu doi oameni într-un pat, aşezaţi unul cu picioarele la capul celuilalt. Toată boala dinăuntru se revarsă în jur.

Nu-i la fel de rău ca în spitalele de campanie, gândeşte el. Oameni mutilaţi pe tărgi pătate de sânge, printre duhorile de arsuri şi de răni putrezinde, şi fecale, şi vomă, şi năduşeală acră. Neîncetatele gemete ca un cor groaznic.

Era un băiat din Missouri cu piciorul smuls de-o explozie, îşi aminteşte el. Zbiera încontinuu, îi ţinea pe toţi treji, până când s-a strecurat lângă el, de parc-ar fi vrut să-l ajute. Ceea ce a făcut, de fapt, a fost să vâre baioneta în coapsa idiotului, deasupra ciotului sfârtecat, şi, dintr-o mişcare, să-i reteze curat artera. Exact cum exersase pe păpuşile de paie la instrucţie. Împunge şi răsuceşte. O gaură în burtă punea câte un om la pământ în calea lui de fiecare dată. Harper o socotise întotdeauna o metodă mult mai personală, decât cu gloanţe, să intre chiar în măruntaiele cuiva. Făcea războiul suportabil.

Nici o şansă de aşa ceva aici, presupune el. Dar sunt şi alte căi de a scăpa de pacienţii care fac probleme.

— Ar trebui să spargi sticla neagră, zice Harper, doar ca s-o sâcâie pe sora bucălată. Ţi-ar mulţumi pentru asta.

Ea scoate un pufnet scurt de nemulţumire, în timp ce-l conduce pe uşile rezervelor, încăperi curăţele, pentru un singur ocupant, care în mare parte sunt neocupate.

— Nu mă ispiti. Un sfert din spital funcţionează ca o leprozerie în clipa asta. Tifos, molimă. Otrava ar fi o bine­cuvântare. Dar ai grijă să nu te audă doctorii vorbind despre sticle negre.

Printr-o uşă deschisă, vede o fată zăcând într-un pat, înconjurată de flori. Are înfăţişarea unei vedete de cinema, chiar dacă a trecut mai mult de un deceniu de când Charlie Chaplin a părăsit oraşul Chicago, luând toată industria de film cu el. Părul ei e lipit de năduşeală în cârlionţi uzi pe lângă faţă, şi mai palidă de la lumina lividă a iernii care se căzneşte să pătrundă prin fereastră. Dar în timp ce el şchiopătează pe hol, pleoapele ei se zbat şi deschide ochii. Se ridică pe jumătate şi îi zâmbeşte radios, de parcă l-ar fi aşteptat şi el ar fi binevenit să intre şi să stea puţin de vorbă cu ea.

Sora Kappel nu vrea să ştie de asta. Îl apucă de cot şi-l escortează mai departe.

— Haide, fără holbat. Ultimul lucru de care are nevoie târâtura asta e încă un admirator.

— Cine e?

El se uită în spate.

— Nimeni. O dansatoare nud. Idioata asta mică s-a otrăvit cu radiu. Ăsta e numărul ei, se vopseşte cu radiu ca să lumineze pe întuneric. Nu-ţi face griji, o să fie externată curând şi atunci o s-o poţi vedea cât vrei. În întregime, după cum aud.

Îl împinge în cabinetul doctorului, orbitor de alb, cu un puternic iz de antiseptic.

— Acum stai jos aici şi hai să ne uităm la ce ţi-ai făcut.

El se suie şovăielnic pe masa de examinare. Ea îşi boţeşte faţa, concentrată, când taie zdrenţele murdare pe care el şi le legase cât suportase de strâns într-un soi de scară de şa pe sub călcâi.

— Eşti prost, ştiai?

Micul zâmbet din colţul gurii ei spune că ştie că nu o să păţească nimic, dacă-i vorbeşte aşa.

— Ce-ai aşteptat până să vii aici? Crezi că asta s-ar fi putut vindeca de la sine?

Are dreptate. Nu l-a ajutat faptul că a dormit prost ultimele două nopţi, afară, pe un prag de uşă, cu o cutie de carton în chip de pat şi o haină furată în chip de pătură, pentru că nu se putea întoarce la cortul lui. Poate că acolo l-ar fi aşteptat Kayton şi slugile lui, cu ţevile şi ciocanele lor.

Lamele argintii curate ale foarfecii lucrează, harşti-harşti, prin cârpele legăturii care i-a săpat brazde albe în piciorul umflat, încât arată ca o şuncă legată pentru afumat. Ei, acum cine e micul purceluş? Ce prostie, gândeşte el cu amărăciune, că a scăpat din război fără nici o leziune gravă, iar acum o să rămână schilod de la căzătura în ascunzătoarea unui vagabond.

Doctorul intră zgomotos în cabinet, un bătrânel cu un brâu confortabil de grăsime peste burtă şi părul sur şi des pieptănat pe după urechi, ca o coamă de leu.

— Şi care-i durerea dumneavoastră astăzi, domnule?

Cu tot zâmbetul care o însoţeşte, întrebarea e rostită pe un ton superior.

— Păi, n-am dansat în vopsea care luminează pe întuneric.

— Nici n-ai să ai ocazia, după cum arată ăsta, zice doctorul, încă zâmbind, în timp ce-i ia piciorul umflat cu ambele mâini şi i-l îndoaie.

Se fereşte abil, cu profesionalitate chiar, când Harper răcneşte îndurerat şi repede un pumn spre el.

— Mai fă tu de-astea, asule, rânjeşte doctorul, dacă vrei să fii dat afară de urechi, cu sau fără plată.

De data asta, când îi îndoaie piciorul în sus şi în jos, şi iar în sus şi în jos, Harper scrâşneşte din dinţi şi strânge pumnii ca să se abţină să nu-l lovească.

— Poţi să-ţi mişti degetele de la picior? zice doctorul, privind foarte atent. Oh, bine. Ăsta-i semn bun. E mai bine decât credeam. Excelent. Vezi aici? spune el către soră, strângând între degete adâncitura de deasupra călcâiului.

Harper geme.

— Aici e locul unde ar trebui să fie prins tendonul.

— Oh, da! Sora ciupeşte pielea. Pot să-l simt.

— Şi-asta ce înseamnă? zice Harper.

— Înseamnă c-ar trebui să-ţi petreci următoarele câteva luni stând pe spate în spital, asule, dar bănuiesc că asta nu-i o soluţie pentru tine.

— Nu, dacă nu-i pe gratis.

— Sau poate că ai patroni îngrijoraţi, gata să-ţi sponsorizeze convalescenţa, ca fata noastră cu radiu.

Doctorul face cu ochiul.

— Te putem pune în ghips şi să-ţi dăm drumul cu o cârjă. Dar o ruptură de tendon nu se vindecă de la sine. Ar trebui să nu stai în picioare cel puţin şase săptămâni. Pot să-ţi recomand un cizmar, specialist în încălţăminte medicală, să-ţi ridice călcâiul, ceea ce o să te mai ajute cât de cât.

— Şi cum naiba să fac asta? Trebuie să lucrez.

Harper se enervează când îşi aude scheunatul care i se strecoară în voce.

— Cu toţii trecem prin greutăţi financiare, domnule Harper. Întreabă-i numai pe administratorii spitalului. Îţi sugerezi să faci tot ce poţi.

Adaugă, apoi, gânditor:

— Presupun că n-ai sifilis, nu-i aşa?

— Nu.

— Păcat. Începea un studiu în Alabama care ţi-ar fi acoperit toate cheltuielile, dac-ai fi avut. Deşi ar fi trebuit să fii şi negru.

— Nu-s nici negru.

— Ghinion.

Doctorul ridică din umeri.

— O să mai pot merge?

— Oh, da, spune doctorul. Dar eu n-aş zice c-o să fii în stare de-o audiţie la domnul Gershwin.

Harper iese şchiopătând din spital, cu coastele legate, piciorul în ghips şi sângele plin de morfină. Vâră mâna în buzunar pipăind câţi bani i-au mai rămas. Doi dolari şi nişte mărunţiş. Dar apoi degetele îi trec peste zimţii cheii şi ceva i se deschide în cap ca un receptor. Poate de la drog. Sau poate îl aştepta dintotdeauna.

Nu observase niciodată până acum că felinarele de pe stradă zumzăiau, o frecvenţă joasă care îi scormonea în spatele globilor oculari. Şi chiar dacă e după-amiază şi luminile sunt stinse, par să pâlpâie când trece pe sub ele. Zumzăitul alunecă înainte spre celălalt felinar ca şi când i-ar semnala. Pe aici. Şi ar putea să jure că aude o muzică printre pârâituri, o voce îndepărtată care-i vorbeşte, ca un radio care ar trebui reglat. Urmează calea felinarelor zumzăitoare, înaintând cât de repede e în stare, dar cârja îl încurcă.

O cârmeşte pe interstatală, care îl duce prin West Loop, apoi în canionul Madison Street, cu zgârie-norii ridicându-se patruzeci de etaje de-o parte şi de alta. Trece prin Skid Row, unde cu doi dolari şi-ar putea lua un pat pentru o vreme, dar zumzăitul şi luminile îl mână mai departe, în Black Belt, unde se adună palavragiii sărăntoci şi cafenelele sunt înlocuite cu imobilele ieftine, îngrămădite de-a valma, unde copii zdrenţăroşi se joacă în stradă şi bătrâni cu ţigări rulate de mână, stând pe trepte, îl urmăresc cu ochi răi.

Strada se îngustează şi clădirile se înghesuie una într-alta, aruncând umbre deprimante pe trotuar. O femeie râde dintr-un apartament de la etaj şi râsul răsună abrupt şi urât. Sunt semne peste tot pe unde se uită. Ferestre sparte la camerele ieftine, bilete scrise de mână în vitrinele prăvăliilor goale de dedesubt: „Desfiinţat”, „Închis pe durată nedeterminată” şi, o dată doar, „Ne pare rău”.

O umezeală sărată vine dinspre lac, adusă de vântul ce taie prin după-amiaza posomorâtă şi-i pătrunde pe sub haină. Înaintând mai departe în cartierul depozitelor, oamenii se răresc, apoi dispar de-a binelea, iar în absenţa lor muzica se umflă, duioasă şi tânguitoare. Iar acum îşi poate da seama de melodie. Someone somewhere. Iar vocea îi şopteşte, nerăbdătoare: Mai departe, mai departe, Harper Curtis.

Muzica îl poartă peste şinele de cale ferată, tot mai adânc în West Side, apoi pe nişte scări ale unui imobil muncitoresc cu camere de închiriat, fără nici o deosebire de celelalte imobile de lemn din şir, sprijinite unele de altele, cu vopsea scorojită şi bovindouri bătute în scânduri, cu un bilet pe care scrie „Confiscat de municipalitatea Chicago”, lipit pe scândurile care au fost bătute în cuie peste uşile de la intrare, în X. Bifaţi pentru preşedintele Hoover chiar aici, voi, oameni plini de nădejde. Muzica vine din spatele uşii numărului 1818. O invitaţie.

Întinde mâna pe sub scândurile încrucişate şi încearcă uşa, dar e încuiată. Harper stă în picioare pe treaptă, cu o senzaţie copleşitoare de inevitabil. Strada este complet pustie. Celelalte case au ferestre bătute în scânduri sau draperiile bine trase. Poate auzi traficul de la câteva străzi distanţă şi pe un negustor ambulant care vinde alune. „Ia-le calde! Mănâncă-le imediat!”, dar sună înfundat, de parcă ar veni prin nişte pături înfăşurate în jurul capului său. În schimb, muzica e un ciob ascuţit ce-i intră drept prin ţeastă: Cheia.

Îşi lipeşte mâna de buzunarul hainei, dintr-odată îngrozit c-a pierdut-o. E uşurat să descopere că e încă acolo. Bronz; ştanţat cu marca Yale & Towne. Se potriveşte în broască. Tremurând, învârte cheia. Descuie.

Uşa se deschide în lături, în întuneric, şi pentru un lung moment de spaimă stă nemişcat, paralizat de posibilităţi. Apoi se bagă pe sub scânduri, căznindu-se cu cârja, stângaci, şi intră prin deschizătură în Casă.

Kirby

9 septembrie 1980

E genul ăla de zi rece şi limpede, din miezul toamnei. Copacii au sentimente amestecate despre asta; frunzele arată verzi şi galbene şi ruginii, toate în acelaşi timp. Kirby ştie că Rachel e drogată de la o poştă. Nu doar după mirosul dulceag care pluteşte peste casă (indiciu mort), dar şi după graba cu care merge prin curte, agitându-se pe lângă ceva pus în iarba mult crescută. Tokyo sare şi latră în jurul ei, însufleţit. N-ar trebui să fie acasă. Ar trebui să fie plecată într-un sejur de-al ei — sau în so-john, cum zicea Kirby când era mai mică. Okay, acum un an.

Săptămâni de-a rândul, s-a întrebat dacă So-John era tatăl ei şi dacă Rachel se străduia s-o ia şi pe ea să-l întâlnească, până când Grace Tucker de la şcoală i-a spus că „john” era un cuvânt pentru un bărbat care folosea o prostituată şi că asta era mama ei. Ea nu ştia ce înseamnă prostituată, dar o pocnise pe Gracie de-i dăduse sângele pe nas, iar Gracie îi smulsese un smoc de păr din cap.

Rachel crezuse că făcuse o criză de isterie, chiar dacă pielea capului lui Kirby era roşie şi umflată în locul de unde-i fusese smuls părul. Nu voise să râdă, pe bune, „dar este foarte amuzant”. Apoi îi explicase lui Kirby cum făcea ea totul, într-un mod care nu-i lămurise absolut nimic. „O prostituată este o femeie care îşi foloseşte corpul ca să obţină avantaje de pe urma vanităţii bărbaţilor”, spusese ea. „Şi un sejur e o revitalizare a spiritului”. Dar se dovedise că nu era nici pe departe aşa. Pentru că o prostituată face sex pe bani, iar un sejur este o vacanţă de la viaţa ta adevărată, ceea ce era ultimul lucru de care Rachel avea nevoie. Mai puţină vacanţă, mai multă viaţă adevărată, mamă.

Ea fluieră la Tokyo. Cinci note scurte şi înalte, destul de aparte cât să se deosebească de fluierăturile tuturor celorlalţi care-şi chemau câinii în parc. El vine în salturi, bucuros cum numai un câine poate fi. „Corcitură rasă pură”, aşa-i place lui Rachel să-l descrie. Şleampăt, cu bot lung, cu blana în petice nisipiu-alb şi cercuri bejulii în jurul ochilor. „Tokyo”, pentru că atunci când o să fie ea mare o să se mute în Japonia, şi o să devină o faimoasă traducătoare de haiku-uri, şi o să bea ceai verde, şi-o să colecţioneze săbii de samurai. („Păi, e mai bine decât Hiroshima”, aşa spusese mama ei.) Deja începuse să scrie propriul haiku. Ăsta:

Rachete spaţiale lansaţi-vă

duceţi-mă departe de aici

stelele aşteaptă.

Ăsta e altul:

Ea o să dispară

împăturită ca origami

în propriile-i visuri.

Rachel aplaudă cu entuziasm ori de câte ori îi citeşte vreunul nou. Dar Kirby a început să creadă c-ar fi putut să copieze şi ce era scris pe marginea cutiei de Fursecuri cu cacao, că mama ei ar fi felicitat-o la fel de zgomotos, mai ales când era drogată, ceea ce se întâmplă din ce în ce mai des, zilele astea.

Ea crede că So-John e de vină. Sau cum îl cheamă. Rachel nu vrea să-i spună. De parcă ea n-ar auzi maşina oprind la 3 a.m., sau conversaţia în şoaptă, neinteligibilă, dar aprinsă, înainte ca uşa de la intrare să se trântească şi mama ei să încerce să meargă în vârful picioarelor, ca să n-o trezească. De parcă ea nu se întreabă de unde vin banii lor de chirie. De parcă asta nu s-ar petrece de ani de zile.

Rachel a scos absolut toate picturile ei — până şi aceea mare cu Lady Shallot în turnul ei (favorita lui Kirby, nu c-ar fi recunoscut), care de regulă e vârâtă în fundul dulapului cu mături, laolaltă cu restul pânzelor pe care mama ei le începe, dar nu reuşeşte niciodată să le termine pe de-a întregul.

— Avem vânzare în grădină? întreabă Kirby, deşi ştie că întrebarea o s-o enerveze pe Rachel.

— Oh, scumpo, mama ei îi aruncă un semizâmbet distrat, în felul în care o face când e dezamăgită de Kirby, cum pare a fi tot timpul, zilele astea.

De regulă, când spune lucruri despre care Rachel insistă că nu sunt de vârsta ei. „Îţi pierzi uimirea de copil”, îi spusese ea acum două săptămâni, cu un accent tăios în voce de parcă ar fi fost cel mai rău lucru din lume.

În mod ciudat, când intra cu adevărat în belele, Rachel nu părea să se supere. Nici când se bătea la şcoală, nici măcar când dăduse foc cutiei de scrisori a domnului Partridge, ca să i-o plătească pentru că se plânsese că Tokyo îi scosese sângele-voinicului din pământ. Rachel o certase, dar Kirby îşi dăduse seama că era încântată. Mama ei regizase şi o mare pantomimă, amândouă strigând una la alta, destul de tare cât „gură-spartă ăla înfumurat de alături” să le audă prin pereţi, mama ei ţipând „Nu-ţi dai seama că e un delict federal să atentezi la serviciul de poştă al Statelor Unite?”, înainte să izbucnească amândouă în râs, astupându-şi gurile cu palmele.

Rachel îi face semn către o miniatură aşezată drept între tălpile ei goale. Unghiile de la picioare sunt vopsite într-un portocaliu-aprins care nu i se potriveşte.

— Crezi că asta e prea brutală? Prea roşie pe colţi şi gheare?

Kirby nu ştie ce reprezintă. Face eforturi să deosebească picturile mamei sale. Toate sunt cu femei palide, cu păr lung şi fluturând în vânt, şi cu ochi trişti de insectă, prea mari pentru capetele lor, în peisaje tulburi, în nuanţe de verde, albastru şi cenuşiu. Nici un pic de roşu. Arta lui Rachel îi amintea de ceea ce-i spusese ei o dată antrenorul, la ora de sport, atunci când tot rata apropierea de cal: „Pentru numele Sfântului, nu te mai strădui atâta!”

Kirby şovăie, neştiind ce să spună, să n-o scoată iar din sărite.

— Cred că e destul de bine.

— Oh, dar bine nu înseamnă nimic! exclamă Rachel şi-o ia de mâini, trăgând-o într-un foxtrot abrupt peste picturi, învârtind-o în loc. Bine e însăşi definiţia mediocrităţii. E ceea ce e politicos. E ceea ce e social acceptabil. Noi trebuie să trăim mai strălucitor şi mai profund decât bine, draga mea!

Kirby se smulge din strânsoarea ei şi stă uitându-se în jos la toate acele fete frumoase şi triste, cu braţele lor slabe întinse în sus, ca nişte călugăriţe.

— Ăă, zice ea, vrei să te ajut să duci picturile înapoi în casă?

— Oh, scumpo, zice mama ei cu atâta milă şi dispreţ, încât Kirby nu poate îndura.

O rupe la fugă în casă, tropăind pe treptele verandei şi uită să-i spună despre bărbatul cu păr rar, jeanşi traşi prea mult în sus şi nas strâmb ca de boxer, care stătea în umbra sicomorului de lângă gara Mason’s Filling, bea cu paiul dintr-o sticlă de cola şi se uita la ea. Modul în care o privea îi făcuse stomacul să tresalte ca atunci când eşti într-o roată de bâlci şi ţi se pare că ţi-a scos cineva măruntaiele.

Când ea îi făcuse cu mâna, din cale-afară de veselă, Hei, domnule, văd că te holbezi la mine, labagiule, el ridicase o mână, confirmând. Şi continuase s-o privească (înfiorător de-a dreptul) până când ea cotise pe Ridgeland Street, apucând-o pe scurtătura ei obişnuită prin gang, grăbindu-se să iasă din raza lui vizuală.